Sunteți pe pagina 1din 136

DĂNUŢ TANISLAV

GEOGRAFIA FIZICǍ A ROMÂNIEI

- NOTE DE CURS -

- 2010 -

Cuprins

1. Poziţia geografică ……………………………………………………

4

2. Evoluţia paleogeografică ……………………………………………

5

3. Relieful

3.1. Caractere generale …………………………………………………

13

3.2. Tipuri de relief

3.2.1. Relieful vulcanic …………………………………………

20

3.2.2. Suprafeţe de nivelare ……………………………………

23

3.2.3. Piemonturi ………………………………………………

26

3.2.4. Relieful glaciar ………….………………………………

29

3.2.5. Văi carpatice transversale …………………………………

35

3.2.6. Terase …….……………………………………………

38

3.2.7. Lunci ………….………

………………………………

41

3.3. Procese geomorfologice actuale …………………………………

44

4. Clima

4.1. Factorii genetici ai climei ………………………………………….

54

4.2. Principalele caracteristici climatice

4.2.1. Temperatura ……………………………………………….

58

4.2.2. Precipitaţiile ……………………………………………….

61

4.2.3. Vântul ……………………………………………………

64

4.3. Regionarea climatică ……………………….……………………

67

5. Hidrografia

5.1. Izvoarele minerale ………………………….……………………

73

5.2. Apele curgătoare

5.2.1. Configuraţia reţelei hidrografice şi modul ei de organizare.

75

5.2.2. Fluviul Dunărea - caracteristici hidrologice ………………

80

5.3. Lacurile …………………………………………

………………

83

5.4. Marea Neagră ……………………………………………………

88

2

6. Biogeografie

6.1. Zone şi etaje biogeografice

6.1.1.

Zona stepei ………………………………………………

95

6.1.2.

Zona silvostepei …………………………………………

98

6.1.3.

Zona pădurilor nemorale ………………………………….

99

6.1.4.

Etajul pădurilor nemorale …………………………………

101

6.1.5.

Etajul pădurilor boreale …………………………………

103

6.1.5.

Etajul subalpin …………………………………………….

105

6.1.6.

Etajul alpin ………………………………………………

106

6.2. Regionarea biogeografică…………….…………………………….

107

7. Solurile

7.1. Factorii pedogenetici ………………………………………………

112

7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea ………………………

113

7.3. Influenţa omului în degradarea solurilor …………………………

114

7.4. Diversitatea solurilor……………………………… ……………

114

8. Regionarea fizico-geografică …………………………………………

124

Bibliografie ……………………………………………………………

129

3

1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ

România este situată în emisfera nordică, la intersecţia paralelei de 45° lat.

N cu meridianul de 25° long.E, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Ecuator

şi Polul Nord. Teritoriul ţării se întinde pe 4°37’07” de latitudine, adică 525 km între 48°15’06” lat.N (Horodiştea) în nord şi 43°37’07” lat.N în sud (Zimnicea) şi între 20°15’44” long.E (Beba Veche) în vest şi 29°41’24” long.E (Sulina) în est. În Europa, România se găseşte în sud-estul Europei centrale, la contactul

cu Peninsula Balcanică şi Europa orientală. România este situată la 2800 km de Capul Nord, 1050 km de Capul Matapan, 2750 km de Capul Finisterre şi 2600 km de Munţii Ural. Suprafaţa (238.391 km²) o încadrează printre ţările de mărime mijlocie şi reprezintă 4,8% din suprafaţa continentului. În nord şi sud-est, România se învecinează cu Ucraina (lungimea frontierei este de 344 km pe ape curgătoare – Tisa, Suceava, Dunăre, braţul Chilia şi braţul Musura; 274 km pe uscat şi 32 km pe mare), iar în est cu Republica Moldova (681 km pe ape curgătoare – Prut). În sud, cu Bulgaria, frontiera se desfăşoară în lungul Dunării pe 470 km (de la confluenţa cu râul Timok), 139 km pe uscat şi 22 km pe mare. Frontiera sud-vestică, cu Serbia, cuprinde 290 km pe ape curgătoare (Dunăre, Timiş) şi 257 km pe uscat. În nord-vest, graniţa cu Ungaria se desfăşoară în cea mai mare parte pe uscat – 420 km şi numai 32 km pe Mureşul inferior. Caracteristicile geografice fundamentale ale României sunt date de aşezarea sa în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Poziţia geografică în sud-estul părţii centrale a Europei şi prezenţa Carpaţilor, fac ca pe teritoriul ţării noastre să se interfereze influenţe geografice vest- şi est-europene, balcanice şi pontice, rezultând o mare varietate a climei, vegetaţiei şi solurilor. Astfel, clima este temperat continentală, de tranziţie între clima continentală excesivă din est şi cea continentală moderată din centrul Europei, la care se adaugă influenţe mediteraneene şi baltice. Solurile fac tranziţia între solurile cenuşii ale Europei răsăritene, solurile brune caracteristice Europei centrale şi solurile brun-roşcate dezvoltate în sud- vestul continentului. Pe teritoriul ţării noastre sunt două importante limite biogeografice: limita vestică a stepei (în sud-estul României) şi limita estică a fagului. Fondul general faunistic şi floristic al României este central-european, însă este completat cu specii de origine pontică şi submediteraneană.

4

2. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICǍ

Conformaţia actuală a reliefului României este rezultatul unei îndelungate şi complicate evoluţii paleogeografice. Aplicarea tectonicii plăcilor sau a teoriei tectonicii globale a avut un rol important în precizarea cadrului morfostructural în care s-a desfăşurat această evoluţie. Structura teritoriului României este strâns legată de evoluţia oceanului Tethys, situat între plăcile africană (la sud) şi euroasiatică (la nord), şi de formarea lanţului muntos alpino-carpato-himalayan, proces început în urmă cu 200 milioane ani. Evoluţia teritoriului s-a desfăşurat în strânsă legătură cu deplasarea plăcii est-europene şi a unor microplăci situate în faţa ei, precum şi cu apariţia rifturilor. Pe teritoriul României, microplăcile transilvană, panonică, moesică şi a Mării Negre vin în contact cu placa euroasiatică. (a) Etapele de dezvoltare a reliefului Pe baza studiilor din domeniile stratigrafiei, tectonicii, paleontologiei, geofizicii şi geomorfologiei, s-a putut stabili istoria formării şi evoluţiei reliefului, ce cuprinde trei epoci: prehercinică, hercinică şi carpatică, fiecare incluzând mai multe etape, faze şi subfaze (Geografia României, vol.I, 1983). Epoca prehercinică (proterozoic – paleozoic inferior) este perioada în care se formează şi se nivelează soclurile platformelor Moldovenească, Valahă, Dobrogei Centrale şi de Sud. În prima etapă, s-a desfăşurat consolidarea Platformei Moldoveneşti după mişcările baikaliene şi a Platformei Moesice după orogeneza assyntică, la sfârşitul proterozoicului. Ambele uscaturi (Podişul Moldovei, sudul Câmpiei Române şi al Dobrogei), alcătuite din roci metamorfice şi magmatice, erau delimitate de un geosinclinal extins în Dobrogea Centrală şi de Nord. O altă arie geosinclinală funcţiona în partea de vest, în spaţiul carpatic, unde în cadrul a două cicluri – prebaikalian şi baikalian, s-au format şisturi cristaline mezometamorfice şi epimetamorfice. În cambrian, în condiţiile unui climat cald şi secetos, s-a format peneplena soclului precambrian, care alcătuieşte astăzi fundamentul Podişului Moldovei, Câmpiei Române şi Podişului Dobrogei de Sud. Ulterior, marginile platformelor au coborât spre aria geosinclinală (către vest, fundamentul Podişului Moldovei, iar cel al Câmpiei Române spre nord), iar intensificarea mişcărilor epirogenice negative a iniţiat un îndelungat proces de sedimentare. Într-o etapă ulterioară, în silurian, s-a desfăşurat orogeneza caledonică, care a determinat cutarea strânsă a sedimentelor din geosinclinalul Dobrogei Centrale, cu formarea şisturilor verzi. În geosinclinalul carpatic s-au format

5

cordiliere, în general paralele cu marginea Platformei Moldoveneşti, iar Dobrogea Centrală şi de Sud au fost exondate. În condiţiile unui climat cald, a rezultat o suprafaţă de nivelare care retează structurile şisturilor verzi, corelată cu stratele de Carapelit din regiunea Măcinului. Epoca hercinică s-a desfăşurat în decursul paleozoicului superior şi mezozoicului, interval în care au fost definitivate principalele trăsături structurale ale Dobrogei de Nord, s-au format şi consolidat blocurile cristaline carpatice, acestea fiind înălţate tectonic, peneplenizate şi fragmentate. Orogeneza hercinică (carbonifer şi permian) a determinat cutări, exondări şi magmatism granitic, atât în aria nord-dobrogeană, cât şi în geosinclinalul carpatic. S-au format Munţii Măcinului, regiunea devenind rigidă la începutul mezozoicului şi alăturându-se Dobrogei Centrale. Procese tectonice s-au manifestat şi-n geosinclinalul carpatic, unde s-au format cordiliere şi catene ce urmăreau vechiul contur al cordilierelor caledonice, însoţite de fenomene vulcanice intense, care au dus la apariţia unor lacolite şi batolite granitice. Datorită reactivării unor fracturi, în spaţiul dintre Platforma Moldovenească şi Dobrogea de Nord, prin fenomene de coborâre, s-a format Depresiunea Predobrogeană, continuată spre nord cu Depresiunea Bârladului. După carbonifer, masivele hercinice din Dobrogea de Nord şi din aria carpatică au fost supuse unei denudări intense, desfăşurată într-un climat cald şi umed, iniţial, apoi secetos. În aceste condiţii, în Dobrogea de Nord s-a format o suprafaţă de eroziune de tip pediplenă, fragmentată ulterior şi acoperită parţial în est şi sud de depozite triasice şi jurasice. Fenomene similare de denudare s-au desfăşurat şi în aria carpatică, pediplena carpatică fiind fosilizată. Mişcările kimmerice au avut ca efect fragmentarea blocurilor cristaline hercinice şi formarea bazinelor de sedimentare cretacice şi neogene, conturând practic cadrul structural al Carpaţilor. Prima fază mişcările kimmerice vechi (triasic – jurasic inferior) – s-a manifestat prin erupţii puternice de-a lungul liniilor de falie, ce au format platoul de diabaze de la Niculiţel. Fenomene vulcanice s-au manifestat şi-n regiunea situată la nord de Mureş, unde continuă până în cretacic. Se înregistrează mişcări tectonice intense pe verticală, care au determinat fragmentarea masivelor hercinice şi formarea unor depresiuni tectonice (Haţeg, Reşiţa–Moldova Nouă). Ca urmare a acestor mişcări are loc o exondare de ansamblu a reliefului, urmată de procese intense de denudare, desfăşurate într-un climat cald şi umed. A doua fază mişcările kimmerice noi (jurasic mediu şi superior) – provoacă modificări semnificative în aria Munţilor Apuseni, unde se accentuează structura de horsturi şi grabene, prin mişcări tectonice diferenţiate, care au

6

conturat structurile bloc ale acestora. În Carpaţii Orientali, se conturează geosinclinalul flişului cretacic, în care au loc procese intense de scufundare. Din jurasicul superior până în cretacicul inferior, într-un climat umed tropical, s-au format cuverturile lateritice din Munţii Bihorului şi Pădurea Craiului. Epoca carpatică (cretacicul inferior – actual) este cea mai importantă pentru configuraţia reliefului României. S-a realizat o consolidare structurală a unităţilor cristalino-mezozoice, urmată de formarea unei întinse peneplene carpatice. Au fost caracteristice mişcări epirogenice intense cu sensuri opuse, ce au înălţat ramurile carpatice şi scufundat ariile depresionare şi platformele. Mişcările neotectonice au dus la ridicarea Carpaţilor în ansamblu, inclusiv a unităţilor scufundate anterior. Etapa carpatică veche (cretacic mediu – paleogen) se caracterizează prin procese intense de cutare, vulcanism, dar şi prin formarea complexului sculptural Borăscu. În cadrul orogenezei austrice s-au produs fenomene intense de cutare şi şariaj. În Carpaţii Meridionali s-a format pânza getică, iar în Munţii Apuseni, peste autohtonul de Bihor a încălecat pânza de Codru. În Carpaţii Orientali pânza transilvană a încălecat spre est depozitele din aria depresionară, iar pânza bucovinică a dus la încălecarea cristalinului peste aria flişului intern. În ansamblu, a avut loc o ridicare a regiunii cristalino-mezozoice şi o coborâre tectonică a bazinelor Haţeg, Borod, Ghimbav-Rucăr. În cretacicul mediu s-au produs procese intense de modelare a reliefului în condiţiile unui climat tropical umed. Orogeneza laramică (senonian superior – paleocen) a definitivat configuraţia structurală a zonei cristalino-mezozoice în Carpaţii Orientali, precum şi cutarea formaţiunilor aparţinând flişului cretacic conturat într-un sistem de pânze de şariaj. În Dobrogea, s-a individualizat structural Podişul Babadagului. În vestul ţării, formarea şi activarea unor fracturi a produs scufundarea blocurilor transilvan şi panonic, conturând conformaţia de horst a Munţilor Apuseni. S-au înregistrat erupţii vulcanice acide, care au pus în loc banatitele. Spre sfârşitul acestei faze, trăsăturile de ansamblu ale Carpaţilor erau conturate, şi cea mai mare parte a teritoriului României era exondată. Modelarea s-a desfăşurat în condiţiile unui climat tropical, ce a dus la formarea pediplenei carpatice (complexul sculptural Borăscu). Etapa neocarpatică ajunge să contureze edificiul carpatic, prin continuarea proceselor de cutare din geosinclinalul carpatic şi prin mişcările epirogenice predominant pozitive, manifestate nu numai în Carpaţi şi Subcarpaţi, dar şi în podişuri şi chiar în câmpii. Erupţiile au creat lanţul vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali. Concomitent, agenţii subaerieni formează mai multe trepte de relief.

7

Mişcările savice definitivează flişul paleogen, ca unitate structurală distinctă. De asemenea, se schiţează depresiunile-golfuri de pe latura vestică a Munţilor Apuseni şi Banatului. Se continuă subsidenţa în Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică. La contactul dintre munte şi spaţiile mai joase din jur s-au format piemonturi întinse acvitanian-burdigaliene. Modelarea prebadeniană a dus la sculptarea nivelului superior al complexului sculptural Râu-Şes, care nivelează şi flişul cretacic al Carpaţilor Orientali. Mişcările stirice (badenian) şi moldavice (badenian–sarmaţian) au determinat cutarea formaţiunilor din Subcarpaţii Moldovei. Tot acum s-au înregistrat primele erupţii neogene din nordul Carpaţilor Orientali şi Munţii Apuseni. S-a continuat scufundarea Masivului Transilvan şi a celui Panonic, s-a pus în evidenţă avanfosa de la exteriorul Carpaţilor, în care se acumulau depozite mio-pliocene. În sarmaţianul mediu şi superior se înregistrează o nouă fază de formare a piemonturilor. Mişcările attice (sarmaţian superior) au determinat o ridicare accentuată a arcului carpatic, însoţită de exondarea unor depresiuni-golfuri şi bazine interne. La curbura Carpaţilor, a început cutarea formaţiunilor din avanfosă. Concomitent se desfăşoară erupţii vulcanice din ce în ce mai intense în vestul Carpaţilor Orientali şi Munţii Apuseni. În condiţiile unui climat mediteranean, s-a format nivelul inferior al complexului sculptural Râu-Şes. Mişcările rhodanice (dacian) au determinat o ridicare de ansamblu a Carpaţilor şi a regiunilor periferice şi retragerea apelor din Bazinul Transilvaniei, Podişului Moldovei, ca şi din regiunile colinare şi din golfurile din vestul ţării. Mişcările valahe s-au manifestat în Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii Olteniei, determinând cutarea formaţiunilor de molasă în cute largi şi cute diapire. În Podişul Transilvaniei, se definitivează structura în domuri şi cute diapire. În Carpaţi, continuă procesul de înălţare în două faze, formându-se două nivele în cadrul văilor. În villafranchian, la exteriorul Carpaţilor s-au acumulat depozite groase fluvio-torenţiale, creând piemonturi (în Piemontul Getic, în depresiunile Lăpuşului, Oaşului, Beiuşului). În romanian, s-a realizat o fragmentare intensă a regiunilor deluroase şi o detaşare prin eroziune a depresiunilor şi culoarelor de contact. Tot acum se înregistrează erupţii vulcanice intense în vestul Carpaţilor Orientali, unde s-a clădit lanţul vulcanic Călimani- Harghita. În cuaternar, se formează Câmpia Banato-Crişană, Câmpia Română, începe conturarea Deltei Dunării şi se definitivează trăsăturile de bază ale Piemontului Getic. O parte importantă a Subcarpaţilor a fost modelată şi a ajuns la conformaţia actuală în postvillafranchian. Tot acum se înregistrează mişcări

8

neotectonice diferenţiate, evidente mai ales în Subcarpaţi, ce determină o evoluţie a acestora pe compartimente tectonice.

ă o evolu ţ ie a acestora pe compartimente tectonice. Fig. 1. Situa ţ ia paleogeografic
ă o evolu ţ ie a acestora pe compartimente tectonice. Fig. 1. Situa ţ ia paleogeografic
ă o evolu ţ ie a acestora pe compartimente tectonice. Fig. 1. Situa ţ ia paleogeografic
ă o evolu ţ ie a acestora pe compartimente tectonice. Fig. 1. Situa ţ ia paleogeografic
ă o evolu ţ ie a acestora pe compartimente tectonice. Fig. 1. Situa ţ ia paleogeografic

Fig. 1. Situaţia paleogeografică a teritoriului României (Dumitrescu et al., 1962; Saulea et al., 1963; Giuşcă et al., 1969) (1).uscat; (2) domeniu marin şi lacustru; (3) erupţii vulcanice

(b) Condiţiile morfogenetice specifice cuaternarului Condiţiile climatice au cunoscut variaţii, de la tipul polar şi subpolar, la cel subtropical şi temperat. În günz, clima a fost rece, cu temperaturi medii anuale negative pe întreg teritoriul ţării. Întreaga arie carpatică avea un climat de tundră. În interglaciarul günz-mindel exista un climat cald şi uscat, caracterizat prin diferenţieri anotimpuale evidente. În mindel, climatul era rece, favorabil unor

9

procese periglaciare intense. Interglaciarul mindel-riss este caracterizat printr-un climat mai cald decât cel actual, cu precipitaţii mai bogate. În riss s-a înregistrat un climat rece şi umed, ce a favorizat instalarea gheţarilor în Carpaţi. Interglaciarul riss-würm, cel mai scurt dintre toate interglaciarele (circa 10.000 ani), a avut condiţii climatice asemănătoare celor actuale. În würm, climatul rece a favorizat extinderea unui peisaj de tundră; în ultima sa parte, climatul a fost deosebit de secetos. În holocen, s-a înregistrat o încălzire bruscă a climatului în toată Europa, temperaturile fiind cu 8-10°C mai ridicate. Încălzirea rapidă din postglaciar a fost urmată de o răcire continuă în faza atlantică, în jurul anilor 5800-6000, când etajul forestier a ajuns în Munţii Rodnei mai sus de 2000 m. Mişcări neotectonice extrem de variate ca sens şi intensitate au fost puse în evidenţă în cuaternar. Pentru Carpaţi a fost evaluată o înălţare de ansamblu de aproximativ 1000 m, la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar, fenomen mult diferenţiat ca intensitate, de la o unitate la alta. Evaluările de ansamblu ale sensului şi intensităţii medii a mişcărilor arată foarte clar instabilitatea generală a teritoriului. Astfel, sectorul curburii Carpaţilor (estul Munţilor Făgăraşului, Munţii Bucegi şi Munţii Buzăului) se suprapune unei arii cu intensitate a înălţării de 5 mm/an, cea mai accentuată din întreaga arie carpatică. Intensitatea acestor mişcări scade treptat spre nord (Carpaţii Orientali), ajungând în jur de 2 mm/an. Blocurile cristaline ale Carpaţilor Meridionali se înalţă cu 1-2 mm/an, valorile scăzând treptat spre vest. Munţii Banatului şi Munţii Apuseni cunosc o înălţare ceva mai redusă, de 1 mm/an. Aproape în totalitatea ei, Depresiunea Transilvaniei se manifestă ca o arie antrenată într-o mişcare de coborâre de până la 1 mm/an. Podişul Moldovei este supus unei uşoare înălţări de 1 mm/an. Aria dobrogeană înregistrează mişcări neotectonice negative accentuate, de 3-4 mm/an, cu excepţia părţii de sud-vest, caracterizată de o relativă stabilitate. Câmpia Română apare ca o arie marcată de mişcări pozitive, a căror intensităţi ajung la 1-2 mm/an, chiar 3 mm/an în apropiere de Bucureşti. Mişcări accentuate de coborâre, diferenţiate în funcţie de blocurile din fundament s-au înregistrat şi în Câmpia Banato-Crişană, aproximativ 1-2 mm/an (Zugrăvescu et al, 1998). Sensul general al mişcărilor neotectonice a fost deci de înălţare şi de reducere continuă a ariilor subsidente. Eustatismul cuaternar interesează prin oscilaţiile nivelului marin, ca nivel de bază, în funcţie de care s-a desfăşurat denudarea reliefului. În ansamblu, din pliocen până în holocen a avut loc o retragere, dar nu continuă, ci cu numeroase faze de stagnare şi chiar de revenire, cu transgresiuni regionale şi locale. În pleistocenul inferior părţile supuse subsidenţei din Câmpia Banato- Crişană se menţineau domenii lacustre. La exteriorul Carpaţilor, retragerea lacului pleistocen din Câmpia Română s-a realizat în mai multe faze, începând din villafranchianul superior. În pleistocenul mediu, câmpia de la est de Argeş era

10

domeniu lacustru. În mindel-riss se înregistrează o transgresiune de amploare, ale cărei depozite au fost puse în evidenţă pe latura externă a Subcarpaţilor. În pleistocenul superior, lacul din Câmpia Română a fost treptat înlocuit cu un regim mlăştinos, care a persistat în cuprinsul ariei de divagare până în holocen. Oscilaţiile de nivel ale Mării Negre au provocat transgresiuni şi regresiuni, cu importante consecinţe asupra nivelului de bază al teritoriului României. În villafranchian (faza guriană), linia ţărmului se afla cu 150 km mai la est de poziţia actuală. În timpul transgresiunii uzunlar de la sfârşitul stadiului mindel şi din mindel-riss, linia ţărmului a înaintat mult spre vest ca urmare a ridicării nivelului maritim cu 30 m. În riss, se înregistrează o regresiune (euxinul mediu), urmată de transgresiunea karangat din riss-würm. În prima parte a würmului a avut loc o regresiune puternică, nivelul mării coborând cu 80-100 m. Râurile ce se vărsau în Marea Neagră au creat pe actualul şelf văi foarte bine conturate. Transgresiunea valahă, în ultimele câteva sute de ani, cu o intensitate de 20 cm pe secol, a determinat transformarea gurilor râurilor dobrogene în limane, colmatarea acestora şi intensificarea proceselor de aluvionare din Delta Dunării. Tendinţa generală de ridicare a nivelului Mării Negre din timpurile istorice se înscrie în tendinţa generală de înălţare a nivelului oceanului planetar. (c) Unităţi morfostructurale Se deosebesc două tipuri majore de unităţi structurale: (1) unităţi de platformă sau de vorland – unităţi vechi, suprapuse, în linii generale, unităţilor de podiş sau câmpie şi (2) unităţi de orogen – mai noi, ce corespund regiunilor muntoase, dealurilor, piemonturilor, câmpiilor periferice, depresiunilor inter- şi

intracarpatice. Limita dintre acestea este linia tectonică pericarpatică, evidentă în relief de la graniţa de nord a ţării până în valea Trotuşului, dar mascată de depozite pliocene şi cuaternare, în sectorul curburii. I. Unităţile de platformă reprezintă 35% din suprafaţa ţării şi sunt alcătuite dintr-un fundament rigid precambrian (şisturi cristaline strâns cutate şi nivelate) şi dintr-o cuvertură de roci sedimentare.

a) Unitatea Podişului Moldovei prezintă un fundament în trepte, ce

coboară în faţa ariei carpatice, fiind acoperit de sedimente paleozoice, mezozoice şi neozoice (pliocenul acoperă întreaga suprafaţă a podişului).

b) Unitatea Câmpiei Române are un fundament cristalin, acoperit cu

sedimente mezozoice şi neozoice. Platforma se afundă spre nord, iar cretacicul apare la zi în malul Dunării ajunge la 8000 m adâncime în apropierea Carpaţilor.

c) Unitatea dobrogeană se diferenţiază în: 1) subunitatea Dobrogei de

Nord cu fundament predominant hercinic; 2) subunitatea Dobrogei Centrale, cu şisturi verzi acoperite de sedimente jurasice, cretacice şi sarmaţiane; 3) subunitatea Dobrogei de Sud cu un fundament de şisturi verzi şi şisturi mezozoice, acoperite de sedimente paleozoice, mezozoice şi neozoice; 4)

11

subunitatea Deltei Dunării cu un fundament cristalin, faliat, acoperit de formaţiuni mezozoice şi neozoice, peste care s-au depus depozitele deltaice. II. Unităţile de orogen carpatic se extind pe circa 65% din suprafaţa ţării. Sunt caracterizate printr-o mare diversitate litologică (cu predominarea şisturilor

cristaline), prin structuri cutate, şariate sau larg ondulate, faliate şi vulcanice.

a) Unitatea carpatică muntoasă prezintă mai multe subunităţi, ce pun în

evidenţă succesiunea în etape a evoluţiei lanţului carpatic. 1) subunităţile cristalino-mezozoice sunt reprezentate prin trei masive (Oriental – cu o regiune nordică: Maramureş, Rodnei, Bistriţei, Giurgeului, Curmăturii şi una sudică: Perşani, Bucegi, Piatra Craiului; Meridional – cristalinul Lotrului sau pânza getică: Făgăraş, Lotru, Cindrel, Şureanu, Poiana Ruscă, Semenic, Locvei şi cristalinul Parângului, danubian sau autohton: Parâng, Vâlcan, Retezat, Cernei, Almăj, Podişul Mehedinţi; Apusean – pânza de Codru: Pădurea Craiului, Codru-Moma, Bihor; autohton: Gilău-Muntele Mare, Pădurea Craiului)

alcătuite din roci cristaline, uneori cu sedimente paleozoice şi mezozoice. 2) subunitatea flişului (roci detritice în alternanţe repetate; cute simple, cute-solzi şi pânze), localizată în estul Carpaţilor Orientali între valea Sucevei şi a Dâmboviţei, este o fâşie cu lăţimi de 20-25 km în nord şi 80 km în regiunea de la curbură. Se diferenţiază în două subzone: flişul intern (format prin mişcările din cretacicul superior) şi flişul extern (alcătuit din depozite paleogene). 3) subunitatea vulcano-sedimentară, localizată în vestul Carpaţilor Orientali (Ţibleş-Bârgău) şi în sudul Munţilor Apuseni (Munţii Metaliferi), cuprinde roci flişoide, străpunse sau acoperite de roci vulcanice. 4) subunitatea neovulcanică din partea de vest a Carpaţilor Orientali (Oaş- Gutâi-Văratic; Căliman-Gurghiu-Harghita), s-a format prin erupţiile vulcanice desfăşurate din paleogen până în cuaternar. 5) subunitatea depresiunilor intramontane - cele mai vechi în Carpaţii Meridionali (Loviştea, Petroşani, Haţeg), iar cele mai noi în Carpaţii Orientali.

b) Unitatea pericarpatică deluroasă a funcţionat, din miocen, ca avanfosă,

fiind umplută treptat cu depozite de molasă: 1) subunitatea Subcarpaţilor Moldovei şi ai Curburii, cu o structură cutată şi faliată, cu cute diapire; 2)

subunitatea dealurilor subcarpatice şi a Piemontului Getic dintre Dâmboviţa şi Dunăre, cu structură în cute simple şi monoclinală.

c) Unitatea depresiunii intercarpatice a Transilvaniei este încadrată de

lanţul carpatic, în nord-vest fiind blocurile cristaline insulare ale „munţilor ascunşi

ai Transilvaniei” (Preluca, Meseş): 1) subunitatea Podişului Someşan, cu formaţiuni eocen-helveţiene, cu structură monoclinală; 2) subunitatea Podişului Transilvaniei, cu un sector al cutelor diapire şi un sector central al domurilor.

d) Unitatea Câmpiei şi Dealurilor Banatului şi Crişanei este amplasată pe

un fundament carpatic scufundat în trepte la adâncime mică. Sedimentarea s-a

desfăşurat în mai multe etape începând din paleogen şi până în cuaternar.

12

3. RELIEFUL

3.1. Caractere generale

Relieful României, prin forma şi poziţia lanţului carpatic, prin dispunerea aproape concentrică şi proporţională a treptelor mari morfologice, prin desfăşurarea sa pe o diferenţă de altitudine de 2544 m, prezintă o alcătuire armonioasă. Se disting trei trepte majore şi anume: cea înaltă a munţilor (Carpaţi) – la peste 700 m altitudine, cea medie care corespunde dealurilor şi podişurilor şi cea joasă (sub 200 m), a câmpiilor, luncilor şi Deltei Dunării.

(sub 200 m), a câmpiilor, luncilor ş i Deltei Dun ă rii. Fig. 2. Principalele unit

Fig. 2. Principalele unităţi de relief ale României

I. Munţii Carpaţii Româneşti (cu o lungime de peste 900 km şi lăţimi ce oscilează între 50 km - Munţii Făgăraş şi 140 km peste Obcinele Bucovinei, la Curbură şi Munţii Apuseni) fac parte din lanţul Munţilor Carpaţi (circa 1600 km lungime), constituind partea cea mai importantă a Carpaţilor sud-estici. Sunt munţi tineri, de vârstă alpină. Carpaţii se întind de lângă Viena, unde Dunărea îi desparte de Alpi, şi până la valea Timokului, unde intră în contact cu Balcanii. Carpaţii Româneşti au o formă circulară. Ca structură, îmbină două stiluri:

cel alpin (fliş cutat puternic) cu cel hercinic (unele masive cristaline care apar la

13

suprafaţă). Prezintă cel mai lung şi mai complex lanţ vulcanic din Europa. Sunt foarte fragmentaţi (prin depresiuni - 23% din spaţiul carpatic -, văi transversale, longitudinale, grupări diferite de culmi şi masive, înşeuări). Păstrează cel mai bine nivele şi suprafeţe de eroziune. Sunt munţi mijlocii şi mici (altitudinea medie 840 m; aproape 90% din suprafaţa lor este situată la altitudini sub 1500 m), dar cu evidente diferenţieri între cele trei ramuri principale (Carpaţii Meridionali – altitudinea medie 1136 m; Carpaţii Orientali – 950 m; Carpaţii Occidentali – 654 m). Energia de relief are valori medii de 600 m, dar valorile maxime pot depăşi 1000 m (pe 7% din suprafaţă). Densitatea medie a fragmentării este de 0,64 km/km 2 , însă în unele regiuni valorile maxime depăşesc 3 km/km 2 . Predomină pantele de 10-30° (70% din spaţiul carpatic), dar sunt frecvente şi înclinări mai accentuate, în funcţie de alcătuirea litologică. Sunt formaţi din toate tipurile de roci, îmbinate diferit de la un sector la altul, ceea ce dă imaginea unui mozaic petrografic. În Carpaţi există creste ascuţite la peste 2000 m înălţime, culmi rotunjite şi netezite (adevărate platouri), circuri şi văi glaciare (la peste 1900 m). Pe culmile şi platourile calcaroase s-au format peşteri, chei, iar în munţii vulcanici au apărut platouri şi cratere. Poziţia centrală, desfăşurarea generală cvasicirculară şi altitudinea Carpaţilor influenţează în mod evident toate celelalte componente ale mediului natural, impunând etajarea fenomenelor şi proceselor. Tipuri de munţi Munţii sunt caracterizaţi, în general, după vârstă, geneză, structura geomorfologică şi morfotectonică, precum şi după caractere morfometrice şi morfografice. (a) În funcţie de stilul morfotectonic, se întâlnesc munţi de tip alpin, respectiv Carpaţii, şi munţi de tip hercinic, respectiv Munţii Măcinului (culme restrânsă, mai dură, rămasă uşor înălţată în cadrul peneplenei posthercinice, fragmentată în creste şi inselberg-uri prin pedimentaţie şi procese periglaciare). În ceea ce priveşte Munţii Carpaţi, ei reprezintă un tip aparte în lanţul alpino- himalayan şi anume tipul carpatic, caracterizat prin combinarea formelor rezultate din structuri cutate complexe, blocuri hercinice, vulcanism şi suprafeţe de nivelare (de Martonne, 1908). (b) După structura geomorfologică (aspecte structural-tectonice şi eroziune externă), se disting patru tipuri (Posea, 1981):

- carpato-alpin (fliş cutat, cu sau fără masive cristaline, şi vulcanism) – obcine (Feredeu, Obcina Mare, Baraolt, Bodoc), clăbucete (Clăbucetele Predealului, Întorsurii), culmi cu aspect de hogback (Munţii Stânişoarei), culmi şi creste structural-petrografice (Culmea Lăcăuţi), masive cu influenţe tectonice de fundament (Penteleu, Podu Calului, Siriu), masive structural-petrografice (din calcare – Postăvaru, din conglomerate – Ceahlău);

14

- carpato-hercinic (masive cristaline, cu sau fără cuvertură mezozoică,

combinate sau nu cu grabene interne sau marginale) – horst (Poiana Ruscă), semihorst (Preluca), grabene sau culoare tectonice (Timiş-Cerna), masive insulare (Ghiţu, Prisaca), masive cupolare (Bihor, Muntele Mare), grupări de masive

axiale (Parâng, Retezat-Godeanu); - carpatic-mixt (fliş, masive hercinice şi vulcanism) - Apusenii;

- munţi vulcanici platouri de aglomerate (vestul şirului vulcanic sudic),

conuri de lave (estul Munţilor Căliman-Harghita), neck-uri (şirul vulcanic nordic),

platouri de lavă (Igniş). (c) După criteriul morfometric, se deosebesc: munţi înalţi (cu altitudini dominante între 1500 şi 2000 m şi cu vârfuri ce trec adesea de 2000 m)

Maramureş, Rodna, Ceahlău, Făgăraş, Parâng, Ţarcu; munţi mijlocii (altitudini

între 1000 şi 1400 m) – Obcinele, Stânişoarei, Frunţi, Ghiţu, Almăj, Gilău; munţi joşi (sub 1000 m) – Oaş, Dognecea, Zarand, Meseş. (d) Pe harta geomorfologică 1:400.000 (Posea, Badea, 1980) s-a adoptat un criteriu mixt (altitudine, roci predominante, vârstă):

A. Munţi formaţi din roci cristaline fără cuvertură sedimentară

(a) peste 1500 m (Maramureş, Rodnei, Suhard, Leaota, Făgăraş,

Parâng, Retezat-Godeanu, Muntele Mare, Vlădeasa);

Gilău);

(b)

(c)

între 1000 şi 1500 m (Obcina Mestecăniş, Semenic, Almăj,

sub 1000 m (Zarand, Plopiş, Meseş).

B. Munţi formaţi din roci cristaline cu cuverturi sedimentare mezozoice

(a) peste 1500 m (Rarău, Giurgeu, Hăşmaş, Vâlcan, Bihor);

(b) sub 1500 m (Perşani, Mehedinţi, Aninei, Dognecei, Codru- Moma, Pădurea Craiului).

C. Munţi formaţi din roci sedimentare mezozoice şi neozoice

(a) peste 1500 m (Ţibleş, Ceahlău, Tarcău, Ciuc, Nemira, Vrancei,

Penteleu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiu, Piatra Mare, Postăvaru, Bucegi, Piatra Craiului);

(b) sub 1500 m (Bârgău, Obcina Feredeu, Obcina Mare,

Stânişoarei, Goşmanu, Berzunţ, Baraolt, Bodoc, Clăbucetele Întorsurii, Podu

Calului, Trascău).

D.

Munţi formaţi din roci vulcanice

 
 

(a)

predominant din lave (Oaş, Igniş, Lăpuş, Călimani, Gurghiu,

Harghita);

 

(b)

predominant

din

aglomerate

(vestul

munţilor

Călimani,

Gurghiu, Harghita).

E.

Masive hercinice (resturi din lanţul muntos hercinic): Măcin.

 

F.

Culoare,

înşeuări

de

înălţime

(Rucăr-Bran,

Timiş-Cerna,

Bistra,

Mureş).

15

G. Depresiuni intramontane (numărul lor trece de 300, iar spaţiul ocupat

în Carpaţi este de 23%), având o serie de subtipuri (Posea, Velcea, 1967):

- după geneză: tectonice (Braşov, Petroşani, Haţeg, Bozovici, Brad-

Hălmagiu, Zarand, Beiuş), tectono-erozive (Întorsura Buzăului, Ciucea, Loviştea,

Gurahonţ, Zlatna), tectono-acumulative, de baraj vulcanic (Maramureş, Ciuc, Giurgeu), de eroziune diferenţială (Oaşa, Câmpeni, Abrud), bazinete (Siseşti, sectoare din valea transversală a Dunării); - după altitudine: depresiuni înalte (Vatra Dornei) şi joase (în Defileul Dunării);

(Maramureş,

Petroşani, Loviştea); câmpii intramontane (Braşov).

- după

relieful

dominant:

depresiuni

cu

aspect

deluros

II. Dealurile şi podişurile Dealurile şi podişurile ocupă 37% din suprafaţa ţării şi au o altitudine medie de 345 m. Ele au înălţimi medii între 200 şi 500 m (circa 60% din suprafaţă), dar în unele locuri acestea depăşesc 900-1000 m (în dealurile subcarpatice), iar periferia, în mod obişnuit, coboară chiar sub 200 m. Cele mai multe se află la exteriorul Carpaţilor; pe când în spaţiul din interiorul munţilor se află doar Depresiunea colinară a Transilvaniei. Energia de relief oscilează între 100 şi 300 m (în Subcarpaţi sunt situaţii locale cu valori ce depăşesc 300 m), densitatea fragmentării este de 1,5 km/km 2 (dar poate ajunge şi la 35 km/km 2 ), iar pantele au valori medii de 15-25° (peste 40° pe frunţi de cueste şi râpe de desprindere). După geneză, diferă: fie că se suprapun platformelor vechi (Podişul Moldovei, Dobrogea Centrală şi de Sud), fie direct pe fundament carpatic (Podişul Mehedinţi), fie că au rezultat prin lăsarea unor compartimente între lanţurile muntoase, formând bazine de sedimentare (Podişul Transilvaniei), ce au fost ulterior exondate şi fragmentate, fie că au luat naştere la baza munţilor prin acumularea materialelor transportate de ape, rezultând piemonturi ce au fost ridicate şi parţial fragmentate (Podişul Getic), fie prin procese de cutare şi ridicare (Subcarpaţii). Alcătuirea litologică, înclinarea versanţilor şi activităţile antropice au favorizat o accentuată modelare actuală a reliefului (deplasări în masă, eroziune în suprafaţă şi ravenare). Tipuri de dealuri şi podişuri După geneză, structura geomorfologică, structura geologică, altitudinile dominante, gradul de evoluţie al văilor şi versanţilor, lăţimea şi dispunerea interfluviilor, se conturează mai multe tipuri şi subtipuri:

A. Subcarpaţii cuprind masive şi culmi axate pe anticlinale dispuse aproape paralel cu muntele, ce alternează cu şiruri de depresiuni ce urmează aliniamente de sinclinale. Apar uneori şi inversiuni de relief, structuri de

16

monoclin, ca şi varietăţi locale: a) Subcarpaţii de tip moldav se caracterizează prin dealuri şi depresiuni cu dispunere oblică faţă de munte şi glacis prelung şi un larg culoar de vale la contactul cu podişul; b) Subcarpaţii de tip curbură, cu 2-3 şiruri de dealuri şi depresiuni, discontinui ca aliniamente, cu pinteni montani ce pătrund uneori pe latura lor internă, cu structuri piemontane monoclinale în exterior (Măgura Odobeştilor) sau cu dealuri de brahianticlinal în formare (Dealul Ţintea, Dealul Găgeni); c) Muscelele sunt culmi deluroase, desfăşurate perpendicular pe munte, pe structură monoclinală, cu bazinete depresionare de contact, pe văi; d) Subcarpaţii de tip oltean prezintă o depresiune subcarpatică unitară, închisă la exterior de un şir de dealuri mai puţin unitare, combinate chiar cu unele depresiuni bazinete; e) Subcarpaţii de tip transilvan reprezintă o asociere de dealuri şi depresiuni ce au multe caractere subcarpatice (Lăpuş, Homoroade), cu muscele (Năsăud), cu dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal (Târnave) şi dealuri cu caracter piemontan combinate cu depresiuni de eroziune (Bistriţa şi Mureş).

B. Dealurile piemontane (Dealurile Vestice) apar strâns lipite de masivele

Carpaţilor Occidentali, fiind ca o treaptă joasă a acestora, pătrunzând inclusiv în depresiunile-golf. Pietrişurile piemontane lipsesc aproape în totalitate, deoarece au fost retezate de o suprafaţă de eroziune dacian-romaniană. Sunt mai puţin fragmentate, cu interfluvii ce păstrează suprafeţe netede extinse. Tipul de rocă şi structura geologică determină o serie de particularităţi locale. Astfel de dealuri, sub formă de umeri sau măguri lipite de munte, alteori chiar culmi nu prea lungi, dar depăşind altimetric nivelul culmilor depresionare, apar şi pe rama montană a unor depresiuni cum ar fi Făgăraş, Orăştie.

C. Dealurile provenite din podiş cuprind: a) coline larg ondulate, cu văi

largi şi alunecări de teren (Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Moldovei); b) coline de monoclin (Colinele Tutovei şi Colinele Fălciului); c) dealuri joase de tip

inselberg formate din fragmentarea puternică şi reducerea Podişului Nord- Dobrogean prin pedimentaţie (estul şi sudul Platoului Niculiţel şi Dealurile Tulcei); D. Podişul tabular, deosebit de neted, pe calcare sarmatice în structură orizontală, acoperite la suprafaţă de loess (Dobrogea de Sud).

E. Podişul piemontan, rezultat din înălţarea unei câmpii piemontane, este

reprezentat prin Podişul Getic. Suprafaţa topografică se suprapune stratului

pietrişurilor de Cândeşti. Relieful este reprezentat de interfluvii din ce în ce mai largi şi netede spre câmpie, dar tot mai fragmentate către Subcarpaţi.

F. Podişul structural de monoclin se suprapune unui strat dur de gresii şi

calcare sarmatice, care înclină spre sud şi sud-est, cu un relief tipic de cueste, suprafeţe structurale, văi şi depresiuni subsecvente (Podişul Central

Moldovenesc).

G. Podişul de platformă peneplenizat, reprezentat prin Podişul Dobrogei

Centrale, se dezvoltă pe peneplena ce retează şisturile verzi, acoperită la suprafaţă

17

cu loess. În sud, apar şi calcare mezozoice, cu mici depresiuni de contact (aliniamentul sudic), cu o fragmentare largă de tipul cupolelor pedimentare şi al pedimentelor, în est (Podişul Istriei), şi cu văi adânci şi înguste în vest (Podişul Gârliciului).

H. Podişul peneplenizat pe roci (dure) mezozoice apare dezvoltat pe peneplena postcretacică ce retează calcarele Podişului Babadag şi care a fost înălţată la nivel de podiş de mişcărilor valahice. Este un podiş fragmentat, cu dealuri şi inselberg-uri (în nord, est şi vest), iar partea dinspre Baia-Ceamurlia a fost redusă la o câmpie de pediment.

I. Podişul fragmentat în dealuri masive, tipic pentru Podişul Someşan,

cuprinde dealuri masive de tipul Feleacului, Dejului, podişuri mici calcaroase, mai mult sau mai puţin netede (Păniceni, Boiu), creste şi cueste calcaroase (Prisnel,

Căpuş), depresiuni suspendate dominate de cueste (Huedin), depresiuni deluroase de eroziune (Almaş-Agrij).

J. Podişul fragmentat în dealuri mici cu cumpene înguste asimetrice

(Podişul Târnavelor) se remarcă prin cumpene principale înguste plasate asimetric

faţă de văi, din care pornesc cumpene secundare, adesea sub formă de creste. Versanţii sunt dominaţi de alunecări, văile principale sunt largi, formând adevărate culoare. K. Podişul de diabaze (Podişul Niculiţel), situat în estul Munţilor Măcin, include roci sedimentare dure mezozoice, dominate de curgeri de lave. L. Podişul cu structură carpatică, Podişul Mehedinţi, este o suprafaţă cristalino-mezozoică nivelată puternic în timpul complexului culmilor medii carpatice (Râu-Şes), înălţat ulterior până la altitudini de 600-700 m. Se mai întâlnesc şi calcare, ce dau o serie de forme carstice.

III. Câmpiile Câmpiile României ocupă 33% din teritoriu şi se găsesc în sudul şi vestul ţării. Constituie treapta de relief cea mai joasă (sub 200 m altitudine) şi cea mai nouă.

Relieful este reprezentat de interfluvii netede şi foarte largi (câmpuri), complexe ca geneză, realizate prin sedimentare lacustră, lacustro-fluviatilă, fluviatilă, divagări ale râurilor, prin terasări laterale executate de apele curgătoare în detrimentul unui podiş marginal, prin abraziune; în mare parte şi depunerea loessului a jucat un rol important în aspectul actual al multor câmpii (procesele de tasare au creat crovuri şi găvane), iar pe alocuri chiar nisipurile acumulate de vânt sub formă de dune. Între câmpuri există două categorii de văi. Unele sunt largi, aparţinând râurilor cu izvoare în munţi sau în Subcarpaţi şi au permanent apă. Celelalte sunt înguste, iar vara albiile seacă. Cea mai mare extindere o au câmpiile tabulare şi cele joase nefragmentate. Urmează câmpiile piemontane, situate la contactul cu unităţile vecine.

18

Tipuri de câmpii În funcţie de geneză, altitudine (inclusiv faţă de nivelul

râurilor), pantă, prezenţa depozitelor loessoide sau nisipoase, poziţia faţă de dealuri şi procesele actuale dominante, câmpiile prezintă mai multe subtipuri:

A. Câmpiile piemontane şi de glacis se dezvoltă la contactul cu dealurile.

Se subdivid astfel: a) câmpie piemontană cu conuri de dejecţie relativ bine individualizate şi cu terase convergente spre aval (Câmpia Târgovite-Ploieşti); b) câmpie piemontană cu aspect tabular (câmpie înaltă cu aspect piemontan – Câmpia Râmnicului); c) câmpie de glacis subcarpatic (o fâşie îngustă în exteriorul Subcarpaţilor de Curbură între Teleajen şi Trotuş), formată prin retragerea versantului deluros; partea înaltă reprezintă un glacis de eroziune, iar partea mai joasă este de acumulare coluvio-proluvială; d) câmpie de glacisuri- terase, specifică pentru Câmpia Banato-Crişană, unde mai e numită şi Câmpia înaltă; cuprinde trei glacisuri uşor înclinate şi largi, care continuă terasele râurilor

din depresiunile-golf, îmbinându-se lateral în trepte unitare sub rama fiecărei unităţi deluroase.

B. Câmpiile piemontane terminale (sau piemontano-deltaice) sunt cele

care s-au realizat în continuarea Piemontului Getic, prin divagări repetate în câmpiile Găvanu-Burdea şi Vlăsiei, în timpul depunerii primelor formaţiuni loessoide, dar înainte de ultimul loess. C. Câmpiile de subsidenţă şi divagare prezintă aspectul unor lunci inundabile, dar au şi întinse câmpuri interfluviale cu caracter de terasă joasă; se extind de la Titu la Siretul inferior, iar în Câmpia Banato-Crişană (Timişului,

Crişurilor, Someşului) apar ca o fâşie vestică cu lărgituri şi gâtuiri; sunt în general lipsite de loess.

D. Câmpiile tabulare au fost realizate prin acumulări lacustre sau fluvio-

lacustre, acoperite cu loess, uneori şi cu nisipuri eoliene; ele se înalţă relativ mult peste luncile râurilor. Pot fi de trei categorii: a) înalte, nefragmentate (Bărăganul); b) înalte şi fragmentate (Câmpia Covurluiului şi, în parte, Burnasul); c) joase, provenite din câmpii de divagare mai vechi înălţate uşor prin depuneri loessoide, ca în Câmpia Jimboliei.

E. Câmpiile de terase, mai tipice fiind: cea mai mare parte din Câmpia

Olteniei, Câmpia Piteştiului şi, în parte, Câmpia Covurluiului şi Câmpia

Tecuciului, care s-au realizat prin terasări ce au extins câmpia în detrimentul podişurilor vecine.

F. Câmpiile deltaice sunt cele în curs de formare pe sectorul dunărean

Călăraşi-Deltă. Au altitudini de 2-15 m şi se compun din şesuri aluviale joase ce se îmbină cu areale mlăştinoase şi lacustre. Se subdivid în: a) bălţi (Călăraşi-

Tulcea); b) deltă (cu două subtipuri – fluviatilă şi marină).

G. Câmpiile de pedimente sunt specifice în estul Dobrogei de Nord şi

Depresiunea Nalbant.

H. Câmpiile litorale, care cuprind şi Complexul lagunar Razim.

19

3.2. Tipuri de relief

3.2.1. Relieful vulcanic

Prin prezenţa intruziunilor magmatice vechi în blocurile cristaline şi a lanţului vulcanic nou, relieful vulcanic reprezintă o categorie cu stil aparte al formelor, bine diferenţiat în configuraţia generală a reliefului României. Cu toate că activitatea vulcanică a fost prezentă în toate erele geologice, din punct de vedere morfologic, se disting două categorii mari de magmatism:

unul preneogen, vechi (care impune mai ales forme petrografice) şi altul neogen (cu forme vulcanice primare, aflate în stadii diferite de evoluţie). Magmatismul vechi, începând din precambrian, a însoţit toate fazele orogenice, sub formă intrusivă şi efuzivă, până în cretacic. Se impune în peisaj printr-un relief greoi, cu forme rotunjite, rezistent la eroziune, ce domină prin altitudine şi masivitate regiunile înconjurătoare.

altitudine ş i masivitate regiunile înconjur ă toare. Fig. 3. R ă spândirea vulcanismului pe teritoriul

Fig. 3. Răspândirea vulcanismului pe teritoriul României (Posea et al., 1974) 1. Vulcanism hercinic şi prehercinic (granite, sienite, gabbrouri, riolite); 2. Vulcanism mezozoic (a.-diabaze, gabbrouri, porfire; b.-banatite; vulcanism subsecvent); 3. Vulcanism neogen şi cuaternar (vulcanism subsecvent; andezite, dacite, bazalte, piroclastite)

20

În Carpaţii Meridionali şi Occidentali, corpurile granitoide din munţii Parâng, Retezat, Muntele Mic, Almăj, Gilău, Muntele Mare sau diabazele mezozoice din Munţii Maramureşului (Farcău), ca urmare a rezistenţei mari la eroziune, se înscriu în relief ca noduri orografice mari. În Carpaţii Orientali, gnaisul de Rarău, filoanele porfirice din Munţii Bistriţei, tăiate de cheile de la Zugreni şi masivul sienitic de la Ditrău domină regiunea din jur. În Munţii Apuseni, ofiolitele şi diabazele, intercalate rocilor sedimentare mezozoice, se mai păstrează fragmentar prin abrupturi şi trepte în Munţii Metaliferi şi Trascău, iar în vestul Munţilor Banatului (Dognecea-Ocna de Fier), banatitele apar ca nişte cupole. În Dobrogea de Nord, se găsesc diabazele din Podişul Niculiţel, iar lacolitul granitic de Pricopan a impus culmea principală a Munţilor Măcin. Magmatismul neogen, manifestat pe latura vestică a Carpaţilor Orientali şi în sudul Munţilor Apuseni, este evidenţiat de intensitatea erupţiilor în mediu aerian sau acvatic, natura lavelor şi substratul geologic. Relieful se dezvoltă pe dacite, andezite şi formaţiuni vulcanogen-sedimentare. Apar conuri vulcanice (cu cratere şi caldere parţial erodate, în lanţul Călimani-Gurghiu-Harghita) şi platouri vulcanice, la care se adaugă forme rezultate prin punerea în evidenţă a corpurilor

intruzive (dykuri, neckuri, stâlpi şi domuri, în Munţii Oaş-Gutâi şi Metaliferi), iar în regiunile în care rocile vulcanice sunt intercalate cu roci sedimentare, formele vulcanice se detaşează prin eroziune diferenţială (măguri, în Munţii Ţibleş şi Bârgău). Manifestările vulcanice neogene s-au desfăşurat în trei cicluri:

- (1) ciclul badenian a fost mai mult exploziv (în mediu acvatic), cu

predominare de piroclastite, riolite şi andezite în Munţii Oaş-Gutâi şi în Munţii

Apuseni (Almaş-Stănija, Brad-Săcărâmb şi Roşia Montană). Tot acum au apărut formaţiuni vulcanogen-sedimentare. Stratovulcanul este tipul caracteristic

(Puturosul din Munţii Gutâi, Pleşa şi Gliganul din Munţii Metaliferi). - (2) ciclul sarmaţian-pliocen inferior s-a manifestat atât efuziv (în Munţii Apuseni, unde erupţiile au fost cele mai însemnate şi vestul Carpaţilor Orientali), cu formare de stratovulcani (Câinel, Barza, Coraciu, Cetraş, Poeniţa) şi corpuri intruzive, cât şi subvulcanic (în Munţii Ţibleş, Masivul Rodna şi Munţii Bârgău), cu dacite şi andezite, cu importante fenomene metalogenetice.

- (3) ciclul pliocen superior-cuaternar inferior a fost mai puţin intens,

având caracter efuziv, cu formarea predominantă a andezitelor cu piroxeni, andezite bazaltoide, bazalte. Erupţiile s-au localizat în Munţii Călimani-Gurghiu- Harghita, Perşanii de Nord şi suprafeţe restrânse din Munţii Oaş-Gutâi şi Metaliferi. După încetarea erupţiilor, au continuat manifestările postvulcanice reprezentate prin gheizere, fumarole, iar în prezent, se observă numai emanaţii de solfatare şi mofete.

21

Morfologia vulcanică, influenţată de manifestările vulcanice, vârsta şi natura rocilor constituente, a impus separarea, sub aspect regional, a mai multor unităţi.

Grupa Oaş-Igniş-Gutâi-Lăpuş-Ţibleş prezintă înălţimi reduse (600-1400 m, excepţie Ţibleşul 1839 m), o frecvenţă mare a măgurilor, depresiuni (Oaş) şi bazinete interioare (Chiuzbaia, Firiza), văi puternic adâncite. Aparatele vulcanice se pot reconstitui cu mare greutate, între valea Cavnic şi Baia Sprie sau în Culmea Săcădaşului. Munţii Gutâi au vârful de tip dyke (Creasta Cocoşului), iar coşurile vulcanice au forme conice, cunoscute local sub denumirea de „chicere” (Mogoşa, Blidar, Măgura). Grupa Călimani-Gurghiu-Harghita, cu extensiunea cea mai mare, se desfăşoară de la izvoarele Bistriţei şi Dornei până la est de Olt (în Munţii Bodoc), în Munţii Baraolt şi Perşani (la sud de Racoş). Intensitatea mare a erupţiilor a format un lanţ vulcanic ce se extinde pe 150 km lungime şi 40-50 km lăţ