Sunteți pe pagina 1din 6

Stavrache

- personaj principal de nuvela psihologica - personaj realist - personaj naturalist "In vreme de rdzboi", de Ion Luca Caragiale - nuvela psihologica, de factura naturalista -

Alaturi de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realistpsihologice, deosebindu-se de acesta nu numai prin tematica abordata, ci mai ales prin capacitatea artistica de a insera in firul epic principiile estetice naturaliste, reprezentate in literature universale de Emil Zola. Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se preocupa mai ales de legile cauzale intre fapte, prezentand nu atat tipologii, cat cazuri patologice, pe care le analizeaza cu pricepere si meticulozitate medicala si in care primeaza factorul ereditar, ca fiind determinant in evolutia destinului uman, la care se adauga manifestarile naturii, aflate in deplina concordanta cu stdrile psihologice ale personajelor, urmand indeaproape evolutia bolii acestora. Nuvela "In vreme de razboi" a aparut in 1898 si este o creatie realist-psihologica, avand si accente naturaliste. Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza treptat evolutia obsesiei lui Stavrache pana la nebunie, cu toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmarit prin analiza crizelor de constiinta si de comportament, ca intr-o adevarata fisa medicala. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliata analiza psihologica, sugerand in acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se manifesta in structura psihica a fratilor Georgescu. Inceputul nuvelei contureaza cele doua personaje si imprejurarile care le determina destinele. Astfel, popa Iancu din Podeni, vaduv si bogat, se afla in fruntea unei bande de talhari care ingrozise tot tinutul, in sfarsit hotii fusesera prinsi de potera, care cauta sa aresteze si capetenia. Speriat ca cei inchisi ar putea sa-l demaste, Iancu s-a dus degraba la "neica Stavrache, hangiul, frate-sau mai mare" ca sa-l invete ce sa faca. Hangiul Stavrache, personajul principal si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) al nuvelei, este prezentat in mod direct inca din expozitiune ca fiind un barbat respectat, cu un statut social bine consolidat si cu un aer "foarte multumit" pentru ca afacerile ii mergeau bine. Stavrache avea hanul asezat "in drum", era "om cu dare de mana", de aceea fusese si infricosat sa nu-l calce hotii, asa ca rasuflase usurat cand auzise ca acestia cazusera in "lanturile justitiei". Hangiul afla cu stupoare ca popa Iancu este "capul bandei de talhari", ca isi inscenase jaful "ca sa adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l impinsese" si cerand, speriat, ajutor fratelui mai mare. Ca un bun crestin, Stavrache are cultul familiei, este foarte ingrijorat de pericolul in care se afla fratele lui, dar fiind istet si descurcaret din fire profita de faptul ca sosesc la han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", condusi de un ofiter si trei sergenti, care se duceau la

razboi. Ei se oprisera la han ca sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache fi vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu, voluntar pe front, il rade si il tunde "muscaleste", dupa care acesta pleaca impreuna "cu vesela banda, fara sa se mai uite inapoi". Procedeele de analiza psihologica pe care naratorul le utilizeaza cu maiestrie sunt variate si eficiente pentru ilustrarea starilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, observatia atenta a naratomlui, autoanaliza si autointrospectia, obsesia, cosmarul. Pentru hangiu parea ca viata curge ca inainte, dar in sufletul sau se iveste, neobservat, germenele lacomiei, de care, la inceput, nu este constient. Intorcandu-se de la parastasul de noua zile al mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care afla ca lancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara". Naratorul observa, indirect, cu o ironic acida starea de spirit a lui Stavrache, care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataliei de la Plevna, in care, se stia ca murisera foarte multi romani: "Hangiul mototoli hartia dupa ce mai privi bine data: in adevar scrisoarea era expediata cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei". De aceea hangiul se intreba in subconstient, prin observatia atentd a naratomlui, daca Iancu o fi scapat cu viata: "Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, [...] ar fi ramas in mirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea vestilor despre succesul de bravura al raspopitului". El se intereseaza discret de pedepsirea talharilor si, afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru judecatorii incompetenti ("Ce mai judecatori!..."). Se simte macinat de indoiala si se intreaba, prin monolog interior, daca fratele lui ar indrazni sa se mai intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrate de hangiu: "...Dar o sa-ndrazneasca sa se mai intoarca? [...] ...O veni?... n-o veni?...". Criza psihologica a lui Stavrache se declanseaza in momentul in care primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin care i se anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar inaintat din grad in grad in timp de campanie", rapus "de trei gloante inamice primite in pantece". Introspectia constiintei si a sufletului scoate la suprafata starile emotionale ale protagonistului. Mahnit peste masura de moartea fratelui sau, dupa ce "a plans mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se incurajeaza barbateste pentru ca "nu trebuie sa se lase coplesit asa de durere...", drept care face toate demersurile necesare ca sa mosteneasca oficial agoniseala fratelui mai mic. Cu o ironie subtila, naratorul deapana cu obiectivitate sirul intamplarilor si intervine cu scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii mostenite, Stavrache afla ca numai popa ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor. Vestea ii aduce mostenitorului zambetul pe buze si siguranta de sine, reactie care face "o impresie ciudata" asupra avocatului si de aceea hangiul se grabeste sa adauge cu duiosie in glas: "cine stie unde s-o fi prapadit bietul frate-meu". Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin rdspunsurile. scurte si grabite ale hangiului, din care reiese, indirect, lacomia si nerabdarea subconstiente de a intra rapid in posesia averii decedatului: "- Popa are copii? -Nu. - Are femeie? -Nu.

- Mai are alt frate? - Niciunul, decat pe mine." Pe Stavrache incepe sa-l chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a fratelui mort, idee ce se infiripeaza in mintea lui din cauza cuvintelor usor persiflante ale avocatului, care ii spune ca numai "unul singur pe lume" ar putea sa-i mai ia mostenirea, popa Iancu. Din acest moment, linistea protagonistului este tulburata de halucinatii ce capata infatisarea fratelui sau, singurul "care venea din cand in cand de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria fratelui mort. O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia fratelui sau imbracat in haine de ocnas, "stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii". Introspectia psihologica a naratorului se manifesta si in visele infricosatoare. Stavrache i se adreseaza cu un glas incarcat de ura fiind inspaimantat ca-si va pierde averea: "- Ticaiosule, [...] ne-ai facut neamul de ras! [...] Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata cu disperare "de frate-sau cu o mana de gat si cu alta de bratul stang [...] cu o putere covarsitoare", il tranteste la pamant si, punandu-i genunchiul in piept, ii zice, razand "ca un nebun" si scrasnind din dinti: '- Gandeai cam murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa-l sugrume", hangiul, "smintit si el de frica mortii", si-a adunat puterile, l-a imbrancit pe ocnas afara din han si acesta "a pierit in intunericul noptii". Inspaimantat, "tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, "a aprins lumanari pentru sufletele mortilor", simtindu-se foarte tulburat si neputand manca nimic. A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie rece de toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care seroteau in cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai domol",elementele naturaliste accentuand starea psihica a protagonistului. Hangiului i se pare ca aude "un cantec de trambite ...militari, desigur", iesind afara, Stavrache "ramane ca trasnit", recunoscand in capitanul care conduce compania pe fratele mort, care scoate usa din tatani si, "razand cu hohot", striga amuzat: "- Gandeai c-am murit, neica?". Iancu alearga sa-l prinda pe hangiu, care, speriat, se repede la capitan "s-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare", dar chipul militarului se lumineaza din ce in ce mai mult, rade zgomotos si vesel, intrebandu-l obsesiv: "- Gandeai c-am murit, neica?". Uitandu-se tinta la frate-sau, popa Iancu da comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele si, urmata de obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe capitanul al carui ras acoperea cantecui trambitelor si zgomotui multimii". Fraza obsedanta "- Gandeai c-am murit, neica?" este, in compozitia nuvelei, un laitmotiv, element de recurenta menit sa amplifice zbuciumul launtric al protagonistului. In dimineata urmatoare, hangiul se duce "tremurand de friguri" la popa din sat si-l roaga sa faca negresit, pana-n seara, o sfestanie casei. Vremea urata este in concordanta deplina cu sufletul agitat al lui Stavrache, (accente naturaliste), "o sloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas" se abate peste sat

si tine trei zile si trei nopti, iar drumurile sunt pustii, "niciun glas de caine nu se mai auzea". Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita ca venise cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani tuica", rugandu-l "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri" si sascrie in caietul de datorii, pentru ca navea bani. Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi. Copilul venise sa cumpere "de un ban gaz [...] si de doi bani tuica", dar ii atrage atentia ca randul trecut amestecase clondirele (vas de sticla - n.n.) si-i pusese gaz in cel de tuica si invers. Din vorbele fetitei se desprinde indirect, starea de confuzie si dezorientarea hangiului. In mod cu totul ilogic, Stavrache se enerveaza peste masura atunci cand fata ii spune ca nu are bani si sa scrie suma in condica de datornici, asa cum facea in mod obisnuit: "Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! [...] De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!". Vremea cumplita de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, invalmaseala de inchipuiri, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit, neica?", provoaca treceri de la realitate la vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache. Punctul culminant al nuvelei coincide cu momeritul de cea mai mare incordare a lui Stavrache, declansata de intalnirea reala dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Doi oameni infofoliti din cauza viforului solicita gazduire pentru noapte, intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna. Argatii dusesera caii in grajd, trasesera sania in curtea hanului, iar calatorii intra la caldura. Cand Stavrache vine cu mancarea, unul dintre cei doi barbati se culcase in pat, cu spatele la el si incepuse sa sforaie. Celalalt drumet se asaza singur la masa si lauda vinul bun al domnului Stavrache. Uimit ca-i stie numele, hangiul afla ca prietenul care dormea il cunoaste, de aceea el se apleaca peste omul de pe pat, care-i raspunde razand: "- Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?". Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, elementele naturaliste amplificand degradarea si zbuciumul din mintea si sufletul protagonistului: "tot viforul care urla in noaptea grozava" a napadit dintr-o data peste el. Din acest moment, analiza psihologica stapaneste si investigheaza starile si trairile protagonistului. Puternic impresionat de intalnirea cu fratele mort, Stavrache incremeneste si nu mai poate avea nicio reactie: "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura far a sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta [...]; mainile voir a sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui lancu, "Ma credeai mort, nu-i ash?", aproape la fel cu fraza din vise, constituie lovitura definitiva primita de mintea buimacita si confuza a lui Stavrache, care incurca realitatea cu imaginile din

cosmaruri. Popa ii spune cu veselie ca ultima scrisoare "a fost o gluma" si venise ca sa-i ceara cincisprezece mii de lei, cu care sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel "trebuie sa ma-mpusc". Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate", incepand sa horcaie si sa geama. Daca la inceput criza psihologica abia se infiripeaza, se adanceste, apoi, evolutiv sub imperiul confuziilor si al obsesiilor,ducand la o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele ii pune mana pe umar, dar "la acea usoara atingere, un racnel - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata ". Rasturnand masa, lumanarea se stinge si "odaia ramase luminata numai de candela icoanelor". Stavrache se napusteste asupra fratelui sau, il tranteste la pamant si incepe sa-l stranga de gat si sa-l muste. "Atunci incepu o lupta crancena". Incercand sa-i desparta, camaradul lui popa Iancu este si el doborat la pamant. Profitand de neatentia fratelui sau, popa isi scoate cureaua de la brau si leaga strans picioarele hangiului dezlantuit, apoi ii da cativa pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache [...] se prabusi ca un taur, scrasnind si ragind". Naturalismul manifestat prin dezlantuirea naturii accentueaza starea de alienatie a hangiului, afard, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa trosneasca "zidurile hanului batran". In timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "li scuipa si radea cu hohot". Camaradul cauta lumanarea si o aprinde, dar, cum "ii dete lumina in ochi, Stavrache incepu sa cante popeste". Infatisarea lui Stavrache este conturata prin ochii altui personaj, fratele sau care, istovit de incaierare, il priveste cu amaraciune cum "canta nainte, leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta". Hangiul innebuneste in ipostaza preotului, intrucat obsesia si zbuciumul permanent care-l chinuisera in ultimii ani aveau drept cauza pe fratele sau, popa Iancu din Podeni. Acesta este inca un element al naturalismului, care dezvolta in operele literarefenomenul cauza-efect, asa cum ilustreaza Caragiale in aceasta nuvela. Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, scriitorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica a lui Stavrache, in care notable simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul ingrozit", "parul valvoi", "mainile inclestate", "gura plina de o spuma roscata", "scuipa si radea cu hohot", "incepu sa cante popeste". Eroul principal, Stavrache, este conturat in evolutia sa de la lacomie la iluzie, apoi la halucinatii, de la frica la spaima si groaza pana la nebunie, toate aceste stari definind natura psihica labila, predispozitia genetica pentru evolutia spre dementa. Caracterul naturalist al nuvelei este dat si de stransa relatie intre natura ce se dezldnfuie treptat si evolutia patologiei personajului: "Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului

incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte."Imagined auditiva devine pregnanta, ploaia marunta si rece de toamna cazand "in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit [...] facea un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri." Cand, in final, Stavrache se prabuseste, "vantul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran". Nuvela "In vreme de razboi" este o proza psihologica de factura naturalista, urmarind starile de constiinta si de comportament ale eroului principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la baza nu numailacomia exagerata a acestuia, ci si tare genetice, intrucat "incontestabil exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter." (George Caiinescu). In "Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu evidentiaza relatia autor-narator-personaj, atat de intalnita in proza lui I.L.Caragiale: "Patrunzand in actualitatea sufleteasca a unora din personajele caragialiene, nu suntem obligati sa ne reprezentam pe autorul care o reflecta. Distantele dintre acesta si oamenii pe care-i zugraveste este suprimata, prin fuziune simpatetica, incat viata interioara a acestora nu este produsa. Ideile si sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci vedem oarecum personajele gandind si simtind." I.L.Caragiale isi priveste si asculta personajele, folosind ca modalitati tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoaca stari sufletesti - n.n.) prin monolog interior si stilul indirect liber, prin dialogurile sugestive.Barbu Stefanescu Delavrancea afirma ca Ion Luca Caragiale este "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta".