Sunteți pe pagina 1din 2

În profunzimea pielii tale

Julio Cortázar, Tu mas profunda piel (Último Round, 1969)

Traducere de Didi Kasa

Pénétrez le secret doré Tout n’est qu’une flamme rapide Que fleurit la rose adorable Et d’où monte un parfum exquis G. Apollinaire, Les Collines, 1918

Fiecare amintire amoroasă își păstrează propria marie magdalenă, iar a mea – să știi tu, acolo unde te afli – este parfumul tutunului blond care mă întoarce în acea noapte vaporoasă, la risipirea profunzimii pielii tale. Nu tutunul pe care-l inhalăm, fumul acela care ne tapetează gâtul, ci acel parfum ambiguu, incert ce rămâne pe degete după pipă, care, la provocarea unei mișcări neprevăzute, se înalță cu al lui bici al plăcerii să-mi învie amintirea ta, umbra spatelui tău în albul pânzelor de la cearșafuri.

Nu mă privi din depărtare cu acea seriozitate puerilă de la care ți se metamorfozează chipul în masca unui faraon nubian. Cred că dintotdeauna am hotărât să ne oferim plăcerea senzuală și înseninarea amuzantă a alcoolului și străzile pustii de la miezul nopții. Din tine însă păstrez mai mult de atât, în amintiri te întorci la mine dezgolită și stârnită, certitudinea planetei noastre din pat unde se nășteau geografii lente și presante din călătoriile noastre, din atâtea debarcări plăcute sau ezitante, cu ambasade de coșuri de fructe sau arcași ghemuiți, și fiecare baltă, fiecare râu și fiecare colină sau fiecare câmpie pe care le-am cucerit de-a lungul nopților istovitoare, în timpul sumbrelor întruniri ale aliaților și a dușmanilor. O, călător al propriei persoane, mașinărie de uitare! Și atunci îmi trec mâna cu un gest distras pe față și parfumul de pe degetele mele te învie din nou ca să mă rupă din acest prezent firesc, te proiectează în întruchiparea unei antilope pe ecranul patului în care am trăit derularea unor trasee navale infinite.

Alături de tine am învățat limbaje paralele: limbajul geometriei corpului tău, care cu doctrine tremurânde îmi saturau gura și mâinile, limbajul diferit al comunicării tale, limbajul

insular ce deseori mă inducea în eroare. Cu parfumul tutunului acum se întoarce o amintire fermă, care într-o secundă ca un vârtej îmbracă totul, știu că ai spus “Mă doare” și eu nu am înțeles pentru că nu îmi puteam închipui că există ceva ce te-ar putea răni în acea împletitură de mângâieri ce ne-a transformat în sfere, alb și negru, în dansul domol ce ne îngreuna corpurile unul asupra celuilalt, ca mai apoi să se lase invadate de presiunea coapselor și a brațelor, rotindu-ne domol și sfâșiindu-ne până să ne împletim din nou, să retrăim căderi din înălțime în profunzime, precum un călăreț și un mânz, arcașul și gazela, Hippogryph-i duelându-se, delfini în mijlocul saltului. Atunci am aflat că durerea de pe buzele tale era un alt nume pentru pudoare și pentru rușine, și nu te hotărâseși în favoarea noii mele însetări, pe care ai stins-o de atâtea ori, că acum mă respingi implorându-mă prin modul în care îți ascunzi privirea și îți adâncești bărbia în gât, să nu-mi lași decât un cuib în părul tău.

Mi-ai zis “Mă doare, știi”, și întorcându-te m-ai privit cu ochii și pieptul, cu buzele-ți ce desenau petalele instabile ale unei flori vibrante. A trebuit să îți îndoi brațele, să îți șoptesc o ultimă dorință trecându-mi mâinile peste cele mai dulci dealuri, simțind cum încetul cu încetul cedezi, te întorci și-mi oferi mătasea spatelui tău, cu micuțul omoplat ce părea ca o aripă de înger pătată. Te-a durut, și din acea durere s-a născut parfumul care acum mă duce la rușinarea ta de dinaintea unui alt acord, ultimul, ce ne-a absolvit într-un cutremurător ultimatum. Știu că mi-am închis ochii, că ți-am savurat sărurile pielii, provocat am coborât să îți simt rinichii ca îngustarea unui ulcior, în ritmul odihnirii mâinii care a prezentat jertfa; la un moment dat am ajuns să mă pierd în strâmtoarea pasajului pe care l-am primit furând, dar acesta s-a închis înaintea plăcerii buzelor mele, în timp ce, din depărtare, din țara ta de sus și de departe, durere ta a șoptit o ultimă defensă abandonată.

Odată cu parfumul tutunului blond de pe degete ia naștere din nou bâlbâiala, tremurul acelei întâlniri obscure, știu că gura-mi căuta acea gură ascunsă și tremurândă, singurele buze ce s-au predat în fața fricii, conturul incandescent roz și bronz ce te-a purtat în cea mai îndepărtată călătorie. Și cum se întâmplă de fiecare dată, în acel delir încețoșat nu am simțit ceea ce îmi amintește acum parfumul nebulos al tutunului, acest parfum ce aduce a mușchi, aromă rătăcitoare de scorțișoară care și-a parcurs drumul secret pornind de la uitarea necesară și instantanee, jocul indecisibil a cărnii ascunse către conștiința ce mișcă cele mai puternice și necruțătoare mașini de foc. Nu ai fost nici savoare nici parfum, tărâmul tău cel mai ascuns a creat imagine și contact, și abia azi niște degete ocazional pătate de tutun mă întorc la clipa în care m-am îndreptat către tine pentru a-mi primi cheia pasajului, forțând acea parte a călătoriei în care durerea ta își țesea ultimele împotriviri, plângând cu chipul afundat în pernă, în vagul conformării, cu părul sfâșiat. Ai înțeles mai târziu și durerea a dispărut, mi-ai cedat orașul din profunzimea pielii tale din atâtea orizonturi, după multe utilaje fantastice de asediu, după negocieri și bătălii. În acest parfum nehotărât de vanilie al tutunului ce azi îmi pătează degetele, se trezește acea noapte în care ți-ai trăit prima și ultima durere. Îmi închid ochii ca să inspir din trecut parfumul pielii tale secrete, îmi doresc să nu-i mai deschid la prezentul în care citesc și trag din pipă și încă cred că trăiesc.