Sunteți pe pagina 1din 193

UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI” din BACĂU FACULTATEA de INGINERIE

Conf. univ. dr. ing. MIHAI PUIU BERIZINŢU

BAZELE ELECTROTEHNICII

Circuite electrice liniare

Editura ALMA MATER BACĂU, 2010

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe HAZI Conf. univ. dr. ing. Ştefan ABABEI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PUIU-BERIZINŢU, MIHAI Bazele electrotehnicii : circuite electrice liniare / Puiu-Berizinţu Mihai. - Bacău : Alma Mater, 2009 Bibliogr. ISBN 978-606-527-058-9

621.3

Tehnoredactare: Mihai PUIU-BERIZINŢU

Prefa ţă

Teoria câmpului electromagnetic, împreună cu Teoria circuitelor electrice, constituie cele două mari părţi ale cursului de Bazele electrotehnicii prin care se asigură pregătirea fundamentală de specialitate în domeniul electrotehnicii inginereşti. Prezentul curs, Circuite electrice liniare, după cum indică şi titlul, se limitează la studiul circuitelor electrice liniare dar, acolo unde este cazul, se fac şi referiri privitoare la influenţa neliniarităţii caracteristicilor unor elemente de circuit reale, întâlnite frecvent în practică, cum sunt condensatoarele reale sau bobinele cu miez de fier. Cursul a fost elaborat, în primul rând, pentru uzul studenţilor de la specializările Energetică industrială şi Mecatronică de la Facultatea de Inginerie a Universităţii din Bacău, dar este util tuturor celor interesaţi în dobân- direa şi aprofundarea cunoştinţelor teoretice fundamen- tale asupra circuitelor şi reţelelor electrice întâlnite în toate domeniile tehnicii actuale. Baza teoretică necesară realizării unui studiu riguros fundamentat ştiinţific al circuitelor electrice este materializată, în mod adecvat, în prima parte a cursului de Bazele electrotehnicii – Electromagnetismul elaborat de acelaşi autor în prima ediţie din anul 2003. Prin urmare, legile şi noţiunile fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic care stau la baza teoriei circuitelor electrice se impun a fi cunoscute în prealabil studiului care se efectuează prin această lucrare. În această primă ediţie cursul este structurat în opt capitole în care sunt tratate principalele tipuri de circuite electrice şi regimuri de funcţionare ale acestora care prezintă interes pentru aplicaţiile inginereşti. Primul capitol este dedicat studiului circuitelor electrice liniare de curent continuu, caracterizate de regimul electrocinetic staţionar în care există numai curentul electric de conducţie în conductore.

În capitolul doi se analizează comportarea principalelor elemente de circuit, liniare, neliniare şi parametrice – rezistorul, bobina şi condensatorul – în regim variabil în timp. În capitolele trei şi patru sunt analizate circuitele electrice liniare cu parametri concentraţi, monofazate şi respectiv trifazate, în regim permanent sinusoidal. În capitolul cinci sunt analizaţi cuadripolii şi filtrele electrice de frecvenţă în regim permanent sinusoidal, iar în capitolul şase sunt studiate ecuaţiile liniilor electrice lungi în mărimi instantanee şi în regim permanent sinusoidal. Capitolul şapte este dedicat studiului regimului periodic nesinusoidal în circuitele electrice liniare cu parametri concentraţi. Ultimul capitol este destinat studiului regimului tranzitoriu al circuitelor electrice. Sunt analizate, prin metoda directă şi prin metoda operaţională, principalele regimuri tranzitorii întâlnite frecvent în practică în funcţionarea circuitelor electrice de curent continuu şi de curent alternativ. Obiectivul urmărit în concepţia şi elaborarea acestui curs a constat în sintetizarea unei părţi a teoriei circuitelor electrice care să asigure cunoştinţele de bază necesare pregătirii de specialitate a inginerilor din toate domeniile electrotehnicii. Autorul va fi recunoscător pentru eventualele observaţii şi sugestii în vederea îmbunătăţirii sau completării unei următoare ediţii a acestui curs.

Autorul

C U P R I N S

 

Prefaţă

3

1.

CIRCUITE ELECTRICE LINIARE DE CURENT CONTINUU

1.1. Structura şi clasificarea circuitelor electrice

9

1.2. Aplicarea legii conducţiei electrice în studiul circuitelor electrice ……

10

1.3. Caracteristicile tensiune – curent (volt – amper) ale elementelor de circuit ………

12

1.4. Surse de energie (generatoare) ……………………………………………………

13

1.4.1. Generatorul de tensiune ………………………………………….……………

13

1.4.2. Generatorul de curent …………………………………………….……………. 14

1.5. Teoremele lui Kirchhoff – forma topologică ………………

15

1.6. Transfigurarea circuitelor electrice liniare de curent continuu ………

17

1.6.1. Echivalenţa şi transfiguraţia circuitelor electrice .……………….……………

17

1.6.2. Echivalenţa surselor de tensiune şi de curent …………………….……………. 18

1.6.3. Circuite serie .……………….…………………………………………………. 19

1.6.4. Circuite paralel (derivaţie) …………………….………………………………. 21

1.6.5. Transfigurarea stea poligon complet …………………….……………………

23

1.7. Noţiuni de teoria grafurilor ………………

………………

27

1.7.1. Grafuri. Elemente topologice .…………………………………………………. 27

1.7.2. Analiza reţelelor electrice cu teoremele lui Kirchhoff.

28

1.7.3. Matricele de incidenţă ale laturilor la noduri şi ochiuri. Formele matriceale ale ecuaţiilor lui Kirchhoff .………………………………. 30

33

1.8.1. Analiza reţelelor electrice cu teoremele lui Kirchhoff ………………………… 33

36

1.8.2. Analiza reţelelor electrice cu metoda curenţilor ciclici

1.8.3. Analiza reţelelor electrice cu metoda potenţialelor la noduri ….……………… 38

1.9. Teoremele reţelelor electrice de curent continuu …………………………………… 41

41

1.8. Metode de analiză a reţelelor electrice liniare de curent continuu …………………

Analiza ochiurilor şi a nodurilor. …………

….……………………………….

………………………

1.9.1. Teoremele generatoarelor echivalente de tensiune şi de curent ………………

1.9.2. Teorema suprapunerii efectelor (superpoziţiei). Teorema reciprocităţii .……… 42

1.9.3. Teorema transferului maxim de putere ………………………………………

44

1.9.4. Teorema conservării puterilor. Bilanţul puterilor produse şi consumate ……

45

2.

CIRCUITE ELECTRICE ÎN REGIM VARIABIL

2.1. Ipoteze de calcul. Clasificare

 

47

2.2. Elemente de circuit dipolare

48

2.2.1. Clasificarea elementelor de circuit dipolare

48

2.2.2. Rezistorul în regim variabil ………………………

49

2.2.3. Bobina (inductorul) în regim variabil ………………………

50

2.2.4. Condensatorul (capacitorul) în regim variabil

……………

55

3. CIRCUITE ELECTRICE MONOFAZATE ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL

 

3.1.

Mărimi variabile. Mărimi sinusoidale ……

57

3.1.1. Mărimi variabile, mărimi periodice, mărimi alternative ………………………. 57

3.1.2. Mărimi sinusoidale (armonice)

…………………

59

3.2. Puteri în circuite monofazate în regim sinusoidal

 

60

3.3. Reprezentări simbolice ale mărimilor sinusoidale ……………

64

3.3.1. Reprezentarea geometrică a mărimilor sinusoidale

64

3.3.2. Reprezentarea analitică prin mărimi complexe ………………………………

70

3.3.3. Caracterizarea în complex a circuitelor dipolare în r. p.

 

72

3.3.4. Puterea complexă ………………………………

73

3.3.5. Forma în complex a legii lui Ohm (ecuaţia lui Joubert)

74

3.3.6. Analiza în complex a circuitului RLC serie. Rezonanţa de tensiuni …………

76

3.3.7. Analiza în complex a circuitului RLC paralel. Rezonanţa de curenţi

………

78

3.4.

Analiza în complex a reţelelor electrice liniare …………

80

80

3.4.2. Analiza în complex a reţelelor electrice cu metoda curenţilor ciclici ….……… 82

3.4.3. Analiza în complex a reţelelor electrice cu metoda potenţialelor la noduri …… 84

87

3.6. Teorema transferului maxim de putere activă ……………………………………… 88

3.5. Teorema conservării puterilor complexe, active şi reactive

3.4.1. Analiza în complex a reţelelor electrice cu teoremele lui Kirchhoff ………

……………………….

3.7. Linia monofazată scurtă ……………………………………………………………

90

3.7.1. Linia monofazată scurtă fără efecte transversale …………………

3.7.2. Linia monofazată scurtă cu efecte transversale

………………… ……… …

………

90

92

4. CIRCUITE ELECTRICE TRIFAZATE ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL

4.1. Sisteme polifazate simetrice de mărimi sinusoidale ……………

 

93

4.2. Sisteme trifazate simetrice de mărimi sinusoidale ……

………

95

4.3. Conexiunile sistemelor trifazate ……

………

97

4.3.1. Conexiunea în stea a sistemelor trifazate …………………

.

99

4.3.2. Conexiunea în triunghi a sistemelor trifazate .…………

. 101

4.4.

Analiza circuitelor electrice liniare trifazate, simetrice şi echilibrate

în regim permanent sinusoidal ……

………

103

4.4.1. Circuitul în conexiunea stea cu fir neutru ……………………………………

 

103

4.4.2. Circuitul în conexiunea stea fără fir neutru

…………………………………

105

4.4.3. Circuitul în conexiunea triunghi ………………………………………………

 

107

4.4.4. Puteri în reţele trifazate echilibrate alimentate cu tensiuni simetrice …………

108

4.5.

Circuitelor trifazate dezechilibrate alimentate cu tensiuni nesimetrice

 

în regim permanent sinusoidal ……

………

110

4.5.1.

Analiza prin metoda directă a circuitelor trifazate dezechilibrate alimentate cu tensiuni nesimetrice ……

 

110

4.5.1.1. Circuitul în conexiunea stea cu fir neutru ………………………………

110

4.5.1.2. Circuitul în conexiunea fără fir neutru …………………………………

111

4.5.1.3. Circuitul în conexiunea triunghi ………

………………………………

113

4.5.2.

Puteri în circuite trifazate dezechilibrate alimentate cu tensiuni nesimetrice

114

4.6.

Analiza circuitelor trifazate dezechilibrate prin metoda componentelor simetrice ………….…………………………………

115

4.6.1. Metoda componentelor simetrice

………………………………………

115

4.6.2. Proprietăţi ale componentelor simetrice ale tensiunilor şi curenţilor …………

117

4.6.3. Analiza circuitelor trifazate echilibrate alimentate cu tensiuni nesimetrice prin metoda componentelor simetrice

…………………

118

4.6.3.1. Impedanţe statice şi dinamice ……………………………………………. 118

4.6.3.2. Receptorul trifazat echilibrat conectat în stea cu fir neutru ……………… 119

4.6.3.3. Receptorul trifazat echilibrat conectat în stea fără fir neutru ……………. 120

4.6.4.

Analiza circuitelor trifazate dezechilibrate prin metoda componentelor simetrice ……………………………………………

121

4.6.4.1. Principii generale ……………

………………………………………….

121

4.6.4.2. Studiul regimurilor de avarie ale reţelelor trifazate cu metoda componentelor simetrice …………………….……… 123

4.6.5. Calculul puterilor în circuite trifazate cu ajutorul componentelor simetrice ….

127

4.6.6. Filtre pentru componente simetrice

………….……………………………….

127

5. CUADRIPOLI ELECTRICI

5.1. Generalităţi

129

5.2. Ecuaţiile şi parametrii cuadripolilor liniari, pasivi şi reciproci în r.p.s. …………

130

5.2.1. Forma fundamentală a ecuaţiilor cuadripolilor. Parametrii fundamentali

130

5.2.2. Ecuaţiile în impedanţe ……………………………………

131

5.2.3. Ecuaţiile în admitanţe ………….…………………………

132

5.2.4. Ecuaţiile hibride …………………………………………

133

5.3.

Impedanţe caracteristice ale cuadripolilor liniari, pasivi

133

5.3.1. Impedanţe de intrare

133

5.3.2. Impedanţe caracteristice sau iterative

134

5.3.3. Impedanţe imagini ……………………………………………………………

135

5.4.

Scheme echivalente al cuadripolilor …………

135

5.4.1. Schema echivalentă în T

135

5.4.2. Schema echivalentă în π

136

5.5. Conexiunile cuadripolilor …………

137

5.6. Ecuaţiile canonice ale cuadripolilor liniari, reciproci şi simetrici ………………… 139

141

5.7. Filtre electrice de frecvenţă ………………………………………………………

6. LINII ELECTRICE LUNGI ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL

145

6.2. Ecuaţiile liniilor lungi în regim armonic permanent ………………………………. 148

6.1. Ecuaţiile liniilor lungi în mărimi instantanee. Parametrii lineici primari

6.3. Undele de tensiune şi de curent ale liniilor lungi în regim sinusoidal ……………

150

7. REGIMUL PERIODIC NESINUSOIDAL

7.1. Generalităţi

153

7.2. Analiza armonică a mărimilor periodice …………………………………………

153

7.2.1. Dezvoltarea în serie Fourier a funcţiilor periodice nesinusoidale …

153

7.2.2. Forme particulare ale dezvoltării în serie Fourier …………

155

7.2.3. Seria Fourier complexă

156

7.2.4. Spectrul de frecvenţă al unei mărimi periodice

157

7.2.5. Proprietăţi ale mărimilor periodice ……

…………………………………….

158

7.3. Puteri în regim periodic nesinusoidal ….…………………………………………

159

7.4. Analiza circuitelor liniare în regim permanent periodic nesinusoidal …………….

161

7.4.1. Circuite simple cu elemente liniare în regim nesinusoidal ……

161

7.4.2. Circuite liniare trifazate echilibrate sub tensiuni simetrice nesinusoidale ……. 164

8.

REGIMUL TRANZITORIU AL CIRCUITELOR ELECTRICE LINIARE

8.1. Consideraţii generale ………………

167

8.2. Comutare. Teoremele comutării …

168

8.3. Analiza circuitelor liniare în regim tranzitoriu prin metoda directă ………………. 169

8.3.1.

Circuite electrice liniare de ordinul I

169

8.3.1.1. Circuitul RL serie

169

8.3.1.2. Regimul tranzitoriu la conectarea circuitului RC serie la o sursă de tensiune constantă

173

8.3.2.

Circuite electrice liniare de ordinul II

175

8.3.2.1. Regimul tranzitoriu la conectarea circuitului RLC serie la o sursă de tensiune constantă …………………………………………

175

8.3.2.2. Regimul tranzitoriu la conectarea circuitului RLC serie

 

la o sursă de tensiune sinusoidală .………………………………………

180

8.4.

Metoda operaţională de analiză a circuitelor electrice liniare în regim tranzitoriu

184

8.4.1.

Metoda transformatei Laplace

184

8.4.1.1. Transformata Laplace. Funcţii original şi imagini Laplace …

184

8.4.1.2. Teoreme ale transformatei Laplace pentru stabilirea funcţiilor imagini … 186

8.4.2.

Forma operaţională a ecuaţiilor circuitelor electrice liniare

189

8.4.2.1. Precizări privind aplicarea transformatei Laplace la studiul circuitelor electrice ……

……

189

8.4.2.2. Circuite electrice cu condiţii iniţiale diferite de zero ……………………. 191

Bibliog r a f i e

193

1. CIRCUITE ELECTRICE LINIARE DE CURENT CONTINUU

1.1. STRUCTURA ŞI CLASIFICAREA CIRCUITELOR ELECTRICE

Un circuit electric este un ansamblu de generatoare (surse de energie) şi receptoare cu legături electrice între ele. Un ansamblu de circuite cu legătură electrică între ele constituie o reţea electrică. Un circuit electric de curent continuu este constituit, în general, dintr-un ansamblu de surse de energie şi rezistoare, parametrii care intervin în acest caz fiind rezistenţele rezistoarelor şi tensiunile electromotoare sau curenţii surselor de tensiune, respectiv de curent, precum şi rezistenţele sau conductanţele interioare ale acestor surse. O latură a unei reţele electrice reprezintă o porţiune neramificată cuprinsă între două extremităţi numite noduri. O succesiune de laturi după un contur închis constituie un ochi sau o buclă a reţelei electrice. Structura oricărei reţele electrice este complet determinată dacă se cunosc:

numărul de laturi (l), numărul de noduri (n) şi numărul ochiurilor sau buclelor independente sau fundamentale (o). Se numeşte ochi independent sau fundamental (buclă independentă sau fundamentală), acel ochi (buclă) care conţine cel puţin o latură necomună cu alte ochiuri (bucle) ale reţelei. Există teorema lui Euler care dă

(2) R E R 1 5 2 (1) (4) [1] [2] R 5 R 4
(2)
R
E
R
1
5
2
(1)
(4)
[1]
[2]
R
5
R
4
R
3
(3)
[3]
E
R
6
6

numărul ochiurilor (buclelor) independente:

o

= l – n + 1

din figura 1.1, s-au notat astfel:

1, 2,

, 6

– laturi, l = 6;

, R 6 – rezistoare,

(1.1)

Pe schema reţelei electrice de curent continuu

(1), (2), (3), (4) – noduri, n = 4;

[1], [2], [3] – ochiuri independente;

R 1 , R 2 ,

E 5 , E 6 – generatoare de tensiune.

Cu relaţia (1.1) se calculează numărul ochiurilor

Fig. 1.1.

independente: o = 6 – 4 +1 = 3.

Clasificarea circuitele electrice se poate face după mai multe criterii, cele mai importante fiind prezentate în continuare.

a) După natura elementelor ce intră în structura circuitelor există:

– circu ite lin iare;

– circuite neliniare;

– circuite parametrice.

În circuitele neliniare, parametrii elementelor de circuit depind de curent (tensiune), iar în circuitele parametrice aceştia depind şi de timp.

b) După regimul de funcţionare se deosebesc:

circuite de curent continuu (c.c.), caracterizate de regimul staţionar în

care există numai curent electric de conducţie în conductoare;

circuite de curent alternativ (c.a.), caracterizate de regimul cvasistaţionar

în care există curent electric de conducţie în conductoare şi curent electric de deplasare în dielectricii condensatoarelor din circuit.

c) În raport cu sursele există:

– circuite active – conţin surse de energie;

– circuite pasive – nu conţin surse de energie.

Laturile de circuit care conţin surse se numesc laturi active (laturile 5 şi 6 din schema prezentată în fig. 1.1), iar cele care nu conţin surse se numesc laturi pasive.

d) După dimensiunile conductoarelor pot exista:

– circuite filiforme – dimensiunile transversale ale conductoarelor sunt mult

mai mici decât cele longitudinale şi sunt caracterizate prin aceea că densitatea de curent este uniform repartizată pe secţiunea conductorului;

– circuite masive – dimensiunile transversale ale conductoarelor sunt comparabile cu cele longitudinale.

e) După localizarea parametrilor circuitului pot exista:

– circuite cu parametri concentraţi;

– circu ite cu param e tri distribui ţ i.

f) După legătura cu exteriorul circuitele pot fi:

– izolate – nu au borne de legătură cu exteriorul,

– neizolate – au borne de legătură cu exteriorul.

Circuitul care are numai două borne de legătură cu exteriorul se numeşte dipol, circuitul care are 3 borne de legătură cu exteriorul se numeşte tripol, circuitul care are 4 borne de legătură cu exteriorul se numeşte tetrapol sau cuadripol, ş.a.m.d.

1.2. APLICAREA LEGII CONDUCŢIEI ELECTRICE ÎN STUDIUL CIRCUITELOR ELECTRICE. ASOCIEREA SENSURILOR DE REFERINŢĂ PENTRU TENSIUNI ŞI CURENŢI.

Latura de circuit pasivă

Se consideră un conductor filiform, omogen, respectiv o latură pasivă de circuit electric (fig. 1.2,a). Schema electrică echiva- lentă cu parametri concentraţi a laturii de circuit se prezintă în figura 1.2,b). Prin integrarea formei locale a legii

conducţiei

lungul

conductorului laturii între extremităţile sale (1) şi (2), se obţine:

electrice

( E J )

de–a

(1)

u

(2)

i V 1 i (1) ⇔ u u 12 (2) V 2 a) b)
i
V 1
i
(1)
⇔ u
u 12
(2)
V 2
a)
b)

Fig. 1.2.

R

2 2 2 2 J A ds ∫ Eds = ∫ ρJds = ρ ∫
2
2
2
2
J A
ds
Eds
=
ρJds
= ρ
ds
=
i
ρ
A
A
1
1 1
1

unde i = J A este intensitatea curentului, repartizat uniform pe secţiunea transversală

de arie A a conductorului,

2

1

ρ

ds

A

= R

este rezistenţa acestuia şi

2

1

Eds = u

12

este

tensiunea electrică de-a lungul conductorului laturii. S-a obţinut astfel relaţia lui Ohm:

=

Relaţia (1.1) este valabilă, atât în regim electrocinetic staţionar, cât şi în regim variabil în timp. În regim staţionar, câmpul fiind potenţial, tensiunea electrică nu depinde de curba de-a lungul căreia se face integrarea (de drum), ci numai de extremităţile acesteia. Dacă integrala de linie a intensităţii câmpului electric se face în lungul unei curbe care trece direct prin aer între bornele laturii de circuit, tensiunea electrică corespunzătoare, egală cu diferenţa potenţialelor bornelor respective, se numeşte tensiune la borne, notată simplu cu u:

(1.1)

u

12

Ri

.

(1.2)

În cazul unui circuit de curent continuu (regim staţionar), forma integrală a legii conducţiei electrice se scrie sub forma:

(1.3)

În regim variabil când, în general, poate să intervină, atât o componentă potenţială E p , cât şi una solenoidală E s a câmpului electric, tensiunea la borne corespunde numai componentei potenţiale a intensităţii câmpului electric, nemaifiind egală cu tensiunea în lungul axei conductorului filiform. În acest caz, forma locală a legii conducţiei electrice pentru conductoare omogene este

(1.4)

E

u 12 =

u = V 1 – V 2

U = RI

E

p

+

s

= ρ

J

2

2

(

şi prin integrare, E E ds

p

+

s

)

= ρJds , se obţine:

1 1

u + e = R i ,

(1.5)

unde

u =

2

E ds este tensiunea la borne, iar

p

1

e =

2

1

E ds este tensiunea electromotoare

s

corespunzătoare părţii solenoidale

E a câmpului electric.

s

Latura de circuit activă.

Se consideră o porţiune filiformă, nera- mificată dintr-un circuit electric oarecare, cuprinsă între bornele (1) şi (2) şi în care acţionează un câmp imprimat (E i 0), respectiv o sursă de energie electrică (fig. 1.3,a). Ecuaţia legii conducţiei electrice în forma integrală se scrie

(1) (1) (E i ) e ⇔ u (2) (2) a) Fig. 1.3.
(1)
(1)
(E i )
e ⇔ u
(2)
(2)
a)
Fig. 1.3.
i e R
i
e
R

b)

2 2 ds ( ) ∫ E + E ds = i ρ ∫ i
2
2
ds
(
)
E
+
E
ds
= i ρ
i
A
1
1

, respectiv u 12 + e = R i,

(1.6)

e =

2

1

E ds

i

fiind t.e.m. a sursei.

În figura 1.3,b) se prezintă schema echivalentă a laturii active cu rezistenţa conductorului R ca parametru concentrat. O problemă importantă la scrierea ecuaţiilor circuitelor electrice este asocierea sensurilor de referinţă pentru curenţi şi tensiuni. Pentru fiecare din aceste mărimi se pot alege independent câte un sens de referinţă, respectiv de integrare. Considerând curentul i dintr-o latură de circuit şi tensiunea u la bornele acestei laturi, se pot adopta două convenţii de asociere a sensurilor de referinţă pentru aceste mărimi, după cum urmează:

1 Convenţia de la receptoare – faţă de una din bornele laturii, tensiunea la

borne şi curentul au acelaşi sens sau, altfel spus, sensul tensiunii la borne este de la borna de intrare la borna de ieşire a curentului, aşa cum se arată în figura 1.4. Prin aplicarea legii conducţiei electrice laturilor de

circuit active prezentate în această figură, rezultă

(1)

u

(2)

i i (1) R R b) u e e (2)
i
i
(1)
R
R
b)
u
e
e
(2)

Fig. 1.4.

(1)

u

(2)

i i (1) R R b) u e e (2)
i
i
(1)
R
R
b)
u
e
e
(2)

Fig. 1.5.

ecuaţiile:

a)

a)

u + e = R i,

b) u e = R i.

2 Convenţia de la generatoare – faţă de una din bornele laturii, tensiunea la borne şi curentul au sensuri opuse sau, altfel spus, sensul

tensiunii la borne, este de la borna de ieşire la borna de intrare a curentului, aşa cum se arată în

figura 1.5. Ecuaţiile care se obţin prin aplicarea legii conducţiei electrice în acest caz sunt:

a) u + e = Ri,

b) – u e = Ri.

a)

1.3. CARACTERISTICILE TENSIUNE – CURENT (VOLT – AMPER) ALE ELEMENTELOR DE CIRCUIT

Prin caracteristica tensiune curent sau volt amper (V – A) a unui element de circuit (rezistor, sursă, etc.) se înţelege dependenţa dintre tensiunea u la borne şi intensitatea curentului i care-l străbate, u = u(i). Caracteristicile tensiune curent pot fi

liniare (fig. 1.6,a) sau neliniare (fig. 1.6,b), după cum elementele de circuit respective satisfac sau nu legea lui Ohm. Corespunzător, şi elementele de circuit se împart în liniare şi neliniare. Pe baza caracteristicii tensiune – curent, pentru elementele de circuit neliniare (rezistoare) se definesc (fig. 1.7):

u u R d <0 R d >0 0 i 0 i a) b)
u
u
R d <0
R d >0
0
i
0
i
a)
b)

Fig. 1.6.

rezistenţa statică

R

st

u

= R = = k tgα

i

s

,

(1.7)

rezistenţa dinamică (diferenţială)

u

du

(1.8)

care este proporţională cu panta tangentei. S-a notat cu

R d =

lim

i 0

=

i

di

=

k tgβ

s

u ∆u P ∆i α β i 0
u
∆u
P
∆i
α
β
i
0

S

u

(V / mm)

k s =

raportul scărilor grafice pentru u şi i.

Fig.1.7.

(A / mm) Atât rezistenţa statică R st , cât şi cea dinamică R d depind de poziţia punctului P pe caracteristică, respectiv de valorile tensiunii şi ale curentului. Spre deosebire de rezistenţa statică R st care este totdeauna pozitivă, rezistenţa dinamică R d poate fi pozitivă (porţiunile ascendente ale caracteristicii), sau negativă (porţiunile descendente ale caracteristicii, fig. 1.6,b). Caracteristicile tensiune – curent ridicate prin puncte în curent continuu se numesc caracteristici statice, spre deosebire de caracteristicile dinamice ridicate pentru regimuri variabile. Deoarece rezistenţa elementelor de circuit neliniare depinde de valorile tensiunii aplicate sau curentului ce le străbat, pentru rezolvarea circuitelor neliniare de c.c. este necesar să se cunoască caracteristicile tensiune –curent ale elementelor ce intervin. În practică se întâlnesc un număr mare de elemente de circuit neliniare cu caracteristici tensiune –curent dintre cele mai variate. La unele dintre acestea neliniaritatea se datorează influenţei temperaturii rezultate prin trecerea curentului asupra rezistivităţii electrice (de exemplu, lămpile cu incandescenţă). Există şi dispozitive la care neliniaritatea caracteristicilor se datorează unor procese fizice specifice care au loc (de exemplu: arcul electric, diferite dispozitive electronice semiconductoare, etc.).

S

i

1.4. SURSE DE ENERGIE (GENERATOARE) 1.4.1. Generatorul de tensiune

Generatorul independent de tensiune, numit şi generator ideal de tensiune, este elementul activ de circuit a cărui tensiune la borne nu depinde de intensitatea curentului, ecuaţia caracteristică fiind în general

(1.9)

În planul (u,i) caracteristica de funcţionare este o dreaptă paralelă cu abscisa (fig. 1.8). Ca element de circuit, generatorul

independent de tensiune este caracterizat de modul de variaţie în timp a tensiunii electro- motoare e(t). Generatorul independent de tensiune continuă sau generatorul ideal de tensiune continuă are t.e.m. constantă în timp,

(1.10)

u = e(t) .

u i u e(t) 0 i
u
i
u
e(t)
0
i

e(t)

e(t) = E.

Fig. 1.8.

Generatorul real de tensiune continuă este caracterizat de tensiunea electromotoare E şi de rezistenţa interioară R g (fig. 1.9). Variaţia tensiunii la borne cu intensitatea curentului se datorează căderii de tensiune pe rezistenţa interioară R g . Cu legea lui Ohm, se obţine:

(1.11)

Caracteristica de funcţionare este o dreaptă ce nu trece prin origine. Dacă R g = 0, avem generatorul ideal de tensiune continuă. Înmulţind ambii termeni ai ecuaţiei (1.11) cu I, se obţine relaţia dintre puterile generatorului real de tensiune continuă

E U = R g I

R

E

U I E g U 0 E/R g I
U
I
E
g
U
0
E/R g
I

Fig. 1.9.

EI = UI + R g I 2 ,

respectiv, P g = P + P J .

(1.12)

Puterea electrică totală, P g = EI, produsă de generator este dată de suma dintre puterea electrică P = UI cedată pe la borne şi puterea electrică P J = R g I 2 pierdută prin efect Joule pe rezistenţa interioară a acestuia.

1.4.2. Generatorul de curent

Generatorul independent (ideal) de curent sau injectorul ideal de curent este elementul activ de circuit care are intensitatea curentului independentă de tensiune, ecuaţia caracteristică fiind:

(1.13)

În planul (u,i), caracteristica de funcţionare este o dreaptă paralelă la axa tensiunii (fig. 1.10).

i = i g (t)

i g (t)

u i u i g (t) 0 i
u
i
u
i
g (t)
0
i

Fig. 1.10.

I g

I G g U
I
G g
U
U 0 I g I
U
0
I g
I

Fig. 1.11.

Ca element de circuit, generatorul independent de curent este complet caracterizat de modul de variaţie în timp a curentului injectat i g (t). Generatorul ideal de curent continuu are curentul constant în timp, independent de valoarea tensiunii:

(1.14)

La generatorul real de curent continuu, curentul variază cu tensiunea la borne datorită conductanţei interioare G g nenulă a acestuia (fig. 1.11). Aplicând teorema a I-a Kirchhoff circuitului din figura 1.11, se obţine:

i g (t) = I g .

(1.15)

Generatorul sau injectorul real de curent continuu este caracterizat de curentul injectat I g şi de conductanţa sa interioară G g . Se poate observa că ecuaţiile căderii de tensiune la generatorul real de tensiune (1.11) şi reducerii curentului la generatorul real de curent (1.15) sunt duale, corespondenţa mărimilor duale fiind:

(1.16)

Ca elemente de circuit, sursele de energie electrică admit modelele duale ale generatorului de tensiune şi generatorului de curent.

I g I = G g U.

E

I g ;

U

Ι; R g

G g .

1.5. TEOREMELE LUI KIRCHHOFF – FORMA TOPOLOGICĂ

Prima teoremă a lui Kirchhoff se referă la curenţii din nodurile unei reţele electrice şi este o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice libere în regim staţionar sau cvasistaţionar: intensitatea curentului electric printr-o

suprafaţă închisă Σ este nulă:

i 1 i 2 · (k) · · Σ i j i p · ·
i 1
i 2
·
(k)
·
·
Σ
i j
i
p
·
·
·

Fig. 1.12.

i

Σ

=

∫ JdA = 0 .
JdA = 0 .

(1.17)

Σ

Dacă suprafaţa Σ conţine în interior un nod (k) al unei reţele electrice (fig. 1.12), fiind străbătută de conduc- toarele parcurse de curenţii i j ce concură în nodul (k), relaţia (1.17) se scrie:

j

(k)

i

j

= 0

.

(1.18)

Suma algebrică a curenţilor prin laturile j conectate la nodul (k) al unei reţele electrice este nulă. În relaţia (1.18), curenţii i j se iau cu semnul "+" sau "–" după cum sensul

acestora coincide sau este opus sensului normalei pozitive la suprafaţa Σ. Altfel spus, curenţii i j se iau cu "+" dacă sunt orientaţi de la nod şi cu "–" dacă sunt orientaţi către nod. Într-un caz mai general, suprafaţa închisă Σ

poate cuprinde o parte oarecare dintr-o reţea, intersectând un anumit număr de laturi ale acesteia. În acest caz suprafaţa Σ este numită şi secţiune. Pentru exemplul prezentat în figura 1.13, teorema a I-a Kirchhoff se scrie:

i i 1 2 Σ i 4 i 3 Fig. 1.13.
i
i
1
2
Σ
i 4
i 3
Fig. 1.13.

i 1 + i 2 i 3 + i 4 = 0.

Într-o reţea electrică cu n noduri, cu teorema a I-a Kirchhoff se poate obţine un sistem liniar independent cu n –1 ecuaţii. Prin urmare, teorema a I-a Kirchhoff se aplică numai la n –1 noduri ale reţelei pentru a obţine un sistem independent de ecuaţii pentru curenţii din laturile reţelei.

A doua teoremă a lui Kirchhoff se referă la tensiunile în lungul laturilor unui ochi de reţea. Se alege un sens arbitrar de integrare, respectiv un sens de referinţă al ochiului, reprezentat printr-o săgeată (fig. 1.14). Se integrează forma locală a legii conducţiei electrice pe conturul Γ trasat de-a lungul

laturilor ochiului:

i 1 e 1 1 R u 1 Γ [m] Γ u j i j
i
1 e
1
1 R
u 1
Γ
[m]
Γ
u j
i j
R j
e j
( ) ∫ E + Ei ds = ρJds ∫ Γ Γ
(
)
E + Ei
ds
= ρJds
Γ
Γ
∫ Eds = 0 ,
Eds = 0 ,

,

(1.19)

(1.20)

în care

Γ

Fig. 1.14.

deoarece E este partea potenţială a câmpului electric. În ecuaţia (1.19), despărţind conturul de integrare Γ pe porţiuni C j corespun- zătore laturilor ochiului, se obţine:

şi ecuaţia devine

∫ E ds = ∑∫ E ds = ∑ j e ; i ij j
E ds
=
∑∫
E ds
=
∑ j
e
;
i
ij
j
j
[
m
]
j ∈ m
[
]
Γ
C
j
ds
j
ρJds
=
∑∫ j
i
ρ
=
∑ j
i
R j
A
j
j
[
m
]
j
[
m
]
Γ
Cj
∑ ∑
e =
R i
.
j
j
j
j
[
m
]
j
[
m
]

(1.21)

Suma algebrică a tensiunilor electromotoare din laturile unui ochi de reţea este

egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune de pe rezistenţele laturilor ochiului. Atât tensiunile electromotoare e j , cât şi căderile de tensiune R j i j se iau cu semnul "+" dacă sensul lor coincide cu sensul de referinţă ales pentru ochi şi cu semnul "–" dacă sensul lor este opus sensului ochiului. Dacă se efectuează integrarea pe porţiuni corespunzătoare laturilor, integrala din membrul stâng al ecuaţiei (1.20) este:

unde

u

j

=

C

j

E ds

j

j

∫ ∑∫ Eds = E ds ∑ j j = ∈ [m] j j ∈
∫ ∑∫
Eds
=
E ds
j
j =
∈ [m]
j j ∈ [m]
Γ j
C

u

j

,

este tensiunea la bornele laturii j. Ecuaţia (1.20) devine:

j

[m]

u

j

=

0

(1.22)

(1.23)

Relaţia obţinută reprezintă forma topologică a teoremei a II-a Kirchhoff: pentru un ochi oarecare [m] al unei reţele electrice, suma algebrică a tensiunilor u j la bornele laturilor este nulă.

Deoarece sumarea tensiunilor din (1.23) este algebrică, ţinându-se cont de sensul lor în raport cu sensul de referinţă al ochiului, se impune ca pentru toate laturile reţelei să se adopte aceeaşi convenţie de stabilire a sensurilor de referinţă pentru curenţii şi

tensiunile la bornele acestora.

De exemplu, pentru situaţia din figura 1.15, unde s-a adoptat convenţia de la receptoare, teorema a II-a Kirchhoff se scrie:

(1.24)

u 1 [m] u 4 u 2 u 3
u 1
[m]
u 4
u 2
u 3

Fig. 1.15.

u 1 u 2 + u 3 u 4 = 0.

Pentru a obţine un sistem de ecuaţii indepen- dente pentru tensiunile laturilor unei reţele electrice, teorema a II-a Kirchhoff se aplică ochiurilor sau buclelor independente. Prin urmare, pentru o reţea cu n

noduri şi l laturi, cu teorema a II-a Kirchhoff se obţin un număr de ecuaţii independente egal cu numărul ochiurilor independente: o = l – n +1. Sistemul complet de ecuaţii liniar independente al unei reţele electrice cu n noduri şi l laturi, obţinut prin aplicarea teoremelor lui Kirchhoff la nodurile şi ochiurile reţelei, are un număr de

(1.25)

ecuaţii, egal cu numărul laturilor.

(n – 1) + (l – n + 1) = l

1.6. TRANSFIGURAREA CIRCUITELOR ELECTRICE LINIARE DE CURENT CONTINUU

1.6.1. Echivalenţa şi transfiguraţia circuitelor electrice

Bornele prin care un circuit electric se poate lega cu alte circuite electrice se numesc borne de acces sau poli. Un circuit cu mai multe borne de acces se

numeşte circuit electric multipol sau multipol. În particular, un circuit cu două borne de acces se numeşte dipol, cu trei borne de acces – tripol, iar unul cu patru borne de acces – tetrapol sau cuadripol (fig. 1.16). Un sistem complet de relaţii independente între curenţii şi tensiunile (sau potenţialele) accesu- rilor unui multipol se numeşte sistem de ecuaţii ale multipolului. Doi multipoli sunt echivalenţi şi se pot substitui unul altuia dacă au sisteme de ecuaţii echivalente. Pentru ca două sisteme de ecuaţii să fie echivalente este necesar ca ele să conţină aceleaşi necunoscute (variabile). Prin urmare, ca doi multipoli să fie echivalenţi este necesar ca ei să aibă acelaşi număr de accesuri. Înlocuirea unui multipol (circuit) cu un multipol (circuit) echivalent se numeşte transfigurare.

(1) I 1 I 2 (2) Dipol V 1 V 2 U 12
(1)
I 1
I 2
(2)
Dipol
V 1
V 2
U 12
U 31 (1) I (3) I 1 3 Tripol V V 3 1 I 2
U 31
(1)
I
(3)
I 1
3
Tripol
V
V 3
1
I
2
U
U
12
23
(2) V 2
V (4) 4 U 41 U 34 I 4 (1) I 1 I 3 Cuadripol
V
(4)
4
U 41
U 34
I
4
(1)
I 1
I 3
Cuadripol
V 1
I 2
U 12
U 23
(2) V 2

Fig. 1.16.

(3)

V 3

1.6.2. Echivalenţa surselor de tensiune şi de curent

Cum s-a văzut, un generator real de tensiune se compune dintr-o sursă ideală de tensiune electromotoare E, având tensiunea la borne independentă de curentul debitat I, în serie cu rezistenţa R g , reprezentând rezistenţa interioară a generatorului (fig. 1.17,a).

I g E R I g I G g U U a) b)
I g
E
R
I
g
I
G g
U
U
a)
b)

Fig. 1.17.

Aplicând legea lui Ohm, tensiunea la borne se scrie:

(1.26)

De asemenea, generatorul real de curent poate fi reprezentat de o sursă ideală de curent electric I g , având intensitatea curentului independentă de tensiunea la borne, legată în derivaţie cu un rezistor de conductanţă G g , reprezentând conductanţa interioară a generatorului (fig. 1.17,b). Aplicând teorema a I-a a lui Kirchhoff, avem

U = E – R g I .

I = I g – G g U

din care, tensiunea la borne rezultă

U =

1

G

I

g

1

G

g

g

 

(1.27)

I

.

(1.28)

Ecuaţia (1.28) satisfăcută de tensiunea U şi curentul I de la bornele dipolului din figura 1.17,b) este echivalentă cu ecuaţia (1.26) dacă şi numai dacă

G =

g

1

R

g

şi I

g

=

E

R

g

.

(1.29)

Prin urmare, orice sursă de energie are două scheme (circuite) echivalente: una serie, ca sursă de tensiune (fig. 1.17,a) şi alta derivaţie, ca sursă de curent (fig. 1.17,b). Pentru ca sursa de tensiune să fie echivalentă cu cea de curent este necesar şi suficient să fie satisfăcute relaţiile (1.29). Se observă că sursa de curent devine ideală dacă G g = 0 (rel. 1.27). De asemenea, se constată că, curentul generatorului de curent I g este egal cu curentul de scurtcircuit al generatorului de tensiune echivalent, rel. (1.29). Schemele echivalente ale surselor de energie electrică din figura 1.17 a) şi b) se mai numesc şi schema echivalentă serie, respectiv schema echivalentă paralel sau derivaţie.

1.6.3. Circuite serie

Circuitele ale căror elemente sunt conectate astfel încât toate sunt parcurse de acelaşi curent, se numesc circuite în conexiunea serie sau prescurtat, circuite serie. Pentru a obţine un rezultat cât mai general, se presupune că fiecare din cele n elemente ale circuitului serie este o sursă, deci are t.e.m. şi rezistenţă, reprezentată prin schema echivalentă serie (fig. 1.18).

E E E E I 1 R 2 R k R n R 1 2
E
E
E
E
I
1
R
2
R
k
R
n
R
1
2
k
n
U
U
U
U
1
2
k
n
U
E e I R e
E e
I
R
e

U

Fig. 1.18.

Se vede imediat că tensiunea la bornele circuitului serie este

U

=

U

1

+

U

2

+ +

U

k

+ +

U

n

=

n

k = 1

U

k

.

(1.30)

Aplicând legea conducţiei electrice, tensiunea la bornele elementului k al circuitului serie este:

(1.31)

Înlocuind în relaţia anterioară, rezultă:

U k = R k I – E k , k = 1, 2, …, n.

U = I

n

k = 1

R

k

⎟ ⎞

⎟ ⎠

n

=

k

1

E

k

(1.32)

Pentru dipolul echivalent, legea conducţiei electrice dă:

U

= I R

e

E

e

.

(1.33)

Prin identificare, din ecuaţiile (1.32) şi (1.33) rezultă:

R

e

=

n

=

k

1

R

k

;

E

e

=

n

=

k

1

E

k

.

(1.34)

Aşadar, circuitul serie are o rezistenţă echivalentă R e egală cu suma rezistenţelor elementelor înseriate şi o t.e.m. echivalentă E e egală cu suma t.e.m. ale elementelor înseriate. În E e însumarea se face algebric, luându-se cu semnul "+" t.e.m. care au acelaşi sens cu curentul şi cu semnul "–" cele care au sens contrar curentului. Se consideră circuitul serie cu surse echivalente de curent (fig. 1.19), unde

I

gk

=

E

k

1

R

k

R

k

şi G

k

=

.

I I I I g1 g2 gk gn I G 1 G G G 2
I
I
I
I
g1
g2
gk
gn
I
G 1
G
G
G
2
k
1
U
U
U
U
1
2
k
n
U
I ge I G e
I ge
I
G e

U

Fig. 1.19.

Aplicând teorema a I-a Kirchhoff, curentul prin rezistorul de conductanţă G k

rezultă:

I k = I – I gk ,

iar tensiunea la bornele dipolului k este

U =

k

I

k

1

1

=

I

G

k

G

k

G

k

I

gk

.

Înlocuind în relaţia tensiunii la borne, se obţine:

U

=

n

k = 1

U

k

=

n

=

k

1

1

n

k

=

1

1

G

k

G

k

I

I

gk

.

(1.33)

(1.34)

(1.35)

Tensiunea la bornele de acces ale dipolului echivalent este

U =

1

1

I

G

e

G

e

I

ge

.

(1.36)

Prin identificare, din ecuaţiile (1.35) şi (1.36), rezultă:

n

∑ R I k gk n 1 1 ∑ k = 1 = ; I
R
I
k
gk
n
1
1
k
=
1
=
;
I
=
.
ge
n
G
G
e
k
k
=
1
R
k
k
=
1
R
I
R 1
R
R n
2
k
U 1
U 2
U k
U n
U

Fig. 1.20.

(1.37)

I R e
I
R e

U

În cazul particular al circuitului format din n rezistoare conectate în serie (fig. 1.20), rezultă evident:

sau, funcţie de conductanţe,

R

e

=

n

k = 1

R

k

n

1

=

k

=

1

1

G

e

G

k

.

(1.38)

(1.39)

Distribuţia tensiunilor pe rezistoarele conectate în serie se face proporţional cu rezistenţa acestora. Astfel, din relaţia curentului

I =

U

R

e

=

U

R

1

1

=