Sunteți pe pagina 1din 91

Curs 1

Bibliografie:

1. Biro K.A, Viorel I.A., Szabo L.,Hennerberger G. – Maşini electrice speciale", Editura Mediamira, Cluj Napoca, 2005.

2. Lăzăroiu F.D. - "Maşini electrice de mică putere", Editura Tehnică, Bucureşti, 1965.

3. Simion A., - "Maşini electrice speciale pentru automatizări, Editura Universitas, Chişinău, 1993.

4. Nica C., Busuioc St., Enache S., - "Micromaşini electrice – Îndrumar de laborator", Reprografia Universităţii din Craiova, 1995.

5. Viorel I.A., Fodorean D., Jurcă F.N. - "Maşini electrice speciale – Aplicaţii–" Editura Mediamira, Cluj Napoca, 2007.

1.1 Introducere. Maşina electrică este constituită dintr-un sistem de circuite electrice dispuse pe miezuri feromagnetice şi cuplate între ele magnetic, electric sau în ambele moduri. O maşină electrică, denumită şi convertor electromecanic, transformă energia mecanică în energie electrică atunci când funcţionează în regim de motor, sau invers, transformă energia mecanică în energie electrică atunci când funcţionează în regim de generator. Toate tipurile de maşini sunt reversibile, principiu enunţat de Lenz în 1834. Mişcarea părţilor mobile ale maşinilor electrice poate fi de rotaţie la maşinile rotative sau e o suprafaţă plană pentru maşinile electrice cu mişcare liniară.

Obiectul acestui curs îl reprezintă maşinile electrice rotative, prezentarea tipurilor de maşini electrice speciale, elementele constructive şi de funcţionare care le deosebesc fundamental de celelalte maşini electrice care pot fi denumite clasice. Dacă maşinile electrice considerate clasice (sincronă, de curent continuu, de inducţie, transformatorul) s-au descoperit şi produs încă din secolul al XIX-lea, maşinile electrice speciale sunt în mare majoritate un rezultat al cercetării din domeniu din secolul al XX-lea, mai ales în ultimele trei-patru decenii. Dezvoltarea impetuoasă în ultimele patru decenii a electronicii şi sistemelor de calcul, a avut un impact deosebit asupra maşinilor electrice speciale, precum şi a celor convenţionale. S- au elaborat convertoare electronice de putere, care au eliminat practic limitările surselor cu parametri constanţi (tensiune, frecvenţă) şi care permit introducerea unor strategii de comandă în alimentare pentru obţinerea de performanţe cât mai ridicate. Sursele de alimentaţie flexibile complet comandate au facilitat dezvoltarea unor maşini electrice noi şi au revigorat unele deja

1

existente, dar aplicabilitate practică efectivă. Un exemplu elocvent îl constituie maşina cu reluctanţa comutată (SRM), inventată la 1838, dar care a devenit un motor relativ important în anii '70, când s-a pus la punct convertorul electronic specific pentru alimentare, convertor comandat în funcţie de poziţia rotorului şi de viteza prescrisă. În general pentru validarea unei maşini electrice speciale, adică pentru trecerea de la stadiul de idee-prototip la stadiul de maşină de serie utilizată efectiv în sisteme de acţionare industriale sau domestice, este necesară o perioadă destul de lungă de timp. De exemplu pentru maşina de curent continuu fără perii au fost necesari circa 20 de ani şi nu s-a realizat, în fapt decât modificarea strategiei de alimentare şi comandă, maşina rămânând practic nemodificată. Maşinile rotative au uzual două mari părţi componente una fixă, de obicei dispusă spre exterior, numită stator şi una care se roteşte în interior numită rotor. Ambele părţi, denumite generic armături au un sistem de miezuri feromagnetice pe care sunt dispuse circuitele electrice formate din una sau mai multe bobine conectate între ele, si /sau magneţi permanenţi. Mai multe bobine conectate între ele alcătuiesc o înfăşurare ce poate fi parcursă de un curent variabil sau constant în timp. O bobină parcursă de curent continuu poate fi înlocuită cu un magnet permanent, de aceea o înfăşurare alimentată în curent continuu se poate înlocui cu un ansamblu de magneţi permanenţi. Întreg ansamblul de miezuri şi înfăşurări este încadrat într-o structură mecanică, care asigură mişcarea rotorului faţă de stator, protecţia la unii agenţi exteriori, răcirea şi funcţionarea în sistemul de acţionare. Câmpul magnetic produs de una dintre armăturile maşinii electrice are un număr par de poli, întotdeauna fluxul care iese din armătură este egal cu cel care intră în ea. Polii câmpului magnetic al unei armături pot să se identifice cu poli fizic realizaţi pe armătură, situaţie în care câmpul produs este fix faţă de această armătură. În cealaltă situaţie, polii câmpului magnetic sunt realizaţi printr-o alimentare adecvată a înfăşurării şi se pot deplasa pe circumferinţă armăturii. Astfel se obţine un câmp magnetic variabil faţă de armătură. Un câmp fix faţă de o armătură se poate realiza prin intermediul unui sistem de magneţi permanenţi sau cu ajutorul unei înfăşurări alimentate în curent continuu. Între cele două armături, rotor şi stator se găseşte un strat foarte subţire de aer, numit întrefier care permite mişcarea relativă a unei armături faţă de cealaltă. Grosimea întrefierului este de dorit să fie cât mai mică, este impusă , în general de puterea maşinii. În funcţie de forma constructivă a polilor, există maşini cu întrefier constant (corespunzător polilor îngropaţi) şi maşini cu întrefier variabil (corespunzător polilor aparenţi). Principalele tipuri de maşini rotative de construcţie normală sunt maşina de inducţie, maşina sincronă şi maşina de curent continuu. Transformatorul poate fi privit ca fiind o maşină

2

de inducţie cu rotorul imobil, iar maşina sincronă, trecând peste particularităţile ei constructive, ca o maşină de inducţie dublu alimentată, deci cu două câmpuri create independent. Maşina de inducţie este o maşină de curent alternativ cu întrefier constant şi simetrie cilindrică. Maşina sincronă este o maşină de curent alternativ dublu alimentată, câmpul rotoric fiind fix faţă de rotor. Maşina sincronă are poli fizic realizaţi pe rotor, poli care pot fi înecaţi sau aparenţi, cu întrefier constant sau variabil. Maşina de curent continuu are poli aparenţi în stator şi înfăşurarea închisă la redresorul mecanic numit colector pe rotor. Cele mai multe maşini speciale rotative se încadrează în cele trei tipuri constructive clasice. Există însă două tipuri oarecum diferite şi anume maşinile de curent alternativ şi maşinile cu poli aparenţi pe ambele armături, dar cu număr diferit de perechi poli pe cele două armături. Maşinile de curent alternativ cu colector derivă din maşina de curent continuu în cazul celor monofazate sau din maşina de inducţie cu rotorul prevăzut cu colector ca la maşina de curent continuu. Maşinile cu poli aparenţi pe ambele armături, dar cu numere de perechi de poli diferite, derivă într-un fel din maşina sincronă şi nu au înfăşurare pe rotor. Cel mai important reprezentant al acestui tip constructiv este maşina cu reluctanţa variabilă comutată electronic (SRM), cu comandă electronică în funcţie de poziţia rotorului.

1.2. Construcţia maşinilor electrice.

O maşină electrică este alcătuită din trei sisteme de bază:

1. Sistemul electric (înfăşurări, conexiuni exterioare, placă de borne, contacte alunecătoare, colector, etc.)

2. Sistemul magnetic (miezurile feromagnetice).

3. Sistemul mecanic şi de răcire.

Sistemul magnetic. Constă în ansambluri de miezuri feromagnetice utilizate la fiecare maşină. Miezurile feromagnetice au mai multe roluri:

să asigure o inducţie magnetică de valoare cât mai mare;

să constituie suportul înfăşurării sau a magneţilor permanenţi;

să transmită la axul maşinii cuplul dezvoltat;

să participe la crearea cuplului electromagnetic.

Câmpul magnetic în armăturile unei maşini poate fi constant sau variabil în timp. În cazul câmpului constant miezul feromagnetic este masiv sau constituit din tole de grosime destul de mare (peste un mm), în cazul în care nu se poate construi masiv din diferite motive, cum ar fi:

3

greutate prea mare, dimensiuni prea mari, asamblare dificilă, etc. În cazul câmpului magnetic variabil în timp miezul feromagnetic se realizează din tole subţiri izolate între ele pentru a reduce cât mai mult pierderile prin curenţii turbionari generaţi de tensiunile electromotoare induse în miez. Tot pentru reducerea pierderilor în miez materialele utilizate trebuie să aibă rezistivitate mare (adaosul de siliciu creşte rezistivitatea) şi ciclu de histerezis cât mai îngust. Este de dorit ca inducţia de saturaţie să fie cât mai mare şi să depăşească 2,3 T la materialele foarte bune. La materialele compozite obţinute prin sinterizare inducţia de saturaţie este mult mai mică, în jur de 1,5÷1,6 T, dar pierderile specifice sunt şi ele reduse. Structura miezurilor spre întrefier este de trei feluri: cu poli aparenţi, cu crestături şi netedă fără crestături. Distanţa dintre doi poli consecutivi de polaritate opusă se numeşte pas

polar τ, măsurat în unităţi de lungime. În cazul miezurilor cu crestături forma crestăturilor depinde de faptul că în ele se plasează înfăşurare sau nu. În primul caz se folosesc crestături ovale şi trapezoidale cu colţurile rotunjite, în special la maşini de mică putere. Dacă nu se dispune înfăşurare în crestături, atunci crestăturile (dinţii) au forma dreptunghiulară. În cazul miezurilor netede înfăşurarea, dacă există, se lipeşte de miez.

Sistemul electric. Are următoarele caracteristici:

produce câmp magnetic necesar transformării energiei;

permite închiderea curenţilor în circuitele interne ale maşinii;

este sediul tensiunilor electromotoare induse;

realizează conversia frecvenţei tensiunii sau curentului din circuitele interne ale maşinii corespunzător necesităţilor proprii.

Sistemul electric al maşinilor electrice poate fi compus din următoarele elemente:

înfăşurări;

contacte alunecătoare inel-perie;

conexiuni şi plăci de borne:

comutator mecanic realizat din colector şi perii;

convertor electronic cu sau fără detectarea poziţiei rotorului.

O înfăşurare se obţine prin conectarea între ele a mai multor bobine, formate din spire şi poate fi de mai multe tipuri:

4

1. concentrată, caracterizată prin aceea că toate bobinele din componenţa ei au aceeaşi axă, axa polară, şi sunt străbătute de acelaşi flux. Se realizează pe poli aparenţi. Înfăşurarea concentrată este deschisă şi se utilizează ca înfăşurare de excitaţie alimentată în curent continuu sau în curent alternativ. Cea în curent continuu poate fi înlocuită cu magneţi permanenţi.

2. repartizată, caracterizată prin aceea că laturile bobinelor constituente se găsesc în condiţii magnetice diferite. Se obţine prin conectarea între ele a unor bobine dispuse în crestături sau pe suprafaţa armăturii.

3. repartizată închisă la colector, sunt specifice rotoarelor maşinilor de curent continuu sau a maşinilor de curent alternativ cu colector.

Izolaţia conductoarelor între ele şi a bobinelor faţă de miez se realizează cu materiale izolante uzuale grupate în clase de izolaţie după temperaturile limită admisibile. Se utilizează astăzi izolanţi cel puţin din clasa E, temperatura limită admisibilă fiind +120°. Un material izolant, dacă nu se depăşeşte temperatura limită admisibilă îşi păstrează proprietăţile un interval de timp de circa 20-30 de ani, aceasta fiind şi durata de funcţionare estimată pentru maşina electrică. Materialele izolante mai bune, cu temperatura admisibilă mai ridicată, permit putere mai mare pe unitate de volum, dar şi preţ de cost mai ridicat.

Sistemul mecanic şi de răcire. Are rolul:

de a sigura funcţionarea corectă a maşinii;

de a evacua căldura degajată în maşină;

protecţia maşinii şi a personalului care o deserveşte.

Structura mecanică a unei maşini electrice rotative constă în principal din trei părţi:

carcasa, cu sau fără aripioare de răcire;

arborele rotoric, cu sau fără butuc;

scuturile frontale cu lagărele pentru ax.

Carcasele sunt construite din fontă, aluminiu sau oţel, depinzând de tipul şi puterea maşinii. La unele tipuri de maşini prin carcasa statorică se închide fluxul ca şi prin jug. În carcasă este fixat miezul statoric, care poate fi cu poli aparenţi sau cu tole. Miezul rotoric este dispus pe ax, întregul ansamblu fiind susţinut de lagăre cu rulmenţi plasate în scuturile frontale. Axul este construit din oţel, dimensiunile sale depinzând de tipul şi puterea maşinii. Scuturile se pot realiza din fontă, oţel sau aluminiu, iar la puteri mici din materiale plastice. Întreg ansamblu

5

mecanic trebuie să asigure funcţionarea maşinii la viteza şi sarcina maximă fără modificarea

dimensiunilor întrefierului sau alte defecţiuni. Analiza încălzirii şi răcirii maşinii este extrem de importantă în proiectarea şi funcţionarea maşinilor. Distribuţia temperaturilor trebuie calculată în toată structura maşinii pentru a fi siguri că temperaturile care se ating în izolaţia înfăşurărilor şi în magneţii permanenţi nu depăşesc limitele admisibile. Există diverse metode de calcul a distribuţiei temperaturii în maşină, cea mai puţin precisă fiind aceea în care întreg corpul maşinii se consideră omogen şi care se utilizează într-o primă evaluare a încălzirii şi răcirii maşinii. O metodă mai precisă de evaluare a distribuţiei temperaturilor în structura maşinii se bazează pe definirea unor părţi din maşină care se comportă omogen la procesul de încălzire, răcire. Se poate defini astfel un circuit termic echivalent. Transferul de căldură de la o maşină la alta şi transferul spre agentul de răcire se face prin conducţie şi convecţie, radiaţia fiind nesemnificativă. Diferitele elemente ale maşinii se pot descrie concentrat într-un punct (nod) care temperatura elementului, sursa de căldură şi capacitatea calorică a acestuia. Pierderile care au loc în maşinile electrice se pot împărţi în patru categorii şi anume:

1. Pierderi în înfăşurări dependente de sarcină.

2. Pierderi în miez, incluzând pierderile în magneţii permanenţi.

3. Pierderi prin frecări şi ventilaţie care depind de viteza de rotaţie şi de construcţia maşinii.

4. Pierderile suplimentare, în care intră pierderile datorate armonicilor de câmp şi a refulării de curent.

Cele mai importante categorii de pierderi sunt cele din înfăşurări şi ele depind de sarcină, de temperatură şi de rezistenţa înfăşurării. Reducerea pierderilor în înfăşurări se poate face prin reducerea rezistenţei înfăşurărilor, adică creşterea secţiunii conductoarelor sau îmbunătăţirea răcirii. Pierderile în miezul feromagnetic al maşinilor electrice sunt pierderi prin histerezis şi prin curenţi turbionari şi variază cu valoarea inducţiei în miez şi cu frecvenţa câmpului inductor. Pierderile în fier depind de compoziţia chimică şi de tratamentul termic aplicat tolelor. Pentru reducerea pierderilor datorate curenţilor turbionari tolele trebuie să fie cât mai subţiri şi materialul să aibă o rezistivitate cât mai mare. În locul tolelor se folosesc materiale sinterizate deoarece prin folosirea lor se diminuează pierderile specifice până la 70%. Pierderile mecanice şi de ventilaţie depind de viteza de rotaţie, de tipul lagărelor şi de ventilaţia utilizată. Utilizarea unor lagăre performante şi proiectarea atentă a ventilatoarelor

6

dispuse pe axul maşinii reduc pierderile mecanice. Pierderile mecanice pot fi aproximate ca fiind 0,5% până 1,5% din puterea nominală de ieşire, valorile mai mici corespunzând motoarelor de putere mai mare. Determinarea acestor pierderi se face prin încercări de funcţionare în gol, rezultatele încercării putând fi extrapolate pentru maşini de construcţie similară. Pierderile suplimentare, numite şi pierderi străine de sarcină şi se consideră ca fiind 0,1 până la 1% din puterea de ieşire nominală, valorile mai mari corespunzând maşinilor de mică putere.

1.3 Maşini electrice convenţionale. Principii de funcţionare.

O maşină electrică transformă energia electrică în energie mecanică când funcţionează în regim de motor, sau invers, energia mecanică în energie electrică, când funcţionează în regim de generator. Cu excepţia transformatorului electric, care asigură transferul energiei electrice, cu modificarea parametrilor acesteia (curent, tensiune – la frecvenţă constantă), toate celelalte maşini au părţi în mişcare, iar în procesul de conversie o formă de energie este transformată într- o altă formă de energie. Principalele tipuri de maşini rotative clasice sunt maşina de inducţie, maşina sincronă şi maşina de curent continuu. Transformatorul electric poate fi privit ca o maşină de inducţie cu rotorul imobil, iar maşina sincronă , trecând peste particularităţile ei constructive, ca o maşină de inducţie dublu alimentată, deci cu două câmpuri create independent. Maşinile electrice sunt încadrate în sisteme de acţionare, antrenând o maşină de lucru sau, în regim de generator, fiind antrenate de către un motor primar. În sistemele de acţionare maşina electrică este doar un element component şi funcţionarea ei trebuie să fie cea cerută de sistem.

Într-un sistem de acţionare simplu, în care maşina electrică trebuie răspundă la comenzi simple, cum sunt pornirea şi oprirea, operaţiile pot fi făcute prin simpla conectare sau deconectare de la sursa de alimentare sau prin proceduri specifice de pornire şi oprire care urmăresc de exemplu reducerea curentului absorbit la pornire şi scurtarea timpului de oprire. În multe dintre sistemele moderne de acţionare maşinile electrice sunt alimentate prin convertoare electronice complet comandate asigurându-se astfel, pe lângă satisfacerea tuturor cerinţelor impuse de maşina de lucru şi o funcţionare cât mai eficientă a maşinii electrice. În astfel de sisteme electrice maşinile de curent alternativ sunt alimentate cu tensiune şi frecvenţă variabilă iar cele de curent continuu cu tensiune variabilă, comanda fiind transferată în întregime asupra sursei. În consecinţă, astăzi, maşinile de curent alternativ nu mai funcţionează numai

7

alimentate de la reţeaua de tensiune şi frecvenţă constante şi multe dintre procedurile de pornire,

oprire şi modificare a turaţiei, dezvoltate pentru cazul tensiunii şi frecvenţei constante devin

inutilizabile sau chiar lipsite de sens. Proiectarea şi construcţia maşinilor de curent alternativ este

influenţată de tehnica de comandă a sursei de alimentare.

a) Elemente constructive.

Maşina de inducţie:

miezul feromagnetic statoric şi rotoric este realizat din tole cu crestături; înfăşurarea statorică este polifazată, uzual trifazată, repartizată (în crestături), deschisă (începuturile, eventual şi sfârşiturile, înfăşurărilor de fază sunt libere şi accesibile în cutia de borne); înfăşurarea rotorică poate fi repartizată, deschisă, cu acelaşi număr de faze şi poli ca şi cea statorică şi cu capetele scoase la inele colectoare (rotor cu bobine sau rotor bobinat) sau poate fi repartizată în colivie, numărul de faze fiind egal cu numărul de bare (rotor în colivie sau rotor în scurtcircuit).

Maşina sincronă:

miezul feromagnetic statoric este realizat din tole cu crestături, miezul feromagnetic rotoric este masiv cu poli aparenţi sau înecaţi. În talpa polilor rotorici sunt prevăzute crestături pentru colivia de pornire, prezente în ambele situaţii. În cazul polilor înecaţi înfăşurarea de excitaţie este plasată în crestături dispuse neuniform pe periferia rotorului (la dimensiuni mari miezul rotoric se construieşte din tole ştanţate din tablă de oţel mult mai groasă; tolele nu sunt izolate între ele).

înfăşurarea

deschisă, similară cu înfăşurarea

statorică de la maşina de inducţie; înfăşurarea rotorică, de excitaţie, este concentrată şi dispusă în jurul polilor aparenţi sau în crestături (în cazul polilor înecaţi), capetele ei fiind conectate la două inele colectoare. Înfăşurarea rotorică în colivie este dispusă nesimetric în crestăturile din talpa polilor.

statorică

este

polifazată

repartizată,

Maşina de curent continuu:

miezul feromagnetic statoric este masiv cu poli aparenţi. Între polii principali sunt prevăzuţi polii auxiliari (de comutaţie). Miezul feromagnetic rotoric este din tole, cu crestături spre întrefier; înfăşurarea concentrată statorică (de excitaţie) este dispusă pe polii principali. Înfăşurarea concentrată a polilor auxiliari este înseriată cu înfăşurarea rotorică. În talpa polilor principali sunt prevăzute crestături în care este dispusă înfăşurarea de compensare, înfăşurare înseriată şi ea cu înfăşurarea rotorică; înfăşurarea rotorică este distribuită în crestături şi închisă la colector, care este un redresor mecanic. Periile se poziţionează pe colector în axa neutră a câmpului magnetic produs de curentul de excitaţie.

b) Principiul de funcţionare. Maşina de inducţie.

din două armături cilindrice,

concentrice, de construcţie normală, a cărei înfăşurare statorică este conectată la o reţea trifazată

simetrică de alimentare, de frecvenţă f 1 . Circuitul rotoric se consideră scurtcircuitat sau închis pe

un reostat simetric.

Se

consideră

o

maşină

electrică

rotativă

formată

8

Înfăşurarea statorică, inductorul, parcursă de un sistem trifazat simetric de curenţi având

frecvenţa f 1 , generează în circuitul magnetic al maşinii un câmp magnetic învârtitor. Viteza

unghiulară a câmpului învârtitor 1 , numită viteză de sincronism, este determinată de pulsaţia ω 1

= 2·π·f 1 , a curenţilor şi de numărul de perechi de poli, p, realizaţi de înfăşurare, pe o fază:

1 = ω 1 /p [rad/s]. Din această relaţie se obţine turaţia de sincronism,

n

(1.1)

1 , a câmpului magnetic învârtitor:

n

1 =

f

1

p

[rot/s]

sau,

n

1

=

60

f

1

p

[rot/ min ]

.

(1.2)

Câmpul magnetic învârtitor intersectează bobinele rotorice în ordinea succesiunii lor,

astfel încât, în aceste înfăşurări, se induc tensiuni electromotoare formând un sistem trifazat

simetric. Întrucât circuitele rotorice sunt închise, de-a lungul lor se stabileşte un sistem trifazat

(rotor bobinat) sau polifazat (rotor în scurtcircuit) de curenţi electrici.

Din interacţiunea câmp magnetic inductor - curenţi rotorici rezultă forţe de tip Laplace,

care acţionează tangenţial la rotor, generând faţă de arborele maşinii un cuplu electromagnetic.

Rotorul este pus în mişcare cu o viteză unghiulară , căreia îi corespunde o turaţie n, în

sensul câmpului magnetic învârtitor.

Fenomenul de inducţie electromagnetică fiind condiţionat de existenţa unei mişcări

relative a câmpului învârtitor faţă de rotor, e necesar ca viteza unghiulară a rotorului să difere de

viteza de sincronism, deci, 1 .

Mişcarea relativă a rotorului faţă de câmpul învârtitor este descrisă de mărimea numită

alunecare, s, definită astfel:

s =

1

1

=

n

1

n

n

1

.

(1.3)

Pe baza relaţiei de definiţie a alunecării se pot evidenţia regimurile de funcţionare ale maşinii asincrone (figura 1).

 

Generator

   

Motor

   

Frână

 

-

-

-

-

-

-

0

0

+

+

+

+

+

1

1

+

+

+

+

+

s

+

+

+

+

+

+

n 1

n 1

+

+

+

 

+

+

0

0

-

-

-

-

-

n

 

Fig. 1.1 Regimurile de funcţionare a maşinii asincrone.

În regim de motor, pentru ca maşina să dezvolte cuplu electromagnetic, trebuie

îndeplinită condiţia: 0 Ω < Ω 1 ; alunecarea este cuprinsă în domeniul 0 s 1. Alunecarea s =

1, corespunde momentului pornirii, când rotorul este imobil, iar valoarea s = 0, corespunde

mersului în gol ideal al motorului.

Deoarece interacţiunea dintre înfăşurarea rotorică şi câmpul învârtitor, inductor, este

dependentă de alunecare, frecvenţa curenţilor rotorici este diferită de frecvenţa curenţilor

9

statorici. Viteza unghiulară a câmpului magnetic învârtitor faţă de rotorul aflat în mişcare fiind

1 - , pulsaţia mărimilor electrice rotorice este:

deci:

ω

2

ω

2

=

= s ω

1

p(

1

sau,

f

)

2

= s f

1

 

(1.4)

.

(1.5)

Înfăşurarea rotorică, parcursă de curenţi electrici cu frecvenţa f 2 , produce la rândul ei un câmp magnetic învârtitor, câmp magnetic de reacţie, care se deplasează, faţă de rotor, cu turaţia:

n 2 =

f 2

=

s

f

1

=

p p

s

n

1 .

(1.6)

Turaţia câmpului rotoric, faţă de stator, se obţine însumând turaţia acestuia faţă de rotor, n 2 , cu turaţia rotorului, n:

n

2

+ n = s n

1

+ n = s n

1

+ n (1 s) = n

1

1

.

(1.7)

Se observă că, turaţia câmpului de reacţie este egală cu cea a câmpului statoric.

Prin compunerea câmpului inductor cu câmpul de reacţie, în întrefier se obţine un flux

magnetic rezultant, generator de cuplu electromagnetic şi care induce în înfăşurările statorice

tensiuni electromotoare având frecvenţa egală cu cea a reţelei de alimentare.

Din principiul de funcţionare se constată o asemănare fenomenologică între maşina

asincronă şi transformatorul electric trifazat, de aceea se poate spune că, maşina asincronă,

numită şi maşină de inducţie, se comportă ca un transformator dinamic.

Maşina sincronă.

Maşina sincronă este o maşină de curent alternativ a cărei turaţie este constantă, în

regim de funcţionare stabilizat şi independentă de valoarea sarcinii (în limite normale). Turaţia

este cea de sincronism şi este legată riguros de frecvenţa f a reţelei de curent alternativ la care

este cuplată maşina.

Maşina sincronă normală are câmpul magnetic inductor produs cu curent continuu.

Dacă n 1 este turaţia rotorului, atunci frecvenţa tensiunii induse în înfăşurarea statorică este f =

pn 1 . Curenţii electrici alternativi din înfăşurări, în regim staţionar, au aceeaşi frecvenţă ca şi

tensiunile induse. La maşinile polifazate simetrice, curenţii alternativi produc un câmp circular

(câmpul magnetic al indusului), care se roteşte faţă de înfăşurările respective cu turaţia n 1 = f 1 /p.

În maşină are loc o interacţiune continuă, utilizabilă din punct de vedere practic, atunci

când cele două câmpuri magnetice se găsesc în repaus relativ, situaţie specifică regimului

staţionar. La o frecvenţă f1, turaţia rotorului este egală cu turaţia n1 a câmpului magnetic

învârtitor. Se spune că rotorul se roteşte în sincronism, de unde denumirea de maşină sincronă.

Înfăşurarea prin care trece curentul continuu, înfăşurarea inductoare, se numeşte şi

înfăşurare de excitaţie, iar curentul, curent de excitaţie. Aceasta poate fi plasată în rotor, maşini

10

sincrone cu poli interiori (majoritatea maşinilor sincrone), sau pe stator, maşini cu poli exteriori

(la puteri mici, până la 20 kVA).

Maşinile sincrone pot funcţiona în două regimuri de bază, ca generatoare şi ca motoare.

În regimul de generator, maşina transformă energia mecanică, primită pe la arbore de la

o maşină primară (motor termic, turbină), în energie electrică, debitată într-o reţea de curent

alternativ. În regimul de motor, maşina transformă energia electrică, primită de la o reţea de

curent alternativ, în energie mecanică, cedată pe la arbore unei instalaţii mecanice.

Un alt regim posibil de funcţionare a maşinii sincrone este acela de compensator al

factorului de putere. Regimul de compensator nu este însă un regim de bază distinct, ci un regim

de motor funcţionând în gol. În această situaţie maşina primeşte de la reţea putere activă, pentru

acoperirea pierderilor şi debitează putere reactivă.

Maşina sincronă este utilizată preponderent în regim de generator trifazat, întâlnit în

prezent, în exclusivitate, în toate centralele electrice de mare putere.

Motoarele sincrone se utilizează în instalaţiile în care sunt necesare menţinerea turaţiei

riguros constantă şi un factor de putere bun la turaţii mici.

Compensatoarele sincrone se folosesc pentru compensarea puterii reactive în sistemele

electromagnetice.

Regimul de funcţionare a unei maşini sincrone se caracterizează prin mărimile nominale

înscrise pe plăcuţa ei indicatoare:

regimul de funcţionare (generator, motor, compensator);

puterea: la generatoare – puterea aparentă la borne, în kVA sau MVA, sau puterea

activă la borne, în kW sau MW; la motoare – puterea mecanică la arbore, în kW; la compensatoare – puterea reactivă la borne, în kVar sau MVar, în regim supraexcitat; curentul de linie în A sau kA;

tensiunea de linie în V sau kV;

factorul de putere;

numărul de faze;

conexiunea înfăşurărilor indusului;

frecvenţa în Hz;

tensiunea de excitaţie la funcţionarea în gol şi în regi-mul nominal;

curentul de excitaţie nominal şi curentul de excitaţie maxim admisibil, în A sau kA. De remarcat că, spre deosebire de transformator, la maşina sincronă sarcina admisibilă

nu este caracterizată numai prin puterea aparentă ci şi prin factorul de putere, deoarece acesta

determină valoarea puterii de excitaţie.

Maşina de curent continuu.

11

Considerăm cazul unei maşini de curent continuu cu înfăşurarea de excitaţie alimentată

separat şi determinăm relaţia dintre tensiunea electromotoare (t.e.m.) indusă, tensiunea la borne

şi curentul prin înfăşurarea indusului, când maşina funcţionează în sarcină.

A) Maşina funcţionează ca generator. La mersul în gol al maşinii, în înfăşurarea

rotorului se induce o t.e.m., E 0 , pe fiecare cale de curent, egală cu tensiunea U A0 care se poate

măsura la bornele maşinii. Dacă maşina funcţionează în sarcină, debitând un curent I A , t.e.m.

indusă, E, va fi diferită faţă de E 0 , ca urmare a reacţiei indusului. Totodată, şi tensiunea U A , la

bornele maşinii, va diferi faţă de t.e.m. E, datorită căderilor ohmice de tensiune în circuitul

indusului. Se poate scrie o relaţie între E, U A şi I A , considerând circuitul maşinii în regim de

generator din figura 2 (cu sensurile pozitive conform regulii de asociere de la circuitele

generatoare) şi aplicând legea inducţiei electromagnetice unui contur având următorul traseu:

borna “B” - prin înfăşurarea indusului, a polilor auxiliari, eventual, prin înfăşurarea de

compensaţie - borna “A” - prin aer, pe o linie a tensiunii la borne - borna “B” (de plecare):

R

A

I

A

+ ∆

U

p

+

U

A

=

E

;

(1.8)

în care, R A reprezintă rezistenţa totală a circuitului indusului (rezistenţa înfăşurării indusului, a

înfăşurării polilor auxiliari şi a înfăşurării de compensaţie), iar U p este căderea de tensiune în

contactul perie-colector.

Relaţia de mai sus reprezintă ecuaţia tensiunilor maşinii de curent continuu în regim de

generator.

Expresia t.e.m. a generatorului este:

E

=

p

a

N nφ

,

(1.9)

în care φ reprezintă fluxul magnetic rezultant din întrefier, corespunzător unui pol.

I ex U ex
I ex
U ex

A

Γ E I A R U A
Γ
E
I A
R
U A

B

Fig. 1.2. Modul de asociere a sensurilor pozitive pentru tensiuni şi curenţi, la generatorul de c.c.

Ecuaţia caracteristicii magnetice a maşinii:

φ = f

(

I

ex

, I

A

)

(1.10)

această caracteristică magnetică este neliniară, datorită caracteristicilor de magnetizare neliniare

ale diferitelor porţiuni ale miezului feromagnetic.

12

În funcţie de modul de alimentare a înfăşurării de excitaţie, la relaţiile de mai sus se adaugă încă o ecuaţie, corespunzătoare circuitului de excitaţie. În ecuaţiile de mai sus intervin necunoscutele: U A , U ex , I A şi I ex ; turaţia n este presupusă constantă şi egală cu turaţia nominală; prin eliminarea a două variabile rezultă o relaţie între celelalte mărimi, care, în sistemul de coordonate corespunzător acestor necunoscute, va reprezenta o suprafaţă. Prin considerarea uneia dintre cele trei mărimi drept parametru (respectiv, prin intersectarea suprafeţei rezultate cu plane paralele la planul format de două coordonate), se obţin curbe care reprezintă caracteristicile de funcţionare ale generatorului. B) Maşina funcţionează ca motor. Considerăm că maşina este conectată la bornele “A” şi “B” ale unei reţele de curent continuu, absorbind curentul I A prin circuitul indusului, iar înfăşurarea de excitaţie este alimentată separat. Conductoarele înfăşurării rotorului (indus), fiind străbătute de curent şi aflându-se în câmpul polilor de excitaţie, asupra rotorului se va exercita un cuplu electromagnetic de valoare:

M

=

1 p

2

π

a

N

I

A

φ

(1.11)

care va pune în mişcare indusul, în sensul dat de vectorul J × B δ . Mişcarea este accelerată până în momentul în care cuplul electromagnetic este egalat de cuplul total rezistent, M r , apoi mişcarea devine uniformă, cu turaţia n (figura 3). Secţiunile înfăşurării indusului rotindu-se în câmpul polilor de excitaţie, în spirele respective se induc t.e.m., pe o cale de curent rezultând o t.e.m. de valoare:

E

= −

p

a

N nφ

(1.12)

N M B r δ M n S
N
M
B
r
δ
M
n
S

Fig.1.3. Explicativă pentru funcţionarea motorului de curent continuu.

Semnul minus arată că t.e.m. are sens invers sensului pozitiv ales, adică are sens invers curentului I A absorbit de motor. Într-adevăr, sensul t.e.m. într-o latură oarecare, a unei secţii,

13

coincide cu sensul vectorului

determinarea cuplului de rotaţie a maşinii.

Ecuaţia tensiunilor maşinii, funcţionând ca motor, se scrie considerând circuitul din

figura 4 (cu sensurile pozitive conform regulii de asociere de la circuitele receptoare) şi aplicând

legea inducţiei electromagnetice unui contur care începe de la borna “A”, străbate spirele

înfăşurării rotorului, ale înfăşurării polilor auxiliari, ale înfăşurării de compensaţie, ajunge la

borna “B” şi se închide apoi, prin aer, la borna “A”, pe o linie a tensiunii la borne:

v × B şi este opus sensului ales pentru curentul I A , la

δ

R

A

I

A

+ ∆

U

p

U

A =

E

(1.13)

Completând relaţiile anterioare cu ecuaţia corespunzătoare circuitului de excitaţie şi

caracteristica de magnetizare a maşinii, se obţin ecuaţiile de funcţionare ale motorului de c.c., pe

baza cărora se pot determina şi caracteristicile de funcţionare ale acestuia.

I ex U ex
I ex
U ex
A Γ E I A U A =U
A
Γ
E
I
A
U
A =U

B

Fig. 1.4. Modul de asociere a sensurilor pozitive pentru tensiuni şi curenţi, la motorul de c.c.

1.4 Elemente generale.

Maşinile electrice, de tipuri variate, au câmpul magnetic, solenaţiile şi tensiunile

electromotoare induse, comune, existând mult mai multe elemente care sunt aceleaşi, decât care

diferă.

a) Câmpuri magnetice şi solenaţii.

Câmpul magnetic din maşinile electrice este produs de magneţii permanenţi sau de înfăşurări

parcurse de curent. El poate fi constant sau variabil în timp, iar axa sa poate fi fixă sau în mişcare

faţă de armătura în care este produs. Principalele tipuri de câmpuri ce pot fi întâlnite în maşinile

electrice sunt:

1)

Câmp constant şi fix (constant în timp cu axa fixă în spaţiu).

B

M

= B

M

(1.14)

Un astfel de câmp se poate produce cu un magnet permanent sau cu o înfăşurare parcursă de

curent constant adică continuu. Înfăşurările repartizate închise la colector alimentate în curent

continuu la perii la perii produc un câmp constant şi fix a cărui axă coincide cu axa periilor.

2)

Câmp pulsatoriu (variabil în timp cu axă fixă în spaţiu)

14

B

=

B

M

sinω

1

t

3)

Câmp învârtitor (cu valoare constantă în axa sa care se roteşte).

Se poate produce în două moduri:

(1.15)

- pe cale mecanică când se roteşte o armătură în care se produce un câmp constant şi fix.

- pe cale electrică, prin compunerea mai multor câmpuri pulsatorii.

4)

Câmp alunecător (cu valoare constantă în axa sa care se deplasează liniar).

Câmpul magnetic rezultant al armăturii unei maşini electrice este produs de solenaţia rezultantă din acea armătură. În cazul înfăşurării repartizate închise la colector solenaţia rezultantă variază

sub o formă triunghiulară, valoarea maximă fiind în axa periilor.

b) Tensiunile electromotoare induse.

Se calculează aplicând legea inducţiei electromagnetice, iar direcţia tensiunii electromotoare induse în laturile bobinei se determină cu regula mâinii drepte ( a lui Fleming).

Dacă câmpul exterior este unul constant şi fix, tensiunea electromotoare indusă în bobină cu pas diametral care se roteşte într-un astfel de câmp rezultă:

Iar pentru pas scurtat,

e = N ⋅ ω ⋅φ M e = 2 ⋅ E ⋅ k b
e = N ⋅ ω ⋅φ
M
e =
2 ⋅ E
⋅ k
b
y

(

sin ω t + α

(

sin ω t + α

0

)

(1.16)

0

)

(1.17)

Dacă câmpul exterior este un câmp pulsatoriu atunci tensiunea electromotoare indusă într-o bobină cu pas polar, care se roteşte cu viteza unghiulară ω, este:

e = −N φ

M

[

ω

1

(

cosω t cos ωt + α

1

0

)

(

ω sinω t sin ωt + α

1

0

)]

(1.18)

Se disting cele două componente, de pulsaţie, cu amplitudinea dependentă de pulsaţia câmpului exterior, şi de rotaţie cu amplitudinea depinzând de viteza unghiulară. În cazul în care câmpul exterior este un câmp învârtitor, acesta se poate descompune în două câmpuri pulsatorii, calculându-se tensiunile electromotoare induse de fiecare câmp, adică:

e

e

x

y

=

= −

N

N

Şi tensiunea rezultantă este:

φ

M

φ

M

[

[

ω

1 1

ω

1

sin

ω

1

cos

ω

t

t

cos

sin

(

t

ω

(

t

ω

+

)

ω

ω

α

0

+

α

0

)

sin

cos

ω

ω

1

1

t

t

sin

cos

e = −N φ

M

(

ω

1

ω

)

cos

[(

ω

1

ω

)

t α

0

]

(

(

ω

ω

t

t

+

+

α

α

0

0

)]

)]

(1.19)

(1.20)

La calculul tensiunii electromotoare induse într-o înfăşurare trebuie sumate tensiunile electromotoare induse în bobinele componente.

c) Inductivităţi.

Inductivităţile sunt mărimi asociate fluxurilor magnetice şi în consecinţă se definesc aceleaşi tipuri de inductivităţi ca şi de fluxuri, adică;

15

1)

inductivităţi utile sau de cuplaj.

2)

Inductivităţi de dispersie.

În general în electrotehnică se utilizează preponderent numele de inductivitate de cuplaj şi aceasta se ataşează fluxului produs de o bobină care străbate (înlănţuie) aria unei alte bobine. În teoria maşinilor electrice se defineşte şi se utilizează inductivitatea utilă sau de magnetizare, asociată fluxului care nu se închide în jurul bobinei în care a fost produs. Inductivităţile utile şi de cuplaj se determină în procesul calcului tensiunilor electromotoare induse.

2. MICROMOTOARE DE INDUCŢIE.

Motoarele de inducţie de putere mai mică de un 1 kW se numesc micromotoare de inducţie. Se folosesc ca şi motoare de acţionare în automatizări industriale şi în condiţii climatice şi medii diferite de cele normalizate. Pot avea diverse forme constructive: cu poli înecaţi, cu poli aparenţi, cu rotor cilindric, cu rotor disc, etc. Clasificare a micromotoarelor de inducţie:

1. numărul fazelor statorice:

a. trifazate;

b. bifazate simetrice sau nesimetrice;

c. monofazate;

2. după tipul şi înfăşurarea rotorului:

a. cu rotor cilindric, din tole cu înfăşurarea în colivie normală, din fier masiv, sau nemagnetic (sub formă de pahar);

b. cu rotor disc din fier masiv sau nemagnetic;

3. după sistemul tensiunilor de alimentare: trifazat simetric, bifazat, monofazat la

frecvenţa de 50 Hz sau la frecvenţe mai mari;

Maşinile asincrone de mică putere se folosesc aproape numai sub formă de motoare. Dacă în domeniul puterilor medii şi mari au o însemnătate preponderentă motoarele asincrone trifazate, în domeniul puterilor mici locul întâi este deţinut de motoarele asincrone monofazate. Astfel, motoarele monofazate până la 500 W reprezintă peste 90% din totalul puterii electrice fabricate. Aceasta se explică prin faptul că cea mai mare parte a instalaţiilor deservite de motoare de mică putere este alimentată monofazat, cum şi prin posibilitatea alimentării motoarelor monofazate şi de la reţeaua trifazată.

16

În cazul alimentării monofazate se foloseşte pentru producerea unui cuplu de pornire un bobinaj auxiliar statoric sau o spiră în scurtcircuit, aşezată de asemenea pe polii statorici (motorul cu poli ecranaţi). Sub denumirea de „motoare monofazate” vom înţelege acele motoare la care tensiunea de alimentare pentru diversele înfăşurări este aceeaşi; motoarele se vor considera „bifazate” atunci când există două tensiuni de alimentare care se deosebesc ca amplitudine sau ca fază.

2.1. Micromotoare de inducţie trifazate.

2.1.1.Construcţia şi funcţionarea micromotoarelor de inducţie trifazate. Aceste motoare au căpătat o utilizare relativ largă, datorită construcţiei simple şi siguranţei în funcţionare. Motoarele electrice asincrone trifazate de mică putere se folosesc în special în instalaţiile cu alimentare independentă din industria uşoară şi în instalaţiile cu mai multe motoare auxiliare la strungurile automate. Unul dintre domeniile interesante în care se foloseşte motorul asincron trifazat este cel al motoarelor de turaţie înaltă pentru şlefuirea orificiilor de mare fineţe. Caracteristic pentru aceste motoare este faptul că, în scopul obţinerii unui cuplu de pornire ridicat, rezistenţa rotorică este relativ mare, ceea ce atrage după sine şi o valoare relativ mare a alunecării la sarcina nominală. Micromotoarele de inducţie se produc în general în serie unitară până la minimum 180 W. Construcţia lor este similară cu a motoarelor de putere medie. În figura 2.1.1 este prezentat un micromotor de inducţie trifazat cu rotor în colivie de construcţie închisă fără cutia de borne, care ar mări considerabil dimensiunile geometrice.

borne, care ar m ă ri considerabil dimensiunile geometrice. Fig. 2.1.1. Micromotor de induc ţ ie

Fig. 2.1.1. Micromotor de inducţie trifazat cu rotor în colivie

17

Se disting următoarele: 1 – înfăşurarea statorică repartizată în crestături, 2 – carcasa, 3 – miezul statoric, 4 – miezul rotoric, 5 – înfăşurarea rotorică în colivie cu bare înclinate, 6 – scuturi cu rulmenţi şi 7 – axul motorului. Înfăşurarea statorică trifazată are fazele conectate în stea sau în triunghi. Dacă se alimentează de la o reţea trifazată simetrică atunci curenţii din înfăşurarea statorică determină în întrefierul maşinii un câmp magnetic învârtitor circular ce se roteşte cu viteza n s = f S /p. Câmpul magnetic învârtitor induce în înfăşurările statorice şi rotorice t.e.m. induse. T.e.m. induse în înfăşurările închise ale rotorului determină un sistem simetric de curenţi, care produc câmpul magnetic de reacţie al rotorului, de asemenea un câmp magnetic învârtitor circular. Rezultatul interacţiunii dintre cele două câmpuri magnetice este cuplul electromagnetic al maşinii, care variază în funcţie de viteza de rotaţie n a rotorului. Alunecarea rotorului faţă de câmpul magnetic învârtitor este:

s

=

n

S

n

n

S

=

1

n

n

s

(2.1.1)

Rotorul micromotoarelor de inducţie se poate executa şi din fier masiv. În acest caz se poate considera că înfăşurarea rotorică este formată dintr-o peliculă circulară de grosime mică ce reprezintă adâncimea de pătrundere a câmpului variabil în rotorul masiv. Adâncimea de pătrundere este dependentă de frecvenţa din rotor f R = s f S , deci de alunecare. Rotorul micromotoarelor de inducţie se poate executa şi din material neferomagnetic sub forma unui pahar, ca în figura 2.1.2 unde s-au notat: 1 – carcasa, 2- miezul statoric, 3 – rotorul pahar, 4 – bobinajul statoric, 5 – miezul rotoric fix şi 6 – scutul portlagăr.

5 – miezul rotoric fix ş i 6 – scutul portlag ă r. Fig. 2.1.2. Micromotorul

Fig. 2.1.2. Micromotorul de inducţie cu rotorul în formă de pahar

În regim simetric sinusoidal pentru motorul trifazat, cu câmp magnetic învârtitor circular, se poate utiliza schema echivalentă clasică a unui motor de inducţie. Spre deosebire de motoarele de inducţie de puteri medii şi mari la micromotoarele de inducţie de puteri medii şi mari la micromotoarele de inducţie rezistenţa înfăşurării statorice R S

18

nu este neglijabilă în raport cu reactanţele de scăpări. Din acest motiv se definesc alunecarea

critică s k şi raportul ε cu relaţiile:

s

k

=

R R 2 2 R + X S
R
R
2
2
R
+
X
S

; ε

R = S 2 2 R + X S
R
= S
2