Sunteți pe pagina 1din 15

Suicidul

Suicidul sau sinuciderea, ca luare sau curmare a propriei vieti printr-un act de vointa libera, este socotit ca un drept al persoanei de a dispune de propriul sau corp. Suicidul a fost interpretat sub aspect etic, de-a lungul istoriei, fie ca lasitate in fata vietii, fie drept curaj si demnitate in a depasi dezonoarea si umilinta. Avand implicatii sociale cu consecinte multiple, suicidul a intrat in preocuparile sociologilor, juristilor, psihologilor, filosofilor, literatilor si, nu mai putin, se afla in atentia teologilor si a Bisericii. De-a lungul timpului actele de sinucidere au socat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele, uneori absurde, ce le-au determinat. Niciodata oamenii nu au putut intelege pe deplin actele de sinucidere aratand in mod aproape constant dispret, teama, mila sau indiferenta fata de acestea. Problema care ne intereseaza in cazul de fata este aceea daca actele de sinucidere comise din diverse motive sunt blamabile si de ce.  Daca acestea sunt de condamnat inseamna ca nu sunt in concordanta cu o anume morala care nu le tolereaza.Intoleranta acestei morale se poate sa aiba uneori o justificare elaborata pur rational (d. ex.:Kant), alteori o justificare religioasa sau in alte cazuri sa se bazeze pe simplele sentimente ale omului ce reactioneaza fata de aceste acte.  Daca actele de sinucidere nu sunt blamabile inseamna ca ele sunt recunoscute ca manifestare a libertatii individuale de a hotari fiecare pentru sine si de a actiona conform propriei dorinte in ceea ce il priveste.In cazul in care acceptam ca fiecare individ este liber sa faca ce vrea atat timp cat actiunile sale nu afecteaza in mod direct pe ceilalti sinuciderea nu ar mai trebui judecata si condamnata in vreun fel deoarece ea reprezinta expresia libertatii celui in cauza. Avand ca punct de plecare astfel de premise, pare destul de evident ca cei ce gasesc in suicid singura salvare vor cauta sa-si justifice actul de suicid ca unul necesar, pur individual a carui responsabilitate le apartine pe deplin. Landsberg sustine ca sinuciderea ca fapt moral exista iar prezenta acestuia se face simtita destul de puternic.Aceasta se intampla deoarece suicidul are loc ca fapt divers si cotidian in lume. Oriunde in presa scrisa sau vorbita se precizeaza foarte des cazuri de suicid.In cadrul acestui fenomen se remarca vizibil un argument impotriva sinucigasilor, argument ce vine indeosebi din partea marii majoritati a oamenilor. Ei judeca actul ca pe unul de lasitate in fata greutatilor vietii. Obiectia lui Landsberg este ca felul de a muri al unui Cato, al unui Hanibal si Brutus, al unui Mitridate si Seneca, actul unui Napoleon cu greu le-am putea considera ca lase. Cu siguranta ca exista mai multe persoane care nu se omoara pentru ca sunt prea lase pentru a o face decat oameni care se omoara din lasitate . Aceasta nu inseamna insa ca Landsberg sustine sinuciderea ca act de eroism, sau ca legitimeaza sinuciderea pentru un scop nobil. El doar arata ca actul suicidului nu apare doar ca act de lasitate cum este etichetat in cele mai multe cazuri ci poate surveni in urma unor cauze diverse.

Cu privire la implicatia morala a sinuciderii discutia se pune la nivelul libertatii omului si a intelegerii sale . In virtutea acestei libertati si a masurarii limitelor acesteia unii pot comite suicidul. In genere vorbind, chiar daca n-ar cadea sub incidenta vreunei morale aparte, sinuciderea ar capata un caracter imoral fata de simtul comun. Interesul lumii pentru suicid este dovedit si prin aceea ca s-a deschis chiar o Societate Internationala de Suicidologie. Sustinatorii suicidului fac tot mai mult caz de dreptul persoanei de a dispune de propriul sau corp, ca mod de exprimare a libertatii si a responsabilitatii sale in lume. In SUA exista Societatea Hemlock,cu tendinta amagitoare de a "institutionaliza" sinuciderea, ca un mod de a sfarsi viata in pace si cu demnitate. S-a pus chiar in miscare, in scopuri suicide, "masina mortii", de catre medicul Jack Kevorkian. Pentru cei ce vor sa se sinucida, tot in SUA, au fost create asa-zisele "case de plecare", respinse insa de cealalta parte a lumii. Spre a ne face o imagine asupra practicii sinucigase, Hristu Andrutsos ne prezinta dupa Morelli, o statistica din Italia secolului al XIX-lea, privind numarul mereu crescand al suicidurilor. Astfel, se arata ca la un milion sunt cazuri de sinucidere apartinand urmatoarelor clase sociale:  618 oameni de stiinta,  218 avocati si judecatori;  355 invatatori si pedagogi;  201 din lumea medicala;  324 din administratia publica;  80 din industrie;  277 din comert si  27 dintre agricultori. In Franta, numarul celor care s-au sinucis a urcat de la 54 la150 /milion. Pe clase, sinuciderea raportata la un milion se prezinta astfel:  83 servitori;  159 din industrie;  93 din transporturi si comert;  510 din asa-numitele profesiuni libere si  111 dintre agricultori. In Prusia, numarul sinucigasilor a crescut de la 70,2 la 170,5; iar in Europa intreaga, numarul sinucigasilor se ridica anual la 50.000 - 60.000, iar totalitatea celor care s-au sinucis in lumea intreaga, intr-un deceniu, mai precis, intre 1881-1893 se ridica la 454689. Se apreciaza ca populatia sinuciderilor creste paralel cu varsta. Batranii trecuti de 85 de ani se sinucid de 13 ori mai des decat tinerii. Explicatiile sunt multiple, incepand cu depresiunile endogene (30%) pana la incapacitatea morala de a accepta imbatranirea (25%). Batranii se sinucid tacut, mai ales cand, internati in camine de catre familiile lor, au ajuns la certitudinea ca sunt complet inutili. Dupa batrani, urmeaza bolnavii cronici, parasiti si apasati pana la insuportabil de insingurare. Urmeaza apoi toxicomanii. S-a remarcat ca frecventa sinuciderilor creste in perioadele de crize economice. In fine, se retine faptul ca cei mai multi care se sinucid sunt barbatii si nu femeile; si mai ales in perioadele de vara decat iarna. Pe de alta parte, codul penal incrimineaza pe cel ce determina sau inlesneste sinuciderea (art. 179), iar Biserica il exclude pe sinucigas din comuniune, considerand ca, de fapt, el s-a autoexclus prin insasi fapta sa.

Cauzele suicidului
Cauzele care determina suicidul sunt multiple si evidente tuturor. Ele sunt variate ca viata insasi. 1. Suicidul poate fi generat de un esec de ordin scolar, profesional, familial (deceptii in dragoste, divort, maltratari), economic (somaj, faliment). 2. Suicidul poate fi efect al refuzului de a primi transfuzie de sange atunci cand situatia o impune. 3. Suicidul poate aparea ca protest fata de puterea de stat, concretizat prin "greva Foamei" sau, ceva mult mai dur, prin protestul manifestat prin "a-ti da foc in public". 4. Suicidul poate fi cauzat de tratamentele abuzive din penitenciare sau prin aplicarea torturilor in cazul instrumentarii unui proces. 5. Suicidul poate fi intalnit si ca protest in cazul unei sentinte nedrepte, spre demonstrarea eroica a nevinovatiei. 6. Suicidul ca incapacitate morala de a suporta condamnarea la moarte, meritata sau nemeritata. 7. Suicidul - ca euthanasie in cazul bolilor incurabile, ale caror dureri devin insuportabile. 8. Suicidul poate fi si consecinta mustrarilor de constiinta si a deznadejdii care sufoca viata sufleteasca, cum a fost cazul lui Iuda. 9. Pe langa aceste forme de suicid, intalnim si sinuciderea promovata "pe firma Religioasa", cum a fost in 1979/1980 secta sinucigasa din Guiana, unde sute de oameni au acceptat sa renunte la viata. Doua decenii mai tarziu, in 1997, secta numita "Poarta Paradisului" a determinat, la San Diego, 39 persoane sa se sinucida. 10. Ne putem referi la acceptarea sinuciderii si ca expresie a eroismului moral crestin. Este cunoscut faptul ca fecioarele crestine atat de mult tineau la castitate, incat preferau sinuciderea cand era vorba de un act de violare indreptat contra lor. Sfantul Ambrozie lauda in acest sens pe Sfanta Pelaghia, care, spre a nu fi violata s-a inecat. 11. Prin secolele XIII-XV apare la samuraii japonezi obiceiul sinuciderii eroice numit harakiri (sau seppuku), ceea ce inseamna "a-si spinteca burta". Samuraii, ca si conducatori militari, exaltand ideea de onoare si de sacrificiu pentru Suveran, dispretuiau total moartea. Cand s-a pus problema sa evite umilinta captivitatii, spre a demonstra fidelitatea fata de stapan sau, pentru a protesta contra unei atitudini de nedreptate venita din partea unui superior, a aparut aceasta sinucidere eroica apreciata si admirata de toti. 12. Suicidul, ca act patriotic, afost promovat de sintoismul japonez in cel de- al doilea razboi mondial, pentru biruinta Axei. Este cunoscut sacrificiul aviatorilor voluntari, numit "kamikase" (vant divin). Acelasi "vant divin" mai inainte a inecat pe mari flota lui GenghisHan, cand se apropia de coasteleJaponiei. 13. In ultimul timp apar tot mai multe atentate sinucigase teroriste, care determinand distrugeri si tensiuni pe plan mondial, atrag actiuni militare contra lor.

Suicidul si instinctul de conservare a vietii


Exista ideea ca actul de suicid este un act savarsit impotriva naturii umane ; omului ii este in fire sa lupte pentru supravietuire, sa faca, instinctual, tot posibilul pentru a-si mentine viata in siguranta. Asadar avem de a face cu un instinct innascut al vietii. In momentul in care marea majoritate ce poseda acest instinct sesizeaza cazul unui sinucigas are in mod constant o reactie negativa fata de acesta. In aceste situatii se poate vorbi de o morala innascuta in ceea ce priveste suicidul, morala care judeca in mod spontan. In fabula intitulata "Batranul si moartea", Esop relateaza cazul unui batran, care, sleit fiind de puteri, ducea o povara de lemne. La un moment dat, apasat de greutatea lemnelor, arunca povara si cheama moartea. Cand aceasta aparu si intreba de ce a fost chemata, batranul raspunse: ca sa-mi duci tu povara. Fabula ne invata "spune Esop" ca orice om isi iubeste viata, oricat de nenorocit ar fi! Fabula marturiseste o evidenta: viata ne este data spre a fi traita. Omul este legat instinctiv de viata. Instinctul de conservare a vietii este inscris in adancul onticului uman si datorita lui muritorii primesc impulsul vietii, oricate piedici se ridica impotriva ei. Acesta reprezinta energia care angajeaza puterile sufletesti si fizice ale omului de a depasi vicisitudinile ce-i apar in fata, spre a-si implini menirea sa. Suicidul este infrangerea acestui instinct natural, motiv pentru care nu poate fi admis ca act cerut de natura umana. Este o auto-crima sau crima impotriva naturii. In astfel de situatii, omul cade sub conditia animalelor, care se conduc in chip necesar de instinctul de conservare a vietii individuale si a speciei. Unii evolutionisti sustin ca si animalele au pornirea spre sinucidere, precum cainele care moare la mormantul stapanului sau, prezentat cu atata duiosie de Grigorie Alexandrescu in poezia "Cainele soldatului ": ..Iar in dimineata aceea viitoare, / Pe cand se desteapta omul muncitor, / Zacea langa groapa, mort de intristare, / Cainele Azor!.. Dar aici nu e vorba de sinucidere ca act constient si liber, provocat cu deliberare, ci de atasamentul fata de stapan, care intrece necesitatea hranei. Poetul a vrut doar sa ilustreze acel "semper fidelis" al animalului, ca motiv de stimulare a sentimentelor umane, ce se cer a fi puse in aplicare in toata profunzimea lor.

Suicidul in antichitate
Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de cand omul nu si-a mai putut suporta viata, din diferite pricini mai mult sau mai putin intemeiate. Popoarele antice civilizate, precum grecii si romani, au avut atitudini contradictorii fata de suicid. Era o vreme cand l-au condamnat, considerandu-l greseala groaznica impotriva cetatii, neadmitand nici inmormantarea legala a sinucigasului. A urmat, apoi, o alta vreme cu alta mentalitate, potrivit careia suicidul era socotit act de eroism si demnitate. Si atunci foarte multi oameni din toate categoriile sociale, fie din lasitate, fie din curaj, spre a-si "salva" onoarea atunci cand viata le era in pericol, au ales suicidul. Pe plan filosofic, sinuciderea a fost combatuta cu hotarare de catre Platon si Aristotel, dar sustinuta cu multa darzenie de catre stoici, care i-au facut "nume bun" prin insasi exemplul personal. Platon, de pilda, spunea despre suicid ca "nu este un lucru ingaduit" (Phaidon 61c), avand in vedere faptul ca in Atena acelor vremi, sinucigasii se situau in categoria criminalilor si, nu numai ca nu aveau dreptul la funeralii, ci cadavrul era izolat, iar incinta funerara era lipsita de orice fel de podoabe (Legi 873 d). Iata si cuvintele filosofului: "Si nu-i asa ca si tu, daca vreuna din fapturile care iti apartin ar incerca sa se omoare fara incuviintarea ta, te-ai mania pe ea si, daca ti-ar sta in putinta, ai pedepsi-o?" (Phaidon 62 c). Dintre pedepsele aplicate sinucigasilor era si aceea a taierii mainii drepte. Aceeasi atitudine de condamnare a suicidului ne-a ramas si din partea lui Aristotel: "Cine se omoara pe sine din manie, faptuieste aceasta impotriva ratiunii drepte, ca atare el faptuieste o nedreptate. Dar pe cine nedreptateste, daca nu cetatea.. (E.N. 1138a 10). Pentru inteleptul din Stagira, sinuciderea nu este un act de curaj, ci de lasitate: "A muri pentru a evita saracia sau dragostea sau ceva dureros, nu este dovada de curaj, ci mai mult de lasitate; ca este o slabiciune a spiritului sa eviti greutatile. Numai muritorii superficiali, neputand sa suporte chinul, isi ridica viata". (E.N. 1116a 13). Pe de alta parte, la polul opus, erau stoicii. Acestia, pornind de la idealul libertatii de afirmare a omului ca fiinta rationala, spun ca atunci cand nu-si poate implini acest ideal, va fi salvat de curajul sinuciderii. Cicero preciza apoi ca sinuciderea se face cu interventia zeului, care va oferi "causam justam" (motivul valid) pentru savarsirea faptei. Atunci, "cu siguranta inteleptul va trece bucuros de la intunericul de aici, spre lumina de dincolo" (Tusc. Disp. I, 74). Aceasta conceptie si-a gasit o vasta acceptie in lumea antica, fiindca oferea speranta nemuririi si nu putini au fost cei care au devenit victimele suicidului. Aspecte ale suicidului in filosofia si literatura moderna David Hume, in "Essay on suicide", arata ca moartea voluntara nu este o violare a datoriilor fata de Dumnezeu, nici fata de aproapele si nici fata de sine insusi, fiindca sinuciderea reprezinta puterea omului exercitata asupra sa insusi, ca un act liber, este motivata de faptul ca prin suicid nu sunt lezate intru nimic drepturile stapanirii divine, deoarece omul poseda trupul ca pe o proprietate a sa, de care are dreptul sa dispuna dupa cum voieste. D. Hume, in afirmatia sa, nu face deosebirea intre dreptul de stapanire si dreptul de folosinta. Omul are dreptul asupra trupului sau, dar nu spre a-l distruge, ci spre a-l pastra, a-l ingriji, a-l perfectiona, asa cum, de altfel, natura insasi ii impune.

La randul sau, Albert Camus, in cap. "Absurdul si sinuciderea" din "Mitul lui Sisif", spune: "Nu exista decat o singura problema filosofica cu adevarat importanta: sinuciderea. A hotari daca viata merita sau nu sa fie traita, inseamna a raspunde la problema fundamentala a filosofiei. Oamenii se sinucid fiindca viata nu merita sa fie traita, iata, fara indoiala un adevar "nefecund totusi, pentru ca e un truism" imi iau aici libertatea sa numesc sinucidere filosofica atitudinea existentialista. Pentru existentialisti, negatia este Dumnezeul lor. In intelesul cel mai exact, acest Dumnezeu nu se sustine decat prin negarea ratiunii umane.

Atitudinea Bisericii fata de suicid


Fara indoiala, martiriul a insemnat un act de curaj si daruire pentru ideal. Ca jertfa de sine pentru Hristos, martiriul a insemnat vitejie si biruinta. Nu despartirea de aceasta viata trupeasca i-a indemnat pe primii crestini spre martiriu, ci credinta lor ferma si iubirea lor de neclintit fata de Hristos. Din nefericire insa au aparut si falsi marturisitori, care de-a dreptul provocau martiriul, nu ca pe o jertfa de totala daruire lui Hristos, ci ca glorificare a lor. Dar inca dintru inceput, Biserica a refuzat o astfel de sfintenie. Cu toate astea, unii ca acestia nu au incetat sa apara, astfel incat, pe la sfarsitul secolului al IV-lea, in Apusul crestin, Fericitul Augustin, episcop de Hippo, a luat atitudine fata de pretinsii martiri apartinatori sectei si ereziei donatiste. Faptul ca acestia isi chiar curmau viata, episcopul de Hippo si teologii occidentali care au urmat au socotit sinuciderea ca fiind "hula impotriva Duhului Sfant" si ca urmare, pacat de neiertat de Dumnezeu. Cam in acelasi timp, in Rasaritul crestin, patriarhul Timotei al Alexandriei (381-385) a emis un canon prin care declara sinuciderea ca act liber si deliberat, fiind un pacat atat de grav, incat il exclude pe faptuitor din comuniunea ecleziala, iar Biserica isi declina orice atitudine favorabila fata de unul ca acesta. Iata continutul canonului 14 al lui Timotei al Alexandriei: "Intrebare: Daca cineva nefiind in minti ridica mana asupra sa sau se arunca in prapastie, sa se faca pentru el vreo aducere sau nu? Raspuns: In privinta acestuia clericul trebuie sa lamureasca daca a facut aceasta cu adevarat fiind iesit din minti. Caci de multe ori rudeniile celui ce a patimit aceasta, vrand sa obtina aducerea jertfei si rugaciune pentru el, mintesc si zic ca nu era in minti. Uneori insa a facut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau altminteri oarecum din scarba si pentru aceasta nu trebuie sa se aduca jertfa; ca insusi de sine ucigas este. Deci clericul negresit trebuie sa cerceteze cu deamanuntul, ca sa nu cada in osanda". Sub influenta acestui canon, s-a hotarat ca atunci cand sinuciderea este savarsita ca act liber si rational, celui in cauza i se va refuza orice rugaciune si orice fast de inmormantare, precum si orice pomenire la Sfanta Liturghie sau cu alt prilej. De acum, din secolul al IV-lea, pozitia Bisericii fata de suicid va deveni ferma, atat sub aspect liturgic, cat si etic, toti teologii punand fapta la stalpul infamiei. Si nu nemotivat. Motivul pentru care Biserica condamna suicidul rezida in faptul ca trupul deopotriva cu sufletul constituie creatia lui Dumnezeu. Si precum Dumnezeu este atotsfant, tot ceea ce exprima vointa lui Dumnezeu poarta pecetea sacralitatii. Pe de alta parte, sacralitatea trupului este data si de faptul ca el nu este o simpla posesie autonoma, ci darul lui Dumnezeu, fata de care trebuie sa avem responsabilitatea cuvenita. Darul lui Dumnezeu

trebuie chivernisit spre sfintenia Lui, prin participarea la viata divina. Trupul nu poate fi distrus ca o simpla posesie fata de care poti chiar si abuza. Drept urmare "nimeni dintre voi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Caci daca traim, pentru Domnul traim, iar daca murim, pentru Domnul murim; deci si daca traim si daca murim, ai Domnului suntem. Caci si Hristos spre aceasta a murit si a inviat si a trait, ca sa domneasca si peste cei morti si peste cei vii" (Romani 14, 7.9). Privit in lumina acestor cuvinte, suicidul ca pierdere a increderii in Dumnezeu reprezinta o totala instrainare de El. Pe de alta parte, luand trup omenesc ca al nostru, Fiul lui Dumnezeu a sfintit pe cruce firea noastra, deopotriva sufletul si trupul deschizandu-le perspectiva vesnica a comuniunii cu Dumnezeu. In aceasta situatie, noi ne nastem cu trup firesc, dar menirea acestuia este aceea de a se transforma in trup duhovnicesc: "Se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc. Este trup firesc, este si trup duhovnicesc. Asa s-a scris: s-a facut omul cel dintai, Adam suflet viu; iar Adam cel de pe urma duh de viata facator" (I Corinteni 15, 44.45). De aici rezulta ca persoana umana formeaza o entitate psihosomatica indivizibila, cu menirea induhovnicirii ei integrale (trup si suflet) in comuniunea vesnica a lui Dumnezeu. Prin suicid, ca act constient si liber, aceasta unitate dintre suflet si trup se destrama, iar odata cu ea, menirea spirituala a omului isi pierde sensul de a exista. Pentru acest motiv, prin suicid se savarseste cu voie libera pacatul ruperii din comuniunea lui Dumnezeu, ramanand in afara harului Sau si a sfinteniei Bisericii Sale.

Suicidul intre nebunie si responsabilitate


Dupa cum am vazut, raspunsul dat prin canonul 14 al patriarhului Timotei al Alexandriei cerea clerului sa cerceteze amanuntit cazul de suicid si sa raspunda daca fapta a fost savarsita ca efect al nebuniei sau ca act de vointa libera, rationala si responsabila. Vom pune in discutie tocmai acest aspect, adica in ce masura suicidul este act constient si liber si, prin urmare responsabil, urmarind pozitia spiritualitatii crestine, cea medicala, cea psihologica si cea sociologica. Sub aspectul spiritualitatii crestine suicidul este considerat un act al lipsei de credinta si de incredere in pronia divina. Suicidul este act al revoltei contra lui Dumnezeu ca si Creator si Rascumparator. Datorita faptului ca suicidul este o fapta ireversibila, neexistand posibilitatea caintei, nu exista nici posibilitatea iertarii din partea lui Dumnezeu. Socotindu-l ca o "totala lipsa de credinta", ca o instrainare si ruptura definitiva de Dumnezeu, S. Bulgakov socoteste suicidul ca blasfemie fata de Dumnezeu, iar pe cel cesi ia viata ca pe un "descendent spiritual al lui Iuda tradatorul, respingandu-l pe Dumnezeu si fiind respins de Dumnezeu ". Prin urmare, sub aspect spiritual, suicidul este considerat fapta abominabila, ce se datoreaza "slabiciunii morale" provocate de pacat. Dat fiind faptul ca persoana umana este o entitate psihosomatica ireversibila, medicinii si psihologiei le revin sarcina si datoria de a studia aspectul psihic si somatic al sinuciderii. Cercetatorii in domeniu au stabilit ca suicidul se datoreaza unei "depresii majore

recurente" si a unor "tulburari de stress post-traumatic", carora omul le devine victima. Apar in organism anumite impulsuri de autodistrugere, datorita unor procese chimice si fiziopatologice. Astfel, victima este mai degraba pacient, care trece prin urmatoarele stari psihice. Mai intai apar sentimente de tristete si de tulburare, urmate de manie si apoi de speranta. Inclinatia spre sinucidere apare odata cu transformarea "sperantei" in disperare. Cauzele care fac aceasta trecere sunt de ordin neurologic, chimic, genetic, endocrin, etc. Sub aspect neurologic si chimic, suicidul poate fi determinat de slabirea neurotransmitatorilor, care afecteaza ganglionii de baza (cum este si in cazul bolii lui Parkinson), fapt care atrage dupa sine o scadere a cantitatii de dopamina. Cantitatile scazute de serotonina din organism si ale unor acizi inruditi cu ea, creeaza mai intai stari de agresivitate si impulsivitate, care indreptandu-se impotriva propriei persoane, duc la depresia patologica, ce degenereaza in suicid. Factorii hormonali vizeaza in special sindromul pre-menstrual si disfunctia glandei tiroide.Cercetarile stiintifice de necontestat au pus in evidenta comportamentul de autodistrugere ca factor genetic existent, daca nu in familie, in istoria ei. S-au semnalat la veteranii razboiului din Vietnam aparitia unor traume psihice manifestate sub forma unor confuzii intre sentimentul respectului fata de sine si cel al vinovatiei si maniei ofensive, in sensul ca neputandu-si manifesta mania fata de dusman, inabusind-o in sine, ii devine tinta prin autodistrugere. Aceasta apare necontrolata, in sensul ca "ucide doi oameni": pe sine fizic, iar pe celalalt emotional, ca obiect al ostilitatii ei. Cauzele morale, precum alcoolismul, consumul de droguri, abuzul sexual, creeaza stari impulsive de autodistrugere. Pe de alta parte, se poate ajunge si la stari decompensatorii privind energia fizica si sufleteasca, conducand spre epuizari depresive, care in cele din urma degenereaza in depresii de autodistrugere. Sociologia a demonstrat ca 91% din cazurile de tentativa la sinucidere sau de sinucidere, provin din mediile familiale haotice. La acestea se adauga starile depresive produse de pierderea unor persoane dragi in intervale scurte de timp, cum ar fi: pierderea ambilor parinti, a sotului (sotiei), a copiilor, a prietenilor. Sentimentul existential al lipsei suportului social aduce insingurarea depresiva si ucigatoare. Importanta factorului social in sinucidere a determinat pe celebrul sociolog francez E. Durkeim, sa spuna inca in 1897 ca suicidul nu poate fi considerat produsul vointei libere, ci mai mult, poate avea cauze sociale. Din cele pana aici tratate vedem ca suicidul ca autocrima si blasfemie fata de Dumnezeu Creatorul si Rascumparatorul, prin pierderea increderii in pronia cereasca si-n iubirea salvatoare ce se ofera omului prin jertfa lui Hristos, constituie un pacat grav. Ca pacat, suicidul intra atat in categoria pacatelor strigatoare la cer (autocrima), cat si in categoria pacatelor impotriva lucrarii mantuitoare a Duhului Sfant, intrucat fiind ireversibil, nu poate fi iertat de Dumnezeu in urma actului de cainta. Urmarind insa cauzele care-l provoaca, suicidul apartine mai mult medicinii, psihologiei si sociologiei, decat spiritualitatii. De cele mai multe ori omul este victima impulsurilor sale de autodistrugere. De fapt insasi "slabiciunea morala" si pacatul, care il genereaza sub aspect spiritual, au cauze adanci ce rezida in structura psihosomatica a omului, ce nu-i ofera

posibilitatea de revenire de sub apasarea distrugatoarelor stari depresive. In felul acesta, sinucigasul este mai degraba pacient decat inculpat. Considerat cea mai importanta enigma a psihologiei si psihopatologiei, suicidul apare ca un fapt cvasicotidian in terminologia utilizata de M. Quidu, Organizatia Mondiala a Sanatatii calculand faptul ca la fiecare minut si jumatate o persoana isi sfarseste viata prin suicid. Desi problematica sa complexa vizeaza ansamblul stiintelor antropologice, suicidul se inscrie in primul rand in aria preocuparilor medicale, constituind cea mai importanta conditie psihopatologica si cea mai frecventa urgenta psihiatrica ce pune sub semnul intrebarii existenta. Suicidul este un fenomen complex care a fost descris si explicat de catre medici si psihologi. Suicidologia, ramura a medicinei legale, intereseaza atat medicul, cat si psihologul. Obiectul ei de studiu este suicidopatia conceputa ca entitate aparte compusa din trei faze. Suicidatia este faza de incubatie, de explorare si conturare a motivatiei, in timpul careia subiectul isi pune problema mortii si a necesitatii de a muri. Ea este declansata de una sau mai multe cauze ce duce la formarea in paln intrapsihic a unei atitudini favorabile actului suicidar. Suicidactia reprezinta etapa de trecere de al imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregatirilor succesive concrete prin cautarea formelor si metodelor de conduita autodistructuiva. In aceasta faza intervin circumstantele psihopatologice, somatogene si sociogene ce contribuie la cresterea tensiunii intrapsihice si in final la luarea deciziei infaptirii suicidului ca o explozie autodistructiva. Traumatizatia este faza de punere in practica a modalitatilor autodistructive anterior proiectate sau actul in sine urmat sau nu de reusita. Importante sunt in aceasta etapa metodele si efectul lor. Din punct de vedere clinic exista mai multe instante sau forme ale fenomenului suicidar, exista numeroase variatii interindividuale, dar in aceasta diversitate au fost identificati totusi 10 trasaturi comune prezentate de Doina Cozman: 1.Scopul urmarit prin suicid este cautarea unei solutii. 2.Telul vizat este suspendarea starii de constiinta, stoparea fluxului constiintei. 3.Stimulul declansator este durerea psihologica intolerabila. 4.Stresorul comun in sinucidere il reprezinta nevoile psihologice frustrate. 5.Sentimentul resimtit de catre cei care se sinucid este cel de neajutorare, de disperare. 6.Atitudinea interioara pe fondul careia survin actele autolitice este ambivalenta, reunirea a doua tendinte: de autodistrugere si de planificare a salvarii. 7.Statusul cognitiv al suicidarilor este constrictia, ingustarea majora a campului cognitiv si a capacitatii de a produce alternative de raspuns. 8.Actiunea comuna in suicid este evadarea, evitarea confruntarii cu anumite situatii interpretate drept stresante. 9.Actul interpresonal realizat prin suicid este comunicarea intentiei. 10.Aspectul de consecventa in fenomenul suicidar este reprezentat de tiparele tiparele de reactie habituale ale individului., comportamentul suicidar fiind in continuarea trasaturilor de personalitate ale sinucigasului. (Doina Cozman, 1999)

G. Ionescu enumera si explica urmatoarele instante: ideea de suicid, tentativa de suicid, suicidul disimulat, suicidul cronic, pulsiunea suicidara si conduita suicidara. Ideea de suicid nu are cu necesitate un caracter patologic, ea poate aparea si in larga arie a normalitatii. Ea se contureaza probabil in situatii de criza, in conditiile in care individul nu are la dispozitie o modalitate de raspuns considerata satisfacatoare. Tentativa de suicid este actul suicidar ratat, esuat. Ea a fost compararta cu un Ianus cu doua fete: o stare de disperare si dorinta de neantizare pe de o parte si o chemare, un apel, un strigat de ajutor pe de alta parte. Tentativele pot fi expresia unei pulsiuni, pot avea caracter demonstrativ sau pot fi expresia unui act punitiv. Din punctul de vedere al veridicitatii lor, tentativele se pot plasa pe o axa bipolara, la extreme situandu-se demonstrativitatea si deplina autenticitate. Oricat de demonstrativa ar parea, orice tentativa trebuie privita si abordata cu toata seriozitatea intrucat cel in cauza isi poate curma viata din greseala. Studiile au evidentiat ca tentativele se intalnesc de 8-10 ori mai frecvent la tineri decat la adulti si de aproximativ 10 ori mai frecvent la tinere decat la tineri. La varsta adulta, tentativele sunt de 5-6 ori mai frecvente la femei decat la barbati. Spre deosebire de suicidul propriu-zis care se intalneste in raport de 4 la 1 (barbati-femei), aceasta rata inalta a tentativelor la sexul feminin raportata la rata inalta a suicidului reusit la sexul masculin aminteste de comparatia conform careia femeile sufera de inima si barbatii mor de infarct. Principalele caracteristici ale tentativelor sunt sistematizate de G. Ionescu astfel: -apar mai ales al adolescenti si tineri -sunt mai frecvente mai ales al adolescente si tinere (comparativ cu adolescentii si tinerii de aceeasi varsta) -majoritatea se desfasoara vesperal, spre deosebire de suicidul propriu-zis care se desfasoara de obicei matinal -aproximativ 40% tentative sunt sau au fost precedate de situatii conflictuale, stresante, psihotraumatizante Suicidul disimulat sau suicidul travestit surprinde preocuparea celui care comite actul suicidar pentru sentimentele si starile celor din jur, in special a membrilor familiei. Actualmente, existenta unui suicid lasa o grea povara asupra familiei, a prietenilor, a grupului profesional. Este o povara predominant morala, sociala. Prevalenta acestei forme de suicid nu este cunoscuta, dar psihologii incearca sa depisteze si descifreze aceasta forma prin realizarea autopsiei actului suicidar. Este un fel de ancheta asupra vietii insului din ultimul timp. Cel in cauza recurge la o disimulare pentru a nu lasa o povara morala si sociala prea mare asupra celor dragi, care deseori incearca sentimente de autoculpabilitate. Suicidul travestiti este frecvent invocat in romane si in filme. Parasuicidul sau suicidul cronic include urmatoarele situatii: -conduitele de risc, duse la exterema pana la comportamentele aberante de asumare a riscului ce capata valente securizante, defensive -refuzul unor interventii chirurgicale absolut necesare -refuzul unui tratament medical absolut necesar -continuarea consumului de droguri sau alcool in conditiile in care este evidenta degradarea fizica, psihica si profesionala a persoanei Termenul de parasuicid a fost introdus in 1970 de catre N. Kreitman si desemna orice lezare non-fatala sau ingerare de substante in exces sau chiar medicamente prescrise in

exces. Este exclusa intoxicatia acuta cu alcool. Introducerea termenului de parasuicid restrange la maximum aria termenului de tentativa de suicid care ramane rezervat unor cazuri extrem de rare. Se presupune ca la parasuicid apeleaza un individ ce poseda mecanisme reduse de inhibitie a autoagresiunii, actionand astfel in sensul oricaror impulsuri suicidare care pot surveni. Pulsiunea suicidara explica suicidul ca expresie a unei tendinte irezistibile, greu reprimabile resimtite de individ spre a-si pune capat vietii. Exemplele de acest gen anuleaza capitolele referitoare la alegerea formelor si a mijloacelor de suicid. Pulsiunea suicidara irezistibila il determina pe individ sa recurga la primul mijloc ce ii iese in cale. Ca orice pulsiune, si cea suicidara este trecatoare astfel incat individul odata salvat este surprins de actul intreprins. Conduita suicidara este mentionata mai ales in psihopatologia freanceza si consta in actiunile de pregatire, de regizare a actului suicidar. In opinia lui G. Ionescu, aceste situatii frecvent invocate in literatura sunt rar intalnite in viata. In cazul in care se poate vorbi de o conduita suicidara, autorul roman considera ca din varietatea extrema a mijloacelor de autoliza, alegerea la care recurge suicidarul este determinata de numerosi factori printre care se numara: eficacitatea, rapiditatea, usurinta executiei, imitatia, spectaculozitatea, pastrarea aspectului fizic si a integritatii corporale. In ultima instanta insa alegerea mijlocului este determinaqta de semnificatia suicidului si de starea psihica a persoanei din momentul comiterii actiunii suicidare. Se presupune ca eficacitatea mijlocului ales ilustreaza autenticitatea tentativei suicidare. In mod traditional se considera ca principalele mijloace autolitice sunt: traumatice (defenestrare si impuscare), asfixice (inhalare de gaze, submersie, strangulare) si toxice (ingestia unor substante). (G. Ionescu, 1995) Exista diferente culturale in privinta alegerii variantelor de autoagresiune. In China domina intoxicatiile cu opiu si saruri de arsenic, in Japonia traditionalul harakiri a fost inlocuit cu utilsizarea armelor de foc, iar in Franta ordinea metodelor cel mai frecvent utilizate este: spanzurare, inec, arme de foc. Ca o tendinta moderna, s-a observat in raport cu extinderea halucinogenelor ca narcomania poate fi incadrata in cadrul conduitelor autodistructive pasive. In ceea ce priveste spatiul ales, s-a constatat ca 44% acte suicidare se realizeaza la domiciliu, urmand locurile publice frecventate si mai rar hotelurile si locul de munca. Suicidul colectiv poarta marca altruismului, dar si a sugestibilitatii induse in mod aberant. In afara formelor duale sau familiale, suicidul colectiv a atins proprtii impresionante determinate de influente religioase sau socioculturale (spre exemplu epidemiile de suicid de dupa aparitia lucrarilor Suferintele tanarului Weter si dupa sinuciderea actritei Marelyne Monroe). Alteori, contagiunea suicidara a fost bazata pe anumite convingeri religioase si culturale, conform carora moartea este conceputa ca o eliberare. Din perspectiva psihopatologiei clinice, suicidul colectiv este initiat de un pacient cu psihoza depresiva sau schizofrenie paranoida care manifesta tendinte autolitice si este considerat suicid activ. Acesta induce ideea si convingerea suicidara in randul altor persoane care prezinta o boala psihica asemanatoare, o mare sugestibilitate sau un anumit grad de deficienta metala. Cei carora le-a fost indusa ideea de suicid hotarasc in grup data si mijlocul suicidar, care cel mai frecvent este psihofarmacologic. Spre exemplu, in 1978, in Guyana, 927 membri aii unei comunitati socioreligioase, cetateni ai S.U.A. s-au sinucis ca urmare a actiunilor mistico-persuasive exercitate de liderul lor, pastorul Jim Jones. (G. Ionescu, 1995)

Adept si promotor al teoriei integrationiste, Jones a infiintat un comitet de intergrare format dintr-un grup restrans de acoliti loiali si care exercita o supraveghere atenta, politieneasca asupra congregatiei. Disciplina a devenit brutala, ajungandu-se la folosirea bataii si a altor pedepse brutale. Templul lui Jones avea o structura piramidala in varful careia se afla el insusi.in tinpul sedintelor comisiei purificatoare, sedinte prezidate de Jones, era suficient ca cineva sa para neatent pentru a declansa un interogatoriu dur si pedepse aspre. Daca la inceput pedepsele erau doar verbale, pe parcurs s-au transformat in batai. Cu toate acestea, adeziunile la secta lui Jones erau numeroase, fapt explicabil prin manifestarea fenomenelor de contagiune si irationalitate specifice psihologie multimilor, dar si prin utilizarea de catre Jones a tehnicilor si principiilor de persuasiune. El promitea o lume noua pentru care merita sa te straduiesti si sa te sacrifici si era foarte convingator. Teoria lui avea valente securizante pentru oameni, le oferea siguranta si speranta, suportul de care aveau nevoie. Filosofia si viata comunitara a sectelor reduc problemele vietii cotidiene si deformeaza componentele motivational-valorice ale personalitatii umane. In cadrul organizatiilor de tiop sectant, se stie ca rolul liderului este deseori decisiv in ceea ce priveste natura si amplitudinea actiunilor sectei. In cazul sectei Templul popoarelor a lui J. Jones, datorita personalitatii patologice a liderului, activitatea devine tot mai putin religioasa si tot mai bogata in actiuini nocive. Fenomenele de socanta depersonalizare pr sa predomine in panorama maladiva a noului val de sectarism religios. Racolajul in scop de manipulare si violentare a personalitatii cu mijloace pe cat de rafinate pe atat de pline de cruzime reprezinta apanajul acelor religii salbatice si al multor comunitati si grupuri sociale sectare.

Suicidul la adolescenti
Suicidul apare ca un comportament care depaseste problemele individului,fiind adesea un indicator al unei suferinte sociale. Frecventa este rara in copilarie, dar creste brusc odata cu pubertatea,la adolescenti fiind citata ca a doua cauza de deces. La grupa de varsta 14-45 ani suicidul ocupa rangul 3-4, evaluandu-se la nivel mondial existenta a 500.000 suiciduri pe an, iar a tentativelor la milioane (raportul suicid/tentativa fiind de 1/10). Dupa statisticile lui Henderson si Colab suicidul la adolescent ar avea urmatoarele rate la 100.000 de locuitori: Japonia-12, Germania-13,9, SUA-5,9. Adolescentii ar reprezenta al 2-lea grup de varsta, in ceea ce priveste suicidul,dupa grupa varstnicilor. Cu toate acestea, in ultima vreme se constata o oarecare stabilizare a frecventei suicidului la adolescenti, cu exceptia Ungariei si a Angliei. Exista doua tendinte in explicatiile etiologice a suicidului la adolescenti: psihologice si sociologice. Doctrina sociologica a fost emisa de catre Durkheim, care considera suicidul ca depinzand de factorii sociali, numarul de suiciduri fiind determinat de conditiile sociale, exprimand gradul de coeziune si de "sanatate mintala" a colectivitatii. Cu cat numarul de suiciduri este mai mare gradul de suferinta sociala este mai mare. La adolescenti, o mare importanta o are suicidul anomic, fenomen care apare in cadrul schimbarilor sociale rapide si profunde, in special a schimbarii relatiilor individ/grup, schimbarea rapida a statutului economic. Suicidul anomic apare in contextul slabirii normelor sociale, in cadrul desordinelor colective a unei societati in schimbare. Doctria psihologica subliniaza ca toate persoanele cu intentii suicidare prezinta tulburari ale dinamicii psihice, un intens sens al deprivarii afective (Kollb,1970) si un simtamant profund

de rejet (mai ales rejetul familial la adolescenti). Frecvent suicidul la aceasta varsta poate lua aspectul de a provoca sentimente de vinovatie persoanei vizate si care are tendinta de a abandona adolescentul. Anomia duce la desintegrarea sferei instinctuale si afective (legate de schimbarea valorilor). Tulburarile emotionale ar apare astfel, pe primul plan, existand o dinamica intrapsihica a suicidului.La aceasta varsta cauzele psihologice ale suicidului pot fi motivate de: ostilitatea celor din jur, disperare, rusine, vinovatie, dependenta, lipsa de sperante, plictiseala, dar de fiecare data este vorba de o intensitate intolerabila si care ascunde o mare disperare. In acest fel suicidul apare ca un simptom, ca o disfunctie a eu-lui.Tinerii suicidari au rare ori tulburari mintale clasice dar se poate spune totusi ca sindromul depresiv deschide usa suicidului. Seubrier (1974) vorbeste de unele sindroame depresive specifice pentru tineri care,se pot evidentia prin anumite semne:sentimentul de vacuitate, de gol, pe care tanarul il realizeaza in conditiile mediului sau social, senzatia lipsei de speranta, plictiseala, apatie, lipsa oricarei ambitii, o slaba putere de concentrare lipsa de perspectiva pentru viitor.Desi, aparent, reactia suicidara la adolescenti apare in cazul unor probleme minore, acest lucru nu trebuie sa acopere potentarea ei,evenimentul exterior fiind doar un pretext. Dorinta reala de suicid este,in mod normal,foarte scurta (ore,zile,niciodata luni), dubitatia fiind regula, deoarece actul suicidar trebuie vazut ca "un strigat de ajutor". Depresia, anxietatea, sentimentul de vinovatie sau rusine sunt motivatiile psihologice care pot conduce la suicid. Explicatiile sociologice si psihologice nu pot fi considerate ca opuse una alteia , ele se completeaza, suicidul la adolescenti fiind determinat de o pluricauzalitate. Suicidul este considerat un limbaj,un mod de a exprima dorinte, un limbaj ratat sau un scurtcircuit. Hannibal(1982) arata ca suicidul apare la persoane cu un eu prost structurat,care nu tolereaza situatiile stresante si care, in consecinta, traiesc in angoasa si depresie. La inceput planul suicidar apare ca periculos si provoaca angoasa dar aceasta sfarseste prin a realiza o structura independenta in sanul eu-lui. Sinucigasul se simte intotdeauna putin iubit, iar situatia lui de izolare si solitudine ii mareste mai mult acest sentiment.Imaturitatea si infantilismul il fac pe adolescent sa nu realizeze clar ca suicidul este un act ireversibil. Exista si la adolescenti un suicid adevarat si unul "ipocrit"(de santaj,histrionic), dar putem spune ca, de fap, orice suicid cuprinde in el si un santaj, implica totdeauna si responsabilitatea altuia. Poinet(1976) arata ca la adolescenti suicidul se produce in urmatoarele circumstante: climat depresiv sau situatie conflictula, individul crezand ca nu poate rezolva altfel sitauatia, recunoasterea mortii ca fenomen social, recunoasterea distrugerii ca pe un fenomen imprevizibil. Presuicidal ar exista o intoarcere in sine, pasivitate cu sentimentul de esec,fuga de realitate si inhibarea agresivitatii. Procedeele de suicid la adolescenti sunt foarte numeroase: medicamente, defenestrare, gaze, accidente rutiere (conducerea automobilului in stare de ebrietate sau cu viteza excesiva), comportamente "eroice", periculoase, care ii pun viata in pericol. Datorita imaturitatii sale,adolescentul nu aprexiaza corect consecintele actului suicidar, iar pe de alta parte tentativele de sinucidere nu urmaresc totdeauna moartea propriuzisa. De cele mai multe ori este vizata o schimbare a vietii, doreste a atrage atentia

asupra nevoilor sale sau a atitudinii celor din jur. Suicidul apare la adolescenti,in primul rand ,ca o conduita emotiva, dovedind ca nu poate in alt mod sa-si rezolve problemele. Ammar (l979) mentioneaza urmatoarele functii ale tentativei de sinucidere:functia de strigat de ajutor,functia catastrofica, functia ordalica (de a se pune intr-o situatie din care poate evolua fie spre viata,fie spre moarte). Prognosticul este legat de posibilitatea care exista pentru o schimbare. Exista numeroase semne care pot indica pregatirea unei tentative de sinucidere:consultatii psihiatrice, senzatia de depresie cu lipsa de speranta, exprimarea deschisa a intentiei, viata retrasa, apetit si sexualitate diminuate, neglijarea intereselor materiale etc. Ambiguitatea actului suicidar apare deci pana la previzibilitate. Suicidul este mai frecvent la cei care au facut tentative si la care poate apare dupa o latenta de 3-4-12 luni. Cauzele tentativelor de suicid pot fi si ele psihologice si sociologice dar si circumstantiale. Psihologic este vorba de toate modificarile psihice care au grad mare suicidogen (melancolie, nevroze, psihopatii etc). Cauzele sociale depind de dificultatile exterioare, greutatile de adaptare la unele institutii sau structuri sociale. Cauzele circumstantiale depind de ambianta(spital sau domiciliu). Actuala atitudine fata de suicid este una socio-psihiatrica, motiv pentru care s-a vorbit chiar de existenta unei "boli suicidare".Prevenirea suicidului presupune nu numai masuri medicale dar in primul rand sociale si pedagogico-educative.

Facultatea de Drept si Administratie Publica

SUCIDUL

Fr

Elena-Adriana