CANTUL II

Apostrofa către cititori. Urcarea în întâiul cer (al Lunii). Petele lunare. înrâurirea cerurilor.
O, voi1, care-ntr-o biată luntre stând urmaţi setoşi şi dornici de-ascultare corabia2 mea, ce-şi taie drum, cântând,
întoarceţi iar către liman cărare;
nu ţineţi pas cu mine-n larg, căci poate,
pierzându-mă3, v-aţi rătăci pe mare.
Ales-am căi ce n-au mai fost umblate4; Minerva5-i vânt, Apollo6 mi-e cârmaci şi Muzele7- mi-s stele pe-nserate.
Dar voi, puţinii8, ce din timp, dibaci, hrănitu-v-aţi cu pâinea îngerească,
nu zaci,
de care-n lume-n veci sătul9
daţi semn10 corăbii voastre s-o pornească pe urma mea, cât timp înspumegat n-ajunge valu-n larg s-o netezească.
Cum voi vă veţi mira1' nu s-au mirat argonauţii12 când văzură-n ham doi tauri roşi şi pe Iason argat.
Mânaţi de setea13 cea de veci zburam spre curţile măririi, către stele, şi iuţi ca însuşi cerul ne mişcăm.
Ţintisem ochii l4-ntr-ai iubitei mele ce-n sus privea; şi-n cât ajunge-n ţintă zvâcnind din arc săgeata15 cu oţele
546
ajuns, simţii că văzul mi-l alintă, minune16 rară-n cer, şi-atuncea ea, pe care chipu-mi nu putea s-o mintă17,
ferice'8 şi frumoasă zise-aşa: „Părintelui din cer îi mulţumeşte că ne-a-nfrăţit cu cea dintâie stea19".
Mi se părea c-un nor20 ne-nvăluieşte, lucios şi dens, cu unde cristaline, ca diamantu-n care foc sclipeşte.
Şi ne-a cuprins mărgăritaru2l-n sine ca apa ce rămâne închegată în totul ei când o străbat lumine.
De trup am fost22 (ci minte nu-i să poată pricepe-aici un corp23 ce-n corp pătrunde şi cel'lalt rabdă nefiind chip să-
l scoată),
ne-ar arde-n piept dorinţi şi mai profunde
de-a-ntrezări esenţa24-n care vezi
cum firea noastră Domnu-întrepătrunde.
Acolo25 vom zări fără dovezi
tot ce ni-e sfânt în lume prin credinţă,
precum pe Domnul nevăzut îl crezi.
„Madonă26,-am zis, cu-adâncă umilinţă îi mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dete, smulgându-mă din lume,
oblăduinţă.
Dar spune-mi ce sunt oare-aceste pete' pe-al Lunii trup, în cari scorni poporul c-ar fi fost Cain pus să ni se-
arete?"
Zâmbi28 dintâi şi-apoi: „De muritorul greşeşte, zise, şi din drum se-abate unde cu simţul29 nu descui zăvorul,
.27
547
e de prisos de bună seamă, frate,
să te mai miri, când după simţuri vezi
c-aripa minţii în zadar se zbate.
Ci spune-mi30 tu, în sinea ta, ce crezi?" „Sunt părţi, grăii, mai dense31 ori mai rare, ce-altminteri par când nu le
vezi din miez."
„S-o nărui credinţa ta-n eroare, când cu dovezi potrivnice părerii am să-ţi răspund, grăi32, la întrebare.
V-arată-a opta sferă33-n cer puzderii de stele ce-n mărime şi sclipire se-ntaţişează felurit vederii.
De-ar fi34 prin densitate-ori prin rărire să fie-aşa, mai multă-ori mai puţină, în toate-ar zace-o singură-nsuşire.
Principiile formale sunt pricină acestor însuşiri35; dar după tine sunt toate praf; doar una-i rădăcină.
De petele de care-ntrebi ar ţine
doar de rărime36,-atunci, ori că-ntr-o parte
ar fi lipsită Luna37 de grosime,
ori, tot aşa precum în trup se-mparte ce-i gras şi slab, şi-aicea părţi mai rare de altele mai dense s-ar desparte.
Dintâiul caz s-ar dovedi prin Soare când e-n eclipsă38, căci lumina lui şi-ar fauri până la voi cărare.
Dar nu-i aşa; rămâne-acum să-ţi spui de celălalt39; iar de-l înlătur, cată pe ce-ai crezut temei să nu mai pui.
548
Dacă rărimea40 n-o străbate toată, a bună seamă e un punct de unde contrariul său41 n-o lasă să răzbată.
De-acolo raza se răsfrânge-n unde
aşijderea culorii ce zvâcneşte
din sticla42-n care plumbul se ascunde.
Dar ai să zici43 că raza se vădeşte mai mult aici c-aiurea-ntunecoasă, fiindcă din straturi mai adânci porneşte.
Ci din impas gândirea-ţi va fi scoasă de experienţă44, de-o încerci cumva, căci dânsa-n lume ştiinţei i-e crăiasă.
Ia trei oglinzi45; şi două-n faţa ta aşază-le la fel, iar între ele pune-o pe-a treia,-n urma lor câtva.
în dosul tău, cu faţa spre tustrele, aşază-o lumânare ca s-o prindă şi s-o răsfrângă-n luciul lor acele.
Deşi lumina-n cea de-a treia-oglindă mai mică o să-ţi pară, strălucirea egal în câteştrei va să se-aprindă.
Or, după cum rămâne goală firea de ger şi de zăpadă, când fierbinte dintâiul soare46-i dăruie sclipirea,
aşa şi tu rămas acum, în minte
vreau să-ţi strecor lumină, de să-şi joace
în ape focu-i când ţi-o sta-nainte.
în cerul47 sfanţ în care-i pururi pace se-nvârte-o sferă48 şi-ntr-a ei virtute, cu tot ce are, fiinţa însăşi zace.
549
Urmaşul cer49, plin de lumini ştiute, împarte50 fiinţa stelelor ce-n sit într-însul zac, dar nu-s ca el făcute.
Iar celelalte51 ceruri felurit virtuţi distincte-n sine însumând, le-mpart spre rostul lor prerânduit.
Din treaptă-n treaptă, precum vezi, pe rând a lumii sfere52 îşi urmează calea, de sus primind şi pe sub ele dând.
Ia bine-aminte cum vâslesc pe marea
acestor adevăruri ce râvneşti,
încât din drum53 să nu te-abaţi. Mişcarea,
cât şi virtutea roţilor cereşti, precum ciocanul prin fierar trăieşte, la fel trăiesc prin cetele-ngereşti54.
Iar cerul55 ce din mii de ochi sclipeşte, ca ceara,-adânc în sinea lui păstrează imaginea puterii ce-l roteşte.
Şi precum duhu56-n lutul vost' lucrează prin mădulare felurit vitale şi-asupra lor în rostul lor veghează,
la fel înţelepciunea-n părţi egale luminilor se-mparte însutit, păstrând conştiinţa unităţii sale.
Virtuţi diverse57-n chip deosebit ca viaţa-n om îşi leagă veşnicia de trupul scump prin ele-nsufleţit.
„58
Şi fiindcă-i fericită obârşia virtutea-n trup pătrunsă străluceşte precum în ochi străluce bucuria.
550
Prin ea lumina felurit sclipeşte59,
şi nu prin densitate ori rărime,
căci ea-i principiul60 care-nfăptuieşte,
după puteri, lumini şi-ntunecime."
551