Sunteți pe pagina 1din 21

Lingvistica C1 Lingvistica=studiul limbii, structura limbii, unitatile limbii, modalitatile de functionare a limbii.

Lingvistica e legata de psihologie, filosofie, dar si de matematica, statistica. Comunicarea presupune cateva elemente esentiale: 1). existenta unui E si cea a unui R -punctul de plecare al unei comunicari=un element extralingvistic, un eveniment pe care il percepe E si il considera important. E transforma acest eveniment in informative de transmis. -e nevoie de un cod, de un support verbal sau extraverbal pe care sa asez informatia respective pt a putea fi transmisa => operatia de codare (codificare). -ajung in zona R e nevoie de un cod pt a se produce o decodare (intelegerea mesajului). Conditia 1: exista intentia de a comunica o informative iar R trebuie sa aiba intentia de a participa la actul de comunicare. Conditia 2: codul trebuie sa fie comun, cunoscut atat de R cat si de E. Conditia 3: contextul= situatia generala si particulara in care se petrece actul de comunicare. Exista un context general pt orice fel de comunicare, context caracterizat temporal, thematic, partial, social si un context particular caracterizat prin relatia dintre partenerii la comunicare. Asta presupune necesitatea adaptarii la context si la partener. 2). Mesajul= eveniment + informative Adaptarea la context si la partener este esentiala pt actul de comunicare. Daca unul din aceste elemente nu functioneaza atunci comunicarea este deficitara. Daca intentia E nu coincide cu cea a R, intre ei nu va avea loc o comunicare propriu-zisa, ci un fel de relationare care determina nemultumiri relatiei contorsionate. Essential in schema comunicarii este CUVANTUL, ca unitate de baza a sintaxei; in filosofia limbajului exista trimiteri catre inceputurile discutiilor despre limba. Se vorbeste despre relatia limba gandire si relatia vorba cuvant, mai ales in zona religiei crestine, aceasta relatie cuvant vorba are implicatii asupra comunicarii. Limba este o institutie sociala pt ca functia ei esentiala este de a determina relatii intre membrii societatii. I concept: limba in raport cu VORBIRE In raport cu LIMBAJ

Limba reprezinta elemental general, institutia, sistemul; Vorbirea reprezinta particularizarea sistemului, activitatea individuala, acolo unde se petrec inovatii permanente. Al II-lea concept: competenta performanta:

Competenta= capacitatea individului de a emite si recepta mesaje. Performanta= momentul in care competenta devine fapt. Al III-lea concept: functie a limbii Functia esentiala a limbii este aceea de comunicare prin limba, utilizand sistemul limbii, care cuprinde un inventor de semne (elemente de legatura, reguli, relatii, cuvinte); E alege acele semne pe care le considera necesare si utile pt constructia mesajului. Dupa ce a facut aceasta selectie E va trebui sa realizeze o combinare a acestor 2 elemente, in functie de anumite reguli pe care le impune tot sistemul limbii si in functie de anumite relatii. Relatiile pot fi: gramaticale (se supun unor grmatici normative) sau de sens (determina o modalitate specifica de organizare a intelesului unui cuvant sau a unui enunt). FUNCTIA EXPRESIVA se manifesta atunci cand individual vorbitor nu transmite numai judecati si idei, ci si sentimente, adica exprima propriile lui atitudini fata de evenimentul pe care il prezinta. Limbajul are 2 tendinte esentiale: Una tranzitiva (trece pe langa partea afectiva a vorbitorilor si se refera strict la judecata) ex: o lege matematica Una reflexiva (implica reactia atat a E cat si a R)

Expresivitatea, reflexivitatea, presupune o anumita functie (functia expresiva) si e mai atenta la realizarea acestui proces de selectie si combinare pt ca face posibila abaterea chiar de la normele academic ale limbii. Orice relatie de semnificare trebuie sa se bazeze pe conventie, pe intelegere intre vorbitori a.i. toata lumea sa accepte relatia respectiva de semnificare (ex: limbajul poetic). FUNCTIA DE CONTROL A COMUNICARII se bazeaza pe urmarirea relatiei de comunicare, in masura in care unul din cei 2 parteneri la actul de comunicare sau amandoi gestioneaza momentele comunicarii (initierea, desfasurarea si incheierea comunicarii). Aceasta functie se refera si la modul in care recepteaza ascultatorul mesajul transmis. FUNCTIA METALINGVISTICA este o functie explicativa. E simte nevoia sa aduca precizari fie asupra termenilor folositi, fie asupra mesajului ca atare.

C2 1). FUNCTIA EMOTIVA centrata pe E 2). FUNCTIA CONATIVA centrata pe R 3). FUNCTIA REFERENTIALA centrata pe referend (lucrul la care trimite comunicarea). 4). FUNCTIA METALINGVISTICA centrata pe cod 5). FUNCTIA FATICA centrata pe canal 6). FUNCTIA POETICA centrata pe mesaj Aceste functii au fost identificate de Roman Jakobson si ele coexista in comunicare. Functia de comunicare este functia cea mai importanta, avand in vedere ca limba este mijloc de comunicare intre oameni. Aceasta functie raspunde unei nevoi ale indivizilor de a stabili relatii interumane. Limba functioneaza ca instrument al gandirii reprezentand un prim effort de a stabili o relatie intre perceptive si expresie. 1). F. EMOTIVA exprima emotii, se refera la expresivitatea mesajului, are ca instrument de constructie o structura interjectionala; pune in evident atitudinea vorbitorului fata de continutul transmis. -Procedee de combinare a cuvintelor in efortul de a construe secventa lingvistica: grup de cuvinte, o sintaxa, o propozitie. -Stratul emotiv al limbajului se bazeaza pe interjectii. -Participarea afectiva a interlocutorului poate fi marcata si prin elemente formale: persoana I nominativ, intonatia exclamativa. -Contextul este important in decodarea mesajului. -Apare intonatia exclamativa (vorbitorul isi exprima o atitudine fata de realitatea extraverbala). -prelungirea unor sunete. 2). F. CONATIVA are rolul de a orienta enuntul catre R. marcile gramaticale: persoana a II-a pronominala si verbala si utilizarea vocativului si a imperativului; o alta marca anumite automatisme verbale (intr-o replica: Nu-I asa?). 3). F. REFERENTIALA (denotative, informative sau mentala) este prezenta aproape in toate tipurile de enunt avand in vedere ca initierea/incheierea unui discurs sunt determinate de o realitate extraverbala la care se raporteaza vorbitorul. Rezulta ca aceasta functie nu apare in mod independent. Ea este determinate mental, fiecare comunicare reprezinta un process mental si o reprezentare in efortul vorbitorului de a realiza coordonarea intre anumite mijloace lingvistice si o anumita semnificatie (facem o descriere, formulam o intrebare sau ne exprimam atitudinea fata de un lucru ne raportam la evenimente din realitate). 4). F. METALINGVISTICA se concentreaza asupra codului; se evidentiaza in enunturile care transmit informatii referitoare la un anumit cod (ex: dictionar). Uneori se activeaza aceasta functie pt a corecta o forma lingvistica.

5). F.FATICA actioneaza la nivelul enuntului si la nivelul interactiunii. Functia fatica determina schimburi de cuvinte care au ca rezultat crearea unor legaturi sociale intre oameni. Oamenii recurg la functia fatica pt a stabili relatii de politete, de control al modului de functionare a mesajului. Elemente fatice: ma auzi? Asculti? Fii atent! 6). F. POETICA (estetica sau literara) actualizeaza principiul echivalentei, realizand selectia dintr-o paradigma, adica acele structure morfologice, clasele si categoriile gramaticale, inventarul de semne este zona din care se face selectia. Pt axa sintagmatica are loc combinarea acestor elemente in unitati de comunicare (sintagme). Selectia si combinarea sunt cele 2 modalitati de structurare a elementelor verbale intr-un enunt. Selectia este realizata pe principii de echivalenta. Functia poetica corecteaza o serie de echivalente semantice si se bazeaza de obicei pe figura de limbaj(figura de stil). Procedee de realizare a functiei poetice: -morfologice: presupun intentia vorbitorului de a atribui anumite valente expresive claselor gramaticale (parti de vorbire). -sintactice: cuprind figure de sintaxa (ex: topica= un procedeu sintactic care apare ca marca a functiei expresive). Karl Bhler deduce principalele functii lingvistice din cele 3 parti esentiale ale actului de comunicare. In raport cu E, vorbirea poate fi conceputa ca expresie. In raport cu R vorbirea poate fi conceputa ca apel, iar in raport cu procesul de comunicare, vorbirea poate fi conceputa ca reprezentare. -functia expresiva -functia apelativa -functia reprezentativa Limba si Gandire Filozofii greci vorbeau despre logos si reuneau in conceptual de logos ceea ce se exprima prin cuvant, lucru si ide. Logosul cuprindea mai mult decat vorbire. Preocuparea lor a fost sa inteleaga cum vorbesc oamenii, care este mecanismul de pronuntare a unor cuvinte inzestrate cu sens. De aici filozofii emit idei in legatura cu numele obiectelor: -numele obiectelor sunt date de la natura exista o legatura intre aspectul sonor al unui cuvant si insusirile obiectului la care trimite cuvantul respectiv (teoria naturalista a lui Platon incearca sa demonstreze acest lucru folosind cuvinte din greaca sau cuvinte cu structura fonetica speciala, onomatopee). Teoria conventionalista: numele obiectelor au fost create de oameni si acceptate prin conventie. Aristotel : toate cuvintele sunt simboluri si nu au legatura directa cu obiectele pe care le denumesc. Aristotel observa ca cuvintele sunt alcatuite din silabe, iar acestea sunt alcatuite din sunete. Se identifica parti de vorbire (clase gramaticale) si Platon identifica drept clase gramaticale esentiale numele si verbul; clasa numelui include substantivul, pronumele. Aristotel adauga conjunctia la clasele gramaticale esentiale.

Dionisius Trax editeaza prima gramatica in care identifica 8 clase gramaticale: articolul, numele, pronumele, verbul, participiul, adverbul, conjunctiva, prepozitia. Cele 2 pozitii (naturalismul si conventionalismul) vor determina mai tarziu alte 2 grupari: anomalistii si analogistii. Anomalistii sustin ca exista o serie de forme neregulate si neconcordate intre aspectul semantic si morphologic al cuvintelor. Nu se poate vorbi despre regula in limba intrucat abaterile sunt mai numeroase. Abaterile privite prin prisma conceptiei naturaliste: limba a fost data asa de la natura si omul nu poate intervene in modificarea ei. Analogistii sustin ca predomina regula si ca omul poate modifica limba in sensul normalizarii. Evul mediu moment important pt studiul limbii: gramatica era stiinta fundamentala. Filosofia limbajului determina confruntarea realismului cu nominalismul. Realismul reinvie teoriile lui Platon: ideile au o existent in afara lucrurilor. Consecinta in plan lingvistic a acestor teorii o reprezinta rolul limbii in cunoastere. Realistii considera ca existenta faptului determina existent conceptului. Nominalistii considera ca existenta reala au numai obiectele iar conceptele sunt numai produsul constiintei individului vorbitor. Secolul 17 studiaza gramaticile si considera ca elementele lexical, cuvintele sau propozitiile unei limbi folosesc pt a exprima judecati si notiuni, deci categorii logice. De aceea ele trebuie sa se subordoneze legilor logicii. Rationalismul si empirismul Empirismul reprezentat de Bacon, J. Locke. Vorbirea se afla in contact direct cu notiunile si nu cu realitatea si limbile oglindesc institutiile sociale ale fiecarei realitati lingvistice. Cartezianismul= latura rationalista (Rene Decartes). Cartezianismul dezvolta gramaticile rationaliste. El identifica limba cu gandirea si categoriile logice cu cele gramaticale. Elementul cheie il reprezinta ratiunea, capacitatea individului de a fi rational. Aceasta capacitate se manifesta prin atitudinea individului de a face mereu interogatii. Rationalismul cartezian introduce idea prioritatii regulii, iar regula este subordonata ratiunii si nu uzului comun. Cele mai evaluate sunt limbile care au cel mai mare numar de regularitati, iar regulile trebuie stabilite avand ca reper ideile filosofice clasice care subordoneaza totul ratiunii logice.

C3 La inceputul secolului 19 se creeaza prima metoda stiintifica de cercetare a limbii: metoda comparativistorica. Metoda comparativ - istorica urmareste relatiile dintre limbi in raport cu anumite trasaturi; stabileste conceptual de limba mama si de limbi inrudite. Al doilea eveniment stiintific important il reprezinta dezvoltarea stiintelor naturii ca sursa filosofica pt explicarea fenomenelor. Aceste 2 evenimente au drept consecinta faptul ca cercetarile din domeniul lingvistic capata autonomie iar lingvistica devine o stiinta prorpiu-zisa. Apare naturalismul lingvistic, intemeiat de Schleicher, care considera ca limbile sunt organism natural, care au aparut si s-au dezvoltat in functie de anumite legi. Naturalistii disting 2 etape importante in evolutia limbii: -o perioada preistorica, in care limbile isi formeaza flexiunea (structura gramaticala) si se dezvolta dpdv morphologic, sintactic si semantic. -o perioada istorica, pe care unii o plaseaza inainte de aparitia documentelor constitutive ale unor limbi. Perioada istorica este perioada de evolutie a limbilor care ating niveluri diferite de evolutie si unele dintre ele chiar de degradare. In aceasta perioada apare contributia lui Humbuldt (intemeietorul lingvisticii generale) care considera limbajul drept o emanatie involuntara a sufletului si o necessitate a inteligentei umane. El distinge 2 laturi in analiza limbii: -o latura externa (complexul sonor) -o latura interna: organizarea sensului (forma si continut). In ce priveste raportul limba gandire el sustine ca limba nu este produsul activitatii de gandire, ci gandirea insasi. Prin urmare, limba creeaza idea: Activitatea intelectuala in intregime spirituala si profund interioara devine prin mijlocirea sunetelor vorbirii accesibila pt perceptia senzoriala. Asadar in structura cuvintelor este incorporate intotdeauna o unitate cu 2 aspecte: sunet si notiune. Este prima data cand se recurge la o dihotomie. Humbuldt considera limba ca nergeia (gr.)= activitate, fiind ceva care evolueaza si se schimba mereu. Psihologismul lingvistic, reprezentat de Stendhal considera ca psihicul uman este foarte individualizat si legile sale se gasesc in individual vorbitor, in lumea lui spirituala. Ar rezulta de aici ca sunetele care asigura expresia Sonora sunt produse individuale iar categoriile limbii si categoriile logicii sunt incompatibile. Psihologistii analizeaza limba ca ansamblu de acte de vorbire. Existent reala are in conceptia psihologistilor numai vorbirea individuala iar esenta limbii se reduce la functia ei de exprimare a gandirii. Importanta este numai latura de continut a limbii (semnificatia, sensul actelor de vorbire). O alta directive de gandire o reprezinta neogramatica reprezentata de H. Paul. Neogramaticii considera ca reala este numai vorbirea individuala, iar limba in general nu exista.

H. Paul subliniaza rolul factorului psihic in comunicare: factorul psihic este cel mai important, in jurul lui graviteaza totul. Legile lingvistice sunt concepute ca legi ale naturii. Ele actioneaza orbeste, prin urmare limba evolueaza, indifferent de dorinta omului. In secolul 20 se diversifica metodele de cercetare; se dezvolta 2 directii principale: -directia individualista (continua orientarea psiholoogica in explicarea fenomenului lingvistic) -directia moderna Psihologismul secolului 20 cauta explicatii pt schimbarile lingvistice in factori de natura psihica, facand legatura intre fenomene care se petrec la nivelul limbii si ceea ce se petrece in psihicul individului vorbitor. Prin urmare schimbarile sunt impuse de anumite necesitati de comunicare pe care le necesita individul. Psihologismul emite idea conform careia nu exista granite intre limbi si dialecte, exista numai indivizi si vorbiri individuale. Ei imping studiul lingvisticii catre estetica si stilistica si fac din gramatica un domeniu al literaturii si al stilisticii. Creeaza premizele lingvisticii moderne; ea cuprinde 3 momente esentiale: a)-etapa de creare a bazelor lingvisticii moderne (incepe cu Saussure). b)-etapa lingvisticii structurale (face relatia intre sistem si structura) c)-lingvistica generativ transformationala, care studiaza modele de generare a enunturilor si diferite criteria de transformare a unui enunt in altul. a).Saussure formuleaza conceptele lingvisticii generale moderne. Printer termenii pe care ii formuleaza Saussure se numara: sistem, dihotomie limba vorbire, sincronie, lingvistica externa/interna, paradigma si sintagma etc. Lingvistica psihologica si sociologica post-saussureana au ca obiect de studiu modul in care sunt concretizate gandirile si perceptiile individului vorbitor in forme lingvistice. Punctul de vedere este cel al lui Saussure care restrange cercetarea la aspectul sincronic. Aceasta directive sincronica se ocupa de modul in care functioneaza limba la un moment dat si reprezinta directia de studiu a Scolii Functionale (Ch. Bally si L. Prieto). Bally introduce conceptual de gandire afectiva, ceea ce intareste ideea rolului esential al vorbitorului in comunicare. Se pune accentual pe factorul intelectual din limba si se emite idea ca limba are in primul rand rolul de a comunica idei, ceea ce apartine gandirii obiective si in al doilea rand acela de a exprima sentimente si stari afective. Orientarea sociologica reprezantata de A. Meillet sustine ca limba este o realitate lingvistica si sociala. Realitate lingvistica pt ca reprezinta un sistem complex de mijloace de expresie in care toate componentele se afla in relatii foarte stranse si foarte precise. In aceasta situatie o inovatie in limba este acceptata doar daca este adaptata sistemului, adica daca se supune regulilor generale de functionare a limbii. Realitatea sociala consta in faptul ca limba este un mijloc de comunicare intre membrii unei colectivitati. A. Meillet considera ca legile foneticii sunt legi lingvistice au caracter general si actioneaza permanent in sistemul limbii. Legile limbii enunta posibilitati care devin realitate in functie de anumiti factori sociali si psihici. b). Lingvistica structurala evidentiaza 2 principii:

-prioritatea intregului asupra partii (principiu aristotelic) care se intemeiaza pe faptul ca intregul in limba nu este o suma de elemente, nu este determinat de parti, ci se descompune in unitati componente. Obiectul reprezinta o totalitate, un ansamblu coerent a carui forma si continut este mai mult decat suma partilor. Rezulta ca limba este altceva decat un repertoriu de semne iar sensul unei propozitii este mai mult decat suma elementelor ei componente. Tot din lingvistica structural face parte si neopozitismul modern, care considera ca idea nu exista in afara cuvintelor; esentiale sunt relatiile. Cele 3 orientari principale ale structuralismului lingvistic sunt: -structuralismul praghez -structuralismul danez -descriptivismul American Structuralismul praghez porneste de la idea ca limba reprezinta un sistem sau o structura formata dintr-o retea de relatie. Ei considera ca obiectele pot fi descrise, definite si intelese numai cu ajutorul acestor relatii. Descriptivismul American are o conceptie proprie privind comunicarea, considerand ca aceasta se bazeaza pe o succesiune de stimuli si reactii, iar inlaturarea lor este prezentata schematic si reprezinta modul in care se dezvolta la nivelul vorbirii schimbul de replici.

C4 Relatia dintre judecata si propozitie Judecata si propozitia concorda pana la identificare. Prin urmare orice propozitie exprima o judecata asa cum orice judecata poate fi formulata numai printr-o propozitie. Judecata se formuleaza in cadrul unei propozitii prin urmare propozitia nu e numai mijlocul de comunicare al unei judecati ci si mijlocul ei de constituire. O propozitie reprezinta o unitate intre elemente de cunoastere (rationale) si elemente afective; rezulta ca o propozitie cuprinde atat structure logice cat si afective. In propozitiile enuntiative primeaza structura logica in timp ce la cele interogative, exclamative sau imperative primeaza structura extralogica (afectiva). Forma judecatii logice este aceeasi pretutindeni. Propozitia prezinta o mare varietate formala si structurala. Propozitia nu exprima numai latura logica a constiintei ci si aspect care tin de vointa, de intentie, de afectivitate etc. NOTIUNE SI SENS Notiunea apare ca rezultat al cunoasterii unui obiect si reprezinta idea referitoare la ansamblul de insusiri distinctive ale obiectului. Notiunea reprezinta suma mai multor rationamente si concluzii preliminare care intentioneaza sa identifice trasaturile fundamentale ale unui obiect. Notiunea se fixeaza prin cuvinte si devine parte componenta limbii si capata semnificatie. Relatia dintre semnul lexical si notiune Notiunea reprezinta o forma logica de reflectare rationala a esentei lucrurilor. Aceasta reflectare apare ca rezultat al unor generalizari ale unor fenomene singular, generalizare care urmareste elementele esentiale ale obiectului lasand deoparte amanuntele. Notiunea se exprima prin cuvant. Pt majoritatea cuvintelor sensul si notiunea coincid si formeaza o unitate cu o semnificatie logica, concreta. Notiunea poate fi insa exprimata si prin imbinari de cuvinte prin sintagme (fier de calcat, nuca de cocos). Nu orice cuvant exprima o notiune pt ca limba nu exprima numai unitati logice elaborate de gandire ci si unitati elaborate de alte elemente constitutive ale constiintei. UNITATILE LIMBII Unitatile limbii pot fi identificate prin delimitarea secventelor sonore in relatiile lor de succesiune. Prima impresie pe care o da observarea componentelor limbii este aceea ca limba se compune din sunete si cuvinte. Acestea reprezinta componentele lantului sonor si in acelasi timp elementele minimale ale limbii.

Fiecare sunet este redat printr-o litera a alfabetului, prin urmare limba inseamna o compunere in sensul ca o unitate mai complexa se compune din unitati mai mici si in afara de componentele limbii mai inseamna corelatii (fiecarui cuvant I se asociaza 1 sau mai multe sensuri). Compunerea si corelatia apartin 2 planuri diferite: -compunerea apartine nivelului -corelatia apartine planului Prin urmare orice limba poate fi descrisa prin termenii a doua planuri: forma (expresie) si sens (continut). Planul expresiei poate fi descris in termenii a 2 niveluri: sunetul si cuvantul. Planul expresiei reprezinta latura Sonora a limbii si poate fi abordat dpdv al substantei limbii (obiectul de cercetare al foneticii). Planul continutului reprezinta gandirea, iar gandirea nu exista in stare pura. Ea capata organizare complete in cadrul sistemului semantic. In ambele planuri unitatile sunt alcatuite din fascicule de trasaturi distinctive identificabile prin raport de comutare. In structura limbii unitatile se combina pt a organiza mesajul iar combinarea se face in baza unor principii: 1). Principiul stratificarii: o unitate complexa, adica o unitate de rang superior, este alcatuita din unitati de rang inferior. In felul acesta limba se prezinta sub forma unor niveluri organizate ierarhic si fiecare organizare superioara difera dpdv functional de unitatile inferioare. Unitatile au si trasaturi comune, prin urmare fiecare unitate inferioara este minimala in cadrul nivelului superior sau se identifica cu unitatile superioare. Numarul de unitati difera de la un nivel la altul, cel mai putin numeroase fiind unitatile care apartin fonemului. Ierarhizarea nivelului scoate in evidenta unitatile monoplane si unitatile biplane. 2). Principiul analizei in unitati omogene: orice nivel de segmentare trebuie sa rezulte numai unitati de acelasi tip denumite cu acelasi termen. 3). Principiul izomorfismului: toate nivelurile au aceleasi trasaturi generale de organizare in sensul ca unitatile sunt fascicule de trasaturi distinctive. Nivelul unitatilor monoplane (nivelul fonemului) FONEMUL reprezinta cea mai mica unitate sonora a limbii care are functiunea de a diferentia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiasi cuvant. Fonemele sunt unitati care nu pot fi segmentate in unitati inferioare. Singurul element care ar fi sub nivelul fonemului este trasatura distinctiva. La nivelul continutului unitatile sunt constituite din trasaturi semantic distinctive (seme). Cand studiaza fonemele, lingvistii fac deosebirea intre foneme propriu-zise sau invariante si variante fonetice sau alofone care reprezinta pronuntari diferite ale aceluiasi fonem (ex: pat-bat-cat-lat).

Sunetele care nu apar niciodata in acelasi context fonetic, adica se afla in distributie complementara precum si cele care pot sa apara in acelasi context fonetic dar nu contacteaza raport de comutare, adica nu sunt in variatie libera, reprezinta variante fonetice, adica alofone. Alofonele sunt unitati concrete individuale ale vorbirii spre deosebire de foneme care sunt invariante si abstracte si apartin limbii. Fonemul este un ansamblu de trasaturi pertinente in planul expresiei; trasaturile distincte ale fonemului pot fi descrise substantial. Trasatura distinctiva In planul continutului, trasatura distinctive a fonemului, semul, se refera la elemente de forma si elemente de continut. Atunci cand vorbim de planul continutului ceea ce am numit fonem numim semantem (ex: semantemul baiat este alcatuit din mai multwe trasaturi lexicale care se construiesc pe sistemul: +masc, +tanar, +.). semantemul baiat cuprinde o trasatura specifica in planul intelesului (+masc) care daca o schimbam (+fem) ajungem la cuvantul fata. Construirea invariantelor este necesara pt anumite context si se face prin metoda comutarii. Metoda comutarii presupune ca o schimbare petrecuta la nivelul formei determina o modificare la nivelul continutului. Prin urmare daca in cuvantul pat se inlocuieste p cu b, se modifca structura fonemului formandu-se un alt cuvant; dar daca pronuntam Ene diferit (Iene) nu se va forma alt cuvant. Exista foneme si la nivelul nonverbalului sau paraverbalului: foneme intensive (caracterizeaza o silaba) sau extensive (caracterizeaza un segment mai mare de expresie (intonatia) ) si tin de nivelul expresiv. In planul unitatii biplane avem MORFEMUL= un segment, o parte dintr-un cuvant sau un cuvant intreg care are semnificatie lexicala si gramaticala. In raport cu fonemele, morfemele sunt unitati de rang superior; prin urmare, morfemele sunt formate dintr-unul sau mai multe foneme. Exista mai multe acceptiuni ale termenului morfem: a). prin morfem se intelege un segment, o parte dintr-un cuvant care are semnificatie gramaticala (afixe si desinente, verbe auxiliare, prepozitii, conjunctii); b). consideram morfem o unitate semantic de tip gramatical (ex: masa- cuprinde 2 valori morfematice: valoare de morfem denominativ si morfem singular). c). morfemul este o secventa fonica minimal dotata cu sens. Dpdv paradigmatic morfemele se afla in relatie de opozitie si au variante alomorfe (morfologice). In vorbire se constata fenomenul de variatie libera a morfemelor in cuvinte care cuprind diferite forme de neutru (ex: cuvantul chibrit formeaza pluralul in 2 variante morfematice: chibrituri sau chibrite; la fel vise sau visuri). Dpdv al valorii pe care o au in comunicare, identificam: -morfeme lexicale (segmente cu valoare lexical cum ar fi radacina, afixul derivativ, sufixe, prefixe), -morfeme gramaticale marcheaza valorile prin care se manifesta diferite categorii gramaticale in flexiune (gen, nr, caz, alternante fonetice)

-morfeme tactice (nu apartin segmentului vorbit, sonor); se refera la organizarea mesajului (ex: topica ordinea cuvintelor in enunt). Nivelul superior morfemului il reprezinta unitatile sintactice sau morfosintactice, unde intalnim cuvantul, sintagma, partea de propozitie, propozitia, fraza, enuntul, textul etc. CUVANTUL este unitatea lingvistica fundamentala care functioneaza atat ca invariant sau lexem cat si ca variant sau alolexem. Cuvintele exista ca unitati de denumire in corelatie cu notiunile. Variantele lexicale sunt de mai multe feluri: -variante semantice stabilesc de exemplu ca un cuvant ca inferior poate insemna ceva care e situate mai jos in spatiu sau ceva de calitate mai proasta. -variante formale in care intalnim de exemplu formele adlmas sau aldmas, ciocolata sau ciucalata -variante gramaticale: fac, faci, facand variante gramaticale ale aceluiasi cuvant. Cuvintele sunt alcatuite si ele din unitati de rang inferior, adica din 1 sau mai multe morfeme. Morfemele se combina intre ele pt a forma cuvinte iar in cadrul cuvintelor morfemele se realizeaza prin tipurile de variante. Toate cuvintele pot avea valoare gramaticala. La unele dintre acestea, valoarea gramaticala este dominanta. Acestea sunt cuvinte fara autonomie semantica. Sunt unelte gramaticale sau elemente functionale (articol, prepozitie). SINTAGMA este o imbinare de 2 sau mai multe cuvinte care are stabilitate lexico-semantica si un sens propriu. Sensul sintagmei este rezultat din pierderea identitatii semantice total sau partial a cuvintelor care o compun. Prin urmare sintagma apare ca o unitate superioara cuvantului, pt ca e formata din 2 sau mai multe unitati de rang inferior. PARTEA DE PROPOZITIE: o propozitie oricat de lunga se reduce la un tipar care cuprinde 2,3,5 parti de propozitie, fiecare fiind realizate prin 1 sau mai multe cuvinte. Prin urmare numarul de cuvinte nu este egal cu numarul partilor de propozitie. De obicei sunt mai multe cuvinte decat parti de propozitie. PROPOZITIA este unitatea superioara cuvantului, sintagmei si partii de propozitie intrucat ea se compune din mai multe parti de propozitie sau dintr-una singura. La nivelul continutului experienta lingvistica a vorbitorilor identifica cel putin 2 parti de propozitie. Propozitia are o conditie de aparitie, elementul semnificativ esential al propozitiei este predicatul sau mai prcis predicatia pt ca in multe situatii predicatul nu exista formal iar uneori nu exista deloc, a.i. un alt element component al propozitiei trebuie sa ii ia locul. FRAZA este unitatea superioara propozitiei, fiind formata din minimum 2 elemente de predicatie. ENUNTUL este o unitate sintactica extrem de ambigua definite in termini diferiti de cercetatori. Prin enunt unii inteleg si o enumerare de cuvinte, altii o propozitie iar altii un text etc. Orice portiune din vorbirea unei personae inainte de care si dupa care urmeaza o pauza facuta de acea persoana se numeste enunt. Ambiguitatea notiunii de enunt se pastreaza la toti cercetatorii fenomenului si e urmarita prin analiza in constituent imediati, un tip de analiza ce are in vedere capacitatea enuntului de a fi segmentat in unitati

predicative a.i. fiecare verb la mod personal sa fie central unei propozitii. In interiorul propozitiei partile de propozitie se suprapun peste partile de vorbire cu sens deplin si peste grupurile prepozitionale + nume sau verb copulativ + nume predicative.

C5 METODELE In secolul 19 apar primele metode stiintifice de cercetare a fenomenului lingvistic, cu conditia ca orice stiinta are demersurile de cercetare bazate pe anumite metode, abordari, cai de cercetare care determina corectitudinea procesului de cercetare si valoarea rezultatelor obtinute.

Idea de metoda se dezvolta odata cu filosofia lui Decartes care sustine ca orice problema supusa cunoasterii trebuie fragmentata in aspect partiale mai usor de explicat iar explicatia trebuie sa se faca pornind de la aspect simple catre cele mai complexe. N. Beanzee intr-o lucrare de gramatica generala sustine ca gramatica reprezinta o expunere rationala a elementelor necesare limbajului si de aceea aceste elemente sunt folosite ca fundament pt studiul tuturor limbilor. Principiile limbajelor trebuie studiate exact ca principiile celorlalte stiinte ale naturii pt ca gandirea e una singura si se supune aceluiasi mechanism indifferent de obiectul sau concret. Exista 3 niveluri de discutie in ceea ce priveste metodele: 1). metode de cercetare comune lingvisticii si altor stiinte 2). metode de cercetare specifice limbii (traditionale), dezvoltate pana la jumatatea secolului 20 3). metode moderne de cercetare 1). a). Inductia consta in gasirea unei explicatii in legatura cu un fenomen, prin gasirea unor reguli de producere a fenomenului respectiv. F.Bacon arata ca faptele sunt determinat logic iar cercetarea unui nr sufficient de fapte poate avea ca efect descoperirea legilor care le guverneaza. b). Deductia reprezinta fenomenul invers; pornind de la legi si principia se ajunge la descoperirea fenomenelor particulare. c). Ipoteza este o operatie care precede stabilirea oricarui adevar si apare ca rezultat al inductiei si al intuitiei. Este un produs al imaginatiei determinat de observarea faptelor si de stabilirea unor analogii. Ipoteza reprezinta o gandire anticipativa. (ex: ipoteze referitoare la originea limbii ipoteza naturalista si conventionalista). d). Observatia si Experimentul: Observatia este o etapa in cercetare care orecede comparatia, descrierea si clasificarea. Experimentul este o observare stiintifica a unui fenomen provocat in conditii cunoscute care pot fi variate in functie de scopul cercetarii. Fenomenele si procesele natural pot fi isolate si reproduce in laborator. Experimentului ise datoreaza multe dintre progresele stiintelor in cazul in care experimentele au fost riguros aplicate si interpretate.

Observatia si experimentul presupun selectie si interpretare. In momentul in care observatia apare ca etapa a cercetarii, ea trebuie sa capete o anumita rigoare si o anumita organizare. Nu este sufficient sa vrei sa observe. Trebuie sa stii cum, ce sa observi. Experimentele sunt folosite in studiul foneticii, calitatilor sunetului, inaltimea sunetului, timbrului, tulburarile de limbaj. Urmarea experimentului si observatiei ar fi modelarea. Modelul presupune o gandire analogica, un analogon sau un obiect care se substituie obiectului cercetarii. Prin modelare, analogonul este supus unei investigatii iar obiectul investigatiei reproduce in conditii prestabilite alte obiecte, fie ca structura fie ca functie. Modelul il aplicam in scoala cand avem modelul analizei gramaticale. Statistica evidentiaza media si tendintele de evolutie neglijand detaliul. Este una dintre metodele cele mai riguroase care se aplica multora dintre stiintele umane. Metoda statisticii a dus la analiza comportamentelor verbale, determinand relatia dintre lingvistica si anumite aspecte ale fizicii cum ar fi entropia. Entropia masoara posibilitatea de aparitie sau de nonaparitie a unei unitati intr-un enunt (masoara cantitatea de informative pe care o cuprinde un mesaj). Statistica a patruns si in studiul literaturii (masoara de cate ori apare un cuvant intr-o opera). 2). Metode de cercetare specifice limbii: a). metoda comparativ istorica a fost creata la sfarsitul secolului al 19-lea de catre Rask Bopp. Exista 2 modalitati de comparatie: -o comparatie sincronica- compara fenomene intr-un moment determinat; urmareste tipuri de structura si reguli de functionare ale limbii existente. -o comparatie diacronica- compara evolutia uneia sau mai multor limbi; urmareste modul in care dintr-o limba mama se dezvolta prin actiunea anumitor legi limbi inrudite intre ele. Metoda comparativ-istorica reprezinta un ansamblu de procedee prin care sunt studiate limbi inrudite intre ele si se deduc legi si reguli de evolutie pt perioade din istoria limbilor respective pt care nu exista texte atestate. Prin urmare textile sunt analizate sub raportul asemanarilor si se observa ca asemanarile sunt mai mari intre limbile care s-au desprins mai recent din aceeasi limba-mama. Nu este vorba de asemanari de structura ci de asemanari la nivelul formei sonore si la nivelul sensului morfosintactic si al afixelor gramaticale. Se considera ca asemanarea cuvintelor si a formelor gramaticale demonstreaza originea comuna a mai multor limbi datorita unei trasaturi specifice a limbii: arbitrarul existent intre forma sonora si substanta. Asemanarile sunt mai mari in cazul cuvintelor cu aceeasi sursa in diferite limbi si care apartin fondului principal de cuvinte. Rezulta ca prin cercetari de istorie comparata s-a ajuns sa se stabileasca o relatie intre un cuvant din sanscrita patersi un cuvant din gotica fadar. Exista posibilitatea unei asemanari a formelor gramaticale ex: (sanscrita) asti santi; (lat) est sunt; (gotica) ist sind; (slava veche) iest santi. Cercetatorii care au aplicat metoda comparativ-istorica au incercat sa delimiteze un fond comun de elemente transmise din limba mama considerand ca modificarile produse in latura sonora a limbii au un character regulat si pot fi formulate ca legi fonetice.

Un cuvant poate sa capete de-a lungul evolutiei lui aspect diferite in diferite limbi provenite din aceeasi sursa dar in fiecare caz sunetele aflate in aceeasi pozitie sufera aceleasi modificari (ex: lait/leche/latte/lapte, huit/ocho/otto/opt). rezulta astfel o lege fonetica: grupul ct din latina a dat in romana pt, in spaniola ch, in italiana tt etc. aceste legi fonetice au un character limitat, adica sunt limitate in timp exact la perioada de trecere de la cuvantul din limba de baza la forma din limba subordonata. Prin urmare aceste schimbari fonetice caracterizeaza numai cuvintele mostenite. Ele nu se mai aplica la cuvintele patrunse ulterior in limba (octogenar, lactate etc). Pe baza legii fonetice se poate stabili un fond comun de elemente preluate de limbile derivate din limba de baza. In baza acestor corespondente fonetice s-a incercat reconstruirea unor limbi considerate a fi limbi-baza care nu sunt atestate documentar. Se compara fiecare fonem care compune o secventa sonora in vederea stabilirii mecanismelor de evolutie in baza legilor fonetice. Formele reconstruite nu sunt neaparat reale ci mai degraba posibile si reconstructiile se fac in cea mai mare parte numai la nivel fonetic. Nu pot fi reconstruite toate nivelurile limbii cu aceeasi probabilitate. Sistemul fonetic cuprinde un numar relativ redus de elemente care evolueaza in fiecare limba in mod regulat dupa anumite legi. La nivel semantic nu se pot stabili corespondente stricte intrucat schimbarile semantice nu apar ca reguli ci reprezinta cazuri particulare. In ce priveste morfologia, ea ofera putine surse pt reconstructie si morfologia unei limbi disparute in lipsa documentelor atestate nu poate fi reconstituita cu suficienta probabilitate. Sintaxa prezinta cele mai mari greutati pt reconstructie intrucat imbinarea de cuvinte este motivata logic. De aceea chiar daca se intalnesc structure semantic asemanatoare ele apar intamplator prin dezvoltari paralele in limbi diferite. Neajunsurile metodei comparative-istorice: A.Meillet sustine ca aceasta metoda nu poate ajunge sa reconstruiasca limba indoeuropeana asa cum a fost ea vorbita, ci numai un sistem de corespondente intre limbile ce deriva din ea. Formele reconstruite sunt posibile si sunt atemporale; reconstructia unei limbi reprezinta un model de dezvoltare si nu o reproducere in detalii a aceleia. b). Geografia lingvistica are mai mult o aplicare sincronica. Ea studiaza limbile vii si are in vedere aspectele teritoriale. Multa vreme formele dialectale au fost considerate abateri de la forma literara si deci greseli. Preocupari pt studiul limbii vorbite si pt formele ei teritoriale intalnim inca de la Dante; el identifica 14 variante teritoriale ale limbii italiene. Mai tarziu apare idea notarii pe harti a diferitelor forme lingvistice. In 1876 Wenkler realizeaza o analiza de teren prin corespondenta. Elaboreaza un chestionar care cuprinde 40 de intrebari cuprinzand enunturi scurte scrise in germane literara pe care invatatorii din zonele rurale trebuiau sa le traduca in grai local. El credea ca dialectele au fost atinse de influente straine si ca prin urmare legile fonetice au actionat fara exceptie si au determinat limite precise intre dialecte. Gustav Weigand cerceteaza graiurile din Banat, Crisuri, Oltenia, Moldova, Bucovina si Dobrogea folosind un chestionar cu 104 intrebari si realizand un numar de 67 harti lingvistice. In 1921 la Universitatea din Cluj, sextil Puscariu, Sever Pop, Emil Petrovici au realizat o ancheta prin corespondenta verificata mai tarziu cu o ancheta de teren in care au fost utilizate 2 chestionare referitoare la

2000 de cuvinte care cuprindeau notiuni fundamentale si 4000 de cuvinte care denumeau notiuni legate de etnografie si folclor specifice zonei. Instrumentele de cercetare ale geografiei lingvistice: CHESTIONARUL (lista de intrebari) care delimiteaza aria problemei care urmeaza a fi cercetata. Trebuie alcatuit a.i. prin raspunsurile obtinute sa se poata obtine o imagine de ansamblu a structurilor fonetice si gramaticale a lexicului din zona supusa cercetarii. Ancheta propriu-zisa depinde de anumiti factori, cum ar fi alegerea zonei de cercetare si a subiectilor, modul de interpretare a datelor, structura chestionarului sau structura grupului care realizeaza ancheta. Chestionarul trebuie realizat cu mult timp inainte avand in vedere scopul cercetarii, specificul zonei in care se face cercetarea iar intrebarile trebuie construite uniform intr-o ordine stricta. Alegerea subiectului chestionat poate fi facuta la intamplare, oferind statut de subiect unui locuitor al zonei anchetate sau poate fi stability in functie de anumite conditii. Printer aceste conditii se numara: subiectul trebuie sa fie din zona supusa cercetarii, sa fie intelligent, sa aiba o putere de adaptare, sa pronunte correct si clar. In cazul in care avem mai multi subiecti, acestia trebuie sa fie de varste si profesii diferite. Alegerea zonei care urmeaza a fi anchetata se realizeaza prin fixarea punctelor de ancheta in urma cercetarii prealabile a zonei. Modalitati de interogare a subiectului informator: -provocarea de discutii libere sau povestiri care pastreaza naturaletea, da subiectului sentimental de siguranta; -intrebarile directe trebuie formulate cu multa atentie ca sa nu influenteze raspunsurile sis a falsifice datele obtinute; Materialul adunat in urma discutiei cu subiectii este notat prin asa-numita transcriere fonetica. Transcrierea fonetica noteaza alofonele si alomorfele (toate variantele fonetice, mnorfologice si lexicale) si dupa aceea sunt notate pe harti lingvistice. Harta este aceea care reprezinta materialul pe care lingvistul il interpreteaza si il prelucreaza. Hartile sunt cuprinse in atlase lingvistice. In general, ca anchetatori sunt preferati lingvistii, oameni care sunt cunoscatori ai graiurilor locale.

C6 HARTILE lingvistice pun in evident faptul ca fiecare fenomen lingvistic local are o raspandire proprie care este marcata graphic si din acest pdv intalnim harti analitice care consemneaza o anumita particularitate fonetica, morfologica si sintactica si reprezinta suma tuturor raspunsurilor date la aceeasi intrebare. Harti sintetice consemneaza un ansamblu de trasaturi dialectale. Gillieron are ca ipoteza de lucru pt primele lui anchete idea ca nu exista nici limite dialectale nici dialecte ci numai caracteristici teritoriale ale limbii care nu se organizeaza in sistem. Propriile lui cercetari au informat ipoteza descoperind situatii in care zonele teritoriale nu sunt isolate ci se aduna in manunchiuri. Ariile acestea sunt marcate prin izoglose. Izoglosele sunt liniile care marcheaza zonele cu trasaturi dialectale identice sau asemanatoare. Izoglosa uneste toate punctele in care se constata prezenta aceleiasi particularitati dialectale. Prin urmare dialectul (graiul) care reprezinta subdiviziuni teritoriale ale sistemului limbii reprezinta un ansamblu de izoglose. Exista zone in care izoglosele delimiteaza clar fenomene lexicale sau morfologice sau fonetice si Gillieron a ajuns la concluzia ca neconcordanta izogloselor se datoreaza fapului ca o serie de cuvinte migreaza (migratia cuvintelor inseamna ca o serie de cuvinte trec dincolo de granitele lingvistice obisnuite odata cu obiectele denumite si cu oamenii care le folosesc). Ioan Aurel Candrea vorbeste despre iradiatia cuvintelor care presupune deplasarea unei forme lexicale din central unei zone teritoriale catre marginea ei. Fenomenul este denumit iradiere. Infiltrarea consta in largirea ariei de folosire a unui cuvant dincolo de limitele sale obisnuite. Suprapunerea consta in aparitia unor insule lingvistice in cadrul unor arii teritoriale compacte dpdv lingvistic. Cuvintele circula cu forma fonetica specifica regiunii din care provin. Un rezultat al migratiei cuvintelor este concurenta care se instituie intre formele locale si cele intrate prin iradiere sau prin migratie. Gillieron observa fenomenul disparitiei cuvintelor si incearca sa explice acest fenomen vorbind despre boli ale cuvintelor. In aceasta categorie Gillieron aseaza omonimia, hipertrofia semantica si scurtimea invelisului sonor. Omonimia poate fi tolerabila sau intolerabila, determinand confuzii. Din aceasta cauza au disparut o serie de cuvinte. Hipertrofia semantica reprezinta o polisemie exagerata, determinand confuzii provocate de uzura semantic sau fonetica. Cuvintele cu forma scurta au o existenta precara datorita faptului ca vorbitorul are tendinta de a economisi o tendinta de pronuntare. Geografia lingvistica introduce teoria valurilor: inovatiile in limba pornesc dintr-un centru cultural economic sau politic iar raspandirea lor depinde de factori geografici, culturali, politici. Se vorbeste de granite naturale (munti, ape) care sunt fie factori perturbatori sau favorizanti ai inovatiilor si de arii izolate/neizolate, arii laterale/centrale.

Aria izolata este mai putin supusa influentelor, prin urmare pastreaza fore mai vechi ale limbii. Exista arii mai mari sau mai restranse, de aceea zona iberica, galica si italic pastreaza zone asemanatoare mai vechi decat zona dacica. Avantajele metodei geografiei lingvistice sunt urmatoarele: a inlaturat dogme, a pus in lumina aspect noi referitoare la evolutia limbii, a evidentiat cause psihologice ale schimbarilor in limba, a scos in evident rolul individului vorbitor si a demonstrate legatura dintre istoria limbii si factorii geografici. Complemente ale legilor fonetice Accidentele fonetice = schimbari de obicei nerecomandate de norma, schimbari care se petrec in conditii determinate fara sa aiba regularitate, fara sa aiba anvergura legilor fonetice. Ele nu sunt determinat temporal, poate aparea acelasi tip in diferite situatii: a). ASIMILAREA = modificarea unui sunet dintr-un cuvant sub influenta altui sunet din acelasi cuvant. Sunetul afectat preia pronuntia sunetului alaturat. Asimilarea poate fi produsa la nivel vocalic cat si consonantic (celofan ciolofan). Asimilarea mixta = modificarea unei vocale sub influenta unei consoane sau invers (femeie pronuntat fomeie influenta lui m asupra vocalei). b). DISIMILAREA= modificarea unui sunet care apare de 2 sau mai multe ori in acelasi context fonetic. Unii vorbitori percep o greutate in pronuntie, ceea ce determina modificarea uneia dintre aparitiile sunetului respectiv (colidor corridor); evolutia unor cuvinte din latina in romana : fratre - frate c). METATEZA =un procedeu de inversare a sunetelor, a ordinii de aparitie a sunetelor intr-un cuvant: scluptura, bolnlav; evolutia unor cuvinte din latina in romana: paludem padure. d). SINCOPA= caderea unei vocale in pozitie interconsonantica (direptus drept). e). ANALOGIA = un procedeu fonetic de schimbare care presupune preluare unui model de catre vorbitor. Astfel se explica aparitia lui m in octombrie. 3. Metode moderne de cercetare a lingvisticii Secolul 20 se caracterizeaza prin efectul de innoire si perfectionare a metodelor. Apare STRCTURALISMUL care studiaza structura adica modul de organizare a sistemului de organizare numit limba. Cercetarea structuralista descrie repertoriul de unitati caracteristice fiecarui nivel al limbii si pecifica relatia dintre aceste unitati. Se vorveste despre termenul discovery procedures ca reprezinta un model de cercetare care vizeaza descrierea oranizarii sintagmatice a limbii. Vizeaza prin urmare incadrarea unitatilor fiecarui nivel al limbii in tipare specifice de combinare. Unitatile limbii sunt studiate de diferitele miscari structuraliste in toate contextele in care pot sa apara. Astfel unitatile limbii sunt caracterizate in functie de posibilitatea de a aparea sau nu impreuna cu alte unitati. Modelul urmareste si descrierea paradigmatica prin gruparea unitatilor in clase si subclase. Prin urmare in lingvistica moderna, limba este considerate un sistem ale carui elemente sunt legate printr-o retea de relatie. Saussure presupune existenta unor raporturi intre elementele intregului si a unor raporturi care se institiuie intre intreg si parte. Elementele limbii sunt organizate pe niveluri conform unei ierarhii si organizare structurala a limbii si se mainifesta prin existenta unor opozitii.

Lingvistica structuralista tinde catre formalizarea limbii, a modului de descriere a acestuia si spre o descriere sintagmatica care consta intr-o grupare de combinare sau de ocurenta. Orice unitate a limbii este studiata in toate situatiile in care este folosita de cineva. Prima metoda structuralista moderna post-saussaureana este analiza functionala : consta in reducerea datelor concrete si particulare infinite ca numar la un numar finit de unitati generale si abstracte separand ceea ce este semnificativ si relevant in realizarea unei comunicari de ceea ce este detaliu. G. Beuller arata ca nu toate caracteristicile fizice ale semnului lingvistic sunt relevante pentru functia lui de comunicare. Analiza functional are in vedere reducerea variantelor la invariante. Variantele = elemente concrete si particulare Invariantele = elemente abstracte si generale. Sunt private ca elemente sociale ale limbajului, exterioare individului sau ca elemente abstracte, elemente care nu apartin limbii ci teoriei limbii. Functioanalistii se ocupa de foneme, aplicand metoda comutarii pentru a realiza reducerea variantelor la invariante. Analiza functional a fost aplicata si pentru elemente suprasegmentare, pentru accent si intonatie. Rolul important al analizei functionale este ca cerceteaza elementele limbii din perspectiva functiei lor in comunicare. In plan morphologic- alomorfele nu sunt manifestari concrete ale morfemelor. Ele sunt importante pentru realizarea flexiunii sin pentru constructia formelor categoriilor gramaticale. Dpdv semantic, termenul este un fel de centru al unui ansamblu, adica punctual catre care converg alti termini. Fiecare cuvant este plasat in cateva serii associative prin care se defineste. Funcionalistii vorbesc despre campurile semantice, adica despre modalitatile de grupare a cuvintelor in functie de un nucleu semantic comun(semantem). + adapost - are in jurul lui un camp semantic care cuprinde toti termenii ce au in compozitia semantic sensuri ale cuvantului adapost. Analiza distributionala se refera la axa sintagmatica. Termenul de distributie defineste proprietatea elementelor limbii de a aparea sau nu in diferite context in diferite asocieri. Analiza distributionala urmareste insusirile combinatorii ale termenilor, prin urmare priveste reteaua de relatii in care intra elementele limbii. Exista situatii in care doua unitati ale limbii se exclude reciproc in toate contextele. Avem de a face cu o distributie complementara(merg/mearg). Aceste variante sunt variante pozitionale. Exista situatii cand doua unitati ale limbii se pot substitui una alteia in anumite context (distributie defectiva). Distributia unitatilor limbii se face p[e clase: foneme, morfeme, cuvinte etc. . Scopul analizei distributionala este delimitarea claselor de unitati dupa un principiu conform caruia fiecare element al limbii intra intr-o categorie determinant care se defineste prin existenta unor posibilitati de combinare si prin excluderea altora(ex: clasificarea verbelor in predicative si nepredicative).

In functie de anumite posibilitati de combinare, in limba romana s-a aplicat analiza distributionala asupra clasei pronumelui: pronumele este insuficient denumit ca substitut al substantivului. Pronumele reprezinta o suma de clase gramaticale. Subcategoriile pronumelui nu sunt omogene dpdv distributional; pronumele hotarate si relative se pot grupa in clase distributionale diferite sau in clase identice(pronumele relativ care este utilizat in situatii de pronume nehotarat: care se uita la cei care muncesc?)

Evaluare