I.

Obiectul lingvisticii: limbajul si limbile in diversitatea lor

1.1 1.2 1.3 1.4 1.5 1.6 1.7 Ce este lingvistica generala? Teoria si practica limbii Observatii preliminare asupra limbajului uman articulat Stiintele si limbajul Stiinta limbajului: lingvistica generala/teoria limbii Distinctii conceptuale primare: limba, limbaj, act lingvistic De ce sa studiem lingvistica generala

1.1

In cea mai simpla definitie a ei, lingvistica generala este studiul stiintific al limbii ca fenomen uman sau studiul stiintific al limbilor in diversitatea lor. Putem vorbi despre o stiinta a limbii sau despre o lingvistica generala pentru ca putem concepe o definitie care sa se potriveasca tuturor fenomenelor umane pe care le numim limbi. Numim limba un sistem de semne vocale ce serveste drept instrument de comunicare in cadrul unei comunitati date.

1.2

In mod obisnuit, cuvantul teorie se refera la un ansamblu sistematizat de cunostiinte despre o realitate si el este corelat cu practica, adica cu activitatea concreta dintr-un domeniu. (ex. Teoria si practica conducerii unui automobil). Cu referire la limba, practica conducerii limbii (cea materna sau alta) in conditii satisfacatoare. Cineva poate cunoaste practic o limba, in sensul ca o vorbeste. Calitatea de specialist, adica de lingvist, indiferent de domeniul in care se specializeaza, presupune analiza si intelegerea fenomenului lingvistic in alcatuirea si in functionarea sa ca sistem fundamental dar nu unic de comunicare.

1.3

O privire imediata asupra limbajului uman (vs. limbaj animal) ne determina sa-l primim ca pe un fenomen uman cu cateva trasaturi importante: familiar, necunoscut si miraculos.

Limbajul a fost considerat totdeauna ca un produs fascinant al evolutiei speciilor vii. El este cel care diferentiaza Homo Sapiens in raport cu celelalte vietuitoare. Constatam imediat ca nimeni, inafara omului, nu are un limbaj vorbit complex, un mijloc rafinat de comunicare si de reflectare a constiintei noastre. Limba apare in preistoria omului, transformandu-ne ca indivizi si ca specie. Utilizarea pentru comunicare a unui sistem de semne verbale a fost considerata o particularitate fundamentala a omului. Familiar pentru ca limbajul si diversitatea lmbilor este atat de legat de experientele noastre cotidiene incat omul nu isi poate imagina viata sociala fara el. Omul nu se concepe altfel decat ca o fiinta vorbitoare. Evocam importanta limbajului in: dezvoltarea copilului (in absenta limbajului neputandu-se vorbi de un proces cognitiv), in relatiile sociale (limbajul fiind forma fundamentala de interactiune sociala), in boala (in care alterarea limbajului face ca persoana sa fie pierduta social, nemaiputand comunica coerent). Necunoscut deoarece si astazi, in ciuda numeroaselor cercetari, limbajul continua sa puna numeroase intrebari: Originea limbajului, cand a aparut si sub ce forma? , Pentru ce limbajul ia forma unor limbi atat de diferite intre ele?, In ce anume se aseamana limbile intre ele si prin ce se deosebesc? In legatura cu diversitatea limbilor observam ca numarul lor este impresionant. Unii specialisti vorbesc de 3000-4000 de limbi, altii de 5000-6000 de limbi. Aceasta cifra variabila are mai multe motive: in vremurile noastre exista numeroase dialecte, limbi, care dispar intr-un ritm accentuat. O alta cauza importanta pentru care nu putem numara limbile este ca nici autoritatiile si nici lingvistii nu sunt de acord cu ceea ce numim in numarare limba sau dialect. Din punct de vedere general nu exista o ierarhizare a instrumentelor de comunicare prin semne vocale specifice unei comunitati. Toate sunt limbi. Potrivit tratatelor internationale, se considera ca se poate numi o limba daca aceasta prezinta un mimin de 3000 cuvinte. De ce atata risipa, de ce atatea limbi, cand una singura, sau cateva ar putea sa satisfaca nevoile de comunicare, si ar crea punti intre oameni, mai ales in vremurile moderne, cand lumea, in globalizarea ei,

ni se pare atat de mica. Faptul ca in istoria cea mai veche a omenirii ar fi existat o limba unica, risipita apoi in mii de limbi diferite, este pastrat de miturile stravechi. Evocam in primul rand credinta existenta in marile religii, anume ca limba are o origine divina, si in consecinta ar fi existat o limba initiala unica, numita limba adamica, pentru toata omenirea. Un alt mit este mitul babelului, si care impreuna cu mitul limbii adamice, intaresc unora utopia intr-o limba unica in care putem egal comunica toti. Cei care evoca aceasta utopie admit teza ca ceea ce a fost va mai fi si astfel am putea la un moment dat, construi o limba unica. Aceasta limba unica prin care oamenii, indiferent de etnie pot sa comunice intre ei, a fost gasita fie printre limbile existente, altii au facut apel la limbi din trecut (ex. Ebraica, care a jucat un rol important pentru cei din mediul crestin), altii au propus crearea unei alte limbi unice cum a fost Volapk sau Esperanto. Miraculos gratie limbajului participam la unul dintre cele mai mari miracole ale lumii naturale; producand simple sunete cu aparatul nostru vocal putem forma reprezentari complexe in creierul celuilalt cu o destul de mare precizie. Acesta este defapt miracolul prin care noi, fiintele umane, ocupam un loc privilegiat in lumea vie. Acest caracter miraculos al limbajului a permis fiintei umane sa depaseasca cadrul restrans al unei lupte pentru supravietuirea biologica si sa devina o fiinta care prin limbaj transmite cunostiinte. Transmiterea cunostintei umane veche si complexa nu ar fi fost posibila fara posesia unui instrument de comunicare complex cum este limbajul. Prin limbaj, noi transmitem generatiilor succesive un ansamblu de cunostiinte si de norme specifice unei comunitati date, fara sa fim in situatia sa le reluam ca fiinte umane de fiecare data.

limbajului, pe grupe de varste, de asemenea ea studiaza si toate fenomenele de bilingvism precoce si de interferente lingvistice in cazul vorbitorilor care utilizeaza 2 sau mai multe limbi; informatica, care se ocupa cu modelarea matematica a proceselor lingvistice astfel incat sa existe mijloacele de culegere, de stocare si de utilizare rapida a faptelor specifice unei limbi.

1.5 Marea varietate de puncte de vedere asupra limbajului reprezinta

defapt o reflectare chiar si indirecta asupra complexitatii limbajului. S-a observat ca psihologul, biologul, fizicianul, se intereseaza numai de anumite aspecte (proprietati) ale limbajului, in realitate stiinta limbajului este lingvistica generala. Scopul ei este acela de a studia particularitatile fundamentale ale limbajului si de a enunta principiile universale care guverneaza functionarea oricarei limbi. Aceasta stiinta porneste de la ideea ca: 1) intre limbi nu exista diferente de natura ci doar particularitati lingvistice specifice unei sau alteia; 2) toate limbile cunoscute au structuri cu 3 niveluri: al sunetelor, al inlantuirii gramaticale si al sensului; dupa nivelurile identificate prin analiza, orice limba se studiaza de catre mai multe discipline: fonetica si fonologie, morfologie si sintaxa, lexic si semantica. Lingvistica generala, cunoscuta si sub numele de teorie a limbii sau lingvistca teoretica, se opune lingvisticii empirice, care studiaza particularitatiile uneia sau alteia dintre limbi.

1.6 Daca am spus ca lingvistica generala este stiinta fundamentala a

limbajului, atunci pentru a putea continua, trebuie sa dam o definitie termenului limbaj, asa cum este el utilizat in lingvistica generala. Se numeste limbaj orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea sociala, adica orice sistem de semne care serveste pentru a exprima idei, sentimente sau continuturi alea constiintei. Se poate concepe deci o lingvistica foarte vasta ca stiinta a oricarui limbaj posibil. In sens strict insa, lingvistica generala se ocupa numai de studierea acelui limbaj in care semnele sunt cuvinte alcatuite din sunete, adica apartin limbajului ariculat.

1.4 Studiul limbajului este preocuparea cercetatorilor apartinand la

discipline stiintifice diverse: acustica, se ocupa cu studiul proprietatilor acustice ale sunetelor vocale utilizate pentru a comunica oral; anatomia si fiziologia, care studiaza: mecanismele neologice care fac posibila vorbirea noastra, sistemele centrale si periferice de vorbire si de auditie legate de capacitatea pe care noi o avem de a produce si percepe limbajul intr-o comunitate; psihologia, care studiaza achizitiile limbajului pentru a stabili cronologia acestor achizitii si a dezvoltarii

Semiologia se ocupa cu studiul oricarui sistem de semne simbolice (mimica, gesturi, cuvinte etc.) folosite pentru intercomunicare umana. In limbajul articulat, distingem 2 realitati de baza: actul lingvistic si limba, sau sistemul caruia actul lingvistic ii corespunde. Realitatea concreta a limbajului este actul lingvistic, adica actul de a intrebuinta pentru comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat: un cunvant, o fraza, efectiv spuse, sunt acte lingvistice. Actele lingvistice nu sunt niciodata cu totul identice, ci variaza de la individ la individ, atat in ceea ce priveste forma lor materiala, cat si continutul lor. Cu toate acestea, pentru a fii posibila comunicarea, care reprezinta scopul limbajului, este necesar ca semnele unei anumite comunitati sociale sa aiba mai mult sau mai putin aceeasi forma, si mai mult sau mai putin acelasi continut. De asemenea, cu o anumita aproximare se poate vorbi despre identitatea actelor lingvistice ale unei comunitati. Tocmai aceasta abstractizare este cea care ne permite sa definim limba ca ansamblul actelor lingvistice comune ale unei comunitati de indivizi vorbitori. O limba reprezinta un sistem lingvistic care poate fi mai amplu sau mai limitat dupa: - numarul de indivizi din care e compusa comunitatea - intinderea sa in spatiu - timpul mai mare sau mai mic pe care il luam in considerare.

instrumentului lingvistic in texte de diverse tipuri, in traduceri, in intelegerea actiunii prin limbaj (=pragmatica).

II. Factorii comunicarii verbale

B. Sunt libere locurile de langa dvs? / Sunt ocupate celelalte locuri? / Pot sa ocup un loc aici? / Se gaseste un loc si pentru mine? Etc A. Da, sunt libere. / Da! Desigur! / Libere! / Sunt / Mda! / Ihi! B. - Pot sa ma asez? A. Va rog, bineinteles. 2.1 Etapele actului de comunicare verbala 2.2 Conditionarile realizarii unui act de comunicare verbala

2.1 B. ar fi putut sa intrebe in legatura cu situatia celorlalte locuri intr-o

maniera diferita. Fiecare din aceste formulari posibile ale intrebarii ar fi avut pe langa motivatia principala si o anumita intentie a lu B. de a fi informat, adica ar fi avut si alte motivatii secundare, transmise prin enunt si favorizare pentru scopul vizat si el prin enunt. Din toate aceste formulari retinem pentru orice limba posibilitatea varietatii virtuale de formulare a unui enunt. Aceasta varietate virtuala a formularii intrebarii constituie proba ca B. s-a gandit asupra situatiei constatate si a facut o alegere intre mai multe posibilitati pe care le ofera real o limba de a intreba despre unul si acelasi lucru. Procesul alegerii intre mai multe posibilitati de spunere a uneia si aceleiasi idei poarta numele de decodare. Spunem ca B. a codat intr-o anumita intrebare intentia sa cu privire la locurile disponibile. Formularea mesajului verbal prin succesiunea de sunete care il compun poarta numele de emitere a mesajului iar cel care il rosteste se numeste emitator. Parcurgerea de catre intrebare a unui spatiu oarecare intre cel care o formuleaza si cel caruia I se adreseaza se numeste transmiterea actului mesajului verbal.

1.7 Lingvistica generala este importanta in primul rand pentru ca ne

ajuta sa intelegem conditia noastra fundamentala de fiinta vorbitoare, adica de fiinta interpretativa, care da sens lumii in care traieste. Intreaga experienta umana, arata lingvistica generala, este o structura interpretativa intermediata (mediata) de semne, si bazata pe acestea. Lingvistica generala ne ajuta sa dobandim cunostiintele si abilitatile necesare pentru intelegerea si explicarea fenomenului lingvistic. Ea ne spune lucrurile fundamentale despre stuctura si modalitatea de analiza a oricarei limbi, si ea ne ofera suportul pentru intelegerea functiunilor limbii in oricare din mediile comunicative: de la conversatia banala, la un text de publicitate sau la un text literar. Ea ne ajuta sa intelegem modurile de utilizare cat mai adecvata a

Auzirea unui mesaj poarta numele de receptare a mesajului iar persoana catre care e indreptat mesajul este destinatar, care in eventualitatea ca aude mesajul ce I s-a adresat se numeste receptor. In momentul in care A. a dat raspunsul la intrebare, lucrul este posibil datorita faptului ca A. nu numai ca a auzit, ci si a recunoscut elementele componente ale mesajului si a inteles cererea de informatie formulata prin propozitia interogativa. Recunoasterea elementelor componente ale intrebarii si intelegerea cererii de informatie poarta numele de decodare a mesajului. Persoana A insusi ar putea raspunde in cateva forme posibile, aceasta alegere depinzand de factorii diversi cum ar fi: dispozitia lui afectiva, de mediul social sau cultural caruia ii apartine. Alegerea si rostirea uneia dintre mai multe forme posibile de raspuns reprezinta codarea mesajului care devine astfel inteligibil. Rolurile dintre A si B se schimba ca in vorbirea obisnuita, cand in cea de emitator, cand in cea de receptor. Actul de comunicare poate fi considerat incheiat cand circuitul comunicarii dupa alternarea rolurilor de E-R se incheie. Acest act, ca si altele similare, reprezinta un act de comunicare bilaterala. Deobicei actul de comunicare este complex, el poate consta nu numai din solicitarea si furnizarea de informatii, adica din alternarea intrebarilor si raspunsurilor, ci si din schimbul reciproc de informatii, extinzandu-se pana la nivelul unui dialog amplu al unei conversatii sau discutii. Exista si cazuri particulare de comunicare, cum este cel al creatiei literare, in care receptorul nu are datoria formularii unei replici de aceeasi natura cu mesajul receptat. De asemenea, un alt caz particular de comunicare este cel epistolar, in care mesajele verbale orale sunt substituite de mesaje verbale scrise.

2.2 Ce conditioneaza realizarea unui act de comunicare verbala?

Informatia, una dintre conditiile realizarii mesajului era, in scena din textul nostru, in legatura cu un fapt din realitate anume cu situatia locurilor disponibile din sala. Faptul din realitate la care se refera un mesaj poarta numele de referent. In lingvistica generala, referentul poate fi conceput intr-un a) sens restrans, sau b) intr-un sens larg.

a)in sens restrans, in situatia data, referentul consta din obiectele numite locuri b)in sens larg, avem 2 acceptiuni: 1) mesajul interogativ al lui B nu se refera la orice loc (niste locuri de casa, niste locuri intr-o ierarhie, niste locuri de veci) ci la niste locuri pe care sa te asezi. Sensul secventei sonore locuri din mesajul avut in vedere, se afla precizat prin situatia in care are lor dialogul dintre B si A, adica referentul este dat sau inteles prin contextul situational sau extraverbal. 2) in acelasi timp, mesajul interogativ al lui B nu se referea si la locul pe care sedea A. Excluderea din sfera de interes al lui B., implicit din sfera referentului vizat de mesajul lui interogativ, al locului ocupat de A., se afla precizata prin contextul verbal al textului, anume: sunt libere celelalte?. Contextele relationale si lingvistice (verbale) sunt decisive pentru intelegerea referentului. Referentul formeaza o conditie fundamentala a realizarii actului de comunicare verbala iar acest al 4-lea element se mai numeste si context. Orice act lingvistic cu valente comunicative are un sens, un referent prin intermediul caruia se vorbeste despre ceva exterior lui. O conditie necesara a unui act de comunicare este codul care trebuie sa fie comun in totalitate sau in parte emitatorului si receptorului. Prin cod lingvistic intelegem un sistem de unitati lexicale (numite si semne lingvistice) si un ansamblu de reguli de folosire a acestor semne. In principiu, vorbitorii unei limbi se servesc in comunicare si de subcoduri lingvistice cum ar fi limbajele profesionale, populare, argoul. Codul este limba in care se comunica si ea se creeaza in procesul de comunicare. Conventiile codului sunt prestabilite, obligatorii (imperative) si explicite. Conventiile limbii definite ca un cod sunt implicite si ele si se constituie spontan in timpul comunicarii. Adeseori vorbitorii, din motive diverse, incalca regulile codului. La nivelul exprimarii literare, limba este codificata in indreptarele ortografice, ortoepice si in dictionarele explicative ale unei limbi. Ultima conditie a realizarii actului de comunicare poarta numele de contact. Contactul se refera la conducta materiala prin care se transmite mesajul si legatura psihologica dintre participantii la actul de comunicare, legatura care da posibilitatea sa se stabileasca si sa se

mentina o comunicare lingvistica. In cadrul comunicarii orale, numim contact faptul co-prezentei E si R in spatiul comunicarii, dar si relatia uman-psihica prin care comunicarea devine posibila. Prin urmare, in spatiul contactului, este posibila comunicare incepand cu recursul la acelasi cod, si continuand cu interesul fata de acelasi referent.

Lingvistul Roman Jakobson a aratat ca descrierea functiunilor trebuie sa aiba in vedere toti factorii necesari comunicarii lingvistice. Ca atare, acest lingvist a identificat 6 functiuni ale limbii corespunzatoare factorilor comunicarii. 1. Functia emotiva (expresiva) ea rezulta din orientarea mesajului catre emitator, mesajul fiind folosit pentru a reda un continut marcat intens de personalitatea emitatorului. Comunicarea de acest tip transmite un continut de ordin emotional sau afectiv. S-ar putea spune ca prin exercitarea acestei functiuni a limbajului, vorbitorul se comunica pe sine, transmitand destinatarului ceva din propria sa personalitate. Pe langa continutul sau obiectiv referential, orice mesaj, ca de altfel orice act de vorbire este si expresia individualitatii vorbitorului, a modului sau particular de a percepe realitatea si de a o exprima in cadrul unui enunt. In concluzie putem spune ca exista urmele emitatorului in mesaj. Mijloacele de realizare a acestei functiuni sunt specifice ei. Cele mai reprezentative sunt interjectiile (au, ei, vai) apartinand in orice limba stratului pur emotiv al limbajului. Alte mijloace sunt: intonatiile, prin care se poate exprima o stare a emitatorului; prelungirea unor vocale; tempoul vorbirii in functie de starea emotiva a emitatorului. Este evident ca unul si acelasi mesaj rostit cu intonatii variate transmite destinatarului si informatii variate, in special despre dispozitia afectiva in care se afla vorbitorul. De exemplu, articulat cu o anumita intonatie, adverbul de intonatie da poate inlocui un adverb de negatie. La nivel lexical, functia expresiva actioneaza prin selectia unor termeni cu o anumita incarcatura emotionala cum ar fi selectia unor termeni din argou. La nivel sintactic, starea psihica a emitatorului poate determina construirea unor enunturi eliptice, simple, sau dimpotriva fraze ample, arborescente, conforme situatiei de comunicare, dar si implicarii afective a emitatorului. 2. Functia conativa mesajul care evidentiaza aceasta functiune vizeaza direct destinatarul, tinzand sa produca o replica, o reactie din

3. Functiunile limbajului
3.1 Ce intelegem prin functie in studiul limbajului? 3.2 Principalele functiuni ale limbajului.

3.1 Limbajul indeplineste anumite rosturi sau functiuni care se exercita

in fiecare limba. Desi metaforica, denumirea unei limbi ca instrument este utila pentru a aduce in discutie functiunile limbajului in societate. Limbajul, produs al activitatii umane, are un anumit scop ca orice activitate umana care vizeaza unul sau mai multe scopuri. Din acest punct de vedere, limba este un sistem de mijloace in vederea realizarii unui scop. In lingvistica, functia limbajului deriva din activitatea omului care vorbeste si nu din unitatile lingvistice carora li se atribuie aceste functiuni. In concluzie, limba trebuie inteleasa mai intai ca o functiune si apoi ca un sistem, intrucat limba nu functioneaza in situatiile concrete de comunicare fiindca este sistem, ci dimpotriva, pentru ca indeplineste o functiune pentru a corespunde unui scop/unei finalitati. Functia fundamentala a limbajului deriva din scopul sau fundamental: limbajul serveste la comunicare. Sub toate formele sale si intotdeauna limbajul este strans legat de viata sociala a oamenilor. Vorbirea este semnul distinctiv al omului, iar prin vorbire se realizeaza functia de instrument a limbii.

3.2 De-a lungul timpului s-au atribuit limbii mai multe functiuni
determinate de scopul folosirii limbii. Este vorba de folosirea limbii printr-o orientare si printr-o organizare speciala a elementului mesajului.

partea acestuia. Altfel spus, aceasta functiune este orientata spre destinatar, vizand producerea unui comportament activ al acestuia. Realizarea aceste functiuni dispune de cateva mijloace specifice prin care se evidentiaza: expresii gramaticale alea acestei functiuni sunt formele de caz vocativ al substantivelor (ex. Oameni buni asteptati!) sau modul imperativ la verbe (Vino aici! Stai!). alt mijloc sunt interjectiile de apel, echivalente cu formele gramaticale de vocativ (ex. Hei!, Mai!) sau cu formele gramaticale de imperativ (Hai! Na!). Mesajele dominate de aceasta functiune sunt si indemnurile specifice anumitor activitati (comenzile militare) sau formule specifice anumitor activitati (hei-rup!). Functia conativa isi gaseste expresia si in propozitiile incidente care vizeaza direct destinatarul si ii regleaza comportamentul de receptor prin interventiile spontane ale emitatorului in anumite momente ale transmiterii mesajului (ex. Dupa cum stiti; Asa cum cunoasteti; Ai rabdare). Intonatia exclamativa sau cea interogativa caracterizeaza enuntul a carui functie fundamentala este centrata asupra receptorului (De ce nu ma crezi?, Asculta-ma!). Aspectele conative sunt specifice mai ales conversatiei curente, dar mijloacele specifice acestei functiuni sunt utilizate si in textele de publicitate, electorale sau in textele politice, oratorice. Mesajele dominate de functiile emotiva si conativa prezinta particularitatea ca nu pot fi supuse testului adevarului pentru ca ele nu sunt expresii verbale ale unor operatii de gandire, ale unor operatii rationale cum sunt judecatile si sunt expresii ale emotiilor primele, respectiv ale vointei celelalte, deci sunt expresii ale unor fenomene sau procese psihice. 3. Functia referentiala ea actualizeaza faptul ca enuntul vizaeaza contextul sau referentul. Este functia prin care se realizeaza referirea la ceva experior limbajului, la obiecte, fenomene, situatii, din realitatea inconjuratoare vorbitorilor. Prin aceasta functiune se observa ca limba este considerata ca avand drept scop posibilitatea de a informatii despre lumea inconjuratoare si de a comunica celuilalt aceste informatii. De accea s-a

afirmat ca functia referentiala este o functiune esentiala a limbajului datorita faptului ca prin ea indivizii pot sa transmita informatii asupra lumii inconjuratoare si asupra ideilor pe care ei si le fac asupra lumii. Orice enunt definit ca referential are valente cognitive referentiale, adica are un sens prin intermediul caruia se vorbeste despre ceva exterior lui, de pilda universul, o institutie. Daca ar fi sa selectam elementele sau intrebarea specifica acestei functii, ea s-ar formula despre ceva vorbit. Enunurile considerate refereniale au i o valoare utilitar: strad nchis, telegramele n care fiecare cuvnt este purttorul unui neles. Functia referentiala este ilustrata de un enunt ca vine nr. 14 spus intr-o statie de autobuz, acest enunt are evident o functie referentiala, indicand prezenta autobuzului. Aceasta propozitie poate avea si o alta functie, cea conativa, in versiunea fiti pregatiti, fiti atenti sa urcati ca vine autobuzul 14. Mesajele dominate de aceasta functiune pot fi supuse testului adevarului ceea ce inseamna ca afirmatiile sau negatiile realizate prin ele pot fi controlate prin raportare la realitatea obiectiva. Textele in care se evidentiaza cel mai pregnant aceasta functie sau in care functia referentiala este dominanta sunt textele stiintifice purtatoare ale unor informatii controlate rational, fara nici o intentie expresiva. Cel mai adesea aceasta functiune se incruciseaza cu alte functiuni. 4.Functiunea fatica este centrata asupra canalului. Cu alte cuvinte, aceasta functie a limbajului, are in vedere mesaje care in mod esential servesc pentru a stabili, prelungi sau a intrerupe comunicarea, pentru a verifica daca circuitul comunicarii functioneaza in esenta mesajul insista asupra faptului ca este vorba de o accentuare a contactului. Nu exista comunicare inafara unui efort pentru a stabili si mentine contactul cu interlocutorul. Functia fatica a mai fost numita si functie de intrare in contact lingvistic in vederea stabilirii unei relatii de comunicare.

Contactul se realizeaza fizic prin coprezenta celor 2 poli ai comunicarii (vorbitor si ascultator) in spatiul comunicarii verbale cu implicatii psihice. In structura mesajului verbal exista elemente lingvistice destinate tocmai acestui scop al mentinerii contactului. Formulele de salut sunt semnale care pregatesc canalul aratand ca o persoana este dispusa sa comunice: interjectia neologica alo!; intrebari fatice de tipul ce mai faci?, cum iti mai merge?, ce spui de?; enunturi de tipul stii?, nu-I asa?, ma intelegi? pe care le calificam drept ticuri verbale si cu care ne presaram adesea vorbirea pentru a ne asigura ca interlocutorul nostru ne asculta si ne intelege, adica se afla in contact cu noi. Asemenea mesaje comunica celuilalt o intentie de control asupra atentiei sale. Tot enunturi fatice sunt cele de tipul da, inteleg, asa-I, prin care receptorul confirma emitatorului ca este atent la ceea ce I se spune intretinand comunicarea. Interventii de tipul nu ma intrerupe, ai rabdare, lasa-ma sa termin semnifica dorinta exprimata prin elemente verbale de a prelungi comunicarea. Textele pedagogice comporta numeroase intreruperi destinate pentru a verifica faptul ca atentia si intelegerea sunt asigurate (ex. ascultati cu atentie, repet, urmariti-ma). Este posibila o analogie e acestei functiuni cu ce conativa. Ambele avand in comun exercitarea unui control cu deosebire ca functia conativa controleaza atentia destinatarului pentru a-l implica activ si permanent in procesul de receptare iar functia fatica efectueaza un control asupra canalului de comunicare. In ultimul caz nu este vorba numai de verificarea circuitului sau al calitatii receptiei lingvistice ci si de contactul real intre cei 2 participanti la actul comunicativ, caci, ca un principiu general, trebuie sa subliniem ca nu exista comunicare inafara unui efort pentru a stabili si mentine contactul cu interlocutorul. 5.Functia metalingvistica A cincea functie a limbajului rezulta din orientarea comunicarii verbale catre factorul cod.

Termenul care o denumeste este un adjectiv prin compunere din gr. meta = dincolo si adjectivul neologic lingvistic = privitor la limba (ca intrument de comunicare). Daca actul de comunicare se realizeaza in mod curent prin limbaj, in momentul in care comunicarea se refera chiar la limba, atunci mesajul se realizeaza prin metalimbaj. Spre deosebire de limbajul concret, referential, metalimbajul transmite cunostiinte despre limbaj, adica contextul referential al mesajului este chiar codul limbii. Expresia tipica a acestei functiuni este dute la dictionar si cauta sau cuvantul caine nu musca. Rostul functiunii metalingvistice este de a explicita elementele codului, ale sistemului lingvistic in care are loc actul comunicarii in sistemul in care codul este numai partial comun celor 2 interlocutori. Ori de cate ori vrem sa ne asiguram de conformitatea expresiei cu codul in uz, ne servim de un metalimbaj specific: nu inteleg nimic din ce spui, nu asta am vrut sa spun, vedeti ce am vrut sa spun. Functia metalingvistica este prezenta in vorbirea obisnuita, cotidiana, ca de exemplu atunci cand formulam enunturi de tipul ce intelegi prin functia fatica?, cum sa spune la voi cutarui cuvant?. Prima intrebare tinde sa aduca emitatorului informatii de ordin semantic, adica informatii cu privire la intelesul unui cuvant pe care receptorul la perceput auditiv dar pe care nu-l poate intelege/decoda. La a doua intrebare emitatorul are in minte un anumit sens si el vizeaza obtinerea unor informatii cu privire la corpul fonetic specific, local de exemplu corespunzator sensului respectiv, corp fonetic pe care cel ce intreaba nuI cunoaste deocamdata. Textele de lingvistica, atunci cand definesc in oricare din limbi un cuvant ca fiind substantiv, adjectiv, verb etc., atunci se exercita pregnant functia metalingvistica (definitiile semantice ale cuvintelor din dictionarele monolingve). 6.Functia poetica rezulta din centrarea comunicarii verbale asupra mesajului, adica accentul este pus pe mesajul in sine. Prin realizarea ei, vorbitorul este interesat in primul rand nu atat de ceea ce se spune ci de felul in care se spune ceva. Este acea functiune prin care mesajul se construieste in asa fel incat nu numai sa

informeze colocutorul, ci sa ii si placa. De aceea, unii lingvisti o numesc si functiune estetica. De exemplu rima impune o logica particulara, o anumita armonie legata de identitatea finalei de vers, dupa ultima vocala accentuata. Asonantele, adica repetarea consoanelor sau a silabei initiale intr-o secventa de cuvinte apropiate in enunt (ex. si somnul vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama sau vjind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie). Aceasta functie nu caracterizeaza exclusiv arta literara, fie ea in proza sau in versuri, ci este prezenta si in vorbirea obisnuita a fiecarei limbi (in romana de exemplu, in expresiile te fac praf si pulbere, spune multe si marunte, vine val-vartej). De aceea spunem ca aceasta functie nu este legata de arta poetica, de creativitatea scriitorului, ci si de creativitatea vorbitorului, care poate reda mai plastic mesajul sau. In afara acestor functii mai exista si altele, cum ar fi functia ludica, functia profilactica si functia magica. Functia ludica se exercita in momentul exploatarii in joaca a elementelor limbii pentru a obtine efecte comice. Este frecventa in calambururi dar si in limbajul cotidian de pilda intr-o formula comica de ex. Dumnezeu sa-l iepure, o expresie glumeata pentru Dumnezeu sal ierte, in care substantivul iepure substituie verbul ierte in virtutea inceputului fonetic comun. Ex. La anul si la multi bani, de asemenea unele omonimii ca in expresia seamana dar nu rasare, se exploateaza omonimia a semana=a fi asemanator, a semana seminte. Adesea, aceasta functie care vizeaza exploatarea in joaca a limbii a fost considerata ca apropiata de functia poetica, functia poetica fiind considerata o specie mai inalta a ludicului. Functia profilactica unii o considera ca fiind apropiata de canal, in situatia in care consideram ca canalul si contactul pot fi considerate si separat, in realitate, in procesul de comunicare. In situatia in care canalul, conducta fizica parcursa de mesaj este bruiata de zgomote, se declanseaza ceea ce s-ar putea numi functia profilactica de protejare a integritatii canalului. Exemplul prin care se realizeaza aceasta functiune este apte in loc de sapte pentru ca in comunicare sa se evite confuzia cu sase.

Recursul la numeralul masculin 2 de pilda doisprezece in locul lui douasprezece, pentru a nu se confunda cu nouasprezece. Este posibil la fel sa se explice si linia una peron in loc de linia intai peron. Functia magica se refera la transformarea unui referent (pers. III) intr-un receptor (pers. II). Ea este frecventa (proprie) textelor care insotesc practicile magice, stravechi. In textul unui descantec de boala, boala (referentul) ea devine tu. Aceasta functie de convertire a unui referent intr-un receptor este intemeiata pe credinta ca omul poate exercita prin cuvinte o anumita influenta asupra realitatii, modificand-o in sensul dorit de el. Incredintarea faptului ca omul poate influenta realitatea prin forta magica a cuvintelor este reflectata in expresia vorbesti de lup si lupul la usa. Din teama ca rostindu-se numele unor vietati daunatoare, acestea si-ar face aparitia producand pagube, numele acestor vietati au fost considerate tabu si au fost inlocuite cu altele considerate inofensive si numite eufemisme. De exemplu in vechea greaca arktos=urs, lat. ursus, slava veche medved (=mancator de miere). nevastuica: nevasta+ -uica it: nevastuica=donola (donna) fr.: nevastuica=bellette (diminutiv al adjectivului belle)