Sunteți pe pagina 1din 7

ALIMENTATIA CIPRINIDELOR

Ciprinidele sunt in general specii de pesti omnivore, la care hrana este constituita atat din componente animale, cat si vegetale.

Hrana naturala consumata de ciprinide se clasifica in patru categorii, dupa cum urmeaza:

- hrana de baza (biomasa de fund); - hrana secundara (zooplanctonul); - hrana ocazionala sau accidentala; - hrana impusa (consumata atunci cand nu au alte posibilitati).

Bazinele acvatice se pot diferentia prin doua niveluri distincte: - pelagialul (masa apei), care cuprinde organisme animale sau vegetale cu corpul partial emers, plutesc in masa apei sau se deplaseaza in ea pe verticala si orizontala; - zona bentala (substratul bazinului), cuprinde viermi tubifecsi, larve de diptere si diferite crustacee. Odata cu cresterea temperaturii apei, planctonul se imbunatateste substantial, dar si bentosul este foarte bogat; in schimb, odata cu racirea apei si inceputul toamnei, bazinul piscicol are o hrana planctonica saraca, formata din alge, cladocere mici, copepode si rotifere. Fauna de fund fiind reprezentata in aceasta perioada de viermi oligocheti si larve de chironomide.

Hrana naturala dintr-un bazin acvatic are un rol important in nutritia pestilor nu numai prin prezenta sa calitativa, ci, mai ales, prin valoarea ei biologica, determinata de compozitia chimica a elementelor componente.

Organismele animale din componenta hranei naturale au un rol deosebit de important in activitatea digestiva a pestilor, indeosebi prin aportul enzimelor pe care le contin, dar si prin grasimile ce participa la cresterea si ingrasarea pestilor. Populatia de organisme ce formeaza hrana de baza a ciprinidelor are o importanta diferentiata: - unele au rol in acumularea de masa corporala; - altele stimuleaza procesele de digestie si asimilare prin enzimele pe care le aduc; - o parte din ele activeaza metabolismul prin aportul stimulator al vitaminelor, substantelor hormonale si a sarurilor pe care le contin. Pentru cresterea si dezvoltarea pestilor, hrana naturala are o importanta deosebita, deoarece contine toate elementele nutritive necesare organismului, in plus participa semnificativ la maturarea gonadelor si la realizarea unor performante productive.

In functie de structura hranei, la puietul de crap putem stabili patru etape distincte, fiecare dintre ele in stransa interdependenta cu posibilitatea de ingerare si respectiv marimea hranei : - prima etapa este caracteristica puietului cu lungimea cuprinsa intre 7 si 10 mm, care se hraneste cu organisme mici planctonice;

- a doua etapa este intalnita la puietul de 11-15 mm si se caracterizeaza prin consumarea unor organisme zooplanctonice; - etapa trei, cuprinde puietul de 15-20 mm lungime si se caracterizeaza prin hranirea cu plancton, precum si cu diferite componente din fauna de fund; - in etapa a patra, puietul cu o lungime de peste 20 de mm, are un comportament alimentar bental, valorificand hrana de la nivelul vetrei bazinului. Tinand cont de aceste particularitati, hranirea larvelor si alevinilor impune o atentie deosebita, la care se mai adauga si faptul ca procesul de organogeneza nu este inca pe deplin definitivat la aceasta varsta.

Avand in vedere ca exploatarea pestilor in exclusivitate numai pe baza de hrana naturala nu este suficient de rentabila, in primul rand din cauza hranei insuficiente calitativ si cantitativ, se impune utilizarea hranei suplimentare, administrata in urma unor investigatii minutioase, care sa aiba in vedere pe de o parte baza trofica naturala, iar pe de alta parte cerintele fiziologice ale speciilor, pe categorii de varsta si directii de exploatare. Furajarea crapului trebuie orientata in urmatoarele directii: - utilizarea, dirijarea si stimularea bazei trofice naturale; - combaterea infloririi algale; - inocularea bazinelor cu specii noi de alge, rotifere, zooplancton; - aplicarea unor formule de populare diferentiate; - utilizarea ingrasamintelor si a dejectiilor cu discernamant. O caracteristica tipica pestilor si altor specii de poikiloterme este aceea ca ei pot rezista o perioada relativ lunga de timp in care sa nu se hraneasca. Lipsa hranei din alimentatia pestilor are o actiune negativa asupra lor, iar efectul este cu atat mai mic cu cat temperatura este mai scazuta. Ciprinidele, de exemplu,
3

inceteaza sa se mai hraneasca la temperaturi care coboara sub 4 grade Celsius. Pestii tineri sunt mult mai afectati de deficitul de hrana, comparativ cu cei mari. Prin lipsa de hrana, activitatile metabolice se reduc, iar necesarul de energie trebuie sa fie acoperit cu rezerve proprii, fapt ce conduce la o scadere a masei corporale. Digestia hranei depinde de trei factori principali: - natura hranei ingerate; - activitatea enzimelor digestive; - timpul cat hrana ramane sub actiunea enzimelor digestive. Fiecare dintre acesti factori sunt insa influentati de multitudinea: specie, talie, varsta, starea fiziologica a pestilor, parametri mediali etc

Cercetarile stiintifice au demonstrat ca atunci cand hrana naturala este insuficienta sau slaba din punct de vedere calitativ, este necesara hranirea suplimentara. Hrana suplimentara poate fi reprezentata de hrana vegetala, animala sau minerala la care se adauga, in functie de specie si hrana verde. Hrana de origine vegetala este reprezentata de urmatoarele sortimente: - graminee porumb, ovaz, orz, orzoaica; - legume soia, mazare, fasole; - subproduse ale industriei alimentare sroturi, tarate, sparturi, drojdie de bere. Hrana de origine animala, reprezentata de: - faina de peste, carne, larve de viermi de matase; - pudra de pene sau de cochilii;

- dejectii de la animale de ferma. Hrana minerala, reprezentata de: - faina de oase; praf de coji de oua; calcar, sare, oligoelemente, vitamine. Hrana verde: - lucerna, trifoi, tocate; cultura de alge. Alimentatia pestilor este orientata in urmatoarele directii: - utilizarea, dirijarea si stimularea cat mai eficienta a bazei trofice naturale, prin administrarea ingrasamintelor organice si minerale, in concordanta cu conditiile specifice fiecarui bazin in parte; - combaterea dezvoltarii excesive a fitoplanctonului si cu deosebire a algelor verzi si albastre, pentru a evita unele impacturi trofice (inflorirea algara); - stimularea culturilor monospecifice (alge, zooplancton, rotifere), indeosebi pentru stadiile de larve, alevini si puiet, cand cerintele biofiziologice ale pestilor presupun o hrana suficienta sub raport cantitativ si calitativ; - aplicarea unor formule de populare complexe, in care ponderea speciilor fitoplanctonice sa ajunga pana la 50%; - utilizarea de surse neconventionale cu furaje pentru pesti cum ar fi biomasa algala cultivata; - folosirea unor produse neconventionale cu mare precautie (deseuri si dejectii de la diferite specii de animale) si discernamant, datorita faptului ca un exces al acestor surse poate produce dezechilibre in lanturile trofice, cu implicatii majore asupra cresterii si sanatatii pestilor.

In functie de cantitatea de hrana naturala existenta, trebuie sa se stabileasca cantitatea de hrana suplimentara ce trebuie administrata si frecventa administrarii, astfel incat sa asigure: - reducerea pierderii de elemente nutritive prin spalare; - degradarea furajelor; reducerea risipei de hrana; - reducerea consumului de oxigen dizolvat si mentinerea la cote corespunzatoare a calitatii apei; - reducerea poluarii apei.

De asemenea numarul reprizelor de administrare a furajelor trebuie sa aiba in vedere urmatoarele elemente:

- alimentele uscate trebuie sa se distribuie mult mai des comparativ cu cele umede; - cu cat varsta pestilor este mai redusa, cu atat frecventa distributiei este mai mare; - cantitatea de furaje administrata intr-o repriza nu trebuie sa depaseasca 3% din greutatea totala a pestilor furajati; - numarul de furajari depinde de temperatura apei, crescand atunci cand creste temperatura si scazand cand aceasta incepe sa scada (limite 12-30 grade C), intrerupandu-se la 10 grade C.

Modul de valorificare a furajului de catre pesti Pentru a verifica modul de utilizare a furajului natural sau suplimentar este necesar ca periodic sa se efectueze pescuiri de control, sa se cantareasca
6

materialul biologic pentru a constata dinamica de crestere si apoi, prin sacrificare, sa vedem structura furajelor ingerate. Administrarea hranei suplimentare se face, in functie de hrana naturala din bazin. In timpul administrarii furajelor vom observa cu atentie daca pestii consuma cu pofta furajul pus la dispozitie, in caz afirmativ, inseamna ca materialul biologic furajat are o stare buna de sanatate, iar parametrii mediali sunt corespunzatori. La anumite intervale se va calcula raportul nutritiv, care exprima cantitatea de furaje distribuite, in kg, raportata la sporul de greutate al pestilor, in kg, pe durata unei perioade de timp.

Pe baza raportului nutritiv stabilit pentru un anumit furaj, se poate usor calcula cantitatea necesara din acel furaj, pentru o anumita perioada de timp, utilizand urmatoarea relatie matematica: F = P x Qu ; In care: - F - este cantitatea furajului, in kg; - P - acumularea de masa corporala estimata a se realiza, in kg; - Qu - raportul nutritiv, in kg.

Aceste date permit sa calculam cantitatea necesara de furaje suplimentare pentru realizarea unei productii suplimentare de peste pe unitatea de suprafata. Cunoscand raportul nutritiv al furajelor (Qu) vom putea estima necesarul din furajul respectiv pentru realizarea unei anumite productii.