Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iasi Facultatea de economie si administrarea afacerilor

Economie politica Referat: Monetarismul

Student: Rotaru Andreea AP, an 1,seria 2, grupa 5

Monetarismul
Produsul prim, cel mai slefuit si cu rezonanta al scolii de la Chicago este monetarismul. Fruct al unei dezvoltari in nita si traditie liberala a teoriei cantitative a banilor si ca o contradictie la retelele keynesiste, monetarismul este definit, pentru prima data in 1968, de K. Bruner prin trei trasaturi esentiale: In primul rand, impulsurile monetare sunt determinate in variatiile productiei, folosirii mainii de lucru si preturilor. In al doilea rand, evolutia masei monetare este indiciul cel mai sigur pentru a masura impulsul monetar. In al treilea rand, autoritatile monetare pot controla evolutia masei monetare in cursul ciclurilor economice. Cu alte cuvinte, moneda este totul sau aproape totul in economie; prin ea se poate stimula, crea si controla, ea insasi fiind posibila de controlat. Manifestarea monetarismului ca doctrina demna de a sugera retete de politica economica tine de anii 70; perioada de declin a keynesismului si de revigorare a liberalismului. Monetarismul are, deci, predecesori: Jean Bodin si David Hume. Reuniti in jurul tezelor ricardiene ei militau pentru un control sever al cantitatii de bani din economie pentru ca, pe aceasta cale, sa se asigure stabilitatea convertibilitatii externe a monedei si a evolutiei economice in general. De la adeptii Currency Principles monetaristii de azi au pastrat idea relatiei de cauzalitate dintre miscarea masei monetare si venitul national. Pe parcurs, cantitativismul premonetarist isi gaseste sustinatori in K. Wicksel si tanarul Keynes care, in Tratat despre moneda explica evolutia preturilor plecand de la cantitatea banilor pentru ca, apoi maturul Keynes, in Teoria generala sa plaseze judecata pe alta pista. Nu mai putin importanta, prin rafinamentul analizelor, este contributia scolii austriece prin cea de-a doua generatie cu reprezentative figuri ca F. A. Hayek si L. Mises. Dintre toti predecesorii, cel in care M. Friedman se regaseste cel mai mult este Irving Fischer. Autorul Puterii de cumparare a monedei si Iluziei monetare a analizat teoria cantitativa a banilor si a teoretizat pe seama cunostintelor cunoscuta ecuatie: MV=PT. Dar mai semnificativ decat orice Fischer a sesizat si efectul accelerator pe care anticipatiile de crestere a preturilor il au asupra spiralei inflationiste. Fischer se apropie foarte mult de ceea ce astazi este considerat a fi miezul central al monetarismului de sorginte friedmaniana. Ca miscare de idei, monetarismul nu este monolitic. Diversele surse inspiratoare, in timp dar mai ales in spatiu, explica unitatea prin diversitate a doctrinei. Ramuri ale monatarismului sunt :

Monetarismul metalist al lui J. Rueff ; Monetarismul bugetar al lui K. Brunner si A. Meltzer ; Monetarismul scolii austriece F. A. Hayek ; Monetarismul anticipatiilor rationale J. F. Muth si R. E. Lucas ; Monetarismul scolii de la Saint Louis L. Anderson, J. Jordan, K. Carlson si M. Keran ; Monetarismul globalist R. A. Mundell si H. G. Johnson ; Toate se raporteaza si isi definesc pozitia relative la monetarismul standard al scolii din

Chicago conturat, definit si cunoscut prin contributiile lui M. Friedman, R. Friedman, A.Schwartz, E. Phelps. Opera economica a lui M. Friedman si, in principal, lucrarile Inflatie si sisteme monetare, Teoria preturilor, Optimul cantitatii de moneda, Un cadru teoretic pentru o analiza monetara, Teoria cantitativa, O restituire, Istoria monetara a Statelor Unite s.a. stabilesc de departe linia si cadrul general de analiza. Reinnodand traditia teoriei cantitative a banilor, Friedman considera ca moneda, privata atat sub rapotul dimensiunii sale totale in economie cat si a vitezei de circulatie, reprezinta componenta de baza a economiei; ca actionand asupra monedei se pot obtine efectele scontate relativ la preturi, venituri si cresterea economica. Facand din moneda parametrul economic de baza, Friedman n-a stabilit, asa cum se mai crede si se scrie, sensul miscarii cu punct de plecare in moneda si cu punct terminus in economia reala; na schimbat esenta lucrurilor, dimpotriva, economia ramane factorul prim, iar moneda reflectul acesteia. Mai mult el este unul dintre putinii economisti care dupa I. Fischer a depus eforturi sustinute spre a limpezi terenul distinctiei dintre economia reala si cea nominala ( baneasca ). Ceea ce Friedman este nevoit sa constate la nivelul anilor 70 este ca fenomenul cresterii economice nu mai poate fi nici stimulat si nici controlat prin manipularea masei monetare si a ratelor dobanzii; ca oscilatiile masei monetare influenteaza in mod direct nivelul preturilor si, pe aceasta cale, produc efecte nedorite asupra ciclului economic. De aici o severa punere in discutie a valabilitatii principiilor keynesiste de stimulare inflationista a cresterii economice. In locul reglajului fin, pe calea interventiei statale generalizate pe terenul politicii dobanzii, salariilor, fiscului, cheltuielilor publice etc. Friedman accepta, de pe aceeasi pozitie liberala ca si Keynes interventia autoritatii publice pe un singur domeniu : cel al emisiunii monetare. Nu mai invita statul sa puna in functiune

masina de bani si sa dea economiei moneda pe indestulate; il obliga la o politica de emisiune temperata intr-o cadenta a cresterii 3-5% anual, in stransa corelatie cu rata cresterii economice. Ca sa ajunga la a prescrie o atare masura Friedman a trebuit sa rastoarne logica keynesista. O face folosindu-se de inventiile sale metodologice: venit permanent si anticipatii adaptive. Pornind de la venitul permanent ataca functia consumului si cea a preferintei pentru lichiditate: cu ajutorul anticipatiilor adaptive, combate teoria keynesista a inflatiei si teorema lui A. Phillips. Urmarindu-i rationamentul in ceea ce are el ca propozitii principale retinem, pentru inceput distinctia pe care seful scolii de la Chicago o realizeaza intre ceea ce inseamna relatia venit monetar ( real ) venit permanent si consum pe termen scurt si aceeasi relatie pe termen lung. El considera ca detinatorii de moneda, persoane fizice sau juridice isi stabilesc planul de cheltuieli sau economii nu in functie de nivelul curent al preturilor si veniturilor ci in functie de venitul permanent. Studiind istoria monetara a Statelor Unite intre anii 1867 1960 M. Friedman si A. Scwartz constata si retin tendinta de crestere a preferintei indivizilor si comunitatii de a detine moneda sub forma de lichiditati pe masura ce venitul real creste. Explicatia este urmatoarea: venitul real in crestere se traduce intr-un standard de viata tot mai ridicat; la aceste nivele se produc mutatii serioase in structura consumului: scade ponderea cheltuielilor pentru consumul curent si creste ponderea cheltuielilor pentru bunurile de consum durabile: moneda, pe unda lunga, este asimilata unui bun superior. Asadar, daca pe termen scurt cresterilor de venit real nu le corespunde o crestere proportionala a consumului si a masei monetare detinute pe termen lung, cresterea venitului real inscriindu-se in aceeasi tendinta de crestere a venitului permanent, poate influenta disponibilitata detinatorilor de moneda spre a-i mari dimensiunile si a creste si consumul. Concluziile de maxima esenta pe care Friedman le desprinde dintr-o asemenea argumentatie sunt urmatoarele: Oscilatiile sezoniere ale veniturilor monetare afecteaza foarte putin comportamentul in actul de consum; consumul este influentat numai in masura in care aceste variatii inseamna ceva asupra rezultantei venitul permanent singurul in masura sa dicteze asupra dimensiunilor si evolutiei consumului; Cea mai mare parte a consumului curent este inelastica la venitul real; el isi castiga un soi de autonomie; numai o mica parte depinde de acest venit si, deci, prin intermediul efectului multiplicator de investitii; economia este mai stabila decat se crede; statul n-are

ce cauta pe acest teren; teza keynesista a dependentei consumului de oscilatii tranzitorii ale veniturilor este pusa serios in discutie; Daca, o data cu cresterea venitului real, pe termen lung, preferinta agentilor economici de a detine o cantitate tot mai mare de moneda creste, functia keynesista; a preferintei pentru lichiditate paleste ca importanta; prin suplimentul de moneda nu se poate satisface foamea de lichiditate pentru ca, dincolo de acest punct, o emisiune excesiva sa conduca la reducerea ratelor dobanzii; dimpotriva, o data cu cresterea venitului real creste si preferinta pentru lichiditate, iar viteza de circulatie a monedei scade; Daca cererea de consum global este relativ stabila, exista toate motivele spre a sustine ipoteza unei cereri de moneda relativ stabile; politica monetara keynesista de actiune asupra ratei dobanzii spre a influenta activitatea economica este, de asemenea, pusa sub semnul intrebarii. Uzand de cealalta inovatie, de anticipatiile adaptive, Friedman construieste o noua teorie a inflatiei si somajului, opusa, de asemenea, keynesismului, dar si analizei lui A. Phillips. El considera ca pe termen scurt lumea poate fi pacalita; ca agentii economici pot cadea prada iluziei monetare: o crestere a cantitatii de moneda poate stimula cheltuielile si, pe calea investitiei, cresterea economica. Pe termen scurt admite ca se poate lupta impotriva somajului printr-o inflatie creatoare. Pe termen lung, insa, perspectiva se schimba. Intai, cresterea cheltuielilor determina cresterea veniturilor pentru ca, ceea ce reprezinta cheltuiala pentru un agent economic se traduce in venit pentru un altul; cresterea veniturilor, s-a vazut, conduce finalmente la cresterea preferintei pentru lichiditate; efectele scontate asupra ratei dobanzii sunt nesemnificative. Al doilea, cresterea masei monetare conduce, potrivit principiilor cantitativismului monetar, la cresterea preturilor; cresterea preturilor declanseaza fenomenul anticipatiilor adaptive; o crestere de pret sugereaza publicului ca o alta va veni in viitor; anticipand cresterea preturilor, indivizii revendica salarii tot mai mari; aceasta inseamna costuri incarcate si, implicit, preturi de vanzare tot mai mari. Rezultatul este o spirala inflationista. Daca, la inceput, acceptarea unei inflatii suplimentare se repercuteaza printr-o crestere a cererii efective si a reducerii gradului de subfolosire a fortei de munca, pe termen lung, salariile inflationiste incarca costurile si descurajeaza ocuparea; se revine la rata naturala de somaj, dar cu pretul unei inflatii tot mai mari. Cu alte cuvinte, somajul natural este o fatalitate; a-l preintampina sau reduce pe calea

emisiunii monetare se dovedeste a fi, de asemenea, fatal; pe termen lung nu exista relatie intre inflatie si somaj. In baza acestor analize si a concluziilor deduse din ele monetarismul scolii din Chicago se contureaza ca o teorie si doctrina economica distincta al oricarei CORPUS IDEATIC se poate reduce in esenta, la urmatoarelor propozitii: Reinviind traditia cantitativismului monetar, se atribuie monedei, masei monetare, modificarii acesteia si a vitezei de circulatie baneasca, rolul decisiv in mersul activitatii economice si in stabilirea preturilor; Masa monetara este reglabila; echilibrul economic se realizeaza prin controlul oficial al masei banesti; regula cea mai simpla este ca aceasta masa sa creasca cu o rata fixa... rata care trebuie sa fie aleasa corespunde in medie unui nivel al preturilor aproximativ stabil pe termen lung; ea se situeaza dupa opinia lui M. Friedman, intre 3-5% Cauza imediata a inflatiei este intotdeauna si pretutindeni aceeasi: o crestere anormal de rapida a cantitatii de moneda in raport cu volumul productiei. Monetarismul este exclusivist in planul cauzelor inflatiei. Nu recunoaste din multitudinea de cauze decat rata de crestere a masei monetare ca determinanta principala si unica; solutia antiinflationista se impune de la sine; Politia fiscala de sorginte keynesista nu face nimic in afara politicii monetare relativ la soarta productiei si la nivelul preturilor; impulsurile bugetare sau fiscale pot influenta, eventual, veniturile, dar numai pe termen scurt; Cererea de moneda este relativ stabila; ea tine de economia reala; radacinile instabilitatii nu se gasesc aici; creatoare de instabilitate nu poate fi decat economia nominala fluctualtiile necontrolate ale ofertei de moneda; Expansionismul monetar de factura keynesista nu este o solutie; pe termen scurt poate rezolva ceva dar pe termen lung nu ofera alternativa la dezagreabila dilema inflatie somaj; Monetarismul este preocupat in principal de inflatie si mai putin de somaj; Monetarismul este o doctrina construita de pe pozitii liberale; adeptii sai nu vor stat in economie; considera ca orice interventie in mecanismul pietei nu poate decat sa deregleze; Friedman este transant in acest sens: Este cert, scrie el, ca politica monetara pe care am imbratisat-o intr-un ritm regulat de crestere a cantitatii banilor este strans 6

legata de preferintele mele pentru un rol limitat al autoritatilor guvernamentale, iar in domeniile unde interventia lor este indispensabila, sunt pentru reglementarea stricta a acesteia, pe cat posibil prin reguli clar definite si nicidecum pentru acordarea de ample puteri discretionare functionarilor statului; Pe plan extern, monetarismul doreste schimburi la cursuri flexibile; pozitiv este ca moneda sa fie lasata sa floteze liber, ca orice alta marfa, dupa legea cererii si ofertei; numai astfel se creeaza mecanismele reechilibrate ale balantelor de plati. Privita prin prisma acestor esentiale trasaturi, doctrina monetarista apare, in linii generale, ca o contradictie si contrapondere la keynesism; cu o structura logica, coerenta, capabila prin punerea in practica, sa dea roadele scontate. Plierea la practica si experimentarea doctrinei, incepand din anul 1974, in tari precum SUA, Italia, RFG, Elvetia, Anglia, Canada, Spania, Olanda etc. a fost insa cel putin descurajatoare. Anticipand si retinand ca nici in cea de-a doau faza a experimentului, respectiv anii 80 monetarismul n-a satisfacut si ceea ce a adus pozitiv economiei indiguirea inflatie reprezinta mult, dar incomparabil cu ceea ce a produs keynesismul. Nu retinem, spre exemplificare decat conceptia monetaristilor cu privire la rata dobanzii. Din start, ei isi definesc pozitia si considera ca productia si rata reala a dobanzii ( rata nominala corectata cu indicele inflatiei anticipate ) nu depind decat de factori reali, in speta de productivitate si de nivelul de economisire din economie; ca functie de aceasta rata reala a dobanzii ar evolua cererea de moneda si nu in raport de nivelul sau nominal; ca deci, practic, pe termen lung rata reala a dobanzii este independenta de rata inflatiei. Altfel spus, nu se poate influenta mecanismul economic prin rata dobanzii; controlul riguros al masei monetare este totul. Mergand mai departe cu rationamentul, monetaristii considera ca o crestere a masei monetare nu conduce la o scadere a ratei dobanzii asa cum cred, convinsi, keynesistii. Doar pentru inceput si pentru un interval scurt efectul de lichiditate se soldeaza cu o scadere a dobanzii. Intervin insa si actioneaza efectul de venit si cel de anticipatie; scaderea initiala a ratei dobanzii stimuleaza cererea efectiva ( consum si investitii ) conducand, la cresterea productiei, a cererii de credit si deci la ridicarea ratei dobanzii. Vrem sa subliniem ca incepand cu 1978 si, in principal o data cu lansarea programului Administratiei R. Regan, monetarismul a aparut cu o coloratura noua; aparent nesemnificativa; in formula politicii banilor scumpi si doar ca o dimensiune a unei doctrine mai cuprinzatoare si integratoare doctrina ofertei -. Consideram ca schimbarea nu este numai de culoare; o analiza atenta

arata ca ea tine de esenta discursului. Constienti ca agregatul monetar nu poate fi tinut riguros sub control ( data fiind structura diversificata si influenta unor factori de natura tehnica, psihologica, institutionala etc. ), monetaristii renunta la neutralitatea ratei dobanzii ca factor de influentare a mecanismului economic. Politica banilor scumpi nu inseamna altceva decat a fixa a priori o rata inalta a dobanzii pentru ca, pe aceasta cale, imprumutul sa nu fie la indemana oricui. Se lupta, astfel spus, impotriva inflatiei si prin rata dobanzii. Raportatea monetarismului la Keynes si keynesism, raportare angajata prin insasi natura discursului si intentiile protagonistilor, nu este in favoarea economistilor de la Chicago. Daca autorul Teoriei generale si-a propus sa dea capitalismului 30 de ani de supravietuire, si a reusit din plin, monetarismul anilor 80 n-a dat nici pe departe rezultate comparabile. A reusit, ce-i drept, sa reduca inflatia la o singura cifra si sa o tina sub control; somajul, in schimb, a crescut, iar cresterea economica nu a fost relansata; dimpotriva. Keynesismul a platit cu inflatia un obiectiv demn de toata atentia: cresterea economica si, prin ea, ocuparea cat mai deplina a fortei de munca. Stabilindu-si ca obiectiv principal inflatia, monetarisul a eludat, nepermis, un fapt nesemnificativ: economia traieste in primul rand nu prin parametrii sai nominali, nu prin moneda ei, prin parametrii sai reali ci, in primul rand, prin subiectii umani. Cu aceasta subliniere nu vrem sa negam global valoarea demersului friedmanian. Dorim numai sa se stie ca, in pofida tuturor indragostitilor de monetarsim, inclusiv a marii majoritati a expertilor F. M. I. , doctrina are deficiente structurale si dezarticulatii care conduc la inconveniente in perimetrul rezultatelor; ca, facand din moneda alfa si omega discursului, este exclusivista si unilaterala; ca fata de doctrina keynesista, integratoare si cu multiple valente inspiratorii face palda figura.