Sunteți pe pagina 1din 16

Empatia, Componenta a actului psihoterapeutic

Cercetarile moderne percep empatia ca o inteligenta emotionala (D Goldman, 2003), aceasta abordare incluzand idei clasice precum cea a lui Fenichel (1945) care defineste conceptul de empatie ca o identificare cu o alta presoana si ca o constientizare a sentimentelor care insotesc aceasta identificare. In actul psihoterapeutic, terapeutul trebuie sa dispuna de aptitudini speciale- precum predictivitatea empatica la nivelul inteligentei emotionale. Astfel devine posibila largirea campului de investigatie asupra pacientului in legatura cu una din disponibilitatile acestuia sugestibilitatea, alaturi de doua dintre cele mai frecvente simptome, anxietatea si depresia. Aptitudinea predictivitatii empatice este considerata o aptitudine nucleu in inteligenta empatica. Disponibilitatea empatica, emotionala ori cognitiva, este independenta de orientarea teoretico-metodologica a terapeutului, iar predilectia pentru o factura predominant emotionala sau predominant cognitiva ar trebui inlocuita cu o predilectie echilibrata a celor doi factori, deoarece pozitionarea pe doar unul dintre factori ar situa sfera de cercetare dincolo de specificul empatiei.

Prin procesul de formare profesionala, psihoterapeutul isi insuseste aptitudinile unei capacitati empatice speciale, facand astfel posibila interactiunea cu pacientul. Prin mecanismele psihice si atributele de definitie ale empatiei la nivel cognitiv se presupune ca aptitudinea speciala a psihoterapeutului va apare ca un conector eficient intre intelect si afect, identificandu-se astfel cu natura aptitudinala a acestei disponibilitati specifice psihoterapeutului. Lucrarea de fata isi propune sa investigheze raportul dintre psihoterapeut si pacient, la nivel empatic. Se ia in considerare psihoterapeutul de orientare care practica metode si tehnici specifice terapiei comportamentale, cognitiv comportamentale, rational emotionale, de relaxare si autoreglare a starilor psihice. Conform cercetarilor actuale, principala pondere in conduita empatica este reprezentata de procesele cognitive si afective in unitatea lor structurala si functionala, in vederea perceperii dimensiunii afective si cognitive a empatiei, utilizandu-se doua probe: chestionarul de masurare a empatiei emotionale (Q.M.E.E.) si testul de intuitie si empatie Dymond, probe aplicate atat terapeutului cat si pacientului. Chestionarul de masurare a empatiei emotionale Chestionarul de masurare a empatiei emotionale (Q.M.E.E.) apartine lui A. Mehrabian si N. Epstein (1972) si descrie o viziune afectiva asupra empatiei. Chestionarul cuprinde 33 de afirmatii cu care subiectul poate fi de acord sau nu. Aceste afirmatii masoara aspectele relationale ale empatiei emotionale si se refera la: susceptibilitatea la contagiune emotionala,

aprecierea emotiilor unor persoane indepartate sau necunoscute, reactivitate emotionala extrema, tendinza de simpatizare, tendinta de afi impresionat de experientele negative ale altora, dorinta de a fi in contact cu cei care au probleme. Afirmatiile pot fi de tipul: Oamenii din jur au o mare influenta asupra dispozitiilor mele sufletesti , sau de tipul Pot lua decizii fara sa ma impiedic de sentimentele altora.

Proba de empatie predictiva R. Dymond Proba de empatie predictiva /cognitiva R. Dymond, proba de intuitie si empatie (1949) are ca punct de plecare definitia empatiei enuntata de Dymond si este privita ca o transpunere a eu-lui in gandirea, simtirea si actiunea altei persoane, in acelasi timp structurand lumea acestei persoane. Totodata, proba ia in considerare definitia intuitiei in conceptia lui G. Allport, privita drept raportul dintre autoperceptie si perceptia sinelui de catre altii. Aceasta proba consta in anumite sarcini experimentale, aplicate in ipostaze diferite
-

psihoterapeutului sau pacientului i se cere sa se autoaprecieze pe baza unor criterii bipolare, tinand cont de trasaturile de personalitate ale partenerilor de relatie, din punct de vedere descriptiv, agresiv, decis -indecis simpatic antipatic, cooperant -distant, relaxat tensionat, generos egoist, bland

psihoterapeutului sau pacientului i se cere sa evalueze partenerul pe baza trasaturilor mentionate psihoterapeutului sau pacientului i se cere sa se autoaprecieze asa cum crede ca l-ar aprecia partenerul sau, tinand cont de parametrii mentionati

psihoterapeutului sau pacientului i se cere sa evalueze partenerul, asa cum crede ca acesta se va autoevolua, pe baza criteriilor deja mentionate.

Ca proba completiva, se iau in considerare calitatile diferentiale ale procesului psihoterapeutic si se analizeaza prin intermediul modalitatii integrative, tinandu-se cont de aspectul bipolar al acestora: implicare neimplicare in terapie, increzator neincrezator in terapie, progreseaza nu progreseaza in terapie, terapie adecvata terapie neadecvata, terapie agreabila terapie dezagreabila, speranta in rezultate lipsa de speranta. Pentru a calcula empatia terapeutului se calculeaza cat de aproape sunt predictiile acestuia cu privire la posibilele evaluari ale pacientului fata de realele evaluari facute de pacient, prin comparatia raspunsurilor grupate dupa cum urmeaza: raspunsurile psihoterapeutului de evaluare a partenerului dupa cum crede ca acesta se va autoevalua se compara cu raspunsurile pacientului de autoapreciere, iar raspunsurile psihoterapeutului de autoapreciere din perspectiva partenerului sau se compara cu raspunsurile pacientului de evaluare a partenerului. Pentru calculul empatiei pacientului s efac comparatiile inverse. Prin intermediul unei operatiuni mintale anticipative, psihoterapeutul si pacientul vor incerca sa preia rolul celuilalt si sa aprofundeze perspectiva partenerului lor de relatie.

Pentru surprinderea progresului in terapie al pacientilor sunt aplicate, atat in faza de incipit cat si in cea finala, doua scale clinice: de depresie Beck (B.D.I.) si de anxietate Hamilton (H.A.S.), luand in considerare faptul ca pacientii acuza simptome nevrotice si psihosomatice.

Scala sau inventarul de depresie Beck (B.D.I.), 1961


Acesta scala masoara severitatea depresiei si are o larga raspandire in cercetarea clinica, mai ales la aprecierea efectului antidepresiv al psihoterapiei. Procedeul este conceput ca o modalitate de observare prin care psihologul sau psihiatrul citeste pacientului fiecare item, cerand pacientului sa aleaga ce crede ca i se potriveste cel mai bine. Din 1975 scala este aplicabila si sub forma de chestionar. Acest chestionar cuprinde 13 grupuri de afirmatii cu privire la prezenta sau absenta urmatoarelor acuze depresive:

tristete / nefericire, sentiment de esec in viata, pierdere a placerii de a face anumite lucruri, altadata surse de satisfactii, sentiment de vinovatie /lipsa de valoare personala,

pesimism /sentiment de descurajare in viata,


dezamagire de sine, tendinte suicidare, pierdere a interesului in socializare,

amanare /imposibilitate de luare a deciziilor,

neglijarea propriei infatisari,


5

nivel energetic scazut si fatigabilitate, pierderea poftei de mancare. In functie de raspunsul primit, psihoterapeutul alege valoarea gradului de intensitate pe o scala de la 0 (absenta simptomului) la 3 (manifestare severa), scala aplicata la inceputul si la sfarsitul terapiei. Scala de anxietate Hamilton (H.A.S.) Scala de anxietate Hamilton are rolul de a masura severitatea anxietatii si este frecvent utilizata in cercetarile clinice. Urmeaza aceeasi procedura ca in cazul scalei Beck si cuprinde 14 grupuri de afirmatii cu privire la prezenta sau absenta urmatoarelor acuze anxioase: dispozitie anxioasa (neliniste, anticiparea unui lucru ingrozitor, iritabilitate), tensiune (sentiment de incordare, oboseala, tendinta de aplange usor, tremuraturi, neliniste, incapacitate de relaxare), fobii (de intuneric, de persoane straine, de singuratate, de animale, de trafic),

insomnii (dificultati de adormire, somn intrerupt, oboseala dupa somn, vise, cosmaruri, spaime nocturne), deficiente de concentrare si tulburari de memorie, matinala, agiatie exagerata),

dispozitie depresiva (lipsa de interes, lipsa de placere, trezire

simptome somatice musculare (dureri , contarctii musculare, scrasnirea dintilor, voce nesigura, tonus muscular crescut),
6

simptome somatice senzoriale ( vedere incetosata, trnspiratii reci si calde, sentimente de slabiciune, senzatia unor intepaturi)

simptome cardiovasculare (tahicardie, palpiatii, dureri in piept, senzatii de lesin, oftat, dispnee), simptome respiratorii (presiune si apasare in piept, senzatii de sufocare, oftat), simptome gastrintestinale (dificultati la inghitire, dureri abdominale, senzatie de arsuri la stomac, greata, varsaturi, pierderi in greutate), simptome genito-urinare ( poliurie, urgenta la urinare, amenoree, frigiditate, ejaculare precoce, pierderea libidoului, impotenta),

simptome vegetative ( gura uscata, imbujorari, paloare, transpiratie, ameteli, migrene), comportament agitat in timpul interviului (neliniste, tremurul

mainilor, frunte incretita, respiratie rapida, inghitituri frecvente). Raspunsurile se noteaza pe o scala de la 0 (absenta simptomului) la 4 (manifestare severa) si se aplica la inceputul si sfarsitul terapiei. Prin aceste procedee de verificare se urmareste identificarea empatiei predictive /cognitive Dymond si conceptualizarea ipostazelor demersului predictiv , evidentierea unor raporturi intre rezultatele psihoterapeutului si ale pacientului menite sa demonstreze ca predictivitatea empatica este o aptitudine incontestabila a psihoterapeutului.

In cazul pacientilor, importanta capitala este detinuta de progresul psihoterapeutic, existenta unei dispozitii predictive existand exclusiv in relatia concreta cu psihoterapeutul. Ponderea Empatiei emotionale Capacitatea empatica a psihoterapeutului presupune doua probe de empatie: empatie emotiona si empatie cognitiva /predictiva, o corelativitate a intelectului cu afectivitatea si se admite prevalenta relativa a unuia sau a celuilalt dintre factori. Prin intermediul probei cu chestionarul de masurare a empatiei emotionale (Q.M.E.E.) se constata ca psihoterapeutul poate fi: neempatic, slab empatic, mediu empatic, bun empatic si foarte bun empatic. Ponderea cea mai mare o prezinta categoria psihoterapeutilor mediu empatic, ceea ce demonstreaza eficienta activitatii terapeutice propriu-zise. Totodata, comportamentul psihoterapeutului nu se poate reduce la un proces de identificare afectiva cu pacientul, fara interventia unui proces de detasare de cazul examinat. Aceasta detasare intareste regula de manifestare a comportamentului empatic in relatia psihoterapeut pacient. Fenomenul empatic devine o insusire aptitudinala a psihoterapeutului in relatia sa cu pacientul -parte integranta, dar nu exclusiva, a relatiei psihoterapeut pacient. In urma aceleiasi probe Q.M.E.E., se constata ca pacientul predominant este mediu empatic, iar comportamentul pacientului corespunde procesului de identificare afectiva cu terapeutul sau, ceea ce determina indeplinirea diverselor sarcini terapeutice si ducerea la bun

sfarsit a procesului terapeutic. Totusi, considerand un esantion de 20 de terapeuti la 100 pacienti, se constata ca nivelul mediu empatic in randul psihoterapeutilor este de 60%, pe cand in randul pacientilor este 48%. Aceasta diferenta poate exprima un anumit specific in cazul profesiunii de psihoterapeut si anume, functia aptitudinala a fenomenului psihic analizat.

Ponderea empatiei predictive


Predictivitatea empatica a psihoterapeutului Empatia cognitiva este complex structurata pus in evidenta de catre cercetatori prin metoda Dymond. Centrarea pe latura intelectiva a empatiei ramane pe pozitia interactiunii sinergetice a celor doua coordonate : emotionala si intelectuala, explorarea acestei abilitati fiind posibila prin testul Dymond. Cele patru ipostaze ale predictivitatii empatice: imaginea de sine (eu despre mine), imaginea mea despre celalalt (eu despre partenerul de relatie), imaginea mea ca reprezentare a celuilalt despre mine (cum cred eu ca ma vede partenerul de relatie), imaginea mea despre reprezentarea de sine a celuilalt (cum cred eu ca se vede pe sine partenerul de relatie),

Modalitatile de evidentiere au in vedere analiza unor examinari descriptive privind trasaturile de personalitate si o abordare integrativa pe baza unor factori ai relatiei psihoterapeutice. La nivel descriptiv analitic si tinand cont de primul set de criterii Dymond prezentat mai sus, media psihoterapeutilor pentru predictivitate empatica se inscrie in limitele nivelului mediu empatic, mediu bun empatic, intr-o proportie de 47%. Relatia eu partener are nevoie de puncte de sprijin centrate pe cunoasterea directa, preponderent sensibila a subiectilor eu si partener , atat in forma cunoasterii directe, cat si in viziunea celuilalt. Gradul de certitudine poate fi relativ, iar disponibilitatea pentru cunoastere se contureaza in predictivitate empatica. Din perspectiva terapeutului, care isi prefigureaza imaginea de sine a pacientului, apare cooperarea ca trasatura predominanta. Celorlalte trasaturi: simpatie, generosiate, blandete, decizie, relaxare, etc., psihoterapeutul le acorda o relevanta moderata. Din perspectiva celor patru ipostaze test, predictivitatea empatica a psihoterapeutilor cunoaste urmatoarea repartizare: in eu despre mine, ordinea de intensitate recunoaste ca prima importanta cooperanta, urmata de determinare si relaxare, adica atribute de definitie a interactiunii psihoterapeutice vazute din perspectiva psihoterapeutului,

in eu despre pacientul meu, calitati primordiale sunt cooperanta si simpatia, acest lucru insemnand faptul ca psihoterapeutul se declara satisfacut la inceputul relatiei, daca pacientul ar face proba acestor doua exigente,

in cum cred eu ca ma vede pacientul pe mine, in care psihoterapeutul incearca sa atribuie pacientului abilitatea de a-l

10

vedea intr-o lumina favorabila, trasaturile cheie ale terapeutului sunt determinarea sau decizia, cooperarea si relaxarea, adica tocmai trasaturile specifice primei ipostaze eu despre mine,

in cum cred eu ca se vede pacientul pe sine, o singura trasatura se detaseaza net, anume cooperanta, adica trasatura esentiala procesului terapeutic.

In concluzie, predictivitatea empatica pare sa fie conditionata de exigente psihologice si profesionale promovate de psihoterapeut in care spiritul cooperare si cel decisiv sunt de importanta capitala. Privind al doilea set de criterii de analiza a predictivitatii empatice, conform modelului lui Dymond, care are in vedere factori precum: implicarea, increderea, progresul, adecvanta, agreabilitatea, speranta sau opusul acestora, indicii statistici situeaza psihoterapeutul in limitele nivelului mediu bun empatic. Se poate concluziona ca urmatorii patru factori sunt definitorii pentru relatia psihoterapeutica: implicarea in psihoterapie, ca o conditie a unei autentice interactiuni, adecvanta, ca oglindire a manifestarii sigurantei terapeutului in validitatea terapiei aplicate, increderea si speranta in rezultate, conditii afectiv motivationale ale obtinerii succesului terapeutic.

11

In ipostaza eu despre pacientul meu, terapeutul promoveaza trei factori majori: adecvanta psihoterapiei pentru pacientul sau, implicarea pacientului si caracterul agreabil al psihoterapiei pentru pacient. Privind ierarhizarea factorilor, terapeutul promoveaza adecvanta si implicarea in situatia psihoterapeutica. In ipostaza cum cred eu ca ma vede pacientul pe mine, factoriii relationali sunt: incredere -neincredere , impliocare neimplicare, speranta in rezutate sau lipsa ei, adecvanta nonadecvanta terapiei. Din perspectiva ierarhiei, acesti patru factori sunt urmati de criterii legate de progres nonprogres si caracter agreabil dezagerabil. Ipostaza proiectiei cum cred eu ca se vede pacientul pe sine, apar in prim plan adecvanta neadecvanta si implicare neimplicare in situatia terapeutica. Pacientul trebuie sa considere psihoterapia ca fiind adecvata in aczul sau si trebuie sa se implice. Ordinea ierarhica include, dupa cei doi factori, speranta. Predictivitatea empatica a pacientului Potrivit probei Dymond, in ipostaza eu despre mine, ordinea de intensitate a trasaturilor prin care se evidentiaza pacientul are pe primul loc cooperanta urmata de generozitate. In ordinea ierarhiei, cele doua trasaturi sunt urmate de decizie, blandete, simpatie, relaxare, cu un indice de intensitate medie. Ipostaza eu despre terapeutul meu este calificata cu indici de intensitate mai mari decat cei privind imaginea de sine a pacientului, ordinea fiind

12

urmatoarea: simpatie, decizie, cooperare. In continuare se califica factorii: blandete, relaxare, generozitate. Se poate concluziona ca psihoterapeutul ocupa o zona semnificativa de interes din partea pacientului. In ipostaza cum cred eu ca ma vede terapeutul pe mine pe prim plan se situeaza cooperanta, iar din perspectiva ierarhiei, aceeasi trasatura detine primul loc. Ipostaza cum cred eu ca se vede psihoterapeutul pe sine clasifica in ordinea procentelor decizia, cooperanta si relaxarea, urmate de generozitate, simpatie si blandete. Prin intermediul unei imagini prefigurate de pacient ca apartinand psihoterapeutului, primul considera relevant pentru eficienta terapiei caracterul decisiv al psihoterapeutului, urmat indeaproape de spiritul cooperant si atitudinea relaxanta. Media pacientilor pentru predictivitate empatica se inscrie in limitele nivelului mediu bun empatie. Constatam ca atat in cazul empatiei emotionale cat si in cazul predictivitatii empatice, procentul de empatie este superior in cazul psihoterapeutilor, ceea ce este esential pentru efectivitatea actului terapeutic.

13

Concluzii In psihoterapia actuala, un rol important in relatia psihoterapeut pacient ii revine empatiei ca functie aptitudinala eficienta in
functionala, empatia emotionala reprezinta

activitatea terapeutica propriu zisa. In calitate de conduita


conform lui J. Piaget modalitatea de cunoastere implicita care, in absenta indicatorilor expresivi, lasa loc insinuarii afectivitatii in actul relational de cunoastere. Este vorba despre o interactiune intelect afect in care se face loc mai larg manifestarii functiei apreciative, valorizatoare a afectivitatii. Acest gen de cunoastere este diferit de la o persoana la alta, insa in imprejurari speciale de intercomunicare, cunoasterea empatica prevalent emotionala este o solutie intre cele de baza, asa cum e in cazul relatiei profesor elev, terapeut pacient, sau actor public. In ceea ce priveste predictivitatea empatica, cercetarea incearca sa evidentieze abilitatea specifica psihoterapeutului fara de care actul psihoterapeutic nu s-ar putea realiza eficient. Relatia terapeutica presupune angrenarea celor doua tipuri de empatie, avand in vedere scopul pe care atat psihoterapeutul cat si pacientul il au in procesul terapeutic: reducerea sau anularea simptomatologiei prezentata de pacient. Este necesara o buna intercunoastere, desi dificila, dar printr-o abordare empatica incertitudinile sunt inlocuite de un raport structurat pe relatii interumane bazate pe cognitiv si afectiv. La baza relatiei psihoterapeutice se afla in stransa concordanta factorul

14

cognitiv cu cel afectiv, iar sinergia acestor doi factori vine sa satisfaca doua exigente strans legate intre ele: finalizarea unei competente profesionale /psihoterapeutice si satisfacerea unor asteptari de imbunatatire privind sanatatea psihica a pacientului. Psihoterapeutul si pacientul apartin unor clase diferite, dar apropiate. Perceperea cat mai corecta a emotiilor si exprimarea lor, cunoasterea si intelegerea trairilor afective, utilizarea emotiilor in mod productiv, confera procesului psihoterapeutic un caracter emotional educativ care are ca scop atenuarea sau diminuarea problemelor sociale cu care se confrunta pacientul, sentimentul de nefericire, dependenta exagerata. Progresul psihoterapeutic argumenteaza ca psihoterapia de orientare comportamentala este o modaliatate productiva, in special cand este condusa de un specialist care confirma competenta in raport cu predictivitatea empatica, aptitudine care urmareste modificarea comportamentala a pacientului si in contextul in care pacientul manifesta o dispozitie de cooperare.

Bibliografie: Garlasu Dimitriu, Odette, Empatia in psihoterapie,Editura Victor, Bucuresti, 2004

15

Marcus, Stroe, Empatie si personalitate, Bucuresti, Editura Atos, 1997 Marza Danila, Doina, Relatia terapeut pacient, Editura Alma Mater, Bacau, 2009 Mecu, Carmen- Maria, Introducere in psihologia educatiei, Editura Arhiepiscopia Romano Catolica de Bucuresti, 2003 Piaget, Jean, Psihologia inteligentei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965 Roco, Mihaela, Creativitate si inteligenta emotionala, Editura Polirom, Iasi, 2001

16