Sunteți pe pagina 1din 15
ț
ț
ț
ț
ț

Argument : Este o răspundere și o urgență a culturii și spiritualității românești ca generația tânără să redobândească legătura cu valorile autentice, culturale și spirituale românești. Kitsch-ul este unul din pionierii sârguincioși ai haosului, prin care reușește să zdruncine și destabilizeze specificul național al unui popor.

Dicționarul de estetică generală (Editura politică,1972) definește acest termen după cum urmează:

Kitsch - cuvânt german intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni internaționali ai esteticii și utilizat pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta, ca și prostul gust în general. Kitsch-ul semnifică arta-surogat, precum și toate acele produse artistice concepute în spiritul exploatării doar a unuia dintre grupurile de stimuli ce intră în compunerea artei: stimuli de ordin biologic (îndeosebi cei erotici), de ordin etic (sentimentalismul), de ordin magic ori ludic. Kitsch-ul se referă, prin urmare, la un univers lipsit de profunzime și de semnificații social-umane superioare. Datorită alterării gustului estetic în condițiile industrializării, serializării și comercializării producției de artă sau a celei artizanale, apare și un public kitsch cu gusturi estetice kitsch, predispus a fi receptiv la vulgaritate, la gregar sau la melodramatic“.

Termenul „kitsch“ (

)a

intrat în uzul vocabularului de specialitate relativ recent, în cursul celei de-a doua

jumătați al secolului al XX-lea, fiind folosit pentru prima oara cu sensul modern în timpul unui congres pe teme artistice, desfășurat la München, în anul 1860. In limba germană, verbul „Kitschen“ este folosit cu sensul general de „a face ceva de mantuială“ și, cu o conotație specială, pentru „a transforma mobila veche“; „verkitschen“, termen derivat din aceeași rădăcină, semnifică „a degrada, a poci, a măslui“. Din această perspectivă, așa cum ata Abraham Moles, unul dintre primii teoreticieni ai fenomenului, in cartea sa intitulată

„Psihologia kitsch-ului“, termenul indică „o gandire etică subiacentă de negare a autenticului. (

înseamna «fușereală» și reprezintă o consecintă estetică a punerii în vânzare a tuturor produselor unei societăți în magazine, care devin - ca și gările - adevărate temple“. Existând latent sau manifest in toate epocile istorice, kitsch-ul are totuși perioadele sale de prosperitate, dintre care cea mai apropiată de modernitate (și, de altfel, etapa decisivă, care a marcat expansiunea sa nestavilită până în epoca actuală) este reprezentată de evoluția civilizației burgheze. Potrivit aceluiași autor, „kitsch-ul se afirma cu tărie în momentul în care burghezia ajunge la abundență, adică la un exces de mijloace în raport cu necesitățile“, deci la un soi de gratuitate – ințeleasă ca lipsa de consistență -, moment în care își impune fară drept de apel propriile norme în domeniul producției artistice. În acest context, „kitsch-ul este indisolubil legat de artă, așa cum autenticul este legat de autentic“.

) Kitsch

Termenul kitsch anunță în subsolul său premisele unei înțelegeri mult mai cuprinzătoare decât cea din sfera artisticului și intuim că n-ar fi nepotrivit să extindem aria acestui termen asupra întregii vieți sociale, preponderent în zona : tendințe- curente și credințe, obiceiuri vechi și obiceiuri noi.

Propunem un correspondent în limba română a termenului kitsch, prin cuvântul :

ÎNLOCUITOR = în contextul de față și în accepțiunea noastră cuvântul face referire la toate acele lucruri și stări de fapt ce se propun în mediul uman ca substitute celor autentice prin argumente ce incită și conduc ființa umană către libertinaj și prost gust ; obscenitate și agresivitate ; iresponsabilitate civică și etică.

ÎNLOCUITORUL / kitsch-ul este un produs subcultural, o manifestare alterată a expresiei frumosului din ființa umană sub presiunea ignoranței, nonvalorii și a lipsei de educație. Este un produs ce apare și se instalează în acele societăți încercate de sărăcie și decadență morală, dezorientate de ieftina și colorata piață a altor culturi exterioare lor. Efectul acestor invazii, în primul rând comerciale, este devastator pentru perenitatea tradițiilor a valorilor spirituale și autenticitații specificului național.

ÎNLOCUITORUL / kitsch-ul este o atitudine deviantă a dinamicii sociale în absența fenomenului cultural și artistic autentic. Când viața comercială înclină balanța înspre propria-i parte face ca acel esențial echilibru între domeniile de activitate umană să fie alterat până la decadență și vulgaritate. Dacă considerăm momentele de criză ale omenirii ca momente de dezechilibru între aceste principale

domenii de activitate, atunci ne va fi mai ușor să identificăm și să afirmăm că puține sunt acele momente de echilibru și înflorire autentică.

ÎNLOCUITORUL / kitsch-ul este astăzi un parazit cu o putere de adaptabilitate și camuflare cameleonică în spațiul tradițiilor și credințelor unui popor vlăguit spiritual și economic (precum poporul roman acum). În disperarea satisfacerii nevoilor și confortului zilnic îl acceptăm în casele noastre nu numai prin produsele alimentare și de întreținere, dar în primul rând prin intermediul mijloacelor media : presă, radio și televiziune. Supuși constant contaminării ajungem in scurt timp să ne acomodăm cu efectele virusului aducandu-ne în starea de dependență.

ÎNLOCUITORUL / kitsch-ul este un fenomen ce nu poate fi situat în sfera artei, culturii, a eticului sau moralei, el poate fi in cel mai fericit caz situat la periferia vulgara a profanului, a uratului. Kitchul nu se poate raporta la sacru decat ca o esenta a vulgaritatii profanului.

ÎNLOCUITORUL / kitsch-ul este intr-o perpetua stare de contrafacere si imitare a autenticului a Adevarului : mancarea sintetica este o copie in forma a celei naturale, industria divertismentului imita autenticitatea starilor emotionale, presa trunchiaza si modeleaza adevarul dupa interesele grupurilor de influenta, toleranta se substituie milosardiei acceptand deviatiile ca reguli, si exemplele pot continua…

1.Un ÎNLOCUITOR creeaza dependenta prin usoara accesibilitate financiara si viata scurta pe care

o are in comparatie cu rivalul sau produsul autentic ce se transmite de la o generatie la alta crescandu-i

valoarea culturala. Sentimentul estetic si practic pe care-l genereaza un produs autentic este unul ce izvoraste din tradiditie si este in opozitie cu kitchul ce nu poate depasi bariera timpului decat sprijinindu-se pe minciuna. Minciuna este un adevar pe jumatate de aceea are si picioarele scurte (viata scurta). Perenitatea autenticului se sustine pe trainicia valorilor traditionale specifice fiecarei natiuni (in cazul nostru valorile crestine).

2.Un ÎNLOCUITOR modifica fondul trairilor emotionale, durata si statornicia semnificatiilor lor intre oameni cat si legatura cu mediul natural. Obiectul autentic are la baza existentei sale o emotie umana de lunga durata impregnata de creator in materia obiectului in urma unui ritual mestesugaresc haric. Profunzimea si intensitatea emotionala a cestei amprente a creatorului face din obiect a fi nu numai un purtator de insusiri functionale ci si un generator de energie si stimulator de emotii estetice.

3. Un ÎNLOCUITOR copiaza autenticul in forma lui dar nu-i poate fura continutul de semnificatii

si valori. O icoana tiparita si patinata manual se deosebeste de cea pictata de mana artistului, invechita

de timp si fumul lumanarilor. Ce face aceasta deosebire ? Masina de tiparit si mana artistului. Masina de tiparit poate multiplica aceeasi imagine de fiecare data la fel. Mana artistului cu fiecare repetitie a aceluiasi subiect da nastere unui alte lucrari datorita unicitatii emotiilor sale in momentul realizarii . Ce se pierde ce se castiga ? In cazul masinii de tiparit castigul este in plan material, exprimat prin

productivitate, dar pierderea in plan spiritual si cultural este data de excluderea semnificatiilor mestesugului ritualic pe care mana si inima artistului il savarsesc impregnandu-l in memoria estetica a obiectului.

Traim intr-o perioda in care viteza de productie este mai mare de cat cea de consum. Paleta de produse este atat de diversificata si oferta atat de variata incat mintea unui om ramane prinsa in sindromul consumismului de la un salariu la altul. Varietatea si diversitatea produselor este ca o ploaie meteoritica din fata careia nu te poti salva. In felul acesta mintea ramane blocata in dorinta de a-si oferi si altceva din acest corn al abundentei. Acest sistem concurential al produselor de serie isi selecteaza tintele cele mai vulnerabile din societate : clasa de mijloc si oamenii saraci. Considerand ca mai mult de trei sferturi din populatie apartin acestor categorii sociale putem aprecia usor succesul de

piata pe care il pot avea aceste produse. Strategia acestui malefic sistem commercial se dezvolta si se sustine pe politicile globalizatoare ale guvernelor si avantul ofensiv al industriei media prin intermediul internetulului, televizorului, radioului si presei. Bombardamentul informational este cu mult peste puterea de aparare a victimelor acestui sistem. Argumentele pe care le invoca eminentele cenusii ale acestui galopant sistem concurential sunt : suprapopularea planetei si viteza de circulatie a informatiei. In acest peisaj apocaliptic kitsch-ul este unul din protagonistii principali. Prin diversitatea sa de forme, gusturi si culori el se ofera vietilor noastre pentru putin. Pentru putin, deoarece produsul pe care ni-l oferim este un INLOCUITOR nu cel AUTENTIC. Din nefericire ne oferim ceea ce ni se da nu ceea ce am putea alege daca am cunoaste. Produsul autentic este acel produs care prin forma si continut emana/reflecta chintesenta acelui sistem de valori pe care cultura si credinta unui popor le afirma ca adevaruri fundamentale, canonice. Trauma pe care o produce flagelul ÎNLOCUITORului in mintea oamenilor este aceea ca vor deveni orbi si surzi in fata valorilor autentice. Nu vor mai fi in putinta de a putea deosebi valoarea de nonvaloare ; ilocuitorul de autentic. Din acest moment sistemul de valori ale unui culturi incepe sa fie subminat chiar din interior. Trainicia emotiilor autentice este inlocuita cu efemeritatea emotiilor frivole ce exalta simtirea momentan fara rezonanta in timp. In dinamica acestui conglomerat de emotii deviante verbul a fi este asociat cu a avea. Nu poti fi daca nu ai. Iresponsabilitatea si lipsa de interes pe care tanara generatie o manifesta fata de autenticile valori culturale si morale este rezultatul infestarii constiintelor predecesorilor si educatorilor lor cu vatamatorul flagel al kitsch-ului.

Pentru a ne apara in fata acestui flagel este foarte important sa reusim sa-l deosebim in pestritul peisaj spiritual si cultural, caci in aceste doua zone vom cauta sa identificam si sa localizam focarele flagelului mai sus amintit. Este o lucrare simpla si clara intr-o prima faza de lucru, dar pe masura ce se inainteaza devine deosebit de nuantata si complexa. Nu-i usor sa separi albul de negru intr-o pata gri.

Avem datoria in fata generatiilor mai tinere si viitoare sa declansam aceasta campanie de identificare si respingere a surogatului cultural si spiritual ce se propaga prin sursele de cult si cultura regionale, liniile de comert si difuzoarele media.

Vom cauta impreuna cu tinerii prin actiuni de cercetare sa redescoperim frumusetea si diversitatea produselor autentice de uz caznic si gospodaresc specifice diverselor regiuni din tara. Vom forma echipe pilot ce vor avea spre studiu tipuri de gospodarii si familiile de obiecte ce le compun.

Vom dezvolta impreuna cu tinerii activitati de recunoastere a atitudinilor kitch promovate in societatea romanesca ca modele culturale si morale.

Nu numai prin educatia gustului pentru frumos si autentic vom savarsi aceasta lucrare de revigorare a constiintelor tinere din randul studentilor si liceeenilor dar si printr-un program de aducere in fata (prin mijloace specifice comunicarii vizuale ) a acelor generatori de cultura autentica romaneasca.

Vom defini impreuna cu tinerii si vom promova BUNUL GUST, BUNUL SIMT si BUNACUVIINTA CRESTINA ca principii de baza in inlaturarea prostului gust de zi cu zi, a falselor valori morale si culturale, altfel spus a ÎNLOCUITORilor de tot felul.

Scopul acestor eforturi este unul singur : RECUNOASTEREA SI EVITAREA INLOCUITORILOR.

In continuare aduc ca argument pentru cele de mai sus un articol din gazeta “Ziarul de Duminica” al istoricului de arta Adrian-Silvan Ionescu.

KITSCH-UL CEL DE TOATE ZILELE / Copii in lupta cu kitsch-ul

Am parafrazat titlul unui film al actorului adolescent Mickey Rooney Copii in lupta cu viata (1939, R: Busby Berkeley) pentru a prezenta o expozitie deschisa la etajul 3 al Facultatii de Istorie a Universitatii Bucuresti, in intervalul 28 aprilie-6 iunie 2009. Intitulata „Kitsch-ul, un stil de viata", manifestarea este rodul stradaniilor unui grup de studenti entuziasti reuniti in Cercul de istoria artei, coordonati de conf. univ. Ecaterian Lung, conf. univ. Mihaela Pop, conf univ. Florentina Nitu si lector univ. Daniela Zaharia.

Deoarece kitsch-ul a fost totdeauna asociat de elitele intelectuale cu umorul involuntar suscitat de cei inrobiti lui, expozitia contine o mare doza de hilar si autoironie pentru ca, multe dintre obiecte provin din propriile case ale organizatorilor, fapt ce denota constientizarea la care au ajuns acestia ca duc o viata infestata de kitsch. Cum se feresc ei de aceasta situatie? Sau cum reusesc sa se detaseze intr-atat incat sa analizeze fenomenul cu spirit si ochi critic? Sau cum si-l asuma atunci cand afirma ca „baza existentei zilnice este kitsch" (poate la ei, nu si la noi!!!)? Afirmatia este riscanta si mefienta pentru ca ne ofera adevarata fata si dimensiune a acestui fenomen. Dar pot ei delimita, cu exactitate, unde incepe si unde se sfarseste kitsch-ul? Sau, mai corect pusa intrebarea: stiu ei, intr-adevar, ce este kitsch-ul? Au citit oare vreo lucrare fundamentala despre kitsch? Au parcurs, cu temeinicie, magistrala lucrare Ce se va imtampla maine (Ed. Albatros, Bucuresti, 1972) semnata de esteticianul roman Gheorghe Achitei? Chiar daca demersul lor nu denota o aprofundare a exegezelor dedicate fenomenului este, totusi, salutar ca tinerii realizatori s-au sesizat asupra pernicioasei coabitari cu produsele kitsch care risca sa ne sufoce prin productia de serie si dominatia mentalitatii care o genereaza. Totul este generat de lipsa de cultura si limitarea loisir-ului la ofertele (ne)limitate ale programelor TV. Fiecare epoca si-a avut kitsch-ul ei chiar daca termenul nu a fost instituit decat tarziu, in sec.XX asa ca o investigare a istoriei fenomenului nu ar fi deloc neinteresanta si ar putea constitui subiectul unei teze de doctorat. Spre pilda, pictura Biedermeyer, comparata cu aceea a maestrilor academisti si realisti dedati marilor teme alegorice sau istorice, era kitsch. Comportamentul, vestimentatia, placerile simple, petrecerea timpului la baluri populare si la comedii de targ ale burghezilor si proletarilor parizieni din veacul al XIX-lea erau privite cu dispret si luate in deradere de aristocratii din Foburgul St.Germain. Autorii includ in categoria kitsch toate materialele comune ce incearca sa le imite pe cele nobile, precum „lemnul folosit pentru imitarea marmurei, zincul alamuit, bronzul aurit, in general, materiale deghizate care trimit la ideea de surogat". Aceasta este o eroare inpardonabila, pentru ca atunci s-ar anula valoarea incontestabila a multor resedinte bogate si a multor oprere de arta din secolul XIX, de la noi sau de aiurea: ceasuri de masa, cu sculpturi din bronz, ornamente arhitectonice, mobilier cu furnir ce aminteste de lemnul rar, etc. In aceasta categorie ar intra si monumentalul hol de onoare al Palatului Sutu, cu paramentele si coloanele sale maiestrit pictate pentru a sugera marmura si cu aplicele sale de bronz poleit. Putem oare sa contestam valoarea acestui edificiu de patrimoniu din Capitala noastra? Certamente, nu! Perioada contemporana a excelat in productia kitsch. Saracia si carentele educationale ce au frustrat publicul din societatea comunista de gust artistic si de posibilitatile de a accede la

marea arta, au dus la proliferarea kitsch-ului.Sa ne amintim cateva obiecte din interioarele de cartier romanesc de acum 50 de ani unde, daca gazda se respecta, nu puteau lipsi milieul – pronuntat, cu emfaza, „mileu" - de pe masa si lada studioului (mai stiu tinerii de azi ce era acela un studio, idealul oricarei familii?), garoafele sau trandafirii lucrati cu acul, din ata colorata, si prinsi de cheia de la sifonier sau de la bufet ce, mai tarziu, prin 1959-60, au fost inlocuiti cu buchete de flori din plastic, asezate ceremonios in vaze pretentioase, de cristal. Dupa marile demonstratii muncitoresti de 1 Mai sau 23 August, vazele primeau flori „proaspete", aduse acasa de copiii care statusera pe trotuar si cascasera gura la parada. Fie le culesesera de pe jos, fie le primisera de la demonstrantii vlaguiti ce incercau sa scape de aceste obiecte de recuzita festivista ce nu faceau parte din inventarul intreprinderii pentru care fusesera scosi la manifestatie, la fel ca drapelele ce trebuiau returnate la administratie sau la B.O.B.: erau niste cracute naturale pe care fusesera prinse, cu lita, flori de mar, de gutui, cires sau corcodus, taiate din panza colorata, apretata, si executate in atelierele UCECOM. Pe peretele dormitorului era panotata o „tapiserie" mecanica reprezentand cel mai adesea

„Rapirea din serai". Din vitrina nu puteau lipsi bibelourile, cat mai multe si cat mai variate, intre care tronau elefantul cu trompa ridicata si cainele lup, pestele din sticla si barcutele lipite pe scoica, pe a caror unica vela era scris, dupa caz, Mamaia, Mangalia sau Eforie Sud, locurile de unde fusese procurata, drept amintire, la sfarsitul concediului cu bilet prin sindicat. Cei cu dare de mana si gust pentru romanele de aventuri, aveau cocotata pe dulap o corabie cu trei catarge si panze din celuloid, iar cei ce iubeau istoria tineau la mare cinste un „Napoleon de ghips", mulaj al cine stie carei statuete a imparatului, colorata strident, cu duco. In bucatarie erau agatate paretare lucrate de gospodina cu acul, avand compozitii naive si texte la fel, precum „Bucatareasa frumoasa face mancarea gustoasa". O inspirata artista decoratoare, Lila Pasima, a inclus aceste expresii ale kitsch-ului in instalatiile sale conferindu-le o viata noua in lumea artei culte. Miniaturizarea obiectelor de utilitate curenta din gospodaria traditionala taraneasca cani, blide, linguri, cauce, covoare este o degenerare spre kitsch a mestesugului popular ce, pentru castig sigur, face concesii pietei lipsite de gust. Unde sunt lingurarii de altadata? Cati rudari mai fac lingurile cu forme elegante, perfecte in ergonomia lor, innobilate doar cu o steluta verde cu punct rosu in mijloc, aplicata pe maner cu o stampila taiata in guma? Mai cautate sunt lingurile cu multe crestaturi completate cu un intreg set de masa, furculita si

cutit

chioscurile, plasate strategic, pe traseele turistice, in parcarea Castelului Bran sau in preajma Castelului Peles, sunt asfixiate de asemenea produse „hand made", dar si de industria „horror" chinezeasca care pune la dispozitie amatorilor masti ale lui Dracula, mici „zombies" cantatori sau urlatori, gheare, dinti, costume si farduri pentru serbarea de Halloween traditionala in mediul american, dar total straina la noi, desi deja implantata in mediile infantile, la fel ca si St.Valentin’s Day pentru cele adolescentine. Shop-urile de suveniruri din intreaga lume sunt pline de produse kitsch, de la Paris la Londra si Roma, de la New York la Washington si Las Vegas (poate cel mai reprezentativ loc de pe

pamant unde kitsch-ul este la tot pasul si se consuma cu polonicul de publicul flamand de el):

turnul Eiffel, Big Ben, Statuia Libertatii pot fi achizitionate de la orice dimensiune, de la brelocuri minuscule la bibelouri, lampi, etc. Nici muzeele nu sunt scutite de kitsch, iar gadget- urile conjuncturale ce insotesc marile expozitii temporare propun o mare varietate de forme si materiale, in concordanta cu posibilitatile financiare ale fiecaruia: o bijuterie de aur dupa Lalique, o cravata de matase cu un peisaj de Seurat sau o abstractiune de Kandinsky sau, daca amatorul este mai saracut, poate fi un maieu (t-shirt) cu aceleasi modele sau, si mai ieftin, un

batic, o batista, un carnet de note sau

Kitsch-ul este expresia plenara a societatii de consum, umpland golurile culturale cu o industrie pseudo-artistica. Ne paste si pe noi, romanii, din ce in ce mai mult prin aspiratia de a

de lemn. (Cine a vazut vreodata, pe masa unui satean, un cutit de lemn!?!). Toate

un creion pe care este imprimat motivul respectiv.

recupera cat mai repede timpul pierdut in timpul noptii bolsevice si de a ne alinia tarilor dezvoltate de unde a disparut demult gustul. Pazea de kitsch!

Continuând argumentația de mai sus in spatiul liturgic ne folosim de un articol al d-nei Conf.

Dr. Mihaela Palade

Imparatia kitsch-ului

Daca una din extremele rastalmacirii menirii artistice a icoanei conduce catre idolatrizarea artei, cealalta pierde sensul estetic specific si bunul gust, inscriindu-se pe coordonatele kitsch- ului, fenomen specific pervertirii estetice de orice fel. Termenul kitsch, de origine germana, desemnand arta de prost gust sau pseudoarta, este greu traductibil. Dupa unii, el s-ar raporta etimologic la expresia engleza sketch, desemnand improvizatie. Dupa altii, ar fi vorba de "simpla prescurtare a formulei autohtone etwas verkitschen, care, ea insasi, se cere tradusa mai pe larg in etwas biliing losschlagen, adica ceva aproximativ degradat, apt a fi vandut ieftin."

Cuvantul este foarte cunoscut in germana vorbita, dar cu sensul modern el a aparut la Munchen, in 1860; Kitschen insemna "a face ceva de mantuiala", iar verkitscen, "a degrada, a poci, a maslui", asadar a vinde cuiva altceva in locul lucrului solicitat.

In tara noastra, primul care a tratat problema kitsch-ului a fost Lucian Blaga, in lucrarea Arta si valoare, in care el il desemna ca fiind o structura deplasata, care s-a sustras legii nontransponibilitatii, acea lege care, dupa opinia filosofului roman, "decreteaza ca structurile obiective ale esteticului natural nu pot fi transpuse intocmai in arta fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala, si nici invers: structurile obiective ale esteticului artistic nu pot fi transpuse aidoma in natura, fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala."' Aceasta abatere constituie o structura "numita paraestetica", (para-kalia), dat fiind faptul ca nu exista nici un termen in limba romana, sau in alta limba, care sa caracterizeze mai bine acest estetic sau frumos deplasat. Germanii recurg la "designarea dezaprobativa prin cuvantul "Kitsch", cand e vorba despre un anume pretins frumos, care unora le produce totusi placere. O traducere a termenului Kitsch e imposibila. Kitsch-ul este insa neindoios unul din cazurile paraesteticului. Se uziteaza cuvantul german in practica zilnica a gustului si in critica

De altfel, cuvantul grecesc, pe care-l propunem (paraesteticul, para-kalia), reda mai

bine decat cuvantul german contraventiile la legea nontransponibilitatii."

artistica

Fenomenul respectiv este indisolubil legat de arta, asa cum neautenticul este legat de autentic. "O farama de kitsch exista in orice fel de arta", spune Broch, fiindca in orice fel de arta exista un minimum de conventionalism, de dorinta de a face pe placul clientului, de care nu este scutit nici un maestru."

Kitsch-ul a patruns in lumea artei, e drept ca pe poarta din dos, dar acum figureaza in dictionare, iar maine poate fi prezent in antologii si chiar in colectii de arta - socotit fiind a fi o forma extravaganta de arta, obisnuita in timpurile actuale.

In domeniul artei crestine, de la intentie la realizare, intreaga biserica-locas de cult - zidire, pictura, mobilier, elemente decorative - se doreste a fi integrata universului artistic. Profunzimea semnificatiilor sale cere ca ea sa fie impodobita cat mai frumos cu putinta, ea fiind "mireasa a lui Hristos", raiul pe pamant, spatiu ce potoleste, in parte, nostalgia frumusetii pierdute, dar si spatiul zilei a opta, inchipuind frumusetea imparatiei cerurilor. De aceea, este un adevar unanim acceptat acela ca biserica trebuie sa fie cat mai frumoasa cu putinta, aspect ce aproape ca nu mai necesita nici o argumentatie. Fiecare isi doreste un locas de cult impodobit astfel incat sa fie icoana vie a tuturor sensurilor simbolice expuse mai sus.

Daca parerile sunt unanime cu privire la necesitatea impodobirii locasului de cult, necazurile incep sa apara pe drumul de trecere de la teorie la practica, caci nu toti vad podoaba in acelasi mod. Cu privire la categoria estetica a frumosului, a fost recunoscut faptul ca ea ramane problema cea mai putin clara, cea mai putin rezolvata. Iar daca, teoretic, nu s-a putut afla o definire unanim acceptata a frumosului si a manifestarilor sale, nici in practica lucrurile nu stau mai bine.

Fiecare a inteles sa infrumuseteze spatiile in care isi duce traiul cum s-a priceput mai bine. Din pacate, casele au deschis larg usa, lasand sa patrunda produse de un gust artistic mai mult decat indoielnic si, avand in vedere ca biserica este si ea casa Domnului, e de la sine inteles de ce microbul respectivei denaturari a bunului gust nu a ocolit nici sfantul locas, ba, uneori, tocmai aici s-a facut mai remarcat.

Daca se poate vorbi despre "o arta kitsch sau mai degraba un kitsch al Artei, care se refera fie la obiecte de arta, in sensul clasic la termenului, fie la un anumit tip de aranjare a acestora intr-un cadru dat si la relatiile dintre ele", atunci spatiile de cult sunt dintre cele mai vulnerabile la acest fenomen, dat fiind caracterul lor sintetic, dar si datorita scopului ce trebuie sa-l indeplineasca si care e socotit, adesea, a scuza mijloacele.

Prin insesi structura si istoricul lor, bisericile sunt un amalgam de stiluri si curente artistice, suprapuse intr-o devalmasie explicabila de curgerea timpului, asemenea obiectelor dintr-un anticariat de lux, o "harababura" adesea pitoreasca, intr-un registru estetic inconfundabil.

Intr-un spatiu eclesial, singura care a ramas aproape neschimbata a fost structura arhitecturala. In rest, sculptura in lemn si pictura au putut fi inlocuite, din motive obiective sau nu, in timp ce elementele decorative, candelabrele sau sfesnicele, realizate adesea din metale pretioase, s- au numarat printre primele care au luat drumul topitoriilor.

In foarte putine cazuri se poate admira un spatiu eclesial unitar, pastrat fara interventii majore; cel mai des sunt intalnite bisericile in care s-a intervenit permanent, prin conservari sau restaurari sui-generis, mai mult sau putin binevenite.

Este greu ca mobilierul unei biserici sa ramana acelasi secole sau chiar decenii de-a randul. Pe langa modificarile aduse pieselor existente - reparatii ce cuprind inlocuiri partiale sau chiar totale, lacuiri in alte nuante, poleiri, schimbari ale materialului de tapiterie etc. -, mai pot aparea piese complet noi. O racla cu sfinte moaste, un baldachin sau un ancadrament de icoana sunt obiecte ce pot interveni intr-un spatiu existent, care are deja conturat un profil stilistic aparte. In situatia unor asemenea "implanturi" stilistice, exista cazuri in care se remarca, in primul rand, o lipsa de interes fata de situatia existenta, adica fata de spatiul in care urmeaza sa se integreze noutatile respective. Nu conteaza motivul decorativ existent, nici esenta lemnului sau lacul, amandoua imprimand o anumita cromatica, iar despre luminozitatea locului in care urmeaza sa fie amplasat obiectul, ea este de mult neglijata. Ultimele donatii de icoane, pictate in fel si chip si incadrate dupa cum s-a putut, se adauga si ele aglomerarii stilistice, deja prezente in spatiul eclesial.

Atunci cand nu se tine cont de "vecinatatile" stilistice, o asemenea alaturare a unor elemente este intotdeauna riscanta pentru bunul gust, fapt care conduce inevitabil catre esec. Valoarea unei piese poate fi amplificata sau, dimpotriva, minimalizata pana la ridicol, in functie de vecinatatea aleasa, pericolul mai mare aparand atunci cand, in acelasi spatiu, sunt nevoite sa convietuiasca mai multe curente artistice, manifestate in arhitectura, pictura, sculptura etc.

Adesea, picturile prezente in sfantul locas sunt departe nu numai de canoanele iconografice specifice Ortodoxiei, dar si de cele estetice. Adaugiri si alaturari de maniere picturale dintre cele mai diverse imprima un aer ciudat spatiului respectiv. in cazul icoanelor, adesea frapeaza ramele bogat ornamentate, cu volumetria si involburarile decorative specifice barocului, care parca sufoca chipul sfintilor.

Un autentic iconostas brancovenesc poate fi infasurat intr-un soi de marama cu iz popular - o panza brodata cu cruciulite la ora de lucru manual -, in timp ce confratele sau dintr-o biserica domneasca si regala - realizat, dupa cum cerea rangul, din marmura, email, alama si Murano, intr-o maniera straina duhului ortodox, dar cu un echilibru si bun gust rar intalnite astazi - poate fi "autohtonizat", primind niste mileuri din macrame, cu vazele sau vazisoarele de rigoare, cel mai adesea din plastic, priponite deasupra. "Boala" mileurilor si a stergarelor nu se limiteaza la ornarea iconostasului sau a tamplei, ci invadeaza toata biserica, astfel ca nici cel mai umil obiect nu scapa acestei campanii de cosmetizare, ce doreste mortis impodobirea casei Domnului dupa canoanele decorative specifice interioarelor unor piese de-ale conului Caragiale.

Nimeni nu ar avea ceva de obiectat in cazul interioarelor bisericilor taranesti, adica autentic populare, in care stergarele alese cu grija orneaza elementele mai importante, in special icoanele, creionand subtil, dar cu hotarare, drumul de la casa Domnului la casa taraneasca. Numai ca, in cazul unor spatii care nu sunt unitare stilistic, folosirea unor asemenea elemente "populare" - care, cel mai adesea, au pierdut drumul autenticului, esuand in "arta de mahala" - nu are rezultatele scontate.

In ultimul timp, chiar si sistemul de iluminat a favorizat aparitia a tot felul de culori, cat mai stridente, pestrite si neasortate, "gablonturi de plastic si obiecte luminoase cat mai nepotrivite, inconjurarea icoanelor cu tot felul de beculete cu efecte luminoase, care ne duc cu gandul mai degraba la discoteca decat la locasul de cult, si mai ales lipsa de cultura si de gust dovedita prin aplicarea acestor artificii ieftine si de proasta inspiratie lamonumentele istorice, vechi de cateva secole uneori. A aplica o cruce de plastic sau becuri care imita flacara ori beculete multicolore pe o catapeteasma de epoca sau intr-obiserica veche denota o totala lipsa de cultura si gust. O catapeteasma de valoare poate fi iluminata cu reflectoare discret asezate, care sa-i scoata in evidenta valoarea, nu prin becuri, ca la reclamele de Dra-gaica sau balci." Impresia degajata este aceea a unei lamentabile lipse de discernamant artistic, care ar putea induce gandul vreunei falii permise, intre frumusetea specifica lui Dumnezeu si frumusetea locasului Sau. Lasand la o parte aspectul unitatii stilistice, greu de respectat, in astfel de biserici frapeaza si numarul mare al elementelor decorative prezentate mai sus. Impresia este de expozitie cu produse artizanale, cat mai multe exponate intr-un spatiu cat mai restrans.

Dar decorativizarea bisericilor nu se opreste aici. Un servet brodat este oferit de catre fiica sau sotia epitropului, care doreste mortis ca el sa fie pus deasupra capului nu stiu carui sfant, asa, cam pe la mijlocul bisericii; o fata de masa cu "alesaturi" stralucitoare este donata de matusa unuia dintre enoriasii cu dare de mana si larg la inima, care si-a plecat mereu urechea la

nevoile financiare ale bisericii, astfel ca respectiva cusatura trebuie sa ajunga musai pe masa sfantului altar.

Vaze, vazisoare, cosuri ori ghivece, tablouri cu teme religioase sau chiar statuete, goblenuri sau tapiserii - mosteniri de familie -, cruci si crucifixe, medalioane si alte asemenea produse religioase - din ipsos -, pendule sau ceasuri "bratara" sunt ingramadite in spatiul, deja sufocat, al bisericii.

Pe de alta parte, necunoasterea sau nerecunoasterea faptului ca, in pictarea unei icoane, evlavia suplineste talentul poate conduce la situatia in care un enorias sau, mai rar, vreun preot, cumsecade si la locul lui in parohie, incepe sa picteze icoane, neavand nici cea mai mica tangenta cu sfera esteticului. Picturile lui se adreseaza numai enoriasilor respectivi, iar evlavia si faima sa de traitor autentic "gireaza" si estetic opera picturala.

Tot asa, capacitatile miraculoase de care se zvoneste ca ar suferi unii preoti conduc la stocarea in biserici a unui numar impresionant de obiecte apartinand celor ce se doresc a fi vindecati:

"am vazut candva intr-un altar, la o parohie al carei preot trecea drept mare "tamaduitor", rafturi ca in magazin, in care erau insirate toate aceste obiecte si m-am intrebat ce ar fi zis Mantuitorul daca ne-ar fi vazut si daca nu ne-ar fi apostrofat ca am transformat casa lui Dumnezeu in casa de negot."

Astfel, in incaperea sfantului altar pot fi intalnite obiecte de lenjerie intima, posete, genti sau portmonee. Intr-o asemenea invalmaseala cu nazuinte pseudotamaduitoare, cu greu s-ar mai putea gasi vreo corespondenta intre respectivul altar si Ierusalimul ceresc, a carui icoana ar trebui sa fie.

Este drept ca sufocarea spatiului eclesial cu fel de fel de obiecte, care mai de care mai nepotrivite, isi gaseste o justificare si in nevoia fireasca si extrem de laudabila de a aduce prinos de recunostinta pentru binefacerile primite. Dintotdeauna crestinul a simtit nevoia sa multumeasca in momentul in care rugile i-au fost ascultate, si asa au fost impodobite ori reparate locasurile de cult sau au aparut noi ctitorii. Cea mai la indemana era insa ofranda de mici dimensiuni, dar nu mai putin valoroasa, aparand ceea ce se cheama ex-voto. Numai ca lipsa unei selectii a acestor donatii poate crea situatii cel putin ciudate, cum ar fi unele icoane ce poarta in partea lor inferioara siruri de lantisoare, inele, chiar ceasuri si bratari, a caror luxurianta bogatie contrasteaza cu sobrietatea specifica chipului sfinteniei.

In acest context, recunostinta paraseste sfera bunului gust artistic, dar isi camufleaza aceasta

lipsa, suprapunandu-se peste un mod de manifestare specific crestin, milostenia, si se ascunde

in umbra acesteia, justificandu-si goliciunea estetica prin surplusul de religiozitate.

Dupa spusa Sfantului Apostol Pavel, darurile sunt impartite fiecaruia in chip diferentiat, dar prezenta unuia nu semnifica automat si prezenta celorlalte. Nimeni nu s-ar gandi sa condamne impulsurile generoase care i-au animat pe donatori, numai ca darul milosteniei nu poate justifica, sub nici o forma, lipsa bunului-simt artistic. Daca elanul "cosmetic" nu este stavilit cum trebuie, el nu se fereste sa inunde pana si spatiul sacru al locasului de cult, sfantul altar, sfanta masa, chiar si chivotul sfant. Din dorinta de a multumi sau de a obtine vreo binecuvantare asupra obiectelor de tot felul, pot fi intalnite situatii in care chivotul ajunge sa fie purtatorul a tot soiul de podoabe femeiesti - lantisoare, cruciulite, verighete, inele, rozarii -, fapt ce poate fi catalogat drept o adevarata impietate, chiar "profanare sau sacrilegiu".

O alta prezenta agresiva a kitsch-ului apare in cadrul spatiilor de pelerinaj, in care turismul si

comertul se cufunda in baia evlaviei, dar fara a renunta la naravurile comerciale. In asemenea conditii, obiec-tul-suvenir, antidotul uitarii, specific turismului, isi face aparitia aici sub forma suvenirului religios. Din pacate, forma sa de manifestare nu difera substantial de cea a confratelui sau turistic. Sunt preferate obiectele de mici dimensiuni, care pot fi purtate permanent, in scopul feririi de fortele malefice. În privinta formelor de manifestare ale "turismului religios", imaginatia nu pare sa aiba bariere, fiind extrem de inventiva in a

"inzestra" cu chipurile sfintilor cele mai diverse obiecte.

In acest sens, a fost alcatuita chiar o lista a produselor kitsch - de catre Consiliul municipal al

orasului Oberammergau, oras invadat de suveniruri si produse de artizanat religios -, lista, in care figureaza, printre altele: "1) realizarile de proasta calitate, lipsite de talent si de grija in executie, din orice material, care nu au nimic comun cu lucrarile autentice de arta populara, din domeniul picturii si al sculpturii; 2) transpunerile unui sentiment religios intr-un obiect cu destinatie profana, ca de exemplu jucariile cu Crucea Patimilor pe rotile, batistele si cravatele ornamentate cu chipul Fecioarei, precum si alte simboluri religioase deturnate de la scopurile lor, Hristi care fac cu ochiul etc."

Occidentul insusi a fost silit sa recunoasca faptul ca existenta multor picturi si sculpturi valoroase consacrate lui Hristos nu a impiedicat aparitia, in ultimul secol, a unei arte de cea mai proasta calitate. Ca atare, "o banala marfa religioasa cu caracter comercial a dat nastere acestor reprezentari de gang ale lui Hristos, oferite atat de des ca arta. Sentimentul religios a facut ca, din pacate, multi oameni si chiar clerici sa nu dezaprobe aceasta injosire a artei." Fapt care nu a rezolvat situatia, ce tine si de o anumita latura comerciala.

Nici in lumea ortodoxa lucrurile nu stau mai bine. Intre pelerinaj si turism drumul pare a fi extrem de scurt. Nevoia de pelerinaj a oricarui om a fost remarcata de catre cei care scot bani si din piatra seaca, deturnand-o "rapid catre turism, asa incat la Fatima sau la Ierusalim, de exemplu, sacrul se vinde si se cumpara cu nerusinare. In Tara Sfanta poti inchiria o cruce si o cununa cu spini si te poti fotografia purtandu-le, sau poti cumpara o ilustrata in care lisus iti face cu ochiul, fara ca vreun turist sa se scandalizeze! Exista chiar si salamuri cu chipul Mantuitorului pe eticheta, dupa cum poti cumpara si sticlute cu lacrimile Maicii Domnului sau bucati generoase din lemnul Sfintei Cruci! Ai nevoie de multa tarie sufleteasca pentru a ramane pelerin in Tara Sfanta, fara a te transforma in turist sau in altceva. Occidentul vinde si cumpara orice, in timp ce Rasaritul crestin pare a pastra inca duhul autentic al sfinteniei anumitor locuri, locasuri sau persoane. Inmanastirile si sihastriile romanesti, bunaoara, calugaria exista inca in mod real, chiar daca uneori calugarii sunt suspect de necunoscatori intr-ale teologiei, dar mai priceputi ca babele in diferite pseudocanoane si pseudorugaciuni alcatuite dupa formule numai de ei stiute." Se stie ca una din "bolile" fenomenului kitsch este minciuna. Realizarea respectiva este un substitut al adevaratului produs, un fals ce se manifesta in varii forme. Una dintre ele este surogatul, ce se defineste intotdeauna drept "produs, realizat la scara industriala, menit a inlocui, pe piata, un bun de larg consum cautat, fara a poseda totusi calitatile acestuia. Cand produsul autentic lipseste sau este foarte rar, ti se ofera - iar cateodata esti nevoit sa accepti constient, in lipsa de ceea ce te intereseaza - surogatul." Aparitia surogatului a fost favorizata de dezvoltarea industriei, care permite si nuantarea mijloacelor de reproducere in masa, astfel ca, in secolele al XlX-lea, dar mai ales al XX-lea, infloresc indeosebi "doua tipuri de surogat estetic: copia sau reproducerea, la dimensiuni reduse, a unei sculpturi sau a unei picturi cunoscute, bunaoara, si produsul ce "aduce a opera de arta" in general."

Comertul cu bibelouri, produse ale artei populare, dar mai ales "suveniruri" este nelipsit, integrat de mult, in mod special, in industria turismului. In privinta copiilor sau a reproducerilor ar trebui precizat faptul ca, atata timp cat ele nu-si depasesc statutul de "inlocuitor" al realului obiect, nefiind tratate ca opere de arta autentica, "nu intra in categoria surogatelor, ci raman accesorii autentice ale informatiei culturale, necesare oricarui om instruit."

In acest context, o problema o constituie reproducerile dupa icoane celebre, realizate prin mijloace tehnice din ce in ce mai performante, al caror rezultat doreste sa imite cat mai fidel icoana respectiva - daca se poate, si cu invechirea survenita in timp. Personal, nu consider reproducerile pe hartie ca fiind kitsch-uri -desi teologii rusi se declara impotriva lor - si consider ca este preferabil un xerox sau orice fel de alta copie dupa o icoana

autentica unei picturi ce desfide orice canoane iconografice si estetice. In general, cand un lucru este greu de obtinut sau extrem de scump, fiind astfel inaccesibil celor multi, se pune, firesc, problema gasirii unui inlocuitor, "mai lesne procurabil, posedand calitati asemanatoare, cel putin la prima vedere."

Intr-un interviu, regretatul pictor Horia Bernea a fost intrebat cum vede "icoana de azi, icoana-kitsch, de care sunt invadate consignatiile, chiar si bisericile? Nu ma refer la realizarea artistica, dar poate fi un xerox o icoana?' -"Da, dar depinde dupa ce a fost facut xerox-ul. Duhul se transmite pe diferite cai, pe cele mai neasteptate. Kitsch-ul iese din neadecvare. Practic, kitsch-ul nu este o lipsa de gust; de unde apare lipsa de gust, brusc, o data cu perioada de industrializare? Pana atunci lumea avea gust si dupa aceea nu mai are?" La o citire superficiala s-ar parea ca pictorul ar fi avocatul fenomenului kitsch iconografic, dar de fapt el ia apararea fenomenului industrializarii, manifestat acum si in cadrul artei iconografice. Nu este solutia cea mai fericita, si nici recomandata, dar, pentru foarte multi, reprezinta o cale de a avea macar chipul unui chip pictat in manieratraditionala ortodoxa. Arhitectura, pictura si sculptura cauta, fiecare prin mijloacele de exprimare specifice, sa materializeze intr-o formula ideala categoria estetica a frumosului. Un univers al frumosului, menit sa participe la rugaciunea ce se inalta in acel loc. Biserica nu este doar invelisul constructiv menit sa adaposteasca slujbele, ci, prin intreaga sa alcatuire, ea participa - sau ar trebui sa o faca - la cultul divin ce se desfasoara acolo. Aceasta este finalitatea artei eclesiale, dar care este adesea rastalmacita.

Kitsch-ul "infrumuseteaza" realitatea, ""poetizeaza" in aparenta proza vietii si de fapt "prozaizeaza" poezia ei autentica. Kitsch-ul toceste conflictele, suprima calea inlaturarii lor, "alina" dureri fara a le descoperi cauza, acopera rusinat rani ce s-ar cuveni vindecate. Si este cu atat mai rau cu cat face toate acestea cu "bunavointa" si cu "duiosie". "Pseudofrumusetea etalata nu are cum sa ostoiasca setea dupa frumosul autentic. Ramane mereu vie si nepotolita dorinta de a vedea, partial si dupa puterea fiecaruia, frumusetea zilei a opta.

Intre nazuinta catre frumosul artistic, specifica naturii umane, si dorul dupa frumusetea cea dintai, exista o intrepatrundere mult mai trainica decat ar putea parea la prima vedere. De fapt, nu se poate opera o separare intre frumosul artistic si cel spiritual. Drumul catre imparatia cerurilor trece intotdeauna numai prin biserica, icoana vie a frumusetilor celor nevazute. Nu exista decat o cale catre ele, iar aceasta nu trece niciodata prin "imparatia kitsch-ului". Lector Dr. Mihaela Palade