Sunteți pe pagina 1din 58

Politici publice și

administraţie publică
Cristian Pîrvulescu

POLITICI
ȘI
INSTITUŢII POLITICE

EDITURA TREI
Editori
MARIUS CHIVU CUPRINS
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU
INTRODUCERE.......................................................................................7
CAPITOLUL I. POLITICA: DIMENSIUNI ȘI
Coperta: SEMNIFICAŢII ALE CONCEPTULUI.................................................10
Cristian Claudiu Coban 1.1 Emergenţa politicului ca domeniu autonom ...............................10
1.2 Raportul politic–politică...............................................................15
1.3 Politică și putere...........................................................................19
Redactor: 1.4 Politica și statul ............................................................................23
Daniela A. Luca 1.5 Apolitismul — iluzie sau strategie ..............................................27
1.6 Cetăţenia — formă a conștientizării dimensiunii politice .........28
1.7 Public sau privat — o redimensionare a politicii........................30
Tehnoredactarea computerizată:
Cristian Claudiu Coban CAPITOLUL II. STATUL–CADRUL INSTITUŢIONAL
AL POLITICII.........................................................................................33
2.1 Instituţionalizarea puterii ...........................................................33
2.2 Autoritate și politică.....................................................................37
2.3. Formarea statelor moderne..........................................................40
2.4 Funcţiile și organizarea statului .................................................44
2.5 Separaţia și echilibrul puterilor ..................................................47
2.6 Statul de drept..............................................................................50
2.7 Stat și societate civilă...................................................................54
2.8 Regim politic și tip de administraţie ...........................................55

Lucrare apărută cu sprijinul CAPITOLUL III. INSTITUŢII POLITICE ȘI GUVERNARE..............64


Comisiei Europene 3.1 Sistemul instituţional românesc..................................................64
Programul Tempus 3.2 Guvernul între parlament și Președenţie ...................................65
3.3 Alcătuirea și modul de funcţionare a Guvernului ......................67
3.4 Raportul dintre Guvern și Președenţie .......................................69
3.5 Raporturile Guvernului cu Parlamentul.....................................71
3.6 Tipologii ale regimurilor politice din
Europa Centrală după 1980.........................................................74
CAPITOLUL IV. CADRUL SOCIO-POLITIC AL
VIEŢII INSTITUŢIONALE ...................................................................81
4.1 Sisteme de selecţie și recrutare a personalului politic.
Sisteme electorale.........................................................................81
4.2 Locul și rolul partidelor în democraţie. Cazul românesc............85
© Editura Trei, 2000 4.3 Cultura politică — un instrument teoretic pentru estimarea
adaptării la schimbare a societăţii românești. .........................103
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................113
ISBN 973-9419-55-0
INTRODUCERE

Emergenţa statului în sensul modern al conceptului, în zorii epocii


moderne, în contextul procesului de tranziţie de la etapa medievală spre
cea modernă de organizare a puterii politice a fost urmată de o continuă
extindere a structurilor și prerogativelor sale. Asumându-și tot mai
multe funcţii sociale, economice sau culturale, statul a construit o formă
de monopol birocratic care revendica, în noile condiţii politice ce au ur-
mat dublei revoluţii — naţionale și industriale — atribuţii de regle-
mentare a noilor dimensiuni atașate arsenalului său tradiţional. Mo-
mentul de apogeu al extinderii acestor prerogative a fost reprezentat de
apariţia, anticipată încă din anii ’30 ai secolului al XX-lea și atingând
maxima dezvoltare după al doilea război mondial, statului social. Tre-
cerea de la statul paznic de noapte la walfare state a fost un proces ce a
reflectat schimbările profunde pe care le-a cunoscut societatea industri-
ală, în special în varianta sa occidentală.
Această transformare a realităţii statului a provocat o schimbare a
abordărilor teoretice care au evoluat de la raţionalismul hegelian sau
weberian, ca să nu mai vorbim de perspectiva marxistă a statului ca in-
strument de clasă, la o perspectivă acţională.1 Din această perspectivă
însăși noţiunea de politică va suferi revizuiri; sensul originar al concep-
tului, depreciat de folosirea sa abuzivă și de limitarea sa la jocul solitar
al statului, fiind restabilit și adaptat la exigenţele guvernării. Noua
tendinţă în analiza acţiunii publice depășește contururile investigării
clasice a rolului, locului și legitimităţii statului dezvoltând, fără a negli-
ja problematica tradiţională amintită, o viziune în care resorturile di-
verselor tipuri de intervenţie etatică sunt examinate pentru a identifica
specificitatea și dinamica relaţiilor dintre sectorul public și privat. Sunt
relevate astfel modalităţile în care acţiunea publică se adaptează la
geometria variabilă a raporturilor dintre stat și societate.
Legându-și începuturile de cele ale analizei politice americane, politi-
cile publice au profitat de transformarea teoretică a domeniului pentru
a-și delimita sfera de cercetare în cadrul știinţei politice. Dacă până în
anii ’70 analiza statului a fost dominată de instrumentele de tip insti-
tuţional sau administrativ, noi metode au fost acomodate aceluiași obiec-

1 Pierre Muller, Yves Surel, L’analyse des politiques publiques, Paris,


Montchrestien, 1998, p. 9.
8 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 9

tiv utilizând ca fundament tendinţele teoretice pe care știinţa politică și Modul în care instituţiile politice funcţionează influenţează de o
sociologia le-au privilegiat în cercetarea acelor aspecte ce sunt astăzi de- manieră determinantă politica. Departe de a fi doar simple instrumente,
semnate sub eticheta de politici publice. Politicile publice sunt constant instituţiile politice interacţionează cu lumea politică în interiorul, dar și
asociate exerciţiului puterii, iar aceasta trebuie să fie examinată dintr-o dincolo de cadrele juridice. Preluând influenţele politice pe care soci-
perspectivă care să urmărească cât mai exact procesele de reglementare etatea le transmite prin vot sau prin formele mai mult sau mai puţin co-
pe care fenomenul puterii le produce, ca și transformările pe care, în in- erente de presiune și interpretându-le în funcţie de obiectivele specifice,
teracţiune cu alte sisteme, sistemul politic le cunoaște. Procesele de re- guvernanţii își pun amprenta asupra sistemului politic. Analiza modului
glementare sunt rezultatul acţiunii actorilor politici — demnitarii și par- în care politica se constituie ca un domeniu autonom și își creează con-
tidele pe care le reprezintă, agenţii administrative, grupurile de interese turul instituţional prin care diversele interese sunt arbitrate și concili-
și, nu în ultimul rând, populaţia — a căror influenţă asupra mijloacelor ate cu criteriile eficienţei guvernamentale, dezvăluie radiografia regimu-
puterii intervine determinant asupra elaborări și implementării politi- lui politic și capacitatea acestuia de a construi politicile publice necesare
cilor publice. Dacă o politică publică este produsul activităţii unei au- adaptării continue la o lume în schimbare.
torităţi investite cu putere publică și legitimitate guvernamentală, Analiza politicilor publice constituie astăzi unul din sectoarele cele
atunci investigaţia va trebui să trateze conţinutul activităţii publice, mai dinamice ale cercetării raporturilor dintre latura instituţională și
programele de măsuri și deciziile pe care le incumbă, publicul vizat și cea acţională a politicii. Transformarea cadrului naţional sub impactul
efectele politicilor publice. mondializării, globalizării sau în context european, al integrării din ce
O politică publică nu este în exclusivitate rezultatul acţiunii guver- în ce mai structurate, a modificat viziunea tradiţională despre gu-
namentale. Ea este elaborată cu sprijinul unui număr mult mai mare de vernare. Încă din secolul al XIX-lea statul a început să dezvolte forme
actori ce intervin în proces și constă, în egală măsură, în acţiuni sau de intervenţie politică indicând voinţa guvernamentală de acţiune.
non-acţiuni (poate părea paradoxal dar a nu lua în seamă o problemă, Ansamblu structurat și coerent de decizii ale unor autorităţi publice,
este tot o politică publică). politicile vizează alocarea sau realocarea de bunuri și resurse.2 Fără o
Toate colectivităţile organizate produc o anumită politică publică. bună cunoaștere a dinamicii instituţionale și a puterilor și autorităţilor
Câtă vreme sunt identificate problemele și sunt căutate soluţii pentru publice politicile pot rămâne simple teoretizării, imagini coerente ca
rezolvarea acestora, procesul de elaborare a politicilor publice este in- structură interioară, construcţii intelectuale perfecte, dar neadaptate
augurat. Politicile publice desemnează acest proces sistematic de regle- mediului pe care urmăresc să îl influenţeze. Departe de a fi structuri
mentare și rezolvare a situaţiilor problematice în cadrul unei colecti- rigide și refractare unor demersuri ce urmăresc creșterea eficienţei gu-
vităţi. Dintre diferitele colectivităţi, cele etatice atrag în primul rând vernamentale instituţiile politice pot fi promotoarele unor politici des-
atenţia datorită specificului instituţiilor pe care le implică (politici re- chise în măsura în care acestea sunt adaptate la specificul sistemului și
glementative, distributive, redistributive sau constitutive). Dar politicile regimului politic. Cunoașterea cadrului instituţional și a funcţionării
publice pot fi identificate și la alte nivele — colectivităţi locale, univer- acestuia în raporturile sale cu tipul de cultură politică și mobilitatea ac-
sităţi, spitale, sindicate sau întreprinderi — luând forma unor politici torilor politici poate constitui un bun instrument în vederea promovării
specifice; politicile de organizare și reorganizare, politicile salariale sau unor politici adaptate prezentului cât și obiectivelor pe termen mediu și
cele privind producţia de bunuri și servicii, constituie modalităţi de re- lung.
zolvare sau generare de probleme. Doar problemele ce presupun o reală
dimensiune publică implică reglementarea prin intermediul politicilor,
iar determinarea acelor probleme ce au o implicaţie publică presupune o
analiză a dimensiunii politice a societăţii și a instrumentelor prin care
aceasta se realizează (inserarea pe agenda guvernamentală, constituire
referenţialului politicii publice, intervenţia decidenţilor, aplicarea, eva-
luarea). În fond, este vorba de maniera în care funcţionează regulile
jocului democratic din moment ce, pe lângă interesul euristic presupus
de conceptul de politică publică, un loc aparte îl ocupă problema reinte-
grării cetăţeanului în spaţiul deciziei. 2 Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LG. D. J., 1996, p. 471.
Politici și instituţii politice 11

CAPITOLUL I unei noi construcţii umane, politicul își găsește prima exprimare au-
tonomă în Grecia clasică, ceea ce nu înseamnă că anterior, sub o forma
sincretică, nu funcţionase deja. Dar întreprinderea grecilor antici nu este
doar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o revoluţie care implică o nouă
POLITICA: DIMENSIUNI ȘI SEMNIFICAŢII ALE relaţie privat-public. Polisul grecesc sau res publica romană sunt an-
CONCEPTULUI ticipări ale statului ca instituţie a puterii depersonalizate, dar spre de-
osebire de acesta nu au încă, nu existau motivele pentru aceasta, o di-
mensiune socială.
Cu un contur imprecis politica poate avea multiple sensuri ce depind
de semnificaţia care i-a fost atribuită cuvântului în cazul concret în care
a fost utilizat. Pornind de la etimologia termenului putem identifica o
primă accepţiune: arta de a conduce oamenii ce trăiesc în oraș (stat).
§ 1. 1 EMERGENŢA POLITICULUI CA DOMENIU AUTONOM Dacă astăzi acest termen este perceput corelativ în raport cu ruralul (cli-
vajul urban-rural este unul dintre cele mai importante conflicte ale
Concept de origine greacă politica implică o serie de precizări teore-
modernităţii), în Grecia veche „polisul“, orașul deci, nu era un simplu su-
tice și chiar etimologice. Confuzia care la întâlnirea dintre civilizaţiile
port material constituit din ansamblul de edificii, străzi, pieţe, ci un con-
greacă și latină s-a instalat asupra dimensiunii politicii persistă și cept uman și juridic. Faptul că polisul desemna ansamblul cetăţenilor
astăzi. Originalitatea polisul grec constă în conștientizarea „crizei de su- comportă câteva elemente distinctive precum numărul locuitori, o re-
veranitate“3 a modelelor tradiţionale (așa zis orientale) de organizare a cunoaștere juridică specială (cetăţenia) și consecinţă a acestora, un tip
puterii politice. Cetatea greacă creează un nou spaţiu social, agora — de organizare și relaţionare a persoanelor ce dispuneau de acest statut.
spaţiul public în care se confruntă interesele diverse și se dezbat pro- Noţiunea de politică se referă, deci, la două aspecte distincte — pe de o
blemele de interes general. Puterea nu mai este localizată în casa, pala- parte la stat, formă particulară de organizare a puterii, pe de altă parte
tul, șefului individualizat al societăţii tradiţionale, ci în piaţa publică în la putere considerată drept cadru al relaţiilor umane.
care cetăţenii determină deciziile. Un univers spiritual nou în care cu- Sistem al coordonării comunităţii în raport cu principiile distinctive
vântul devine principalul instrument al politicii se constituie, iar con- ale umanităţii, moralitatea și raţiunea, politicul se adaptează perma-
strucţia sa, întreruptă și apoi reluată cu și mai multă energie, va duce nent, dar el dezvăluie mereu un câmp social controlat și reglat de o pu-
la instituţionalizarea puterii politice în forma statului modern. tere ce dispune de un anume control asupra mijloacelor de coerciţie.
Formula aristoteliciană zoon politikon prin care filosoful antic încer- Spaţiu al confruntărilor de interese contradictorii sau al agregărilor,
ca să determine dimensiunea specifică a Cetăţii4 a cunoscut o deformare mereu parţiale, politicul se raportează în cel mai direct mod la aspectul
semnificativă în momentul traducerii sale în latină în forma animal so- instituţional al puterii. Formă în care conștiinţa socială se maturizează
cialis, variantă ce va face apoi carieră prin Toma d’Aquino. Dar în cadrul și tinde spre o dimensiune cuprinzătoare și coordonativă, politica se con-
gândirii grecești clasice politicul este de fapt opus5 socialului câtă vreme cretizează în funcţia ce asigură, sau revendică ca principală resursă de
capacitatea de organizare politică este diferită esenţial de formele de legitimare, realizarea binelui general.6 Specificul politic nu rezultă din
asociere de tipul gospodăriei sau familiei. Apariţia cetăţii, a spaţiului fapte, ci din modul în care raţiunea le interpretează și califică. Dacă
politic implică o redimensionare a vieţii pe cel puţin două paliere, unul orice societate e organizată ierarhic (inclusiv societăţile animale) și se
privat, în care se desfășoară viaţa în familie, și unul public în care, egal raportează la un scop, doar când raţiunea relaţionează ierarhia și sco-
cu ceilalţi parteneri recunoscuţi ca atare, individul participă la luarea pul, fenomenul capătă o dimensiune politică.
deciziei. Real ca piaţa publică în care se desfășoară, ideal ca model al Câtă vreme în societate nu ar exista conflicte, nu ar fi nevoie de o pu-
tere înzestrată cu atributele coerciţiei pentru a interveni. Antagonismele
3 Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, București, Eminescu, 1985, p. 385.
ce rezultă din însăși faptul existenţei sociale se cer însă soluţionate prin
4 Aristotel, Politica, București, Antet, 1996, pp. 6-7.
formule compatibile cu tendinţa conservării și durabilităţii ansamblu-
5 Vezi Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy,
1988, pp. 60-65. 6 Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L. G. D. J., 1980, p. 127.
12 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 13

lui comunitar. De aceea politicul poate fi asociat oricărui fapt, act sau reprezentativă a secolelor XVIII — XIX deosebirile sunt numeroase, cele
situaţie care dă seama despre un grup social, despre relaţiile de autori- două concepţii dau seama despre un numitor comun și se revendică, în
tate și supunere stabilite în vederea unui scop comun. Cele două aspecte ultimă instanţă, de la o tradiţie comună — rolul spaţiului public ca rev-
ale politicului — puterea și scopul — sunt astfel conexate. Relaţia de pu- elator al dimensiunii politice.
tere primește o semnificaţie politică doar în temeiul finalităţii sale. O Judecăţile de valoare negative au dominat vreme îndelungată re-
putere devine politică când dispune în mod evident și indiscutabil de ca- flecţia asupra democraţiei, căci forjarea unui spaţiu public în care noi
pacitatea de a utiliza coerciţia pentru a garanta și aplica normele într-o categorii sociale își făceau simţită prezenţa nu găsea încă un ecou fa-
comunitate. Autoritatea presupusă de politic cunoaște un evantai de vorabil în filosofia și gândirea politică. Platon a criticat acid incompe-
posibilităţi de la formele de dominaţie nedisimulată până la sublimarea tenţa cetăţenilor asupra problemelor dezbătute și a acuzat înclinaţia
sa în constrângere interioară. acestora de a lua decizii sub influenţa demagogilor. Pentru Aristotel
Orice grup se raportează la un scop propriu care pentru a fi o valoare democraţia era forma coruptă a unui regim armonios pe care el îl nu-
autentică este obiectiv, deci îi este exterior. Pe de altă parte nu există mea politeia (republică am spune astăzi). Ceea ce în ochii lui Aristotel
grup care să-și fie sieși suficient (a cărui singură raţiune să fie cea de a condamna democraţia ateniană era faptul că aceasta reprezenta gu-
exista pentru sine). Activitatea politică este instrumentabilă, ea nu-și vernământul celor săraci exercitat contra celor bogaţi, pe câtă vreme po-
găsește în sine însăși propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop spe- liteia ar fi vizat utilitatea comună fără să pună în discuţie structura so-
cific). Societatea globală presupune propria sa finalitate, ceea ce face ca cială. Disputa filosofică se suprapune însă uneia politice care își întinde
societatea politică să fie una care găsește în ea însăși raţiunea de a fi, efectele până astăzi. Ea privește relaţia dintre spaţiul privat și cel pu-
constituindu-se într-un adevărat fundament al valorilor pe care le pro- blic, dintre eficienţa bazată pe profesionalizare și participarea și con-
movează. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc, ci devine scop. De- trolul cetăţenilor asupra deciziilor.
parte de a fi pus în situaţia de a depinde de alte valori, el devine o va- Examinarea democraţiei ateniene, departe de a constitui o aridă
loare în sine. În societatea politică obiectivul este binele sau interesul referinţă istorică, demonstrează compromisul social pe care de la în-
general. Primul bun pe care îl poate oferi societatea este însăși exis- ceput îl inaugurează democraţia. Dincolo de rolul legendar (mit ce s–a
tenţa, astfel politicul tinde să valorizeze tot ce contribuie la reproducerea perpetuat și în timpurile moderne) al părinţilor fondatori — Solon sau
acesteia. Din concept instrumental politicul devine unul existenţial. Clistene în cazul democraţiei antice — rezolvarea dificilei probleme a
Nouă realitate socială și structură a imaginarului colectiv de lungă ordinii, nucleu al puterii politice, a făcut ca diversitatea socială a Atenei,
durată polisul implică ideea de dezbatere liberă, conduce deci inevitabil în care categorii sociale cu interese opuse — proprietarii de pământ ne-
la democraţie. Ca spaţiu al ordinii polisul se impune ca mod de organi- gustorii sau armatorii — să conducă la o nouă formă politică. În disputa
zare a puterii în același timp — o simplă coincidenţă? — cu noi domenii lor privind guvernarea, grupurile dominante economic au fost nevoite să
ale gândirii precum filosofia sau geometria, forme de cunoaștere speci- apeleze la consensul cel mai larg cu putinţă pentru a compensa lipsa
fice ce inaugurează era domniei raţiunii. Emegrenţa polisului, sinonimă unei forţe particulare (ce ar fi înclinat balanţa spre una din facţiuni) sau
începutului autonomizării politicului în raport cu alte dimensiuni so- existenţa unei armate sau poliţii permanente (ce ar fi favorizat tirania)
ciale, a indus un tip de organizare și conducere în care publicul capătă printr–un proces de legitimare. Diviziunea elitelor a condus la apariţia
un rol esenţial. Considerată fie ca regim politic, fie principiu de gu- democraţiei antice, poporul fiind antrenat în apărarea regulilor pe care
vernare sau formă de comportament democraţia a constituit și constitu- însuși le–a aprobat.7
ie un obiect al confruntărilor de idei privind raporturile dintre guver- Dacă astăzi problema clasificării regimurilor beneficiază de o judecată
nanţi-guvernaţi și a evaluarării eficienţei acţiunii politice. Termenul, a favorabilă, este datorită capacităţii regimului democratic de a oferi bunuri
cărui carieră reîncepe, după 2000 de ani de la experimentul atenian, în politice evaluabile ca prosperitatea, libertatea si stabilitatea. Cu toate
secolul al XIX-lea, definea regimurile apărute în urma revoluţiilor ame- acestea, critica democraţiei sau a democratismului societăţilor occidentale
ricană și franceză din secolul al XVIII–lea. Inovaţie istorică majoră, sis- nu a încetat. Argumentele împotriva democraţiei nu s–au schimbat radi-
temul de guvernare simbolizat de Atena a constituit sursa unor infinite cal în două mii de ani, ci au fost adaptate la specificul politic al momen-
comentarii filosofice ce de la Platon și Aristotel la Montesquieu sau
Rousseau au contribuit la reconstrucţia politică democratică a lumii 7 Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil, 1997,
moderne. Deși între democraţia directă a antichităţii și democraţia pp. 26–28.
14 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 15

tului. Imaturitate civică, participare mimată, oligarhie manipulatoare ce tică redutabilă și costurile ei au apărut ca fiind acceptabile. Capacitatea
afectează participarea reală a poporului la putere sunt doar câteva din ei de a se adapta continuu, deschiderea sa, au creat tendinţa favorabilă
formulele ce pun în discuţie democraţia contemporană. Și dacă influenţa ce a produs valul de democratizare din ultimele decenii ale secolului al
lor variază, forţa lor de persuasiune nu poate fi neglijată câtă vreme ele XX-lea. Dincolo de diferenţele dintre democraţia antică și cea contem-
pot genera curente de opinie a căror reprezentare politică poate influenţa porană, de la numărul de participanţi până la orientarea valorică, pre-
dinamica instituţională și coerenţa politicilor publice. ponderent orientată spre egalitate în primul caz, privilegiind libertatea
Rezultând din intersecţia a două tendinţe — presiunea majorităţii individuală în al doilea, ceea ce au în comun rămâne o centrare pe spa-
pentru o mai mare participare politică și acţiunile guvernanţilor de a ţiul public, o dezinhibare a politicului care își poate dezvăluie caracte-
limita această presiune — democraţia modernă este consecinţa unor risticile specifice.
fenomene specifice. Uneori democraţia a fost mai degrabă produsul unor
accidente în care actorii politici au devenit promotori sau constructori ai § 1. 2. RAPORTUL POLITIC — POLITICĂ
libertăţilor democratice independent, sau chiar împotriva voinţei lor. Al-
teori democraţia reprezentativă a fost rezultatul unor schimbări politice În limbajul curent sunt deosebite două categorii de fenomene referi-
ce nu au implicat majoritatea. În multe cazuri poporul a fost nu doar ab- toare la spaţiul politic atunci când se atribuie unei aceleiași noţiuni
sent, ci chiar s-a împotrivit democraţiei, care uneori lua forma unui ade- două genuri: masculinul și femininul, politicul și politica fiind feţele unei
vărat despotism fie din orientarea revoluţiei burgheze (a cărei compo- aceeași realităţi. Forma masculină, politicul, desemnează o caracteris-
nentă urbană intra în contradicţie cu caracterul preponderent rural al tică de profunzime a societăţilor, corespunzând nivelului structural prin
societăţii), fie în virtutea neîncrederii în discernământul poporului (vizi- care sunt clasate și ordonate datele materiale ale unei colectivităţi și ele-
bil în conceperea sistemului electoral ca o formă de limitare a influenţei mente spirituale ce-i formează cultura. Politicul se asociază astfel ideii
majorităţii). Criza democraţiilor s–a datorat în unele cazuri bazei lor unei ordini indispensabile impusă voinţelor umane și din această per-
prea înguste în condiţiile apariţiei pe scena politică a unor noi categorii spectivă el se detașează de lumea contingenţelor.
sociale odată cu impunerea votului universal masculin la sfârșitul se- Când ne raportăm la un spaţiu în care credinţe, convingeri sau ide-
colului XIX–lea. Rezultat al unui acord între elite ce reia într–o anumită ologii se înfruntă, politicul își dovedește caracteristicile de concept neu-
formă compromisul antic, democraţia modernă a avut de făcut faţă unor tru perfect, insensibil la influenţele conjuncturii și fluctuaţiile istoriei.
realităţi sociale și politice în transformare rapidă și a trebuit să gă- Această neutralitate nu înseamnă însă pierderea dimensiunii concrete
sească soluţii la situaţiile de criză.8 câtă vreme politicul este parte integrantă a socialului. Rolul politicului
Nostalgia autorităţii a făcut parte din istoria democraţiilor occiden- este acela de a prelua acele probleme pe care grupul nu le poate
tale. Faptele istorice dovedesc că uneori guvernaţii au stat la baza soluţiona. Cum o societate fără probleme nu este o decât o societate stag-
regimurilor autoritare. Analiza tentaţiilor autoritare apărute la nivelul nantă, politicul imprimă prin funcţiile sale un caracter dinamic colec-
majorităţii relevă atât dificultăţile cât și soluţiile crizei sistemului de- tivităţii. Apariţia problemelor și conștientizarea acestora de către co-
mocratic.9 Caracterul de compromis al democraţiei îi oferă posibilitatea munitate încarcă cu autoritate pe cei ce îţi asumă responsabilitatea
de a depăși situaţiile problematice. Dar izolată de societate, redusă doar soluţiei. O problemă devine politică din momentul în care este rezolvată
la componenta sa instituţională construcţia democratică poate fi peri- prin intermediul unei puteri instituţionalizate.10 Soluţionarea unei
clitată. Forţa democraţiei constă în capacitatea sa de a oferi o bază le- probleme și reglementarea ei prin intermediul puterii prezintă însă
gitimă regimului, de a depăși cadrul strict parlamentar, de a crea diferenţe câtă vreme soluţia se găsește în chiar datele problemei ne-
condiţiile participării cetăţenilor la luarea deciziilor și de a produce făcând necesară, ca în cazul puterii, intervenţia unor factori externi care
bunuri politice concrete în funcţie de care binefacerile ei să poată fi eva- să reglementeze prin decizie recursul la autoritatea deontică.
luate. A reduce democraţia la o teorie înseamnă a-i reduce șansele. Caracteristica politicului constă în instrumentul folosit în rezolvarea
Democraţia nu este și nu poate fi o doar o teorie; ea s–a dovedit o prac- problemei. Politizarea problemelor le modifică natura prin includerea
puterii în datele problemei. Recursul la autoritate are cel mai adesea
8 Ibidem, p. 30. rolul de a obișnui societatea cu problemele recurgând la o serie de pro-
9 Vezi interesanta analiză a lui Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iași,
10 Philippe Braud, La science poltique, Paris, PUF, 1990, p. 10.
Institutul european, 1998.
16 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 17

cedee adaptate situaţiei concrete precum compromisul, consensul, con- etatea presiunilor anonime sau individualizate, induse sau spontane, a
tractul sau dictatul. căror acţiune produce un sistem de tensiuni și echilibre ce formează
Astfel, suplu dar permanent, politicul se regăsește în toate mișcările mediul social. Scopul pentru a cărui atingere se stabilesc aceste relaţii
sociale integrând noile forţe într-o formă de ordine mereu instabilă, dar va interacţiona la rândul sau cu mediul influenţând în mod diferit com-
nu mai puţin prezentă. Capacitatea sa de adaptare face ca politicul să portamentele individuale sau colective. Prin intermediul finalităţilor, so-
nu fie asimilat unor structuri instituţionale chiar dacă se manifestă prin cietatea politică își definește raţiunea de a fi, devenind fundamentul va-
intermediul acestora. lorilor pe care le promovează. Și cum asigurarea condiţiilor unei exis-
Prin politic grupul se încadrează în spaţiul public iar societatea ia tenţe sociale stabile este un bine cu caracter suficient de general, poli-
într-un fel act de existenţa sa ca realitate autonomă. Spaţiu al con- tica se construiește astfel încât din concept instrumental se transformă
tradicţiilor și convergenţelor reglate prin instituţii, politicul reprezintă într-unul existenţial. Astfel politica constituie acea activitatea socială
faţeta stabilă a fenomenului guvernării exprimând căutarea echilibru- care asigură, prin forţă fondată în general pe drept, securitatea exte-
lui, a ordinii necesare vieţii sociale. rioară și convergenţele interne într-o unitate politică particulară, fiind
Politica este activitatea desfășurată fie de guvernanţi, fie de un alt garantul ordinii în mijlocul confruntărilor ce rezultă din diversitatea și
grup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influenţa deciziile con- divergenţele de opinii și interese.12
ducătorilor. Faptul că partea practică a acestei activităţi presupune o Dacă politicul relevă esenţa, politica pare a indica contingentul, fi-
paletă foarte largă de procedee, unele mai puţin sau deloc compatibile ind considerată ca spaţiul confruntărilor pentru ocuparea poziţiilor de
cu morala dominantă, face ca politica să aibă în societăţile contempo- putere. Noţiuni corelative, politicul și politica se presupun: politicul nu
rane un sens peiorativ. Acest aspect rămâne însă unul de suprafaţă. Po- poate ignora contingentul, fără a rămâne doar în sfera teoretizărilor
litica, funcţie necesară a vieţii sociale, introduce în cadrul grupului sau morale sau filosofice, dar pierzând caracterul practic ce îl particula-
a societăţii globale coeziunea ce face posibilă prevalenţa convergenţelor rizează, pe câtă vreme politica considerată doar lupta pentru ocuparea
asupra divergenţelor, pentru aceasta recurgând la coerciţie. Faptul că sau menţinerea poziţiilor de putere eșuează într-o perspectivă conflic-
forţa coercitivă este legitimă sau ilegitimă trebuie raportat la finalitatea tuală și rigidă câtă vreme nu se coordonează cu o viziune strategică ce
activităţii politice: cucerirea funcţiilor de putere. nu poate ignora principiile și reflecţia asupra societăţii.
Definind puterea și prerogativele acesteia politica este atât o funcţie De asemenea, sensurile noţiunii pot fi analizate pornind de la dis-
socială, câtă vreme se raportează la colectivitate, cât și o funcţie nece- tincţia pe care limba engleză o permite între politics și policy. Această
sară prin care grupul controlează tendinţele centrifuge sau anarhice ale distincţie deosebește Policy, politica în calitate de coordonatoare a unui
membrilor. Exersând aceste funcţii politica devine creatoare de valori. domeniu determinat printr-un organism specific (o politică sectorială:
Pentru o asemenea abordare pledează David Easton pentru care politi- industrială, socială, culturală etc.) de sfera luptei pentru putere, Politics.
ca este o modalitate de alocare autoritară de valori, ordinea fiind una Se poate astfel departaja între politică considerată drept competiţie pen-
dintre valorile esenţiale pentru guvernanţi. tru cucerirea sau influenţarea puterii, exerciţiu general al puterii (ca gu-
Determinând regulile grupului, politica indică implicit un scop și vernare), alocare publică a bunurilor și valorilor, rezolvare a conflictelor
prin aceasta influenţează sau construiește valorile care justifică meca- sau modul de selectare a celor care vor conduce și a felului în care vor
nismele de autoritate și de supunere. Dacă multe din valorile politice exercita această funcţie — și politică definită ca exercitare a puterii
sunt intrinseci naturii umane, politica le regrupează și le schimbă într-un domeniu distinct bine definit.
conţinutul iniţial (moral — în cazul binelui, biologic — în cazul ierarhiei) Domeniu al cunoașterii politica presupune un triplu demers: des-
prin integrarea lor în spaţiul puterii. Astfel că principala funcţia a criptiv, explicativ și prescriptiv.13 Latura descriptivă presupune o
politicii privește realizarea binelui social.11 Modul specific uman de colecţie de informaţii dintre care unele nu tocmai ușor de găsit, ceea ce
clasificare și interpretare a faptelor sociale, politicul se relevă în forma face ca travaliul politic să aibă particularităţile sale. Dar o colecţie de
ierarhică de organizare în raport cu un scop. informaţii, chiar exhaustivă, este insuficientă pentru a înţelege carac-
Orice societate este alcătuită dintr-un ansamblu de relaţii între in-
divizi sau grupuri sociale. Aceste relaţii sunt se dezvăluie prin vari- 12 Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967, p. 177.
13 James Danziger, Understranding the Political World,, New York & London,
11 Georges Burdeau, op cit., p. 128. Lonngmon, 1991, p. 3- 18.
18 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 19

teristicile spaţiului politic. Demersul explicativ decurge deci în mod nor- regimurilor, încercând să surprindă regulile care conduc raporturile
mal din cel descriptiv. Informaţiile trebuie clasate, structurate și inter- politice. Cercetarea acestor reguli a dus la dezvoltarea diferitelor dis-
pretate ceea ce implică o întreprindere dificilă câtă vreme variabilele cipline care studiază fenomenele politice, a căror evoluţie a depășit
politice sunt foarte numeroase. Cauzele unei greve, explicarea unui studiul formal al relaţiilor instituţionale încercând să stabilească fac-
rezultat electoral, departe de a rezulta din simpla enumerare a infor- torii care coordonează universul politic.
maţiilor presupun paradigme explicative și instrumente de interpretare. Latura formală a politicii se dezvăluie sub forma riguroasă a drep-
Acţiune practică în direcţia realizării unor scopuri politica nu poate tului. Considerat fundamentul corpului social dreptul constituie o ex-
rămâne doar la faza explicării, ci pe baza acesteia proiectează strategii și presie concentrată a politicii. Prin drept, ca și prin politică, omul
aproximează viitorul. Latura prospectivă constituie demersul politic cel încearcă să reducă incertitudinile despre viitor, iar norma juridică, ex-
mai important, de calitatea acesteia depinzând dezvoltările ulterioare presie a unei politici ce urmărește să introducă în grup un anume tip de
ale guvernării. relaţii corespunzătoare valorilor care trebuie respectate, corespunde
Tendinţa general-umană de a modela realitatea prin cunoaștere unui orizont impregnat de valori politice. Politicul ca mod de a determi-
găsește în politică un domeniu propice acţiunii. Cunoașterea politică, ca na valori sociale considerate esenţiale, este corelativ juridicului, formă
parte a expertizei specifice pe care cei ce acţionează în acest domeniu ar de realizare a valorilor prin intermediul activităţii umane.
trebui să o aibă, implică, indirect dar indiscutabil, nu doar o percepţie a
valorilor, ci o determinare a acestora. Deși aparent profund ancorat în
prezent și preocupat doar de aspecte practice, omul politic este depozi- § 1. 3. POLITICĂ ȘI PUTERE
tarul unor valori pe care prin acţiune sa le operaţionalizează. Departe
de a fi obiectiv, omul politic propune un adevăr, adevărul său și al grupu- Controversele în jurul conceptului de putere și implicit asupra de-
lui cu care se identifică. De aceea demersul prescriptiv este riscant da- terminări contururilor politicii ca fapt social observabil prin mijloace
torită tendinţei de cunoaștere imediată ce corespunde exigenţelor im- știinţifice au contribuit la o nouă abordare a puterii. În accepţiunea sa
puse de aspectele concrete ale problemelor. Domeniu în care limbajul cea mai generală, noţiunea de putere nu are un câmp unic de aplicaţie.
rămâne principalul instrument politica împrumută de la acesta impre- Viziunea cea mai des invocată referitoare la putere desemnează o re-
ciziile sale, putând aluneca, prizonieră a unui raţionalism cartezian în laţie asimetrică de control. Dintr-o asemenea perspectivă puterea poate
exces, spre o perspectivă conspiraţională. Ca demers explicativ cu lua forma puterii asupra naturii sau, mai aproape de sfera ce ne in-
valenţe prospective ideea conspiraţiei pleacă, dealtfel, de la presupoziţia teresează aici, a puterii asupra fiinţelor umane. Cea de-a doua formă
existenţei unui adevăr evident și absolut.14 Relevând tendinţa politicii se dezvăluie fie ca putere (stăpânire) asupra sinelui (libertate în sen-
de a exprima prejudecăţi, de a oferi răspunsuri parţiale sau soluţii sul stoicilor) sau al puterii în raport cu alţii (dominaţie). Dar puterea
eronate conștientizarea predispoziţiei spre explicaţiile de tip conspi- ca dominaţie este o formă universală sau un aspect particular al re-
raţional dezvăluie locul toleranţei ca antidot antiautoritar în același laţiilor politice! Tendinţa de a defini noţiunea de putere drept capaci-
timp politic și epistemologic. Tocmai de aceea cetăţenii oricărui stat de- tatea unui actor de a ajunge la rezultate vizate și în particular de a pro-
mocratic (ca să nu mai vorbim de statele autoritare și totalitare) mani- duce acţiuni eficiente încearcă să depășească disputele privind sfera și
festă neîncredere faţă de puterea politică cu atât mai mult cu cât între conţinutul conceptului.
declaraţiile guvernanţilor sau discursurile pretendenţilor la putere și re- O definiţie generică a puterii care a exercitat și exercită încă o influ-
alitate există un decalaj ușor decelabil. Interesul pentru analiza rapor- enţă considerabilă asupra cercetătorilor pune accentul pe mijloacele
tului dintre discursul politic și realitate a constituit un permanent apropriate, fără nici o referinţă explicită la intenţiile actorului. Hobbes
subiect de reflecţie. în Leviatan considera că „puterea unui om constă în mijloacele prezente
Politica nu este un domeniu al absolutului, regimurile politice sunt pentru a obţine un bun oarecare“. Acest tip de definiţie prezintă trei ca-
rezultatele unor multitudini de factori a căror variaţie în spaţiu și racteristici majore:
timp le explică diversitatea. Încă Aristotel se apleca asupra cercetării — puterea și acţiunea sunt strâns legate, iar dacă acţiunea implică o
intervenţie directă asupra evenimentelor, puterea constă în facili-
14 Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune, București, Humanitas, 1998, tatea de a le modifica cursul — deci puterea este aptitudinea de a
p. 158. produce rezultatele dorite (puterea de a face cutare lucru).
20 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 21

— puterea se relevă ca putere „asupra“ ceea ce presupune atât puterea Ideea puterii ca mecanism vital indică caracteristicile perspectivei
deasupra (superioară, dominatoare) și în funcţie de reacţie putere strategice conform căreia puterea tinde să devină permanentă dar se
contra (latura coercitivă a puterii). confruntă cu reacţiile contrare. Pentru a-și consolida poziţia, deţinătorii
— puterea este (rămânând la nivel conceptual, iar nu acţional) o ca- puterii urmăresc obţinerea stabilităţii în timp, făcând deci recurs la legi,
pacitate deosebită ce are consistenţa esenţelor, care deci nu se norme sau reglementări. Acceptarea acestei tendinţe de către societate
situează în orizontul evenimentului. implică o serie de interogaţii: De ce există această voinţă de organizare?
O altă direcţie vizează aspectele teleologice. În acest sens, Bertrand Dacă puterea desemnează un mecanism vital ce asigură gestiunea
Russell propunea în 1938 ca producerea efectelor dorite să devină „cri- ansamblului, cum se explică diferenţierea pe care o induce între mem-
teriul distinctiv al puterii“. brii societăţii? Conceperea puterii ca mecanism vital permite în-
Dar fie că se referă la mijloacele utilizate, fie că se face apel la sco- rădăcinarea puterii în libido dominandi (plăcere de a domina). Formă a
puri, noţiunea de putere, noţiune centrală a oricărui demers știinţific de- voinţei de putere, dorinţa de a domina înscrie în elanul vital relaţia asi-
spre politică, este privită doar ca o formă de coerciţie. metrică de putere. Prezentând diverse aspecte și justificării de compat-
În expresiile curente puterea este asimilată cu un soi de esenţă ca în ibile cu normativitatea comunităţii în cauză puterea se prezintă fie ca
formule precum „deţinerea puterii“ sau „posedarea puterii“, formule ce nevoie de status, dorinţă de onoruri, fie se sublimează în voinţa de a sta-
sugerează ideea unei „puteri — substanţă“, sau a unei „puteri — capital“ bili fericirea socială, de a guverna, de a structura eficient. Oricum ar fi
Viziunea puterii ca relaţie așa cum o definea Robert Dahl în Who go- justificat, acest tip de concepere a puterii gravitează în jurul statutului
verns? oferă studierii fenomenului politic o altă perspectivă. Dar și aici de dominus, de stăpân, de suveran.
caracterul coercitiv al puterii privită ca o caracteristică universală a soci- Dominarea și supunerea pun în discuţie două elemente de profun-
etăţii umane se menţine. Pentru Dahl, A (unde A este un individ sau un zime ale psihicului individual, libido dominandi (plăcerea de a domina)
grup) exercita o putere asupra lui B în măsura în care el obţine de la B o simetrică și complementară nevoii de dependenţă, dar și problema prin-
acţiune pe care ultimul n-ar fi efectuat-o altfel. Astfel puterea, departe de a cipiului vieţii și al organizării acestuia (vitale).16 Pornind de la această
desemna un atribut în sine, se prezintă ca o relaţie asimetrică, dar implică constatare putem evidenţia, rămânând la nivelul conceptului, diferite
ideea de reciprocitate: B este fiinţă liberă, niciodată complet dependentă. forme sau grade ale puterii, de la puterea asupra sinelui sau a naturii
În funcţie de accentul pus pe construcţia relaţiei de putere într-un la puterea asupra morţii (frica de moarte sau de decădere fiind unul din
mediu competitiv, o altă perspectivă insistă asupra strategiei ca element resorturile ascunse ale strategiilor puterii) până la forma sa cea mai
definitoriu al puterii. Într-o analiză strategică apare viziunea unui câmp politică, puterea asupra celorlalţi.
social unde actorii și subiecţii schimbă lovituri și se angrenează într-un Acesta distincţie relevă mai bine puterea asupra altuia (celorlalţi),
proces necunoscut. Nimeni nu deţine putere dacă nu pune în scenă ra- această relaţie asimetrică, marcată de o inegalitate ierarhică care are
porturi de forţă și strategii. Puterea se definește astfel prin obiective, ca bază, după Hegel, conflictul de recunoaștere. Structură dinamică,
mijloace, viziuni și desemnează ansamblul de acţiuni coordonate exerci- multiformă și complexă, puterea apare ca un mecanism de creaţie, de
tate asupra altor acţiuni. Analiza puterii ca strategie evidenţiază relaţi- echilibru, de viaţă (de afirmare a vieţii), dar și ca o strategie a morţii.
ile conflictuale ce apar în procesul de influenţare a comunităţii și relevă Dominaţia este legată strâns de putere. Plăcere de a domina sau
formele contra — puterii ca strategie de înlăturare a deţinătorilor pu- aspiraţie la prestigiu — faţete ale libido dominandi — furnizează re-
terii. Într-un sens strict modern și politic această strategie vizează limi- sortul de acţiune al puterii politice. Această viziune cunoaște cu Max
tarea puterii politice. Weber forma sa clasică. „Cine face politică, aspiră la putere, fie la pu-
Puterea ca inovaţie socială așa cum o are în vedere Jean-William tere ca mijloc în slujba altor ţeluri (de natură ideală sau egoistă), fie
Lapierre în Viaţă fără stat? are un caracter vital; în această accepţiune la putere „de dragul puterii“, de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul
ea desemnează „formarea raporturilor sociale și de grup ce tind să dis- social“.17
trugă cadrele societăţii stabilite, prin transformarea organizării sis- Dominaţia și strategia formează axa tuturor formelor de putere co-
temelor sociale“.15 ercitivă. Dominaţia reprezintă situaţia de stăpân în raport cu cei ce se

15 Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Iași, Institutul european, 1997, 16 Jacqueline Russ, Les theories du pouvoir, Paris, Le livre de poche, 1994, p. 15
p. 161. 17 Max Weber, Politica, o vocaţie sau profesie, București, Anima, 1992, p. 9
22 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 23

supun. Ascendentul exercitat de stăpân se bazează pe un regim al vio- inţei politice posibilitatea unei noi abordări a fenomenului politic și a
lenţei fie ea și simbolică. democraţiei ca formă negociată și pluralistă de negociere a poziţiilor de
Dar dacă puterea este coerciţie, toate societăţile umane, chiar și cele putere și a influenţelor în raport cu aceasta.
primitive, au cunoscut o astfel de relaţie și în esenţă au cunoscut di- Instrumentul folosit — puterea, relevă esenţa politicului prin modul
mensiunea politică? Între maximaliști care susţin că toate formele de în care intervine asupra naturii problemelor abordate. Iar puterea
organizare umană au cunoscut puterea și minimaliști ce contestă politică nu are valenţe miraculoase; intervenţia ei constă, de cele mai
atribuirea unei guvernări tuturor societăţilor umane există o dispută în- multe ori, în a obișnui societatea să trăiască cu problemele, apelând pen-
delungată.18 Înscriindu-se în cadrul acestei dispute Pierre Clastres a în- tru aceasta la diferite metode în funcţie de legitimitatea și eficacitatea
făptuit o „revoluţie copernicană“ construind conceptul de putere neco- politicilor vizate. Compromisul, consensul, contractul sau forţa sunt tot
ercitivă degajând elementele etno- și europo-centriste ce au dominat atâtea mijloace la care deţinătorii puterii se simt îndreptăţiţi să recurgă
abordarea puterii în antropologia politică și știinţa politică clasice. În pentru a concilia exigenţele ordini cu dinamica problemelor.
eseul său Copernic și sălbaticii a răsturnat perspectiva etnocentristă și Supleţea politicului îi permite să integreze noile forţe și să se adap-
a demonstrat că „nu putem împărţi societăţile în două grupe: societăţi teze la schimbare fără a fi destabilizat de criza și dispariţia celor vechi.
cu putere și societăţi fără putere. Credem că puterea este universală, Și aceasta pentru că politicul nu poate fi asimilat unei structuri insti-
imanentă socialului … realizându-se însă în două moduri: putere co- tuţionale, căci deși poate fi observat în instituţii, nu poate fi redus la vre-
ercitivă și putere necoercitivă“.19 Puterea coercitivă nu ar fi decât un una dintre ele. Prin ordinea pe care o încarnează, politicul transcende
caz particular al puterii caracteristică anumitor culturi între care cea instituţiile.
europeană este cea mai influentă. Eseul ce dă titlul celebrei cărţi a re-
gretatului antropolog francez Societatea contra statului dezvoltă această § 1. 4. POLITICA ȘI STATUL
idee aducând argumente ce vor duce la frumos exprimata concluzie „is-
toria popoarelor fără istorie … este istoria luptei împotriva statului“.20 Multă vreme sinonim cu însăși noţiunea de politică, statul a consti-
Formele pe care puterea le ia în societăţile ce doar etnocentric ar putea tuit instituţia politică cea mai reprezentativă a ultimilor secole. Domi-
fi considerate „primitive“ dovedește înţelegerea riscurilor pe care pu- naţia sa asupra vieţii politice a dus la limitarea politicii la stat datorită
terea coercitivă le aduce. Funcţionând la un nivel la care numărul mem- avantajelor pe care o asemenea perspectivă le presupune: precizia și
brilor nu făcea necesară delegarea puterii, puterea coercitivă era rezul- simplitatea. Iar dacă politica nu poate fi redusă la stat, acesta — formă
tatul mecanismelor de control ale comunităţii asupra șefului. Atribuţi- instituţionalizată a puterii — dezvăluie cea mai importantă expresie a
ile acestuia erau invers constituite în raport cu mecanismele puterii co- ordinii politice experimentată până în prezent. Spaţiu al agregărilor
ercitive. Violenţa era un mijloc la care se făcea apel doar în cazuri ex- parţiale și al conflictelor de interese, politica se inserează într–un câmp
cepţionale când șeful prelua comanda militară, dar utilizarea acestei social reglat de o putere ce prin referinţa la monopolul coerciţiei legitime
puteri era limitată de judecata comunităţii. Înţelegerea caracterului vio- se concretizează în stat. Definită în acest fel politica se raportează la
lent și abuziv al puterii coercitive consta tocmai în limitarea puterii mili- dominaţie ca la principala sa resursă și prin afirmarea monopolului
tare a șefului. Cât privește celelalte puteri, ele erau necoercitive și asi- asupra coerciţiei — forţă creează reflexul fricii.
gurau șefului doar o poziţie centrală de reper în raport cu care comuni- Trecerea de la guvernare la dominaţie a produs o mutaţie în ceea ce
tatea se orienta. Ca Povestașul lui Mario Vargas Llosa, șeful asigura coe- privește identificarea scopurilor politicii. Întâmplător sau nu, în perioa-
ziunea și oferea suportul mitologic al convieţuirii, asigura continuitatea da în care medievalul regere face loc modernului dominus, statul, ca noţi-
și constituia totodată puterea personalizată, vizibilă. une și ca practică, își construia fundamentele. Asocierea fricii cu statul
Distincţia putere coercitivă/putere necoercitivă este una din cele mai nu este atât de arbitrară pe cât s–ar crede. Ideea că puterea ar avea ca
importante contribuţii la înţelegerea fenomenului politic. Ea oferă ști- scop doar perpetuarea sa, forjată de Machiavelli nu are corespondent în
ideea de guvernare medievală care indica o pluralitate de scopuri ale
18 Georges Balandier, Antropologie politică, Timișoara, Amarcord, 1998, politicii.21 Schimbând perspectiva asupra calităţilor necesare Principelui
pp. 38-41. și abandonând virtutea orientată spre binele general în favoarea vicle-
19 Pierre Calstres, Societatea contra statului, București, Ararat, 1995, p. 28
20 Ibidem, p. 182. 21 Michel Senellart, Artele guvernării, București, Meridiane, 1998, p. 15.
24 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 25

niei și forţei ce asigură reușita, gânditorul florentin a inaugurat o nouă statului — se anticipa pericolul exercitării neîngrădite a violenţei și a
epocă. Ca o consecinţă, imaginea ordinii tripartite, atât de dragă me- imixtiunii în viaţa privată. Reflecţii ale unui fel de politică și de putere,
dievalilor, s–a prăbușit, și dacă ea a mai supravieţuit până la revoluţia temerile nu pot fi însă exacerbate dincolo de orice limite. Există un
franceză de al 1789 în forma Adunării celor Trei Stări, aceasta nu tre- punct de la care nici frica, nici politica, nu mai sunt tolerabile, de la care
buie să inducă în eroare. și una și cealaltă devin patologie. Vorbim atunci de politici ale fricii ce
Ordonarea era la origine o înscriere. În Roma antică prin ordo băr- vizează teroarea ca element de obţinere a consensului. Teama de
baţii erau repartizaţi pe grupe în care să își realizeze mai bine rolul — politică, reflex de apărare împotriva abuzului de putere, se convertește
în grupe de luptă și în grupe de cetăţeni ce puteau contribui la adminis- în frica paralizantă.
trarea treburilor publice — conferind individului un statut dincolo de Frica a însoţit puterea aproape permanent din momentul în care oa-
diferenţele sociale. Cele trei ordine erau văzute într–o relaţie organică, menii au acceptat autoritatea șefului. Născuta fie din nevoia de ordine,
astfel că nici oratores, nici bellatores, nici laboratores, nu ar putea exista ce produce consensul, de care manipulatorii fricii, mai mult sau mai
în absenţa celorlalte două categorii. În formula cea mai veche atribuită puţin rafinaţi, profită pentru a-și asigura confortabilele poziţii de pute-
lui Adalberon de Laon la începutul secolului XI „aici jos unii se roagă, re, dar și din conflictul, inevitabil, dintre interesele individuale, puterea
alţii se luptă și alţii lucrează…“22 nu a produs întotdeauna frica. Cei pe care cu superioritate îi numim
Între aceste trei ordo complementaritatea era absolută. Într–o primitivi au avut intuiţii mult mai profunde asupra naturii puterii decât
asemenea perspectivă, ţelurile pe care activitatea politică urmărea să le dorim în general sa acceptam. Șeful comunităţii nu avea o autoritate re-
atingă constau în aceea realizarea Binelui Comun, a unei valori cadru ală; el doar oferea daruri, pentru care trebuia sa muncească, ţinea dis-
în funcţie de care întreaga comunitate se orienta. Reflectând asupra cursuri, pe care mai nimeni nu le asculta, și conducea operaţiunile mi-
scopului Thoma d’Aquino ajungea la concluzia perfecţiunii sale. „De aici litare doar atâta timp cât membrii comunităţii acceptau aceasta. Ei in-
reiese că ceea ce este perfect până la sfârșit este binele suprem. … tuiau că puterea este prin natura ei opresivă și o anihilau.24
Binele însă, având motivaţia de dezirabil, evocă ideea de cauză finală, a Puterea ca dominaţie a devenit regula. Supunerea faţa de deţinătorii
cărei cauză primă este, deoarece un agent nu acţionează după un scop, ci puterii a fost acceptată cu toate consecinţele sale. Conjuncţia dintre con-
prin agent materia se mișcă spre formă, de aici se zice că scopul e cauza strucţia statului și ideea de naţiune s–a produs pe fundalul transfor-
cauzelor“.23 Expresia elaborată de Sfântul Thoma în Summa theolo- mării guvernării în dominaţie. Legitimarea puterii a luat alte forme, iar
giae — Binele Comun — a cunoscut o glorioasă carieră odată cu Renaș- Binele Comun s–a transformat în Interes Naţional dând curs unei alte
terea trecând printr–un proces de laicizare, astfel încât noţiunea a fost, ordini. Născută ca formă de uniformizare a unor diferenţe specifice
și în măsura în care mai are vreo relevanţă, este utilizată independent Ţărilor de Jos în lupta lor împotriva spaniolilor ideea naţională s–a
de orice referinţă religioasă. Acest proces de laicizare a schimbat rapor- dovedit utilă în procesul de construire a unităţii politice și a culturi co-
tul de la perspectiva filosofică asupra Binelui Comun pentru care or- mune. Dovedindu–și capacitatea de mobilizare și deci devenind utilă
dinea, de exemplu, poate fi considerată un scop (bine) în sine, la o per- politic ideea naţională s–a impus ca un element central al construcţiei
spectivă acţională în care binele se convertește în bunuri concrete. statelor moderne în Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite în secolul
Antiteza dintre a guverna și a domina a modificat viziunea asupra al XVIII–lea. Exclusivismul etnic și cultural, preambul al alunecării spre
finalităţilor politice. Nu Binele Comun ci binele Principelui, adică dom- teroare a însoţit construcţia statelor.
inaţia sa asupra unui popor gata să se revolte se transformă în scop în Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat, legitimân-
sine al politicii. Definind coordonatele politicii ca dominaţie Machiavel- du-se prin nevoia de a menţine ordinea, un întreg arsenal al dominaţiei.
li a avertizat în același timp asupra ei. Neîncrederea în deţinătorii pu- În numele unei raţionalităţi care doar astfel s-ar fi putut realiza statul
terii a fost generată de frica de arbitrariu și de exercitarea neîngrădită a nu a încetat să se întărească până acolo încât individul nu mai conta în
violenţei. Prin teamă, teama de politică, de politicieni, de omnipotenţa faţa logicii sale. Supunerea absolută, pe care a generat-o i-a fost însă fa-
tală. Incapabil să mai reacţioneze la semnalele din partea societăţii sta-
22 Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, București, tul omnipotent a intrat în criză. Dar politica din care s-a născut i-a
Meridiane, 1998, p. 25. supravieţuit. Politica ordinii care justifică folosirea forţei împotriva
23 Thoma de Aquino, Summa theologiae, București, Editura știinţifică, 1997,
p. 91. 24 Pierre Clastres, op. cit., p. 35.
26 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 27

cetăţenilor și care protejează dictatorul împotriva revoltei nu a dispărut. § 1. 5. APOLITISMUL — ILUZIE SAU STRATEGIE
Încă definită ca dominaţie, politica nu mai regăsește guvernarea.
Considerată ca legitimă ordinea este afirmată ca scop politic pentru Dacă în orice societate există persoane sau grupuri ce afirmă că nu
a camufla puterea și privilegiile pe care aceasta le presupune. Dar drep- fac politică, această afirmare a apolitismului nu înseamnă și un refuz al
tatea, valoare politică complementară ordinii, implică o relativizare a in- angajării politice. Sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul
fluenţelor acesteia. Forme ale Binelui Comun, ordinea și dreptatea mod- poate fi analizat în mai multe variante. Toate au însă în comun senti-
elează acţiunea politică. Dacă ordinea este mai degrabă statică, orien- mentul unei distanţări, involuntare sau nu, faţă de mediul politic. Exis-
tată spre conservare și restrictivă în raport cu libertăţile, dreptatea, el- tă în primul rând un apolitism pasiv, un punct zero al atenţiei și intere-
ement dinamic, exprimă adaptarea legislativă la o realitate în continuă sului faţă de scena politică, de actorii săi, de dezbateri sau de reglemen-
transformare. Normele juridice nu sunt nici expresia unei ordini imua- tări sale. Consecinţa a numeroase cauze (orientarea spre preocupări pri-
bile, nici produsul unei generaţii spontanee. Recursul la norma juridică vate sau profesionale, limite culturale, decepţii politice etc.) această in-
pune în evidenţă încercarea indivizilor de a reduce incertitudinile de- diferenţă în raport cu problemele deciziei politice și a decidenţilor oferă
spre viitor fără a se abandona ordinii tradiţionale și rigide. Transfor- o acestora din urmă posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sus-
marea viitorului necunoscut în funcţie de prezentul cunoscut implică trase oricărui control, în orice caz puţin vizibile.25
deja politică cât timp se operează o selecţie a scopurilor și mijloacelor de Apolitismul activ este, din contră, o atitudine ce revendică protejarea
realizare a acestora. Cum norma juridică este expresia unei politici, ea anumitor probleme sau domenii în faţa luptei politice dintre partide. Po-
tinde să impună grupului anumite valori. Din această perspectivă litica externă, ordinea publică sau apărarea naţională sunt astfel de
politicul ar fi un mod de a determina valori sociale considerate esenţiale, spaţii în care consensul forţelor politice și rolul experţilor reduce nu doar
pe când juridicul ar reprezenta un mod de a realiza valori prin inter- tensiunile inerente conflictului politic ci însăși esenţa lor politică.
mediul activităţii umane. Această voinţă de a circumscrie spaţiul luptelor politice se constituie
Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru într-o autentică ideologie a managementului, în care rolul expertului
a exprima opoziţia dintre regimurile democratice și dictatoriale, teo- capătă dimensiunea grandioasă a eroului. Privilegind problemele
ria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă perso- tehnice și economice această tendinţa tinde să considere politica în ter-
nificare unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării meni negativi ca o lume a pasiunilor, a incompetenţei și demagogiei.
normelor. Ordinea de drept se opune politicii ordinii, puterii omnipo- clare. Tendinţele, discret sau manifest antiparlamentare și antipar-
tente și abuzive. Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică tidiste ale apolitismului tehnocratic, au contribuit la discreditarea pro-
nu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface, atât prin mo- cedurilor democratice. Și cum indiferent de ţară sau perioadă, partidele
dul de legiferare, cât și prin conţinutul său determinările normelor de au fost mai degrabă tolerate decât apreciate, iar teme precum „divizarea
nivel superior. Singura normă ce nu dezvoltă o altă normă superioară naţiunii“ sau „îmbogăţirea prin politică“ au contribuit la formarea unei
este Constituţia; ea reprezintă modul în care poporul se constituie în imagini defavorabile, o asemenea critică a prins cu ușurinţă.
putere și este expresia voinţei generale. De aceea mecanisme de con- O altă perspectivă ce o completează pe prima distinge între cei ce se
trol sunt prevăzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare dezinteresează total de politică și cei ce refuză să se angajeze în raport
cu cele superioare. cu un partid politic. Primii reprezintă o minoritate câtă vreme în cadrul
Garantând ordinea, dar nu orice fel de ordine, ci pe cea fondată pe democraţiilor interferenţele permanente și inevitabile dintre indivizi și
drepturile și libertăţile individuale, politica, în forma sa democratică de grupuri nu pot să nu influenţeze comportamentul lor politic. A doua ca-
manifestare, asigură securitatea externă și pacea internă a unei unităţi tegorie este însă mult mai numeroasă. Refuzul acestora de a se alinia la
politice, facilitând convergenţele și mediind divergenţele, fără a încerca politica unui partid are sensul unei delimitări de clivajele dominante,
să le reducă pe unele la altele. Dar ordinea nu mai poate avea măreţia ceea ce nu înseamnă și refuzul asumării responsabilităţii.
Cosmosului elen. Rezultat al acţiunii umane, ordinea este efectul unei Iluzie sau tactică apolitismul se constituie într-o atitudine cu con-
viziuni asupra lumii. Politica nu poate face abstracţie de mersul ideilor, secinţe importante. Ca iluzie apolitismul exprimă credinţa în posibili-
nu poate să se replieze pe vechile redute fără a eșua într–o banală, dar
atât de tragică, politică a ordinii. Iar ordinea de dragul ordinii nu mai 25 Alain Lancelot, „L’orientation de comportament politique“, în J. Lecca, M.
este nici ordine, nici politică, ci încremenire. Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF, 1985, p. 418.
28 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 29

tatea evadării din sfera politicului, pe când apolitismul tactic afirmă că autonomia politicului în raport cu celelalte domenii sociale. Conotaţiile
se situează în afara politicii pentru a profita de unitatea astfel prezer- simbolice ale cetăţeniei — egalitate, responsabilitate și independenţa
vată a grupului, pentru a folosi pe această bază simbolul interesului ge- opiniilor — dau seama despre un set de valori și despre ordinea politică
neral. Biserica, sindicatele, grupurile de presiune practică un asemenea ce rezultă din operaţionalizarea acestora. Presupunând implicarea
apolitism diminuând șansele grupurilor politice de a-și exercita direct politică activă — nu doar ca exercitare a dreptului la vot ci ca partici-
influenţa. pare voluntară la activităţi de interes general — respectul legii și soli-
În atitudinea lor de a se delimita de jocul politic cetăţenii sau daritate între membrii comunităţii comportamentul cetăţenesc consti-
grupurile sunt încurajaţi de înșiși deţinătorii puterii. Interesul acesto- tuie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice.
ra de a demonstra natura specifică a problemelor politice și ideea că de- Consensului ipocrit în jurul democraţiei îi poate fi astfel opusă, ca reve-
ciziile sunt în mod univoc dictate de interesul general urmărește să con- lator al situaţiilor reale, evaluarea obiectivă a participării cetăţenești.
serve statu quo-ul. Referinţa la interesul general are sensul de a legiti- Cetăţeanul, deși revendicat ca bază a sistemului politic sau prezent
ma acţiunile politicienilor și de a deplasa dezbaterea pe un alt teren, în discursul politic, lipsește de multe ori din viaţa politică. Democraţia
tehnic. Clasa politică favorizează depolitizarea ca o manieră de salvgar- participativă, ca mod de afirmare a rolului activ cetăţeanului, pune în
dare a prerogativelor și prestigiului său. Dar caracterul politic al de- legătură democraţia reprezentativă — în care participare este redusă
politizării nu poate fi ascuns. Invitaţia la depolitizare nu conduce la la simpla și ocazionala prezenţă la vot — cu democraţia directă în care
apolitism, ci la cedarea spaţiului politic doar unora. Încercând să justi- guvernanţii sunt chiar cetăţenii. Democraţia directă, formă de auto-
fice scoaterea din joc a unor competitori și aproape integral a spectato- guvernare imposibil de aplicat la comunităţile cât de cât numeroase,
rilor, agenţii depolitizării insistă asupra caracterului specializat al de- imprimă democraţiei participative un caracter confuz. Făcând critica
mersului politic. justificată a democraţiei reprezentative și demonstrând că partici-
În democraţiile pluraliste, ce își fondează legitimitatea pe partici- parea electorală nu este și activă, democraţia participativă a încercat
pare, politizarea excesivă a cetăţenilor poate duce la situaţii instabile. să mute accentul spre grupuri mici de interese în care intensitatea
De aceea indiferenţa politică nu este periculoasă dacă ea este dublată participării poate fi menţinută la un nivel ridicat. Dar cetăţeanul nu
de un interes și o informare politică reală. Este iluzoriu să se creadă că este recuperat prin această strategie. Redus la activitatea în grupuri,
cetăţeanul poate participa permanent la decizia politică26 dar el rămâne acesta nu își poate manifesta dimensiunea comunitară pe care cetăţe-
ancorat în politică, el este, într-o oarecare măsură, politica. nia o conferă.
Absenţa cetăţeanului, mai mult decât starea instituţiilor reprezen-
§ 1. 6. CETĂŢENIA, FORMĂ A CONȘTIENTIZĂRII DIMENSIUNII tative sau a sistemului politice, indică o criză a participării a cărei anal-
POLITICE iză a început acum mai bine de un secol când problema sufragiului uni-
versal se situa în centrul dezbaterii politice. Apatia, absenteismul,
Formă a integrării politice și sociale cetăţenia descrie apartenenţa apolitismul sunt semne ale unei stări ce poate fi explicată dar, istoria o
la o comunitate politică, mai puţin din perspectiva raporturile actorului demonstrează, nu poate fi decât tangenţial schimbată. Democraţia par-
cu structurile de putere cât ca relaţie de coapartenenţă.27 Doar ca indi- ticipativă, sistemul de educaţie sau dinamica și obiectivitatea mass-me-
vid cetăţeanul nu este decât o abstracţie, ca număr el își relevă forţa. dia sunt soluţii pentru regăsirea cetăţeniei pierdute. De capacitatea lor
Având sens doar în cadrul democraţiei noţiunea de cetăţenie este ex- de a se adapta permanent realităţii în continuă mișcare depinde articu-
presia unei relaţii active între individ, societate și stat. Simplu subiect în larea unei legături permanente și active între cetăţean și autorităţi.
cadrul formelor tradiţionale și autoritare de organizare politică, Apolitismului, ce se manifestă ca o formă de respingere a jocului
cetăţeanul a devenit resursa principală a unui sistem în care afirmarea politic, îi pot corespunde tipuri de participare grupală, în asociaţii de
participării la treburile publice urmărea să depășească modelul supu- exemplu, care se pot agrega în forme de realizare a intereselor generale.
nerii feudale, personalizate și clientelare, și să afirme, în contrapartidă, De fapt apolitismul nu înseamnă un refuz al angajării politice. Dând for-
mă unui sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul exprimă
26 Jacques Ellul, L’illusion politique, Paris, Robert Laffont, 1977, p. 227. sentimentul unei distanţări în raport cu mediul politic existent. Câtă
27 Sophie Duchesne, Citoyenneté à la française, Paris, Presses de Sciennce Po, vreme însă se limitează doar la participarea grupală apolitismul oferă
1998, p. 309. guvernanţilor posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sustrase
30 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 31

oricărui control cetăţenesc, în orice caz puţin vizibile. Devenit activ raţională, sau lumea însăși prin ceea ce este comun pentru toţi și este
apolitismul urmărește să asigure anumitor probleme protecţie în raport diferit prin aceasta de locul pe care fiecare îl deţine cu titlu indivi-
cu conflictul dintre partide. Un asemenea exemplu l-ar putea reprezen- dual28, conceptul public implică o abordare a politicului ca spaţiu al
ta politicile publice, mai ales politica externă sau politica de apărare, raţionalităţii. Chiar dacă prin forme ale sensibilităţii individuale, cum
domenii în care consensul forţelor politice și rolul experţilor reduc ten- sunt expresiile artistice, anumite trăiri pot fi transferate din dome-
siunile inerente conflictului politic. Apolitismul, dacă nu rămâne o iluzie niul privat în cel public, în general separaţia dintre cele două este
a despărţirii de politică și de politic, poate oferi participării cetăţenești strictă. 29 Ca spaţiu comun tuturor domeniul public el reunește dar
un spaţiu de manifestare. implică și repoziţionarea indivizilor în acest spaţiu. Un asemenea de-
Rolul activ al cetăţeanului în luarea deciziilor este limitat de com- mers politic anticipat de greci și romani a avut a se confrunta cu vizi-
plexitatea și specializarea problemelor. Problema competenţei ca resursă unea antipolitică a creștinismului primitiv pentru care comunitatea
a deciziei politice pune cetăţenia într–o postură secundară. Afirmarea credincioșilor era o formă de asociere de tip familial. Niciodată nu s-a
expertizei, privilegierea problemelor tehnice și economice, dezvăluie o instaurat între membrii unei familii un domeniu public. Refuzul lu-
tendinţă ce pune problema participării în dificultate. Politica se legiti- mii că un fenomen politic nu este posibil decât dacă admiţi că lumea
mează prin eficienţă, dar se delegitimează prin restrângerea par- nu durează veșnic. Diferenţa dintre binele comun așa cum a fost el
ticipării. Distanţa dintre discursul politic și politicile efective oferă prile- înţeles de către creștinism (salvarea sufletului) și lumea comună ceea
jul calificării democraţiei și stilului politic pe care aceasta îl presupune care ne primește încă de la naștere este aceea că lumea rămâne după
drept demagogie. Popularitatea scăzută a parlamentelor și lipsa de în- noi în momentul morţii. Ea transcende viaţa noastră atât în trecut cât
credere în partide exprimă, pe de o parte, distanţa tehnocrată faţă de și în viitor, a fost acolo înaintea noastră și va supravieţui și după noi.
politică privită ca spaţiu al confruntării, pe de altă parte decepţia pu- Dar această lume comună nu poate rezista mișcării de du-te–vino a
blicului în faţa lipsei de transparenţă a jocului politic. generaţiilor decât în măsura în care apare în public. Publicitatea
Transformarea cetăţeanului în spectator se datorează și deţinătorilor domeniului public clarifică încetul cu încetul ceea ce oamenii riscă să
puterii. Insistând asupra specificităţii problemelor politice și promovând uite de la o generaţie la alta. De a lungul secolelor oamenii au intrat
ideea interesului general politicienii, și guvernanţii în mod special, ur- în domeniul public pentru ca anumite lucruri pe care le aveau în co-
măresc să conserve poziţiile de dominaţie pe care le deţin. Legitimân- mun să devină perene.
du-și astfel acţiunile și transferând dezbaterea politică spre domeniul Distincţia public–privat, forjată de Hannah Arendt în Condiţia omu-
tehnic clasa politică favorizează un anume tip de depolitizare. lui modern, relevă, plecând de la modelul polisului grecesc, importanţa,
Redefinirea politicii prin asigurarea unor posibilităţi reale de par- chiar preeminenţa, spaţiului public, în care cetăţenii se exprimă în ra-
ticipare activă asigură nu doar suportul democratic al guvernării ci port cu spaţiul privat, considerat ca loc unde se afirmă apartenenţele so-
chiar bazele bunăstării. Dacă politizarea cetăţenilor poate conduce la ciale, de la familie la grup sau clasă. Spaţiul public este un spaţiu al li-
situaţii instabile, absenţa ei duce spre oligarhie și autoritarism. Încre- bertăţii în care determinismele sociale caracteristice spaţiului privat
derea în capacitatea cetăţeanului de oferi soluţiile optime, dublarea sunt înlocuite cu un demers raţional care fondează solidaritatea cetăţe-
acestuia de către partide politice și grupuri de interese reprezentative nilor orientaţi către realizare binelui comun. Opunându-se formelor de
și responsabile, asigură participării, prin adaptarea permanentă a in- intervenţionism ce se legitimează prin temeiul preeminenţei socialului,
strumentelor pe care se bazează — informaţie corectă, educaţie și par- conceperea spaţiului public ca scop al construcţiei politice reduce influ-
ticipare organizaţională — un real spaţiu de manifestare. În regăsirea enţele culturale sau religioase la sfera privată. Insistând pe separaţia
cetăţeniei pierdute rezidă capacitatea de a rezista sfidărilor globalizării strictă între public și privat se pot pierde din vedere alte tipuri de re-
și supertehnologizării. laţii între cele două spaţii care depind de caracterul istoric al comu-
nităţilor politice la care se aplică.
§ 1. 7. PUBLIC SAU PRIVAT — O REDIMENSIONARE A Puterea politică nu poate fi un simplu observator al proceselor so-
POLITICII ciale și economice. Și dacă administraţia publică cucerește pieţe, plătește

Desemnând două caracteristici relaţionate, ceea ce se manifestă în 28 Hannah Arendt, op. cit., p. 92.
faţa tuturor cetăţenilor, adresându-li-se și antrenând participarea lor 29 Ibidem, p. 89.
32 Cristian Pîrvulescu

salarii, percepe impozite,30 sau chiar când încearcă să intervină cât mai CAPITOLUL II
puţin, prin acţiunile sau nonacţiunile sale afectează domeniul social sau
economic. Intervenţia autorităţilor în spaţiul public influenţează di-
namica raporturilor între bunurile publice și cele private. Oferta sub-
stanţială de bunuri publice presupune limitarea accesului la bunuri pri- STATUL — CADRUL INSTITUŢIONAL AL POLITICII
vate. Raportul invers proporţional între public și privat nu este doar o
consecinţă a unor decizii și reglementări tehnice, ci este rezultatul unei
abordări profund politice. Chiar dacă ideea tehnocratică a lipsei de al-
ternativă în privinţa politicilor economice a cucerit din ce în ce mai
mulţi adepţi, valorilor pe care orice politică sectorială le presupune, im-
plică suportul politicului. Existenţa unui nucleu dur de tehnici care se § 2. 1. INSTITUŢIONALIZAREA PUTERII.
impune decidenţilor lasă acestora un spaţiu suficient de manevră. 31 Au-
torităţile publice au la îndemână mijloace pentru a acţiona asupra Tendinţă constantă a puterii politice de a se permanentiza — insti-
economiei (bugetul, impozitele, moneda, creditul), dar alegerea politicilor tuţionalizarea — este un fapt istoric relativ recent, iar apariţia statului
nu poate neglija orientările valorice dominante. Relaţia biunivocă din- a constituit apogeul acestui fenomen. Cum statul ca instituţie politică
tre guvernanţi și guvernaţi imprimă actului guvernării cel puţin în și-a conturat dimensiunile în pragul secolului al XX-lea abia la începutul
parte direcţia pe care grupurile influente din societate o sprijină. Dis- acestui secol s–a deschis perspectiva unei analize instituţionale. Mau-
persată în ministere, departamente, consilii judeţene, consilii locale, con- rice Hauriou, creatorul școlii instituţionaliste considera instituţiile drept
silii de administraţie, autoritatea publică se dezvăluie sub forma unor fundament al societăţii și al dreptului. Gândirea instituţionalistă con-
centre de decizie, cu mai multă sau mai puţină autonomie, care negoci- sideră că la baza anumitor forme de organizare sau moduri de viaţă se
ază permanent cu grupurile de interese și de presiune (asociaţii pa- află instituţiile a căror specificitate — caracterul permanent — exprimă
tronale, sindicate, organisme internaţionale, sau alte tipuri de asociere o necesitatea socială. Astfel instituţiile operaţionalizează valori, prin-
ce practică lobby) politicile — seturi de reglementări și acţiuni — con- cipii sau orientări relevante la nivel comunitar ce iau forme de organi-
siderate dezirabile pentru sectorul dat. Reduse, printr-o simplificare la zare permanentă și stabilă. Influenţate de componentele lor instituţiile
un singur actor — statul — aceste centre pot fi, funcţie de caracteristi- sunt structurate în virtutea unui scop, au deci o natură politică câtă
cile regimului politic și ale dinamicii instituţionale, mai mult sau mai vreme stabilirea finalităţilor și a strategiilor de atingere a acestora este
puţin coordonate. Această structură multiformă a centrelor de putere resortul politicii. În accepţiunea sa tradiţională, instituţia desemnează
limitează libertatea de mișcare a statului. un ansamblu de organisme și mecanisme existând într-o societate la un
Discursul care acuză de inconsistenţă, superficialitatea sau neprofe- moment dat.32 Pornind da la această perspectivă reprezentanţii școlii
sionalismul acţiunile politice propunând ca alternativă o abordare rea- instituţionaliste (M. Hauriou, G. Renard) au distins între două categorii:
listă (tehnică) a situaţiei economice și sociale este tot un discurs politic. instituţiile corp (numite și instituţii persoană prin referinţă la perso-
Stabilirea priorităţilor rămâne resortul politicii, iar tipul de decizie nu nalitatea lor juridică) și instituţiile mecanisme. Primele corespund unei
poate fi extras din mediul la care urmează să se aplice. Doar spaţiul colectivităţi umane coordonate în funcţie de nevoi sau valori comune
politic asigură aspectul public al deciziilor care să aibă autoritatea nece- care se supune unei autorităţi și acceptă un sistem de norme stabile. În
sară transformării lor în acţiuni reale și eficiente. Iar în spaţiul public acest sens instituţiile transcend indivizii ce le compun și la care nu pot fi
instituţiile politice deţin rolul de reglatoare ale mecanismelor gu- reduse. Cel de-al doilea tip reprezintă un sistem de reguli de drept ce
vernării. formează un ansamblu mecanic ce poate fi combinat cu alte ansambluri
asemănătoare.33 Cele două tipuri de instituţii se combină constituind

30 Michel Didier, Economia, regulile jocului, București, Humanitas, 1994, 32 Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel,
p. 103-104. Paris, Dalloz, 1987, p. 43.
31 André Grijebine, La politique économique, Paris, Seuil, 1991, p. 13. 33 Ibidem, p. 44
34 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 35

împreună regimurile politice ce sunt vizibile în forma de organizare eta- denţei sistemelor politice în raport cu societatea pentru a favoriza per-
tică. Analiza juridică consideră instituţiile ca structuri fundamentale spectiva interdependenţei dintre instituţii relativ autonome.35 Această
care permit identificarea regimului politic și permit departajarea între abordare consideră instituţiile drept factori ordonatori prin intermedi-
simpla voinţă a actorilor sociali și interesele de natură politică. Această ul sistemul de reguli, practici și cutume pe care le influenţează și care
perspectivă a fundamentat curentul instituţionalist din știinţa politică contribuie la organizarea activităţii politice după criterii de eficienţă.
pentru care obiectele analizei sunt politice fiind cercetate în funcţie de Dar regulile nu reprezintă doar un sistem de norme sau cutume ci și un
fundamentul structural și modelul organizaţional. sistem de valori și credinţe, contribuind la conturarea finalităţilor. Car-
Dacă instituţionalizarea desemnează ansamblul acţiunilor și practi- acterul politic al instituţiilor, rolul lor de creatoare de sens, conduce la
cilor ce sunt organizate în mod stabil, viziunea juridică și sociologică ideea politicii ca o formă de interpretare a lumii. Politica nu este doar
asupra fenomenului de permanentizare a puterii diferă. Pentru sociolo- expresia unor alegeri, ci și o formă de educaţie sau un mod de dezvăluire
gi deschiderea realizată de Max Weber implică analiza instituţiilor din a lumii. De aceea noua perspectivă instituţionalistă schimbă accentul de
prisma asocierii indivizilor în grupuri în funcţie de reglementări struc- la analiza rezultatelor politicii la analiza proceselor de elaborare a politi-
turate pe baza unor criterii bine determinate de acţiunile caracteristice cilor publice. Critica pe care noii instituţionaliștii o fac paradigmei plu-
unei zone clar delimitate. Instituţiile sunt privite în acest caz în primul raliste avertizează asupra relaţiilor dintre societatea civilă și stat. Astfel
rând ca reglatori ai raporturilor sociale și abia apoi ca modele organiza- instituţiile nu sunt rezultatul proceselor derivate din comportamente și
ţionale. Principiul reglator contribuie la organizarea activităţilor mem- strategii individuale caracteristice societăţii civile ci au propria lor raţi-
brilor unei comunităţi după un model organizaţional definit în funcţie une de a fi. Diferitele variante ale neo-instituţionalismului urmăresc fie
de problemele sau nevoile fundamentale. Conceptul de instituţionalizare analiza statului din perspectiva lungii durate, fie insistă pe rolul insti-
presupune astfel procesele și acţiunile ce urmăresc să organizeze în mod tuţiilor de a reduce incertitudinea și de a contribui la degajarea prefer-
stabil modelele sociale. Developementismul ce a dominat politica com- inţei actorilor sociali, fie privilegiază analiza variabilele culturale ca ele-
parată la mijlocul secolului al XX-lea considera fenomenul instituţio- mente ce contribuie la formarea și funcţionarea organizaţiilor. Cele trei
nalizării ca un element esenţial în procesul de dezvoltare și modernizare instituţionalisme au tendinţe diferite (funcţie de metoda de analiză —
politică. Din această perspectivă instituţiile se caracterizau prin adap- istorie, alegeri publice, sociologia organizaţiilor)36, dar sunt axate pe
tabilitate, complexitate și autonomie, dar și prin coerenţă cu valorile și aceeași perspectivă a statului în interacţiune cu mediul său mereu în
așteptările guvernaţilor. transformare.
Presupunând o schimbare de perspectivă asupra politicii considerată Instituţiile politice desemnează în mod obișnuit organele statului ce
ca o expresie a pluralismului politic și social analiza statului ca rezul- exercită funcţii legate de exerciţiul suveranităţii (elaborarea legilor,
tat, într-o oarecare măsură, întâmplător, al confruntării libere a intere- punerea lor în practică și inducerea ordinii publice). Deși populară,
selor particulare a implicat o transformare a instrumentelor și metode- această definiţie prezintă dezavantajul de a perpetua incertitudinile pe
lor de analiză. În același sens a evoluat și analiza politicilor publice care care conceptul de suveranitate le presupune. Procesele de globalizare și
a reprezentat o ruptură cu tradiţia weberiană a statului ca mecanism de integrare în noi forme politice precum Uniunea Europeană presupun
de aplicare a voinţei guvernanţilor. Pentru analiza politicilor acţiunea o transformare a noţiunii de suveranitate. Construcţie juridică me-
în contextul mediului etatic și social face obiectul cercetărilor specifice.34 dievală care la origine permitea regilor în plin proces de respingere a
Dar statul exprimă nu doar diversitatea, ci și unitatea de acţiune acto- autorităţii pontificale să se legitimeze, suveranitatea este înţeleasă ca o
rilor și de aceea studierea apariţiei, consolidării și acţiunilor statului tre- formă de competenţă ultimă ce nu poate suferi nici un fel de limitare.
buie să exprime această dublă caracteristică a sa. O asemenea tendinţă Ori apariţia curţilor constituţionale, fenomen esenţial în practica statu-
este reprezentată de neo-instiuţionalism, curent teoretic ce se delimi- lui de drept, a însemnat supunerea parlamentelor, reprezentante ale su-
tează atât de tendinţele behavioriste centrate pe analiza instituţiilor ca veranităţii, unor limitări juridice și de competenţă. Faţă de această evi-
principal factor de inducere a comportamentului individual sau public,
dar și de instituţionalismul descriptiv al începutului de secol XX. Vizi- 35 James March, Johan Olsen, „The New Institutionalism. Organizational Fac-
une interacţionalistă neo-instituţionalismul relativizează ideea depen- tors in Political Life“ în American Political ScienceReview, nr. 78\1984,
p. 738-742.
34 P. Muller, Y. Surel, op. cit., p. 40. 36 P. Muller, Y. Surel, op. cit., p. 44-46.
36 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 37

dentă imprecizie s-a încercat definirea instituţiilor pe baza proceselor cunoască puterea concentrată în persoana unui șef. Această transfor-
electorale. Instituţiile politice ar fi deci cele ce rezultă direct din com- mare se produce pentru că o societate bazată doar pe cutume nu rezistă
petiţia electorală. Cum însă și această soluţie prezintă dificultăţi unui grad de evoluţie socială; pentru a rezista grupul este nevoit să se
(monarhii constituţionali sunt ereditari, unii judecători americani sunt organizeze. Mutaţia în organizarea puterii înseamnă începutul puterii
aleși) impreciziile termenului obligă la o definire cât mai clară. Având individualizate, concentrate în mâinile unui singur om care posedă și
în vedere caracterul lor particular și relaţiile pe care le presupun insti- autoritatea și mecanismele de conducere. Câtă vreme rămâne o formă
tuţiile politice trebuiesc înţelese ca structuri relativ stabile de interacţi- simplă de conducere puterea individualizată se realizează pe baza unor
uni politice, juridice și culturale. Între acestea statul și instituţiile legate raporturi de la individ la individ. Devenind mai complexă ca urmare a
direct de funcţionarea sa sunt privilegiate în orice analiză. creșterii numerice a comunităţii șefia se restructurează luând forma
Statul reprezintă un mod de organizare al puterii politice. Reprezen- unei ierarhii a deţinătorilor puterii, a unei organizări a șefilor interpuși.
tată prin instituţii, puterea de stat descrie modul de implantare al de- În noua sa formă, șefia dispune de forţă de coerciţie, presupunând nu
ciziilor și mecanismele de funcţionare. Între diferitele formele de orga- doar încarnarea puterii într-un om ce concentrează în propria-i persoană
nizare a puterii statul este cea mai complexă și mai completă. Apariţia și atât instrumentele puterii, cât și justificările autorităţii. Individualizarea
consolidarea statului presupune un proces prin care politica parcurge apare ca o formă simplă și naturală a puterii, concretă și directă. Chiar
drumul de la formele personalizate de putere la cele instituţionalizate. dacă raporturile de putere de acest fel au o multitudine de modalităţi, în-
Cercetările antropologice evidenţiază existenţa societăţilor fără stat. tre un șef amazonian sau un domn muntean din secolul al XIV-lea dife-
În societăţile arhaice — a le numi primitive însemnând a introduce un renţele sunt doar de formă, nu și de esenţă. În ambele cazuri puterea
criteriu de ierarhizare valorică de tip etnocentrist — nu exista un rege. rezidă în faptul că în persoana celui care comandă se găsesc atât exer-
La contactul cu acest tip de comunităţi europenii le-au descris ca fiind ciţiul cât și proprietatea puterii. De la Mircea cel Bătrân a rămas o for-
„fără rege și fără lege“,37 deci lipsite de instituţia care să asigure cadrul mulă explicită a personalizării puterii: „Io, Mircea voievod, unic stăpâni-
de implementare a legilor. Această imagine s-a perpetuat astfel încât tor și domn…“. Din stăpânire provine autoritatea domniei, formă de or-
puterea odată definită conceptual a fost multă vreme redusă la stat. ganizare a puterii încă neinstituţionalizată. Individualizarea raporturilor
Spre o astfel de abordare conducea și ideea că șeful arhaic nu avea nici politice, expresie a nevoii de concret, evidenţiază un tip de organizare al
autoritate, nici putere de coerciţie. Dar dacă nu poate exercita puterea puterii ce se fonda pe credinţa în virtuţile personale ale șefului.
ca dominaţie șeful poseda însă calităţi ce îi asigurau o formă de autori- Procesul de instituţionalizare a puterii este accelerat de situaţiile în
tate. Chiar dacă societăţile fără stat nu cunosc instituţionalizarea pu- care calităţile personale ale șefului nu mai pot justifica autoritatea pe
terii politice, ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influ- care o exercită. Treptat comunitatea nu mai acceptă să organizeze în-
enţei. Obiecţiile lui Clastres la adresa caracterului universal al domi- treaga comunitate conform voinţei unui individ, disociind între autori-
naţiei politice nu priveau și autoritatea, câtă vreme șeful are câteva ele- tate și individul care o exercită. Se impune în consecinţă ideea insti-
mente ce îl disting de ceilalţi membrii ai comunităţii (în perioada de tuţionalizării, a transferului puterii de la persoana guvernanţilor, sim-
pace el trebuie să asigure consensus omnium fiind un bun moderator, un plii executanţi, la stat, autenticul proprietar.
excelent orator și obligatoriu, o persoană generoasă pe câtă vreme în
timpul războiului șeful dispune de o putere aproape absolută asupra § 2. 2. AUTORITATE ȘI POLITICĂ
războinicilor)38. Prima perioadă a organizări politice arhaice a fost deci
una sincretică, în care politica se confunda încă cu religia și morala. Operaţionalizarea conceptului de putere, mai ales în accepţiunea sa
Autoritatea, într-un prim stadiu, se introduce anonim în corpul social: relaţională, introduce două noi concepte corelative: autoritatea și legi-
ea corespunde forţei de presiune a obiceiurilor și superstiţiilor. Șeful de timitatea. Privită din perspectivă analitică autoritatea se prezintă ca o
familie ori preotul profită de un ansamblu de credinţe constituind o forţă relaţie diferenţiată ce presupune un raport între posesorul autorităţii,
dispersată în colectivitate. Această formă de putere nu este încă clar in- subiectul autorităţii și domeniul autorităţii.39 Dacă posesorul autorităţii
dividualizată, pentru ca într-un al doilea stadiu societatea primitivă să este specializat într-un domeniu anume deţine o autoritate epistemică.
Autoritatea epistemică nu poate fi delegată fiind exercitată numai de
37 Jacqueline Russ, op. cit., p. 63
38 Pierre Calstres, op. cit., p. 35. 39 J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, București, Humanitas, 1992, p. 53.
38 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 39

posesor și doar în domeniul său de competenţă. Recunoașterea au- ciziilor deţinătorilor autorităţii este determinant pentru ca directivele
torităţii epistemice este conferită de recunoașterea competenţei deţină- să se transforme în acţiuni concrete. Chiar prin regulile de atribuire a
torului său în domeniul său de referinţă. În consecinţă, acest tip de au- puterii autoritatea desemnează în același timp instituţia (persoana) și
toritate se referă la specializare, iar contestarea poziţiei exprimate de puterea formală pe care aceasta o posedă. Distincţia dintre autoritate și
un expert nu se poate realiza decât prin intermediul specialiștilor. Dar putere constă în atributele acestora; dacă puterea presupune atât relaţii
când autoritatea privește coordonarea unui domeniu și se exercită prin de conducere-supunere, cât și de dominare-subordonare, autoritatea se
directive aceasta nu se mai referă la propoziţii precum autoritatea epis- rezumă la a reprezenta doar relaţiile de conducere-supunere.
temică, ci la ordine; autoritatea este deontică. Un asemenea tip de au- Caracterul politic al autorităţii se prezintă în modul de manifestare
toritate constă în recunoașterea poziţiei ierarhice a celui ce o reprezintă și referinţele acesteia. Deși este detectabilă ca voinţă a autorităţilor, jus-
de către subiecţii asupra cărora se exercită și poate fi delegată. Orice tip tificarea poziţiilor de autoritate este extinsă la nivelul întregii societăţi
de autoritate rămâne însă din perspectivă analitică individuală. și prezentată ca voinţă naţională sau expresie a interesului general.
Autoritatea politică este un tip de autoritate deontică. Privită din per- Legitimarea autorităţii urmărește concilierea intereselor grupului
spectivă juridică autoritatea politică este impersonală, fiind exercitată minoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate,
prin instituţii. Caracterul impersonal al instituţiilor asigură permanenţa principiul ce întemeiază sau justifică un sistem de guvernământ, se re-
acestora, schimbarea persoanelor ce deţin funcţii de autoritate politică alizează acomodarea guvernanţilor cu guvernaţii. De fapt nici un regim
neafectând continuitatea statului. Existenţa mai multor forme de putere politic nu poate funcţiona și nu se poate menţine în lipsa unui minim de
și autoritate nu minimizează rolul puterii de stat — formă instituţiona- legitimitate. Calitate a puterii de a fi acceptată pe baza consimţămân-
lizată a puterii politice — care prin suveranitate deţine locul central. tului și nu a forţei legitimitatea presupune atât caracteristici de natură
Rolul puterii și al autorităţii politice în organizarea formală a relaţi- simbolică cât și practici ce variază în funcţie de context.
ilor de conducere și supunere implică analiza formelor de acţiune colec- Weber, prin ideal-tipurile sale, a impus o influentă clasificare a
tivă și a modurilor de coordonare a activităţilor particulare. Felul în care formelor de legitimitate. Legitimitatea tradiţională are un caracter in-
aceste structuri se relaţionează cu procesele de control social, cu reţelele terpersonal, deţinătorii puterii fiind determinaţi în virtutea unor reguli
de influenţă sau de presiune și relaţiile ca și cu situaţiile conflictuale ce transmise și consfinţite de tradiţie. Cei ce recunosc un astfel de tip de
pot rezulta din acţiunea lor relevă specificul politicii ca domeniu al au- legitimitate se află de obicei în raporturi de dependenţă de tip patrimo-
torităţii. Definind capacitatea unor persoane sau instituţii de a obţine nial. Legitimitatea carismatică se fondează pe calităţile excepţionale ale
din partea membrilor unei comunităţi sociale, în virtutea unor calităţi celui ce o deţine și în jurul căruia se constituie o comunitate de tip
sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea faţă de acţiunile, emoţional. Personalizată, această legitimitate nu se poate permanentiza,
măsurile sau directivele lor autoritatea politică depinde de forma de or- neputând fi extinsă asupra comunităţii de discipoli. Legitimitatea
ganizare socială. Reflectând un anume statut pe baza căruia se exercită raţională sau legală presupune că relaţia de supunere este reglată prin
autoritatea presupune recursul la normelor sau regulilor stabile. reguli abstracte acceptate de cetăţeni responsabili. Deţinerea puterii
Aparţinând fie instituţiilor, fie fiind reflectată în texte de legi, reguli presupune competenţa celui ce o exercită, fiind de natură impersonală.
sau cutume cu care persoanele individuale se identifică temporar au- Dar aceste tipuri nu sunt decât în mod excepţional detectabile în reali-
toritatea politică nu poate fi separată de purtătorii săi individuali. Pen- tate. Ele se prezintă în formă combinată una din componente având o
tru a se concretiza aceasta ia forme personalizate. Dacă avantajul au- mai mare importanţă.
torităţii impersonale este tocmai faptul că este abstractă, prezentând Legitimitatea raţională este un tip de legitimitate democratică. În acest
însă în compensaţie caracteristicile duratei, stabilităţii și permanenţei, sens legitimitatea presupune că autoritatea acordată instituţiilor puterii
criza autorităţii politice și a instituţiilor induce aportul persoanelor la să reprezinte interesele majore ale comunităţii este rezultatul aplicării
menţinerea statutului autorităţii. Criza instituţiilor este reversul faţadei unor proceduri electorale corecte. Pentru aceasta, poporul, unul din vectorii
abstracte a autorităţii, confirmând rolul actorilor politici și administra- relaţiei de legitimitate, se prezintă într-o dublă calitate: ca forţă propul-
tivi în definirea autorităţii. soare a puterii (îi conferă legitimare și autoritare) și ca fundament social
Autoritatea este un fenomen de putere; ea implică dreptul de a co- al acestei puteri. În funcţie de sursa legitimării autorităţile pot fi reprezen-
manda, dar rămâne dependentă de recunoașterea sa. Consensul unei tative (direct reprezentative) sau derivate (indirect reprezentative), din pri-
părţi a membrilor grupului care recunosc legitimitatea hotărârilor și de- ma categorie făcând parte Parlamentul, iar din cea de-a doua Guvernul.
40 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 41

§ 2. 3. FORMAREA STATELOR MODERNE nizare, au presupus o situaţie inversă și în acest caz există un cerc vi-
cios, pentru că statul nu are baza spirituală care să-i asigure durata, iar
Constituirea statelor ca forme de organizare permanentă și stabilă aceasta nu se poate forma pe baza constrângerii, ceea ce explică crizele
a puterii politice a fost influenţată de emergenţa unor factori al căror rol continui pe care le cunosc statele postcoloniale.
nu poate fi neglijat. Fenomenul se manifestă începând cu secolul al XVI- Teritoriul și naţiunea, elemente ce facilitează operaţiunea intelectu-
lea când încep să se întrunească condiţiile favorizante. Constituindu-se ală ce se va desăvârși prin instituţionalizarea puterii, nu sunt însă sufi-
mai întâi ca un experiment, dovedindu-și calităţile, statul devine un ciente pentru a da contribui singure la emergenţa ideii de stat. Pe de o
model de organizare al puterii astfel încât în secolul al XIX-lea toate parte, supunerea tradiţională s-a transformat în relaţia de autoritate,
formele de organizare a puterii erau reduse la acesta. Produs de export pe de altă parte în constituirea conceptului de stat, au intervenit o serie
european, statul a cunoscut în secolul al XIX-lea expansiunea în întregul de alte elemente legate de nevoia de securitate și aspiraţia către durată.
spaţiu euro-asiatic, pentru a fi în secolul al XX-lea transformat și adap- Transformare supunerii în legitimitate exprimă această preocupare a
tat ca formă politică la nivel planetar. conducătorilor de a da un fundament sigur dominaţiei lor. Necesară pen-
Procesul a demarat prin modificarea câtorva elemente ale orga- tru a fonda legitimitatea și continuitatea puterii, existenţa statului este
nizării puterii preexistente statului, între acestea teritoriul determinat în mod egal o condiţie prin care se verifică competenţa guvernanţilor.
în funcţie de frontieră. Element necesar existenţei statului, teritoriul a În încercarea de a-și asigura monopolul asupra deciziei guvernanţii
răspuns interesului guvernanţilor de a consolida patrimoniul teritorial caută o sursă care să le justifice acţiunile. Ideea de stat a venit să fa-
și de a unifica și consolida dominaţia asupra populaţiilor ce îl locuiau. ciliteze acest lucru prin relaţia de solidaritate dintre deţinătorii puterii
Dacă teritoriul este relevant și pentru alte forme de organizare a puterii și reprezentările dominante din comunitate. Apare astfel ideea de su-
politice în cazul statului apariţia conceptului de frontieră, ca limita unui veranitate indivizibilă ce se afirmă puternic în urma unui efort doctri-
teritoriu supus unei autorităţi politice recunoscute, a marcat o schim- nar — oare, o simplă coincidenţă? — tot în secolul al XVI-lea. Conside-
bare fundamentală. Până în secolul al XVI-lea teritoriul, expresie a unei rată ca o competenţă de ultimă instanţă ce nu poate fi limitată în nici
stăpâniri cu titlu personal, nu era clar delimitat. Formele de organizare un mod suveranitatea nu corespunde realităţii raporturilor de putere ci
a puterii caracteristice evului mediu aveau o viziune mai puţin precisă nevoii de a justifica reprezentarea politicii. Caracterul simbolic al su-
asupra teritoriului, expresie a impreciziilor, dar și a sistemului feudal. veranităţii este mai clar când sunt relevate contextele în care este afir-
Hărţile medievale nu precizează frontierele. Odată cu sistemul de pace mată. Pe scena internaţională suveranitatea evocă egalitatea juridică
din Westfalia, în 1648, sistemul frontierei se impune constituind un între state constituind pentru unităţile etatice mai puţin favorizate un
atribut al noii forme de organizare politică. Dar politica de concentrare a mijloc de a rezista intervenţiei în trebuirile lor interne. Dar o între-
pământurilor nu este în sine un factor determinant al formării statului prindere de acest tip, apărarea unei politici economice naţionale să
câtă vreme unitatea spaţiului delimitat de frontiere nu corespunde unei zicem, presupune mijloace adaptate de influenţă sau de suplinire. Cu cât
unităţi spirituale. procesele economice sau politice sunt mai intercondiţionate, cu atât mij-
În paralel cu delimitarea din ce în ce mai precisă a frontierelor, loacele exclusive și suficient de importante la dispoziţia statului se
conștientizarea apartenenţei la un grup de tip special, se realizează prin diminuează.
ideea comunităţii de aspiraţii și de reacţii care solidarizează durabil În accepţiunea sa internă suveranitatea este un atribut al poporu-
membrii unei comunităţi. Cum șefii sunt trecători dar puterea rămâne lui, sursă a oricărei legitimităţi instituţionale. Impusă în procesul de
trebuie să existe ceva ce precedă individualitatea, ceva ce se transmite transformare a cadrului politic din timpul revoluţiilor burgheze noţi-
de la șef la șef — interesul naţional. Naţiunea, alt factor al apariţiei unea de suveranitate cunoaște două forme: suveranitatea populară și su-
statelor moderne, presupune statul ca formă de organizare politică pen- veranitatea naţională.41 Noţiunea de popor este suficient de abstractă
tru că tipul de putere pe care îl vizează poate impune o situaţie dura- pentru a nu corespunde nici unei realităţi. Ceea ce există concret este
bilă. În Europa modernă naţiunea a creat statul care s-a format lent în populaţia, dar populaţia nu este poporul în sens politic al termenului.
spiritul instituţiilor unificate de sentimentul naţional. 40 Statele „noi“, Pe de altă parte, noţiunea juridică de popor exclude o serie de categorii
cele ce au apărut în secolul al XX-lea ca urmare a proceselor de decolo-
41 Bertrand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, A. Col-
40 Georges Burdeau, L’État, Paris, Seuil, 1980, p. 36.
in, 1991, p. 95.
42 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 43

pe care realitatea populaţiei le conţine: copii, condamnaţi, alienaţi, imi- politică incontestabilă evoluând continuu în funcţie de interesele și va-
granţi etc. De aceea, fiecare practică politică implică o construcţie speci- lorile la care aderau actorii sociali și politici.
fică a noţiunii de suveranitate. Iniţial suveranitatea populară a fost teo- Cuvântul stat provine din latinescul status ce indica poziţia în pi-
retizată de Rousseau pentru care toţi indivizii au dreptul la sufragiu și cioare, inducând deci ideea de stabilitate, permanenţă, continuitate. În
îl exersează pentru a vota fiecare lege42. Caracterul prea abstract al sensul său modern, de suport și cadru al puterii politice, noţiunea de stat
acestei teorii a făcut ca revoluţionarii francezi de la 1789, sub influenţa era deja folosită de Machiavelli. În prima frază din Principele Machia-
lui Sieyès, să prefere conceptul de suveranitate naţională. Deși tot o en- velli se referea la stat. „Toate statele, toate stăpânirile care au avut și
titate abstractă, naţiunea prezenta avantajul de a putea fi considerată au autoritate asupra oamenilor au fost și sunt republici sau princi-
ca o persoană morală diferită de indivizii ce o compun și care dispune de pate“44. Împreună cu Hobbes și Spinoza Machiavelli a contribuit la fun-
o voinţă proprie. Ca persoană morală naţiunea nu se poate exprima damentarea unei teorii laice a statului. Orientat spre analiza fenome-
decât în funcţie de un statut juridic ce definește organele abilitate să o nelor concrete Machiavelli nu reușise însă să detașeze ideea de stat de
reprezinte. Democraţia directă rousseau-niană face astfel loc demo- personalitatea celor ce îl conduceau. Personalizarea machiavelliană a
craţiei reprezentative prin intermediul constituţiei, statut comun în statului prin principe demonstrează că fenomenul instituţionalizării
același timp naţiunii și statului, care nu este decât un instrument prin puterii nu se încheiase încă.
care se exprimă voinţa naţională. Abordat cu instrumente sociologice statul se prezintă ca o dimensi-
În consecinţă statul a fost analizat ca un mod de organizare al pu- une a societăţii politice, societate guvernată de o putere instituţiona-
terii politice pe un anumit teritoriu și în cadrul unei anumite comunităţi lizată, având capacitatea și mijloacele de a exprima și de a realiza voinţa
umane (popor, naţiune) ce poate recurge legitim la constrângere pentru unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate fi
a asigura coordonarea societăţii. Structură politică complexă statul pre- revendicată, funcţie de condiţiile concrete, de un grup restrâns sau de
supune, din perspectivă teoretică, recursul la o serie de elemente de un grup majoritar sau cu o asemenea imagine.
analiză. Între acestea, forma statului are în vedere modul de organizare Reprezentând ansamblul organelor politice de guvernare statul de-
a puterii de stat și, în special, structura și funcţionarea organelor sale semnează aparatul de conducere al societăţii politice. Această caracte-
de conducere. Aceasta se poate manifesta fie ca formă de guvernământ ristică a puterii statale a fost analizată din două perspective: cea care
(republică sau monarhie), fie ca regim politic (ansamblul instituţiilor, consideră statul ca instrument de constrângere sau cea care insistă
practicilor și valorilor caracteristice unei comunităţi politice date), fie ca asupra statului ca rezultat al voinţei cetăţenilor.
structură de stat (stat unitar, stat federal, stat confederal). Prima perspectivă are în Max Weber poate pe cel mai important
Mecanismele pe care statul le utilizează în funcţionarea sa sunt al- reprezentant al său. Weber asociază ideii de forţă, de dominare a statu-
cătuite din totalitatea organelor de stat (autorităţi publice), constituite lui, ideea de legitimitate, considerând statul „o întreprindere politică cu
într-un sistem unitar (parlament, guvern, justiţie etc.) precum și din caracter instituţional a cărei direcţie administrativă revendică cu suc-
forţele de constrângere (armată, poliţie, închisori etc.) ces în aplicarea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legiti-
Spaţiu al raporturilor dintre guvernaţi și guvernaţi statul a fost și me“45. Tot ca instrument de constrângere, dar care poate fi raţionalizat
este încă subiectul unor controverse puternice. Pentru unii statul „este o prin intermediul dreptului, vede și Hans Kelsen statul. Acesta devine în
realitate atât de vie și de puternică, încât absoarbe individualitatea teoria kelsiană o persoana morală ce se ghidează după un ansamblu de
noastră a tuturor, care se pierde într-însa. E o realitate atât de adâncă, norme ierarhizate, a căror realizare este asigurată prin forţa de con-
încât ea se întinde în timp și în spaţiu mult peste forţele și existenţele strângere. Tot ca formă de constrângere, dar realizată în interesul unei
persoanelor individuale. Este o realitate absolută, întrucât nu recu- clase, văd statul și marxiștii. Pentru Karl Marx, statul reprezenta pu-
noaște nici o autoritate superioară, cum recunoaște persoana privată au- terea organizată a unei clase pentru asuprirea celorlalte.
toritatea statului. Statul nu recunoaște nimic superior sieși.“43 Pentru A doua variantă este reprezentată de contractualism. Reprezentnţii
alţii statul este Leviathanul modern care limitează orice formă de liber- acestui curent (Th. Hobbes, J. Locke, J. J. Rousseau) definesc statul
tate individuală. Contestat sau elogiat statul s-a impus ca o realitate pornind de la „pactul social“ pe care indivizii l-au încheiat pentru a be-

42 J-J. Rousseau, Contractul social, Iași, Moldova, 1996, p. 84. 44 Machiavelli, Principele, București, Minerva, 1994, p. 4.
43 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, București, Editura ALL, 1995, p. 43. 45 Max Weber, Économie et societé, Paris, Plon, 1971, t. 1, p. 57.
44 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 45

neficia de binefacerile sociale renunţând în schimb la unele din li- Dintr-o perspectivă tradiţională, funcţiile statului nu sunt prezen-
bertăţile lor. Statul astfel apărut este un organ suprem din partea căruia tate doar într-o manieră descriptivă ci și normativă pentru a realiza
cetăţenii așteaptă respect, protecţie și asigurarea drepturilor lor civile. obiectivul liberal al limitării puterii prin putere printr-un sistem de de
Acest contract iniţial a fost realizat pe baza voinţei liber exprimate a in- puteri și contra-puteri. O clasificare a organizării și instituţiilor statu-
divizilor care înţelegeau astfel să se supună unei voinţe comune încar- lui permite sesizarea funcţiilor, componentelor și multiplelor sale puteri.
nată în stat. Potrivit acestei concepţii, statul se caracterizează prin trei Raporturile de putere ce se stabilesc în interiorul statului permit analiza
dimensiuni fundamentale: naţiunea, teritoriul, autoritatea politică su- sa ca organizaţie.
verană (autoritatea publică sau puterea organizată statal). Astfel statul ca organizaţie corespunde unui ansamblu de puteri ce
contribuie la formularea unor decizii legitime. Plecând de la Mon-
§2. 4. FUNCŢIILE ȘI ORGANIZAREA STATULUI tesquieu putem, din motive de simplificare, să clasificăm puterea de stat
după criterii legislative, executive și juridice desemnând astfel funcţiile
Statul modern unifică o societate care, în absenţa puterilor conferite statului.
acestuia, ar cunoaște atomizarea și conflictele fondând unitatea politică,
dar și viaţa de grup, pe baza Constituţiei. Ansamblu de norme ce deter- Tabel 1. Funcţiile și organele statului (după Philippe Braud, Sociologie
mină forma de guvernământ, aplică principiile pe care se structurează politique)
societatea și pe care aceasta le recunoaște constituţia dă sens orga-
FUNCŢII ORGANE DE STAT
nizării etatice. Dar unitatea corpului social nu este doar o rezultantă a
Constituţiei, ci și a altor simboluri sau valori ce permit adoptarea pro-
gresivă a puterii de stat la evoluţiile societăţii civile.
Ca organizare raţională statul construiește strategii de permanenti- Legislative Parlament (legi în sens strict)
zare a ordinii sau pur și simplu de supravieţuire în faţa tendinţelor con- Guvern (reglementări autonome)
tinue de dezorganizare. Conform principiului entropiei realitatea tinde Curţi supreme (hotărâri de principiu)
continuu către o stare simplă de organizare, stare de indiferenţiere pen-
tru a cărei contracarare este necesară organizarea raţională. De aceea Executive Guvernul (metodologii de aplicare, măsuri in-
statul este justificat ca o creaţie continuă destinată stopării tendinţei de dividuale)
disoluţie a comunităţii, ameninţată, din exterior (războaie), ca și în in- Administraţie (metodologii de aplicare, măsuri
terior (crize economice, sociale sau politice). Statul este organizarea individuale, operaţii efective)
raţională și rezonabilă a comunităţii putând asigura și alte scopuri decât Parlament (măsuri individuale excepţionale)
durata. Statul ca formă de organizare raţională nu mai este însă la
Hegel un simplu instrument, ci condiţia perfecţionării omului.46 Re- Juridice Parlament (legi de amnistie)
ducând violenţa și contribuind la permanentizarea comunităţii statul Guvern și administraţie (recurs extraordinar)
pune în lucru funcţiile sale cele mai importante. Dar gândit în raport cu Autorităţi judiciare (recurs în contencios)
raţionalitatea funcţionării sale statul poate fi implicat în noi sfere de ac-
tivitate pentru a contribui la transformarea omului în raport cu criteri-
ile raţiunii. Spre deosebire de abordările clasice ale teoriei politice sau juridice
Pentru a asigura supravieţuirea comunităţii trebuiesc puse în lucru sociologia politică contemporană, făcând abstracţie de diversitatea mo-
strategii de echilibru și reglarea conflictelor. În calitate de arbitru, pu- durilor concrete de guvernare, a privilegiat analiza sistemică a statului
terea de stat, menţine un echilibru fără de care interesele divergente ar privit ca un ansamblu deschis ce întreţine intense schimburi cu mediul
putea distruge întregul. De aceea puterea de stat intervine pentru a re- său. Activitatea statului ar fi prezentă într-o dublă mișcare — dinspre
zolva diferendele și a concilia interesele opuse, permiţând intervenţia societatea civilă spre instituţii cu funcţia de a extrage și mobiliza
arbitrajului politic și economic în vederea realizării interesului general. resurse, dinspre instituţii spre societate ca distribuţie de bunuri.47

46 Alexandre Passerin d’Entreves, La notion de l’Etat, Paris, Sirey, 1969, p. 207. 47 Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LDJG, 1996, p. 86.
46 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 47

Dacă statul asigură echilibrul forţelor divergente și reglează schim- state, aceste unităţi federate nu au însă competenţe internaţionale. De
burile dintre instituţii și mediu atunci el asigură un spaţiu al libertăţii. la un federalism la altul organizarea de acest tip a statelor presupune o
Reglând conflictele prin drept și asigurând arbitrajul între interesele mare diversitate de abordare. Ca origine statele federale pot fi rezultatul
concurente statul conferă siguranţă și garanţia unui sistem juridic egal unui proces de integrare, dar și de dezagregare. Statele Unite ale
pentru toţi. Pentru a impune un astfel de sistem, statul instituie reguli Americii sau Elveţia sunt rezultatul federalizării mai multor state su-
constituţionale, care să fondeze putere ca o formă politică legitimă. Și verane. Funcţie de specificul perioadei analizate pericolul militar sau co-
dacă organizarea se dezvăluie în diversitatea „puterilor“ statul desem- operarea economică sunt cele mai importante motive pentru care o se-
nează puterea politică prin excelenţă. Ca principală sursă și resursă de rie de entităţi statale au renunţat la suveranitatea lor. Alte state fe-
putere statul dispune controlul administraţiei, armatei și de multiple derale au rezultat din dezagregarea unui alt stat, cum este cazul Fede-
alte mecanisme de coerciţie prin care îţi impune autoritatea și rea- raţiei ruse care a succedat Uniunii Sovietice.
lizează executarea deciziilor sale. Puterea sa materială lasă să se între- Un caz aparte de asociere a statelor îl reprezintă confederaţia. Ca-
vadă puterea sa reală. racteristica acesteia este că respectă suveranitatea internaţională a
Probabil cel mai important și influent produs de export european membrilor săi, dar pune în funcţiune o serie de organisme ce coor-
statul s-a dovedit o instituţie cu un potenţial adaptabil important. Dacă donează politica lor în anumite domenii. Din perspectiva dreptului in-
în urmă cu un secol numărul statelor era scăzut astăzi ele s-au extins ternaţional federaţia nu constituie un stat, relaţiile dintre membrii fi-
pe toată suprafaţa globului ajungându-se la aproape două sute de state. ind realizate pe baza unui tratat internaţional.
Între acestea câteva zeci se prezintă drept comunităţi de state, statele Spre deosebire de confederaţii statele federale sunt organizate pe
federale. Modul de funcţionare al acestor state se relevă cel mai bine din baza unei constituţii. Autorii constituţiei sunt reprezentanţii statelor
compararea lor cu statele unitare. Statul unitar presupune existenţa federate ce conservă drepturile componentelor federaţiei. O federaţie re-
unei unice voinţe politice ce este impusă ansamblului cetăţenilor prin cunoaște principiile autonomiei și participării. Conform autonomiei
intermediul unui aparat administrativ controlat de centru. Principiul fiecare stat deţine competenţe proprii pe care le exercită fără ingerinţa
său distinctiv îl reprezintă ideea indivizibilităţii statului introdusă de guvernului federal, pe când principiul participării implică controlul și
Revoluţia franceză în 1792, ca răspuns la tendinţele federaliste ce se intervenţia statelor federate asupra politicii federale prin intermediul
manifestau în epocă.48 Principiul statului unitar este susceptibil de reprezentanţilor lor. De aceea federaţiile practică un bicameralism fe-
diferite interpretări dependente de contextul și referinţele momentului deral în care una din camere reprezintă naţiunea pe baze demografice,
istoric analizat. Începutul a fost reprezentat de statul unitar centralizat iar cealaltă reprezintă fiecare componentă a federaţiei (Senatul în SUA,
în care deciziile în materie administrativă erau luate de puterea cen- Bundesrat-ul în RFG, Consiliul federaţiei în Rusia).
trală. Dar pentru a nu fi paralizate de mulţimea problemelor statele cen-
tralizate recunosc o serie de competenţe organelor locale luând măsuri § 2. 5. SEPARAŢIA ȘI ECHILIBRUL PUTERILOR
de deconcentrare. Deconcentrarea constă în numirea unor agenţi ai pu-
terii centrale la nivel local, care rămân însă responsabili faţă de au- Din punct de vedere al structurii statele pot fi unitare sau federale.
torităţile centrale. Cererile de creștere a democraţiei locale au antrenat Statele unitare au un singur centru de putere, un ansamblu unic de in-
tendinţa de descentralizare a statelor unitare, proces ce presupune că stituţii cu atribuţii de decizie politică, și în consecinţă presupun un sin-
deciziile sunt luate sub controlul cetăţenilor de către autorităţi locale gur organ legiuitor, un singur executiv și o singură autoritate judecă-
alese. Descentralizare poate fi de natură funcţională atunci când se re- torească. Statul unitar este indivizibil și dispune de o singură lege fun-
cunoaște serviciilor publice un grad de autonomie ce permite celor in- damentală. Constituţia (din latinescul constituere „a stabili, a decide, a
teresaţi să participe la gestiunea treburilor publice, sau de natură teri- hotărî“) reprezintă legea fundamentală a statului și este formată din-
torială când se recunoaște autonomia entităţi administrative ce se pot tr-un ansamblu de norme juridice care definesc și fixează principiile sta-
administra singure. tului și ale organizării sociale, sistemul instituţiilor statului, bazele ju-
Statul federal implică existenţa unor unităţi teritoriale multiple ce ridice ale statutului cetăţenilor.
sunt dotate constituţional, legislativ și juridic cu autonomie. Numite Reprezentând forma în care poporul se constituie în putere Consti-
tuţia se impune faţă de toate celelalte actele legislative sau norme ju-
48 Bertrand Chantebout, op. cit., p. 65. ridice. Prin Constituţia sunt stabilite organizarea, structura, competenţa
48 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 49

și funcţiile instituţiilor supreme ale statului, exprimând în formă ju- ponenţa sa, reprezintă, interesele întregii populaţii, autoritatea lui
ridică cele mai importante raporturi din societate. bazându-se pe liberul consimţământ al electoratului, exprimat prin
Forme istorice, datate, Constituţiile nu sunt imuabile; ele se modi- alegeri parlamentare. Parlamentul are una sau două camere, purtând
fică în funcţie de schimbarea organizării de stat, de modificarea relaţi- diferite denumiri (în S. U. A. : Camera Reprezentanţilor și Senat, în
ilor de producţie, a relaţiilor politice ori sociale. Apărute ca modalităţi Marea Britanie: Camera Comunelor și Camera Lorzilor etc.). În Româ-
de limitare a puterii regale în favoarea parlamentelor constituţiile pot nia, principalele funcţii ale legislativului sunt legiferarea, investirea și
fi scrise sau nescrise, flexibile sau rigide. Cele scrise reprezintă un act controlul Guvernului.
juridic unitar pe când cele nescrise cuprind diferite acte normative și Teoria separaţiei și echilibrului puterilor transpune în gândirea
obiceiuri eterogene care, împreună, constituie legea fundamentală a politică modelul influent în epocă al fizicii newtoniene. Încercare de a
statului. Constituţiile flexibile pot fi modificate prin proceduri simple, aduce teoria politică la acurateţea fizicii a presupus copioase și uneori
uneori asimilabile legislaţiei curente pe când modificarea cele rigide necritice împrumuturi din știinţele exacte. Viziunea societăţii ca un sis-
urmează o procedură specială și complexă prin care transformările con- tem în echilibru implica ideea că orice perturbare provoacă o adaptare
stituţionale sunt limitate. corespunzătoare a diferitelor subsisteme, astfel încât echilibrul global
Orice constituţie presupune o abordare a raporturilor dintre executiv, să poată fi restaurat. Sistemul politic se află într-un echilibru dinamic,
legislativ și judecătoresc. Executivul (puterea executivă) reprezintă acea iar adaptarea acestuia la schimbări se produce între anumite limite și
parte a puterii de stat care realizează, prin măsuri concrete, conducerea numai atâta timp cât raportul de forţe interior rămâne relativ stabil. În
nemijlocită a statului. Deși principiul suveranităţii poporului stabilește momentul în care apare o răsturnare a acestui raport (o revoluţie, de
supremaţia Parlamentului faţă de celelalte puteri în stat, prin prisma exemplu), soluţia nu se mai găsește decât printr-o depășire a sistemului
teoriei echilibrului puterilor, puterea executivă are, în cadrul mecanis- și o refacere a echilibrului la un nivel nou, superior.
mului de stat, un rol egal cu puterea legislativă și cu cea judecătorească. Montesquieu, preluând o sugestie a lui Locke, a dezvoltat în Spiritul
Funcţia executivă poate fi îndeplinită de un organ unic (Guvernul) sau legilor principiul separaţiei puterilor în stat prin delimitarea funcţiilor
de unul dual (șeful statului — Președintele, monarhul și Guvernul). legislativă, executivă și judecătorească, până atunci exercitate de o sin-
Tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului reprezintă un gură autoritate statală. Atribuind aceste funcţii unor structuri statale
proces de limitare a influenţei parlamentare și implicit a democraţiei distincte, apte să se controleze în mod reciproc, pentru a împiedica pre-
reprezentative. Transferul puterii de la Parlament — instituţie eminenţa uneia în favoarea alteia, Montesquieu urmărea limitarea pu-
reprezentativă, formată potrivit unei proceduri democratice și a cărei terii prin putere. Acest principiu filozofic transpus în termeni juridici și
activitate se desfășoară, pe baza unor principii democratice —, la insti- aplicat în planul practicii politice poate fi regăsit în diferite forme în ma-
tuţiile executivului, a căror activitate este în mai mică măsură și numai joritatea statelor democratice.
indirect sub controlul opiniei publice, corespunde tendinţelor de eficien- Un efect pervers al aplicării rigide a separaţiei puterilor în stat con-
tizare a actului guvernării și exprimă tensiunea dintre abordările tehno- stă în minimizarea principiului suveranităţii naţionale, deoarece puterea
cratice și cele democratice. De multe ori creșterea rolului executivului aparţine naţiunii iar nu puterilor publice care doar o exercită în numele
are ca actori principali partidele ce controlează atât majoritatea parla- acesteia. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocaj
mentară, cât și guvernul. instituţional care poate perturba eficienta funcţionare a puterilor în stat.
Legislativul (puterea legislativă), potrivit teoriei separaţiei puterilor, Montesquieu credea că tendinţele excesive ale uneia dintre puteri pot fi
este acea parte a puterii de stat care, înainte de toate, prin Parlament, stopate prin acţiunile conjugate ale celorlalte vizând echilibrarea pute-
asigură conducerea statului. Parlamentul a avut un rol deosebit în pe- rilor în stat prin mijloace de control reciproc care asigură informaţiile
rioada revoluţiilor din Anglia, Ţările de Jos, Franţa, în limitarea abso- necesare funcţionării instituţiilor și a raporturilor dintre ele.
lutismului, în lărgirea participării populaţiei la viaţa politică. Apariţia Teoria echilibrului puterilor este o măsură de siguranţă care
parlamentului ca instituţie reprezentativă a însemnat un progres con- împiedică deriva autoritaristă a uneia dintre puteri. Dacă la început s-a
siderabil, pentru că fără instituţii reprezentative nu poate exista insistat mai ales pe ideea separării puterilor în stat ca o compensaţie la
democraţie (cu excepţia democraţiei directe). Semnificaţia deosebită a absolutismul monarhic, mai târziu, ca o contrapondere la tendinţa de
parlamentului constă în legitimarea democratică a puterii de stat. Par- separare rigidă a acestora s-a impus practica colaborării și a echilibrului
lamentul este singura instituţie reprezentativă aleasă care, prin com- puterilor, ceea ce a presupus constituirea unor autorităţi publice dis-
50 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 51

tincte, fiecare cu rol bine determinat (de exemplu, puterea legislativă, element esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori își fac
pentru exercitarea funcţiei legislative și puterea executivă, asociată simţită prezenţa. Însă orice ordine juridică este lipsită de suport în mă-
funcţiei executive în stat). Separaţia puterilor nu a fost niciodată în sura în care nu își găsește fundamentul în societate. Eșecul modelului
practică perfectă căci ar fi condus la blocarea funcţionării sistemului în cazurile Germaniei sau Austriei în perioada interbelică este ilustrativ.
politic. Dacă regimurile prezidenţiale recunosc un rol important con- Construcţia statului de drept variază în funcţie de gradul de democra-
trolului reciproc al puterilor în stat, regimurile parlamentare și semi- tizare al societăţii; crizele economice, sociale sau politice pot antrena
prezidenţiale practică o colaborare a puterilor chiar mai evidentă, gene- prăbușirea celor două.
rând o puternică interferenţă a funcţiilor și o multiplicare a relaţiilor Chiar dacă tematica statului de drept este relativ recentă în gândi-
dintre executiv și legislativ. rea politică au existat abordări ce au premers analiza juridică a rapor-
tului stat-drept. În secolele XVI-XVIII Bodin, Hobbes și Montesquieu au
§ 2. 6. STATUL DE DREPT trasat fundamentele și principiile statului de drept. Jean Bodin în ale
sale Șase cărţi despre Republică a avut în centrul preocupărilor sale
Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică ab- modul în care comunitatea se organizează în funcţii de drept și morală.
stractă, ci desemnează o realitate concretă, acea formă de organizare a Republica, putere suverană, are dreptul de a guverna și este deci o for-
puterii de stat raţionalizată prin raportarea ei constantă și efectivă la mă legitimă de organizare politică. Hobbes în De cive și în Leviatan pune
sistemul de legi și la principiul respectării libertăţilor individuale. accentul pe garantarea libertăţilor individuale, iar Lock, în Al doilea
Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a tratat de guvernare, pune ideea de asociere la baza corpului politic des-
exprima opoziţia dintre regimurile democratice și dictatoriale, teoria chis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separaţiei puterilor
statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personifi- în stat afirmă practic supremaţia regulilor în organizarea statului. În
carea unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. fine, Contractul social al lui Rousseau, cu referinţele la lege și la su-
Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validă veranitate nu este străin genezei statului de drept.
decât în măsura în care ea satisface atât prin modul de legiferare cât și Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului german
prin conţinutul său determinările conţinute în norme de nivel superior. Rechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridica
Singura normă ce nu depinde de o altă normă este Constituţia; ea germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Obiectivul pentru
reprezintă modul în care poporul se constituie în putere și este expresia care a fost construită este acela de a încadra și de a limita puterea sta-
voinţei generale (de unde și exigenţa aprobării constituţiilor prin refe- tului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorinţa de a întări
rendum). De aceea, mecanismele de control sunt prevăzute pentru a ver- rolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acest
ifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. obiectiv a fost operaţionalizat în câteva viziuni distincte asupra rapor-
Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezen- turilor dintre stat și drept: viziunea formală conform căreia statul de
tant al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic po- drept este acea formă de stat care se folosește de mijloacele dreptului și
sesor al expertizei, statul de drept insistă asupra judecătorului ca expo- de forma juridică, viziunea ierarhică care implică superioritatea drep-
nent al prevalenţei unei ordini etico–juridice. Rolul de apărătoare a va- tului în raport cu statul și viziunea materială pentru care dreptul com-
lorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor par- portă anumite atribuţii intrinseci în interiorul statului.49
lamentare, dar și a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. Existenţa Spre deosebire de britanica Rule of law (domnia legii) teoria stat-
judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv ce ului de drept a reprezentat o abordare formală fără nici o referinţă
protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul ma- procedurală sau substanţială. În viziunea iniţiatorilor săi teoria sta-
jorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale, ci se înscrie tului de drept urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintre
în mișcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legiti- stat și drept, analiza evoluţiei formelor de stat de tip european după
marea acesteia. evul mediu și construcţia unei concepţii capabile să ofere o imagine
Cultul legii implică o nouă viziune asupra democraţiei, care nu mai teoretică a raporturilor dintre ordinea politică și cea juridică. În esenţă
este doar un instrument între altele, ci devine în societăţile contempo- statul de drept este expresia unei tendinţe normativiste care viza lăr-
rane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor și de
garantare a drepturilor și libertăţilor. Statul de drept devine astfel un 49 Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11.
52 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 53

girea continuă a spaţiului juridic. Schimbarea intuită de teoreticienii Teoria auto-limitării a fost criticată în cadrul doctrinei franceze a
statului de drept a urmat cursul transformărilor de natură morală: statului de drept. Plecând de la ideea statului — naţiune consfinţită de
tranziţia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emanciparea Revoluţia de la 1789, juriștii francezi au acţionat pentru a fonda teoria
parţială de spiritul religie (reminiscenţa ideii de obligaţie) la abando- statului de drept pe baze sociale, făcând din drept o realitate distinctă
narea datoriei în favoarea dinamicii drepturilor subiective.50 Această de stat. Norma juridică nu este rezultatul existenţei statului, ci reflexia
lentă transformare a universului etic a contribuit la revigorarea teoriei unui principiu anterior și superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Socie-
statului de drept. tatea. Astfel statul nu ar fi decât un interpret al acestei ordini preexis-
În funcţie de contextul intelectual al dezbaterii teoria statului de tente câtă vreme faptul ce generează legea se află în afara statului.
drept s-a centrat fie pe putere ca în Germania, fie pe legitimitate ca în Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost Hans
Franţa. În doctrina secolului al XIX-lea statul de drept era un stat care Kelsen. Aparţinând școlii normativiste de la Viena de la începutul sec-
în raporturile sale cu subiecţii săi accepta existenţa unui regim de drept. olului al XX-lea Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideea
Ca urmare deţinătorii puterii nu puteau utiliza în acţiunile lor decât raţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept con-
mijloace autorizate de ordinea juridică în vigoare. statând că dincolo de ideea de limitare a statului prin drept poate fi des-
Prim demers semnificativ, doctrina germană a Rechtsstaat-ului s-a coperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia for-
constituit printr-un șir de aporturi teoretice convergente. Două concepţii mală a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce pre-
s-au evidenţiat: cea liberală reacţiona împotriva omnipotenţei statu- supune că dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supra-
lui–jandarm și urmărea să limiteze sfera de acţiune a statului și să pro- ordonate și subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satis-
tejeze libertăţile individuale prin dictarea de legi precise, pe când cea face dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele își găsesc
conservatoare considera dreptul un mijloc de organizare raţională a stat- fundamentul în alte norme superioare. Norma juridică subordonată ar
ului și de normalizare a raporturilor cu cei administraţi. Dincolo de fi o extindere a normei juridice superioare. Dacă se face abstracţie de
diferenţele de abordare, ideea centrală a teoriei germane a constat în procesele ce creează drept de tipul aprobării unei noi Constituţii toate
conceptul de auto-limitarea. Dacă statul este la originea dreptului, aces- celelalte actele juridice sunt rezultatul aplicării unei norme superioare.
ta din urmă nu poate constitui o constrângere externă, o limită obiec- Procesul de consolidare a statului de drept în societăţile moderne a con-
tivă a organizării politice. Teoreticienii auto-limitării consideră dreptul stat în constituirea progresivă a unei noi ordini juridice ce a substituit
ca pe o veritabilă constrângere pentru stat. Statul nu poate suprima or- ordinea juridică preexistentă, devenind singurul cadru de referinţă pen-
dinea juridică fără să își distrugă propriile fundamente. Presiunile de tru întreaga comunitate. În spaţiul teritorial pe care îl descrie statul nu
natură politică și socială obligă statul să acţioneze doar ca urmare a există decât un singur cadru juridic legitim și suveran, cel al statului.
unei abilitări juridice. Recursul la forţă trebuie să se fondeze pe norme Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat și drept, care constituie o
juridice și astfel exerciţiul puterii se transformă în competenţă, institu- singură ordine a constrângerii.
ită și încadrată de drept. Dacă juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult al
Organele de stat sunt obligate să respecte sub aspect formal o ier- dreptului și o formă de legitimare a puterii politice ca abordare valorică
arhie de norme. Administraţia trebuie să se supună dreptului, legea această viziune accentuează pe rolul libertăţilor individuale integrate
Constituţiei, instituţiile își exercită autoritatea în funcţie de atribuţiile unei concepţii democratice asupra rolului statului.
ce le sunt acordate de Constituţie. De aceea intervenţia judecătorului —
constituţional devine indispensabilă pentru a face respectată primor- § 2. 7. STAT ȘI SOCIETATE CIVILĂ
dialitatea legii și a Constituţiei.
Deci dreptul nu e o limită extrinsecă, el este o limitare intrinsecă, Apărută într–un context de criză a parlamentarismului, la sfârșitul
exprimată printr-un proces de obiectivare a voinţei sale într-o ordine ju- secolului al XIX–lea, teoria statului de drept reorganiza raporturile
ridică stabilă, coerentă și ierarhizată. Astfel statul de drept nu ar de- dintre legislativ și juridic în favoarea celui din urmă. Ea exprima ast-
pinde de puterea dreptului, ci de reţeaua de credinţe care influenţează fel reacţia dreptului împotriva ordinii politice. Reprezentând o altă
organizarea politică. viziune asupra democraţiei decât cea specifică statului liberal, teoria
statului de drept nu rămâne însă doar la nivelul dezideratelor, ci
50 Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, București, Babel, 1996, p. 20. capătă, odată cu apariţia curţilor constituţionale, o dimensiune reală
54 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 55

ce presupune în practică o reducere a suveranităţii de care dispuneau Reacţionând împotriva comandamentelor politicii centrată pe ordine
parlamentele. Dacă legea este rezultatul voinţei generale și este dea- care tinde să reducă totul la simpla raţiune de stat, societatea se prote-
supra intereselor circumstanţiale ale aleșilor, atunci posibilitatea aces- jează, și apără indivizii împotriva arbitrariului, instituind o nouă ordine,
tora de a schimba continuu regulile trebuie să fie condiţionată de res- a drepturilor și libertăţilor cetăţenești. Redus la simplul monopol al co-
pectarea legii. erciţiei, statul nu mai poate fi protectorul libertăţilor, ci apărătorul pro-
Cultul legii, prin rolul proeminent pe care îl acordă valorilor de drep- priilor interese. Ideea monopolului asupra coerciţiei exprimă viziunea
tate și egalitate, este o componentă esenţială a democraţiei, înţeleasă nu conservatoare asupra statului de drept așa cum a fost ea prezentată în
doar ca simplu mecanism instituţional, ci ca o stare de spirit a societăţii. cadrul școlii germane de către F.–J. Sthal pentru care dreptul nu ar
Teoria statului de drept dă seama despre un compromis între ideologia reprezenta o limitare, ci un mijloc de organizare raţională a statului și
democratică și valorile liberale. Plecând de la constatarea că democrati- de normalizare a raporturilor sale cu cei administraţi. Cunoscându-și
zarea sufragiului transformă natura legislativului care devine victima prerogativele, statul ar interveni fără complexe împotriva cetăţenilor
presiunii opiniei transformând aleșii în reprezentanţi ai unor interese câtă vreme dreptul nu este o limită exterioară statului, ci consecinţă a
particulare, statul de drept asigură în egală măsură cu limitarea om- autolimitării acestuia.
nipotenţei parlamentelor și o formă eficientă de protecţie în faţa tiraniei
majorităţii. § 2. 8. REGIM POLITIC ȘI TIP DE ADMINISTRAŢIE
Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de
drept de existenţa unor norme juridice superioare a căror respect este Forma în care se instituţionalizează relaţia între cetăţeni și guver-
asigurat de existenţa unei puteri judecătorești imparţiale. Judecătorul nanţi este în general definită ca desemnând un regim politic. Deși exis-
devine deci cheia de boltă a realizării statului de drept, căci ierarhia tă interpretări ce variază în funcţie de autor sau de spaţiul cultural,
normelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancţionate. toate definiţiile au în vedere ca element central un ansamblu de insti-
Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacă tuţii. Maurice Duverger considera că, în sens larg, regimul politic este
justiţia le asigură protecţia. Cultul dreptului s–a tradus prin sacra- „forma în care se face distincţie, într-un grup social dat, între guvernanţi
lizarea judecătorului. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentan- și guvernaţi“51. În sens restrâns, același autor consideră că regimul este
tului ca exponent al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului o anume combinare a sistemului de partide, a modului de scrutin, a une-
ca unic posesor al expertizei, statul de drept se centrează pe figura ia sau mai multor tipuri de decizie, ca și a uneia sau mai multor struc-
judecătorului ca reprezentant al unei ordini etico–juridice. Rolul de turi de grupuri de presiune. O asemenea definiţie nu poate să evi-
apărătoare a valorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor ma- denţieze însă diferenţa conceptuală care există între regim și sistem
jorităţilor parlamentare, dar și a raţionalităţii interesată doar de efi- politic.
cacitate. În acest context, existenţa judecătorului constituţional descrie Conceptul de regim politic nu cunoaște o abordare unitară în știinţa
nu doar un mecanism preventiv ce protejează exprimarea voinţei gene- politică. În funcţie de context și de referinţe (juridice sau sociologice),
rale contrabalansând principiul majorităţii prin exigenţa respectării conceptul de regim politic are dimensiuni variabile. Alături de aceste
drepturilor fundamentale, ci se înscrie în mișcarea de reevaluare a abordări teoretice, viziunea jurnalistică asupra regimului adaugă, prin
formelor democraţiei contribuind la legitimarea acesteia. simplificare, dificultăţi suplimentare. La nivel teoretic confuzia cea mai
Societatea civilă ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civice des întâlnită este cea între regim și sistem politic. Sistemul politic, mo-
are ca fundament drepturile ce rezultă din asumarea conștientă și ac- del teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor și folosit în special
tivă a calităţii de cetăţeni. Libera asociere și drepturile omului, alături în anii ’70-’80, exprimă la nivel conceptual interacţiunile politice și in-
de principiul ierarhizării normelor și al independenţei justiţiei, creează stituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile și in-
un binom între statul de drept și societatea civilă. Într-un stat de drept divizi. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce
cetăţenia reprezintă limita dincolo de care deţinătorii poziţiilor de pu- rezultă din practica instituţională dominantă52, pentru alţii (școala de
tere nu pot să atenteze la drepturile cetăţenilor fără a justifica astfel ne- politică comparată americană) el este rezultanta tuturor structurilor sub
supunerea sau revolta acestora. Dreptul de a combate încălcarea drep-
turilor cetăţenești, chiar prin violenţă în unele abordări, este una din 51 Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981, p. 7.
ideile ce fac ca statul de drept să existe. 52 Olivier Duhamel, op. cit., p. 276.
56 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 57

aspectul lor politic. Prima variantă, care se încadrează în abordarea in- nală, de regimul politic și de forma statului, cât și cultura politică, de
stituţionalistă, dar depășește analiza strict constituţională, pune în evi- tradiţiile fiecărei societăţi.
denţă diferenţa dintre prevederile constituţionale, care ar caracteriza Școala comparativă americană face, de exemplu, în optica lui Almond
regimul politic, și practica politică ce se face pe baza acestuia, dar căreia și Powel, diferenţa între ansamblul instituţiilor, care este regimul, și sis-
i se adaugă dinamismul vieţii politice și rolul esenţial al structurării temul politic care, pe lângă instituţii include și structurile economice și
partidelor politice în raport cu instituţiile. sociale, tradiţiile istorice, contextul cultural sau valorile definitorii pen-
Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut începând tru o societate. Unii aduc acestui tip de definiţie obiecţia că este prea
Aristotel numeroase variante care nu au adus însă modificări impor- vastă, producând o confuzie între sistem și societatea politică și negli-
tante, astfel că numărul de titulari ai puterii rămâne încă, pentru mulţi jând distincţia dintre societate civilă și stat56.
autori, un criteriu valabil53. Pe de altă parte tendinţa de a aborda pro- Regimul politic al României actuale are ca fundament revoluţia din
blema regimului doar din perspectivă juridică lasă numeroase și impor- 1989. Ca element fondator revoluţia dă naștere unui nou regim a cărui
tante aspecte neclarificate. Chiar în interiorul perspectivei juridice exis- osatură instituţională a fost schiţată încă la 22 decembrie 1989. Acest
tă diferenţe de la autor la autor, astfel că regimul politic este fie forma moment poate fi considerat ca momentul de început al celei de a doua
pe care o ia într-o societate raportul între guvernanţi și guvernaţi, fie republici. În prima etapă a noului regim vor domina elemente juridice
ansamblul regulilor constituţionale54, fie un ansamblu de mecanisme ce și instituţionale ale perioadei anterioare. Distincţia între prima repub-
repartizează puterea între diferitele organe și fixează modul lor de re- lică și cea de-a doua devine clară dacă luăm în considerare principiul le-
laţionare55. Pentru a depăși cantonarea într-o definiţie strict insti- gitimităţii. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947 nu a
tuţională, fără însă a lărgi prea mult unghiul de abordare, Jean-Louis fost nici legitimă și nici legală. Nu a fost legitimă pentru că nu a fost
Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic ca rezultatul unui consens popular și nu a fost legală pentru că nu a re-
„ansamblu de elemente de ordin ideologic, instituţional și sociologic care spectat procedurile constituţionale.
concură la formarea guvernământului într-o ţară dată și într-o perioadă Prima republică a fost creată de regimul comunist cu acordul și la
determinată“. cererea URSS. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947
În primul rând legitimitatea, pentru că un regim politic este rezul- nu a fost nici legitimă și nici legală. Nu discutăm aici de regimul de ocu-
tatul unei anume legături între setul de valori acceptate de majoritatea paţie militară care reducea independenţa României la o figură de stil.
cetăţenilor și acţiunile guvernanţilor. Cultura politică își pune amprenta Clarificarea statutului republicii cere deci examinarea legitimităţii și
asupra regimului politic de o manieră profundă și, de aceea, neluarea ei legalităţii acţiunii de proclamare a Republicii Populare Române.
în consideraţie poate duce la blocarea relaţiei dintre politică și societate. Legitimitatea presupune că acceptarea dominaţiei guvernanţilor se
Cât de mult se poate îndepărta acţiunea guvernanţilor de așteptările bazează nu atât pe coerciţie, cât pe consimţământul liber al populaţiei.
opiniei publice este o problemă controversată. Un răspuns posibil poate Este vorba de o liberă acceptare a supunerii, ceea ce presupune o dublă
veni din cercetarea tipului de cultură politică și a subculturilor ce co- condiţionare: cei supuși se regăsesc în cei ce conduc (regăsesc re-
există. Ele dau măsura gradului de toleranţă al activităţilor guverna- gulile — scrise și nescrise — acceptate, dar mai ales simbolistica ima-
mentale. Tipul de administraţie este dependent atât de latura instituţio- ginarului politic), iar cei ce guvernează nu se tem de guvernaţi. Ori, ce
s-a întâmplat pe 30 decembrie 1947 nu s-a bucurat de consensul popu-
53 Criteriul numărului de deţinători ai puterii este utilizat de Marcel Prelot, laţiei. Abdicarea forţată a regelui Mihai a avut caracterul unei lovituri
Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz, de stat. Liderii comuniști s-au ferit să recurgă, după model italian, la
1987, care deosebesc între democraţii, monocraţii, oligarhii și regimuri mixte, referendum. Dacă legalitatea caracterizează conformitatea unui act cu
sau în Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude norma de drept ierarhic superioară, atunci proclamarea Republicii Po-
Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Economica, 1983, pulare Române a fost ilegală. Regula superioară la care trebuia să se
pentru care există două mari tipuri de regimuri politice: democraţia și cele- raporteze orice acţiune de schimbare a regimului era Constituţia din
lalte regimuri. În studiul nostru ne vom referi la modul de funcţionare a in- 1923, care, la articolele 129 și 130 prevedea condiţiile de revizuire a
stituţiilor politice în cadrul regimurilor democratice.
54 Olivier Duhamel, op. cit., p. 275. 56 Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris, Seuil, 1986,
55 Phillippe Parini, op. cit., p. 43.
p. 12
58 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 59

legii fundamentale. Nerespectarea acestor proceduri și lipsa consensu- a subordona alte puteri publice57. Dar tipul de regim politic nu apare ca
lui popular și a confirmării democratice a acestuia fac din prima re- o construcţie independentă de așteptările sociale, mai mult sau mai
publică o formă de guvernământ ilegitimă și ilegală. Existenţa sa de puţin manifeste.
facto a fost consecinţa directă a totalitarismului comunist a cărui soartă Problema formei de guvernământ în România a devenit după 1989
a împărtășit-o. temă de dezbatere publică. Evaluarea perioadei totalitare în condiţiile
Distincţia între prima republică și cea de-a doua devine clară dacă (re)construcţiei sistemului de partide și al competiţiei politice a făcut ca
luăm în considerare principiile legitimităţii și legalităţii. Republica a discuţia asupra formei de guvernământ să se pună în termenii diho-
doua poate fi considerată legitimă și legală. Legitimitatea ei își are tomiei monarhie constituţională-republică. Această temă a fost specu-
originea în legitimitatea revoluţiei române din 1989, în consensul ge- lată, cu rezultate diferite, în campaniile electorale din 1990, 1992 și
neral al românilor asupra răsturnării dictaturii lui Ceaușescu și, im- 1996. Lucru cu atât mai ușor cu cît loialitatea faţă de regele Mihai a
plicit, asupra căderii comunismului. Noua forma republicană de gu- unor lideri ai partidelor istorice era de notorietate publică.
vernământ a fost afirmată (prin schimbarea denumirii statului) în De- Forma republicană de guvernământ apărea ca indestructibil legată
claraţia din 22 decembrie 1989. Prin aceasta, implicit, noua republica de totalitarismul comunist și, deci, compromisă. Dar republica ca formă
a căpătat un caracter legal ce va fi confirmat prin Constituţia din de guvernare trebuie disjunsă de încărcătura perioadei comuniste. Aici
1991. Referendumul pentru aprobarea Constituţiei a avut, din acest poate interveni distincţia aristotelică între forme „pure“ și forme
punct de vedere, un caracter formal. Totuși aprobarea Constituţiei nu „corupte“ de guvernământ. Republica comunistă a fost o formă coruptă.
înseamnă și consolidarea regimului. Rezultată dintr-o anume configu- Natura republicii se schimbă însă odată cu revoluţia din decembrie
raţie politică Constituţia nu poate trasa decât de o maniera generală 1989. Schimbarea de regim politic este reală doar atunci când noul
cadrul regimului politic. Alte variabile intervin în definitivarea fizio- regim se află într-o totală contradicţie cu cel precedent. O asemenea
nomiei unui regim politic. situaţie este posibilă ca urmare a unei revoluţii, a unei lovituri de stat,
Slăbiciunile unei definiţii de tip duvergerian aplicată la cazul româ- a restauraţiei sau a revizuirii integrale a constituţiei58. Ori, dacă în
nesc devin evidente atunci când se pune problema caracterizării regimu- 1989 a avut loc o schimbare de regim, modul în care aceasta s-a produs
lui. Au fost folosite, luându-se ca bază textul constituţional, toate a fost receptat diferenţiat. Continuitatea la guvernare a unor persoane
definiţiile posibile de la regim parlamentar la regim prezidenţial, cu influenţă și în vechiul regim la care s-a adăugat rezultatul electoral
trecând prin regimul semiprezidenţial. O abordare specifică știinţei al partidelor istorice în alegerile din 1990 și 1992 a provocat, fie rezerve,
politice depășește referinţa strictă la instituţii. Prin faptul alternanţei, fie chiar reacţii de respingere a revoluţiei. Treptat referinţa la revoluţie
alegerile parlamentare și prezidenţiale din 1996 au un rol esenţial în a dispărut sau în cel mai bun caz s-a diminuat în discursul politic româ-
consolidarea regimului politic românesc. Credibilitatea instituţiilor nesc. Oricum revoluţia nu mai constituie un izvor de legitimitate. Sus-
politice, mai ales în etapa consolidării regimului politic, poate fi afectată piciunea în raport cu deţinătorii puterii a fost treptat transferată asupra
de continuitatea la guvernare. Criza de încredere în deţinători puterii evenimentelor din decembrie 1989 care capătă pentru unii contururile
nu înseamnă însă lipsa de încredere în instituţii. Este important deci a unei lovituri de stat. Pentru ca o schimbare de regim să fie clasificată ca
se identifica caracteristicile regimului politic românesc. revoluţie ruptura faţă de vechiul regim trebuie să fie radicală. Câtă
Acesta trebuie analizat în raporturile sale cu viaţa politică, cu gradul vreme se manifesta doar continuitatea la guvernare (continuitate la
de structurare al partidelor și activitatea societăţii civile. Rolul formei nivelul forţelor politice guvernante dar și continuitate la nivelul unor
de guvernământ și al șefului statului nu poate fi exclus dintr-o aseme- persoane ce au avut poziţii importante în vechiul regim), schimbarea de
nea abordare. Prima perioadă a celei de a doua republici este legată de regim apărea ca parţială. În paralel se manifesta tendinţa de a indivi-
președinţia Iliescu. Rolul determinant a fost în realitate rezervat preșe- dualizare a puterii, tendinţă ce va afecta imaginea procesului de insti-
dintelui de la nominalizarea primului ministru, la viaţa internă a par- tuţionalizare a puterii, de separare, deci, între persoană, care este doar
tidului de guvernământ — care a funcţionat ca o majoritate prezi- deţinător temporar al puterii, și stat, ce devine proprietarul acesteia.
denţială — conduce la definirea regimului ca prezidenţialist. Prezi-
denţialismul nu se încadrează într-o definiţie riguroasă, ci ţine cont de
57 Serge Sur, Le système politique de la Ve République, Paris, PUF, 1983, p112.
varietatea practicilor. Ceea ce îi dă specificitatea este însă rolul central
58 Jean-Louis Quermonne, op. cit., p. 31.
al președintelui, formal sau informal, în luarea deciziilor și tendinţa de
60 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 61

Aparent între regim politic și administraţie relaţiile par mai degrabă legislaţiei existente la data aprobării ei. Dacă teoria statului de drept
slabe. Cum ar putea regimul politic să influenţeze tipul de adminis- pune problema ierarhizării normelor juridice și a respectării drepturilor
traţie? Gradul participării politice a cetăţenilor, o variabilă importantă omului, ea nu pune politicul într-o stare de dependenţă faţă de juridic și
în realizarea unui tip de administraţie, este influenţată în mod direct de nu duce la limitarea sau autolimitarea statului. Controlul constituţio-
specificul regimul politic. Cadrul legal al administraţiei, dar mai ales nalităţii legilor dă coerenţă cadrului legislativ, înlătură posibilitatea con-
sistemul electoral practicat în România reduc participarea la viaţa tradicţiilor, voluntare sau involuntare, între norme juridice și asigură
politică a cetăţenilor la simpla participare la alegeri. Absenţa sau slăbi- continuitatea statului în condiţiile alternanţei la guvernare specifice
ciunea vieţii asociative, activitatea formală sau deferenţa organizaţiilor democraţiei. Caracterul politic al guvernărilor locale nu poate fi negat;
civice pot conduce la tipuri de administraţie locală neparticipative. De acesta se desfășoară însă în cadrul statului și pe baza normelor juridice
fapt, tendinţa de a copia la nivel local comportamente tipice pentru un existente.
regim nu poate fi neglijată. Tentaţia de a clasifica alegerile locale ca sim- Exerciţiul puterilor în stat variază în funcţie de forma unitară sau
ple alegeri administrative pune în evidenţă încercarea de a considera federală a statului. Centralizarea, fenomen specific statului unitar, a
actul administrării locale ca fiind unul strict tehnic, deci ieșit de sub con- apărut și s-a dezvoltat în acord cu voinţa cetăţenilor de a depăși tirani-
trolul direct și nemijlocit al cetăţenilor. În realitate însă în cazul ile locale sau dezordinea de tip feudal. Departe de a fi privită întot-
alegerilor locale se manifestă o competiţie de programe politice, opţiu- deauna ca o constrângere în dezvoltarea liberă a societăţii, centralizarea
nile și soluţiile au o clară orientare politică, responsabilitatea aleșilor a constituit pentru unii expresia progresului. Emile Durkheim sublinia,
locali este de asemenea politică. Rolul de „parlament local“ al consiliilor de exemplu, paralelismul între progresele centralizării și civilizaţie 60.
locale este asumat mai degrabă parţial, iar întrunirea periodică a aces- Evoluţia istorică a diferitelor state europene dezvăluie cauzele istorice
tuia face ca primarul să iasă într-o oarecare măsură de sub controlul diferite ale existenţei diferitelor tipuri de administraţie. Prin natura sa,
consilierilor. Sistemul alegerii directe a primarului care este în funcţie statul unitar este centralizat concentrând ansamblul puterilor la nivel
în România conform Legii 70/1991 este o copie a alegerii Președintelui central. Statul unitar este centralizat, iar organele de conducere exercită
statului. Se reproduce astfel la nivel local modelul prezidenţial al con- toate competenţele legate de suveranitate. Statul unitar poate delega la
ducerii statului. Dar acest tip de scrutin (majoritar uninominal în două nivel local o parte din puterile sale. Este vorba de o deconcentrare prin
tururi) poate avea, în cazul administraţiei locale, drept consecinţă o situ- intermediul căreia statul prin mijlocirea agenţilor care au fiecare com-
aţie de blocaj în relaţiile dintre primar și consiliul local, dacă între afi- petenţe de decizie asupra unei teritoriu, dar care se află într-o relaţie de
lierea politică a majorităţii consilierilor și culoarea politică a primaru- subordonare61. Cum o centralizare perfectă este impracticabilă, fenome-
lui nu există corespondenţă. nul deconcentrării acordă puteri unor autorităţi locale aflate sub coor-
Juridic regimul semiprezidenţial poate fi cercetat în funcţie de o se- donarea puterii centrale pe baza principiului subordonării ierarhice. De-
rie de variabile care par să îl particularizeze în raport cu alte forme de scentralizarea descrie o mișcare contrară centralizării, ea urmează unei
regim. Regim intermediar între cel prezidenţial și cel parlamentar acest centralizări anterioare. De aceea descentralizarea se situează în gene-
tip de regim nu este inaugurat odată cu republica a V-a franceză în 1958. ral în cadrul statului unitar62. Formă de redescoperire a identităţilor lo-
Republica de la Weimar a cunoscut și ea un asemenea regim, iar această cale, descentralizarea nu pune în pericol identitatea naţională și expre-
experienţă îi evidenţiază limitele. Relaţia dintre ansamblul regulilor siile politico-instituţionale ale statului unitar. Paralel cu descentra-
constituţionale văzute ca regim politic și exerciţiul puterii ce rezultă lizarea apare și un mecanism de control al autonomiei locale, control
practica instituţională dominantă considerată ca sistem politic59, fără a care poate fi de oportunitate sau de legalitate în funcţie de gradul de
rezolva problema definiri celor două concepte, pune în evidenţă inter- descentralizare pus în practică.
acţiunile dintre juridic și politic. Raporturile dintre regim și adminis- Tradiţia istorică contribuie de asemenea la constituirea unui tip de
traţie se realizează într-un cadru juridic determinat. Raportul dintre administraţie. Modul de constituire al statului, statutul istoric al
politic și juridic pus în termenii anteriorităţii și ai preeminenţei implică diferitelor provincii sau minorităţi a influenţat decisiv tipul de admi-
recursul la teoria statului de drept. Norma juridică este rezultatul unei
dezbateri politice, dar ea nu se poate intra în contradicţie cu ansamblul 60 Jacques Baguenard, La decenralisation, Paris, PUF, 1985, p. 106.
61 Philippe Parini, Les institutions politiques, Paris, A. Colin, 1984, p. 15.
59 Olivier Duhamel, Les démocraties, Paris, Seuil, 1995, p. 276. 62 Jacques Baguenard, op. cit., p. 12.
62 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 63

nistraţie. Statul federal nu cunoaște fenomenul descentralizării propriu- mărind să limiteze tendinţele expansioniste ale statului reliefate cen-
zise deoarece el nu este centralizat. Ceea ce poate varia în acest caz este tralizare, birocratizare și limitare a libertăţilor și drepturilor cetăţenilor.
gradul de autonomie acordat la nivelul entităţilor componente federaţiei Societatea civilă reprezintă tocmai forma de apărare a cetăţenilor faţă
nivelului administrativ inferior. de abuzurile statului. Ea este o formă de limitare a puterii arbitrare în
În Europa pot fi luate în considerare trei mari tradiţii administra- favoarea cetăţenilor. Societatea civilă poate fi definită ca ansamblul
tive63. Ele pun în evidenţă raportul dintre regimul politic și adminis- formelor de organizare ce nu sunt controlate de instituţii ale statului.
traţie. Corespunzând clivajului centru-periferie și depinzând de o serie Asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, organizaţiile patronale sunt moduri
de factorii precum tradiţiile, forma statului sau circumstanţele politice de existenţă ale societăţii civile. Ele nu sunt îndreptate împotriva insti-
aceste tipuri de administraţie acordă roluri diferite eșalonului local. tuţiilor statului, colaborând cu acestea sub forma parteneriatului socie-
Tradiţia franceză, care s-a impus și în România, este rezultatul unei tate civilă-stat. Doar în măsura în care activităţile statului pun în peri-
evoluţii care are ca fundament revoluţia franceză de la 1789 și înche- col, sau par a pune în pericol, drepturi ale cetăţenilor, organizaţii ale so-
ierea procesului de centralizare a statului francez. Elementele distinc- cietăţii civile avertizează asupra pericolului și încearcă a-l corecta. So-
tive ale acestui model sunt uniformitatea (teritoriul este împărţit în cir- cietatea civilă este deci un element important al oricărui proces de
cumscripţii administrative dotate cu competenţe identice), echilibrul (în- democratizare, altfel democraţia rămâne fără realul său fundament și
tre descentralizarea colectivităţilor locale și deconcentrarea serviciilor motiv, participarea nestingherită de opreliști administrativ-birocratice
statului) și tutela statului asupra colectivităţilor locale (prin prefect). a cetăţenilor la viaţa comunităţii.
Acest model are ca rezultat centralizarea și atomizarea colectivităţilor
locale.
Tradiţia germană este rezultatul mozaicului etatic specific spaţiului
german care a dus la forma federală de organizare a statului. Landul,
preexistent statului, are în consecinţă competenţe legislative. Puterea
landurilor face ca acestea să își exercite tutela asupra comunităţilor lo-
cale. Subsidiaritatea este un mecanism care permite evitarea unei cen-
tralizări la nivelul landurilor.
Marea Britanie este un stat unitar în care coexistă patru naţiuni.
Tradiţia administrativă britanică are ca element distinctiv eterogeni-
tatea. Anglia, Scoţia, Ţara Galilor au fiecare organizări locale specifice.
Autorităţile locale repartizate pe două niveluri, comitatul și districtul,
dispun de puteri importante punând în practică politicile guvernamen-
tale. Autonomia acestor autorităţi este însă delegată de legislator, pu-
tând fi deci oricând retrasă64.
Nu doar instituţiile influenţează tipul de administraţie, ci și cultura
politică dominantă sau subculturile regionale. Unităţile administrative
constituie cadrul instituţional al participării cetăţenilor la viaţa locală.
Participarea la viaţa comunităţii locale contribuie structurarea unor
moduri distincte de a face administraţie. Activismul asociativ, partene-
riatul societate civilă — administraţie, induc modalităţi de colaborare și
rezolvare a problemelor concrete ale comunităţii. Ca răspuns la tendinţa
statului de a controla societatea, aceasta la rândul său s-a organizat, ur-

63 Hugues Portelli, Les régimes politiques europeéns, Paris, Le livre de poche,


1995, p. 54-65.
64 ibidem, p. 58.
Politici și instituţii politice 65

CAPITOLUL III vot, se retrage încrederea acordată Guvernului. Atât votul de încredere,
cât și moţiunea de cenzură, pot fi rezultatul deliberat al acţiunii guver-
namentale exprimate prin angajarea răspunderii în faţa Camerei Depu-
taţilor și a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică
INSTITUŢII POLITICE ȘI GUVERNARE generală sau a unui proiect de lege.
Un alt aspect important și controversat al relaţiilor instituţionale îl
reprezintă delegarea legislativă. Parlamentul poate decide, printr-o lege
specială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea Guvernului.
La rândul său Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin câte-
va mijloace specifice: exercită dreptul la iniţiativă legislativă; poate so-
licita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe și trebuie să
§ 3. 1. SISTEMUL INSTITUŢIONAL ROMÂNESC
solicite aprobarea Parlamentului pentru ordonanţele de urgenţă emise;
Sistemului instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintre poate „provoca“ un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură,
diferitele puteri și autorităţi ale statului. În funcţie de atribuţiile ce angajându-și răspunderea în faţa Parlamentului; poate solicita Parla-
revin fiecărei autorităţi publice pot fi distinse autoritatea deliberativă, mentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă; mem-
îndeplinind în principal funcţia legislativă, autoritatea prezidenţială, în- brii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului
deplinind funcţia de mediere între puterile statului, precum și între stat Între cele două Camere există relaţii caracteristice reglementate prin
și societate, de reprezentare a statului român și de garant al indepen- regulamente speciale: organizarea unor ședinţe comune; transmiterea
denţei naţionale și al integrităţii teritoriale a ţării și autoritatea guver- proiectelor de legi și a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă
namentală, având ca funcţie principală asigurarea înfăptuirii politicii în vederea dezbaterii și eventualei lor adoptări; constituirea comisiei
interne și externe a ţării și exercitarea conducerii generale a adminis- paritare pentru declanșarea proceduri de mediere, atunci când una din
traţiei publice. În raport cu specificul și nivelul de competenţă unele au- Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o
torităţi sunt centrale (Parlamentul, Guvernul) sau locale (Consiliul lo- redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră.
cal, Primăria). De asemenea, între Președintele Republicii și Guvern sunt stabilite
Sub aspect funcţional-relaţional autorităţile publice sunt rezultatul forme specifice de interacţiune: Președintele poate consulta Guvernul cu
unui proces în mai multe etape. Într-o primă etapă corpul electoral alege privire la probleme urgente și de importanţă deosebită; el poate partici-
prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat membrii pa la ședinţele Guvernului, caz în care prezidează acele ședinţe; Primul-
celor două camere ale parlamentului. ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Președintele
Ca urmare a constituirii unei noi majorităţi parlamentare și în con- României, angajându-și astfel propria răspundere politică.
formitate cu procedurile constituţionale Președintele intervine într-o a
doua etapă prin desemnarea unui candidat pentru funcţia de Prim-mi- § 3. 2. GUVERNUL ÎNTRE PARLAMENT ȘI PREȘEDINŢIE
nistru.
A treia etapă constă în investirea Guvernului de către Parlament în Deși problema separaţiei puterilor în stat are o istorie lungă nu se
ședinţă comună a celor două Camere prin acordarea votului de în- poate afirma că s-a cristalizat o concepţie unitară în această privinţă, cu
credere. Dacă votul de învestitură a fost acordat Președintele procedează toate că în practica statelor democratice principiul funcţionează sub
la numirea Guvernului. diferite forme. Cele mai întâlnite critici acuză artificialitatea și datarea
Alte relaţii privesc revocare din funcţie. Parlamentul, în ședinţa co- teoriei în perioada luptelor împotriva absolutismului monarhic al seco-
mună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie Președintele lelor XVII-lea și al XVIII-lea. Pentru acești „puriști“ nu se poate susţine
României în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă preve- existenţa în realitatea politică a statelor a diferenţierii între puteri.
derile Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, să ceară trimiterea Unitatea de esenţă a puterii, definită a fi de natură politică, în vir-
în judecată a Președintelui pentru înaltă trădare. În ce privește guver- tutea teoriei că politicul își manifestă preeminenţa în raport cu celelalte
nul Parlamentul poate face uz de o procedură opusă votului de în- aspecte ale guvernării statelor, fiind la baza actului legiferării și putând
credere, moţiunea de cenzură, prin care, în condiţiile acceptării ei prin controla acţiunile justiţiei, este considerată a fi reprezentată de posibi-
66 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 67

litatea de a obţine de la o persoană sau un grup de persoane o reacţie Practic, pentru cazul concret al României, există două categorii de
scontată, fie că aceasta este acceptată sau impusă. Ca urmare, separaţia guvernanţi: Președintele și Guvernul, între aceste două autorităţi exis-
puterilor nu ar porni de la un fapt real, ci ar urmări limitarea abuzurilor tând o anumită dualitate care face ca regimul politic românesc să fie
și controlul relativ al acţiunii guvernelor. definit ca unul semiprezidenţial, deoarece șeful statului nu are doar
În fapt, noţiunea de putere politică este o abstracţie, o construcţie un rol pur onorific, ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cu
lingvistică care denumește o serie de acţiuni individualizate de influ- Parlamentul prin intermediul mesajelor, prin posibilitatea dizolvării
enţare a diferitelor persoane, grupuri sau a colectivităţii. Avem de a face camerelor legislative, în raport cu Curtea Constituţională prin nu-
nu cu o putere, ci cu puteri de tipuri de intensităţi diferite: puterea de a mirea unui număr de judecători ai acesteia, în raport cu Guvernul sau
emite legi, puterea de a executa legi, puterea de a iniţia proiecte de legi, împreună cu acesta, precum și prin dreptul de a recurge la referen-
de a numi, de a elabora ordonanţe și hotărâri etc. dum.
În măsura în care aceste puteri sunt precis definite, astfel încât să Pe de altă parte, în măsura în care precedentul constituit de simul-
nu conţină ambiguităţi sau concepte vagi, și sunt repartizate la insti- taneitatea alegerilor legislative și prezidenţiale din septembrie 1992
tuţii și autorităţi diferite, astfel încât fiecare să deţină puteri de o in- devine cutumă, iar repetarea experienţei în 1996 și 2000 întărește
tensitate egală, se poate stabili un echilibru între puteri, evident insta- această ipoteză, posibilitatea ca între Președinte și grupul majoritar din
bil și legat de persoanele care îl deţin. Posesorii acestor puteri devin cele două Camere să existe afinităţi politice și interese comune este cres-
purtătorii unor interese specifice care au drept consecinţă comporta- cută. Pot apare deci influenţe fie dintr-o direcţie, fie din alta, în funcţie
mente distincte și duc la exercitarea unui anumit control asupra po- de conjunctura politică și de raportul de forţe. Guvernul devine astfel
sesorilor altor tipuri de puteri cu care intră în concurenţă. rezultatul voinţei comune a Președintelui și Parlamentului și este de
Atunci când persoanele investite cu putere dovedesc slăbiciuni sau presupus că doar cu greu și-ar putea exercita mandatul fără încrederea
pot fi supuse presiunilor sau șantajelor, interesul specific este înlocuit Șefului Statului.
cu dorinţa de conservare și, evident, puterea în cauză se diminuează,
apărând astfel un dezechilibru. Însă atâta vreme cît asupra limitelor im- § 3. 3. ALCĂTUIREA ȘI MODUL DE FUNCŢIONARE A GUVER-
puse prin convenţie juridică nu se intervine, pericolul de cronicizare a NULUI
abuzului de putere este remediabil. În centrul preocupărilor privind con-
trolul puterilor s-a aflat de la început guvernul, care prin pârghiile sale Conform Constituţiei României din 1991 Guvernul reprezintă, îm-
coercitive, se dovedește a fi cel mai predispus spre exces. Adepţii acor- preună cu Parlamentul, Președinţia, administraţia publică și au-
dării unor puteri sporite guvernelor incriminează în special riscul crizei torităţile judecătorești o autoritate publică. Activitatea și alcătuirea Gu-
de autoritate și al apariţiei dezordinilor, pe când adversarii acestora au vernului României se bazează pe reglementările constituţionale și pe
în vedere excesul și abuzul ce pot apare, datorită naturii corupătoare a Legea 37/1990 la care se adaugă Hotărârile de Guvern ce completează
puterii, în acţiunea de guvernare. În subsidiar, divergenţele în această structura acestuia.
privinţă pornesc de la o evaluare etică a naturii umane de o manieră bi- Guvernul este alcătuit din Primul-Ministru, miniștri de stat,
valentă, considerându-se fiinţa umană fie cu precădere bună, fie în mod miniștrii și secretari de stat, membri ai Guvernului. Este vorba de un
irevocabil înclinată spre rău. organ colectiv, deoarece puterea de decizie a Guvernului se exercită sub
În teoria clasică a separaţiilor puterilor în stat, puterile guverna- formă colectivă în cadrul Ședinţelor de Guvern. Legea 37/1990 definește
mentale sunt reunite în noţiunea de Executiv, care ar defini puterea de Guvernul ca „organ central al puterii executive, care exercită, în confor-
a pune în aplicare, de a „executa“ legislaţia. Termenul de Executiv nu mitate cu legea, administraţia publică pe tot teritoriul ţării“. Ședinţa de
este pe deplin satisfăcător deoarece organele politice, denumite astfel, Guvern este funcţia guvernamentală cea mai importantă juridic,
altele decât Parlamentul sau organele judecătorești nu se mărginesc deoarece reprezintă cadrul în care se dezbat și se decid ordonanţe și
doar la a executa legile, ci asigură direcţia generală a politicii statutu- hotărâri guvernamentale. O serie de puteri ale Guvernului nu pot fi
lui, potrivindu-li-se termenul de guvernanţi, pe când parlamentul asi- exercitate decât în ședinţele de Guvern sau ca urmare a deliberărilor
gură mai degrabă o funcţie de control și delimitare.65 din acestea: aprobarea proiectelor de legi, ordonanţe sau hotărâri, au-
torizarea Primului Ministru de a angaja responsabilitatea Guvernului
65 Maurice Duverger. Institution politique et droit, t I, Paris, PUF, Paris, 1974, p. 160. în faţa Parlamentului.
68 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 69

În sens larg, prin ședinţa Guvernului se exercită puterile atribuite de Prim Ministru, iar acesta alcătuiește Guvernul, de presupus nu fără
acestuia prin Constituţie, exceptând cazurile în care există alte dispo- o prealabilă consultare a Șefului statului. Dar atât Președintele, cît și
ziţii. Articolul 6 al Legii 37/1990 stipulează ca obligatorie prezenţa a cel Primul Ministru au o libertate de alegere limitată de acordarea încre-
puţin jumătate plus unu din membrii Guvernului pentru a se putea derii de către Camerele legislative, astfel că atât nominalizarea Pre-
exercita funcţia de decizie colectivă. mierului, cît și alcătuirea Guvernului trebuie să fie susceptibile de a pri-
Miniștrii au putere de decizie personală asupra departamentului mi acordul majorităţii deputaţilor și senatorilor.
ministerial pe care îl conduc. Dar, politic vorbind, ei aplică în sectorul lor Revocarea Guvernului este consecinţa unui vot de neîncredere al
deciziile luate de ansamblul Guvernului. Dealtfel, o influenţă politică re- parlamentului, rezultat al unei moţiuni de cenzură depusă de cel puţin
ală au mai ales miniștrii membri ai Biroului Executiv. Biroul Executiv al o pătrime din senatori și deputaţi (art. 112 al Constituţiei), sau ca ur-
Guvernului are ca obiectiv rezolvarea operativă a unor probleme curente mare a angajării răspunderii de către Guvern asupra programului său,
ale guvernării și urmărirea punerii în aplicare a dispoziţiilor guverna- a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege
mentale, fiind compus din Primul Ministru, miniștrii de stat, miniștrii (art. 113).
de finanţe, de interne, al apărării și de justiţie În cazul în care moţiunea de cenzură este votată ori dacă Guvernul
Primul Ministru este șeful real al Guvernului, în acest punct preve- nu a mobilizat votul majoritatăţii asupra textului pentru care și-a an-
derile Constituţiei fiind foarte clare, afirmând că acesta „conduce Gu- gajat responsabilitatea, Primul Ministru va prezenta demisia sa preșe-
vernul și coordonează activitatea acestuia“. Șeful Guvernului convoacă dintelui, care va angaja consultări în vederea alcătuirii unei noi echipe
și prezidează ședinţele Cabinetului66 și ale Biroului Executiv, semnează guvernamentale.
ordonanţele și hotărârile aprobate în timpul dezbaterilor, contrasem- Președintele poate cere Parlamentului un nou vot de încredere
nează decretele prezidenţiale când este cazul. Dacă Președintele ţării asupra Guvernului și dacă cele două camere resping de cel puţin două
asistă la ședinţele de Guvern (nu și la cele ale biroului executiv), atunci ori cererea de investire, se poate recurge la dizolvarea acestora (art. 89).
acesta prezidează automat deliberările. Prin ameninţarea cu dizolvarea, Șeful Statului ar putea obţine sprijinul
Din perspectiva importanţei funcţiilor în stat, Primul Ministru majorităţii parlamentarilor, dar în condiţiile în care aceștia speră în
urmează imediat după Președintele republicii, președintele Senatului și alegeri legislative favorabile șansele de menţinere a Guvernului dincolo
președintele Camerei Deputaţilor. Ca influenţă, urmează în ierarhia gu- de data validării scrutinului sunt nule.
vernamentală miniștrii de stat, care sunt însărcinaţi cu coordonarea ac- Cât privește incompatibilităţile, poziţia de membru al Guvernului nu
tivităţii anumitor domenii, fără a ocupa în mod obligatoriu un portofoliu poate fi deţinută în cumul cu o altă funcţie publică de autoritate (excep-
ministerial. În cazul în care un ministru de stat dirijează un departa- tând pe cea de membru al Parlamentului) și, de asemenea, cu o funcţie
ment ministerial, acesta are un rang și o autoritate superioare minis- de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop
terului pe care îl conduce. comercial.
Titulatura funcţiilor în cadrul Guvernului variază și exprimă prio-
rităţile politice ale fiecărui prim ministru și sprijinul pe care acesta îl § 3. 4. RAPORTURILE DINTRE GUVERN ȘI PREȘEDINTE
poate revendica. Este grăitoare în această privinţă dublarea funcţiei de
Ministru de Stat cu un portofoliu. În afara acestor puteri, care sunt exercitate în comun de Președinte
Independenţei totale a Președintelui faţă de Parlament și faţă de Gu- și de Parlament în raport cu Guvernul, între Șeful statului și echipa gu-
vern i se opune dependenţa relativă a Guvernului în raport cu aceste vernamentală există o serie de legături care fac ca dualitatea dintre
două autorităţi publice, care împreună au roluri specifice în numirea sau aceste două categorii de guvernanţi să se estompeze în anumite privinţe,
în revocarea cabinetului. Președintele desemnează candidatul la funcţia iar în altele să genereze ambiguităţi. Aceste legături iau forma, în gene-
ral a relaţiilor dintre Președinte și Primul Ministru, ultimul având drept
66 Termenul Cabinet are mai multe accepţiuni. În cazul de faţă, el are în vedere de contrasemnătură asupra unora din decrete prezidenţiale, ceea ce im-
Guvernul, deși în mod oficial această denumire nu este utilizată în Consti- plică o serie de puteri comune în domeniul politicii externe, apărării na-
tuţia din 1991. În Franţa, Consiliul de Cabinet desemnează reuniunea tu- ţionale, în acordarea graţierii sau conferirea decoraţiilor și a titlurilor
turor miniștrilor și secretarilor de stat cu rol de pregătire a deciziilor, dar prin de onoare. Conform articolului 87 din Constituţie Președintele are pri-
Cabinet sunt desemnate uneori guvernele reduse numeric. oritate în ceea ce s-ar putea defini ca domeniul său rezervat politica ex-
70 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 71

ternă, apărarea naţională și ordinea publică. Practicarea efectivă a aces- niștrii în caz de remaniere, fără a mai consulta Parlamentul, urmând ca
tor puteri se lovește însă de tipul de sprijin pe care Președintele îl poate în alte cazuri să se stabilesc interimatul funcţiei (demisie, incompatibi-
revendica. Existenţa majorităţii prezidenţiale asigură președintelui o litate, pierderea drepturilor electorale, deces etc.). În decembrie 1997
largă marjă de manevră, pe câtă vreme coabitarea absolută sau relativă tendinţa paralmentaristă a fost mai puternică remanierea guvernului
îi limitează sfera de influenţă. Deși nu este prevăzută în textul consti- Ciorbea implicând și o etapă de consultare a legislativului. Dar acest
tuţional majoritatea prezidenţială pe care Șeful statului se poate baza interludiu ce părea să indice o scădere a influenţei prezidenţialiste s-a
în Parlament permite exercitarea unei largi influenţe politice. Coa- încheiat în ianuarie 1999, când numirea ca Ministru de Interne a lui
bitarea absolută presupune că majoritatea guvernamentală este com- Constantin Dudu Ionescu s-a făcut, în condiţii de urgenţă, fără con-
pusă din reprezentanţii curentelor adverse Președintelui care astfel nu sultarea Parlamentului. Implicit s-a întărit tendinţa de prezidenţializare
beneficiază de nici un suport parlamentar, pe când coabitarea relativă a regimului politic românesc.
este rezultatul unei coaliţii guvernamentale din care fac parte și con- Președintele poate consulta Guvernul în probleme de urgenţă sau de
curenţi sau adversari politici ai Șefului statului. importanţă deosebită, însă nu rezultă că pot fi impuse prin aceasta
Președintele reprezintă statul în relaţiile externe și, în această cali- soluţii cu caracter obligatoriu echipei guvernamentale. Atât prin drep-
tate, el încheie tratate internaţionale care au fost negociate anterior de tul de consultare, cît și prin prezidarea ședinţelor de Guvern la care este
Guvern prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe sau a altor de- prezent, ori prin sprijinul oferit în cazul unui vot de neîncredere, se ex-
partamente interesate, și sub rezerva ratificării lor de către Parlament. primă posibilitatea Șefului statului de a influenţa indirect acţiunile sau
La propunerea Primului Ministru Președintele acreditează sau rechea- deciziile guvernamentale.
mă reprezentanţii diplomatici ai României sau înfiinţează, desfiinţează
și stabilește statutul misiunilor diplomatice din străinătate. În calitatea § 3. 5. RAPORTURILE GUVERNULUI CU PARLAMENTUL
sa de comandant al forţelor armate și de președinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, Șeful statului are o serie de atribuţii mili- Parlamentul își manifestă în raport cu activitatea guvernamen-
tare pentru realizarea cărora colaborează cu Premierul, care este toto- tală atribuţiile sale de control și de delimitare, deși între cele două
dată și vicepreședintele acestui organism. autorităţi publice partenariatul este mai degrabă regula, acordul în-
Primul Ministru are drept de contrasemnătură în problema mobi- tre actul de decizie guvernamental și sprijinul majorităţii parlamen-
lizării parţiale sau generale a armatei, care în cazuri excepţionale va fi tare fiind destul de des.
supusă ulterior aprobării Parlamentului, dar nu la mai mult de 5 zile de Membrii Guvernului pot asista la ședinţele celor două Camere,
la luarea deciziei. Sunt de asemenea supuse contrasemnării măsurile prezenţa devenind obligatorie atunci când există o solicitare în acest
luate în caz de agresiune armată pentru respingerea agresorului. Și tot sens legată de interpelările parlamentarilor sau de informaţiile și doc-
în domeniul militar, Premierul contrasemnează decretele privind acor- umentele cerute de plenul adunărilor ori de comisiile parlamentare.
darea gradelor de mareșal, general sau amiral. Cererile de informare sau interpelările sunt trimise celor interesaţi prin
În afara procedurii de numire a Guvernului, în urma votului de în- intermediul aparatului de lucru al ministerului sau secretariatului de
credere al Parlamentului, președintele este investit și cu dreptul de a stat pentru relaţia cu parlamentul. În ceea ce privește interpelările
numi, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, privind direcţia generală a politicii Guvernului, răspunsul este de com-
la propunerea Primului Ministru, pe unii membrii ai Cabinetului (art. petenţa Premierului.
85 al Constituţiei). După cum au dovedit remanierile guvernamentale În teorie, un Guvern își poate exercita atribuţiile pe parcursul unei
de după august 1993 ale guvernului Văcăroiu, ca și cele din decembrie legislaturi parlamentare, dar în practică puţine guverne reușesc acest
1997 sau ianuarie 1999 asupra acestui punct există divergenţe de opinie lucru. Una din modalităţile cele mai utilizate pentru înlăturarea guver-
alimentate de prevederile ambigue privind interimatul funcţiei de mi- nelor, ori pentru uzarea lor este moţiunea de cenzură, care poate fi in-
nistru ale art. 106, alin 3, cumulat cu art. 105 din Constituţie, care după iţiată în legătură cu anumite aspecte ale politicii guvernamentale sau
unii, ar putea fi interpretat în sensul că, în urma revocării, la pro- ca urmare a angajării răspunderii — procedură prin intermediul căreia
punerea Șefului Guvernului, ar urma să se exercite un interimat de 45 Primul Ministru cheamă la ordine parlamentarii majorităţii în cazul
de zile. Disputa a fost în general soluţionată în sensul art. 85, care unor diferende în probleme considerate vitale pentru linia politică a ca-
prevede că Premierul poate propune și Președintele poate numi mi- binetului.
72 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 73

Formă a luptei parlamentare dintre majoritate și opoziţie, moţi- abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe are o valabilitate res-
unea de cenzură reușește foarte rar să determine căderea guvernelor, trânsă la o perioadă strict delimitată, ordonanţele având putere până
dar slăbește poziţia acestora în faţa partenerilor de coaliţie, a sindi- la împlinirea termenului de abilitare, dacă la aceea dată nu au fost
catelor sau a opiniei publice. În cazul regimurilor multipartidiste, cum aprobate de Parlament. Procedura ordonanţelor a fost folosită în-
este situaţia în România, majorităţile sunt rezultatul coalizării pe cepând cu guvernul Stolojan, continuând cu guvernele Văcăroiu, Cior-
bază principală sau de oportunitate a mai multor grupări politice, iar bea, Vasile și Isărescu din motive de eficienţă a activităţii guverna-
moţiunile de cenzură sunt modalităţi tactice de evaluare a solida- mentale. Împotriva acestor practici a fost invocat art. 85 alin 1 al Con-
rităţii și gradului de cooperare dintre partidele parlamentare ma- stituţiei în Parlamentul este desemnat drept unica autoritate le-
joritare. Pentru a se limita numărul de șocuri ce pot fi resimţite de giuitoare a ţării. Conform acestui punct de vedere, legiferarea prin
echipele guvernamentale eterogene ale coaliţiilor, moţiunile de cen- parlament trebuie să constituie regula, iar cea prin ordonanţe ex-
zură nu pot fi iniţiate decât o singură dată pe parcursul unei sesiuni cepţia. Obiecţia are ca temei temerea că Guvernul s-ar putea trans-
parlamentare de către aceiași semnatari (art. 112 al Constituţiei). În forma într-un organ de planificare economică și legislativă. Pericolu-
practica parlamentară românească s-a manifestat ca modalitate auxi- lui scăpării de sub control a echipelor guvernamentale din motive de
liară cenzurii utilizarea moţiunii simple sau a moţiunii de cenzură optimizare a activităţii lor i se poate contrapune „delegarea doar a
iniţiată în cadrul sesiunilor extraordinare. atribuţiilor legate de detalii“68, problemele de principiu fiind re-
Puterea de iniţiativă legislativă este împărţită între Guvern, cele zervate dezbaterilor parlamentare.
două Camere sau cel puţin 250000 de cetăţeni, dar în realitate, ea Practica guvernării după 1997 a transformat ordonanţa de ur-
este exercitată în cvasitotalitate de către Cabinet. Pentru introdu- genţă într-o situaţie curentă. Această procedură a limitat în mod cate-
cerea proiectelor de lege pe ordinea de zi a Camerelor, în funcţie de goric influenţa Parlamentului, subliniind în fapt rolul determinant al
priorităţile Guvernului, este abilitat responsabilul pentru relaţia cu partidelor politice, reprezentate atât în cele două Camere cât și în Gu-
Parlamentul (în funcţie de conjunctură ministru sau secretar de stat, vern, în definirea practicilor politice. În fapt locul și rolul partidelor
ceea ce demonstrează diferita abordare a relaţiei cu Parlamentul în politice a crescut permanent în cadrul regimului politic românesc, vo-
funcţie de contextul politic). Cel mai curent reproș care se adresează luntarismul liderilor reprezentaţi în Guvern imprimând un caracter
Parlamentului este legat tocmai de ritmul redus de adoptare a pro- guvernamentalist actului guvernării și inducând o situaţie conflic-
iectelor de lege, dar Parlamentul este un organ deliberativ și dacă tuală între instituţia guvernamentală și cea prezidenţială.
atunci când este ales între alternative limitate majorităţile pot fi În regimul politic și constituţional inaugurat de Constituţia din
frecvente, „când numărul de opţiuni este mare nu există nici un motiv 1991 Guvernul are puteri însemnate, deși limitate prin controlul par-
să se formeze o majoritate în favoarea fiecăreia dintre ele“67. Deciziile lamentar și influenţa prezidenţială, care fac ca responsabilitatea aces-
de tip majoritar nu sunt cele mai potrivite pentru astfel de situaţii, tuia în conturarea liniei generale a politicii statului să fie de primă
deoarece consensul este, dacă nu imposibil, în orice caz greu de rea- importanţă.
lizat. Raportul de forţe la nivelul coaliţiei majoritare și conjuncturile
Slaba productivitate legislativă este argumentul invocat pentru politice, economice sau sociale fluide pot influenţa echilibrul puterilor
abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. În fond este vorba de o prin stabilirea unui grad de dependenţă crescută sau favorizând unele
manieră prin care Parlamentul încearcă să eludeze o parte din res- dezechilibre între diverși posesori ai puterilor și între instituţiile pe
ponsabilitatea sa în probleme în care costul politic este mare și reper- care aceștia le reprezintă, cu accent pe relaţia Parlament–Guvern.
cusiunile asupra proximelor alegeri pot fi nefavorabile. Constituţia Rolul Președintelui, important în impunerea unei linii politice
României, la art. 114, stabilește posibilitatea emiterii de ordonanţe ca generale datorită alegerii sale prin vot universal dar și puterile acor-
urmare a votării unor legi speciale de abilitare, sau a ordonanţelor de date acestuia prin Constituţie, conferă posibilitatea implicării, în situ-
urgenţă emise în cazuri excepţionale, care intră în vigoare după aţii delicate, în susţinerea uneia sau alteia din părţi. Dar arbitrul ab-
depunerea lor spre aprobare la Parlament. Delegarea legislativă prin solut în ultimă instanţă ar trebui să fie cetăţeanul, conștient de in-
teresul său și de forţa implicită a votului liber exprimat.
67 Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, București, 1993,
p. 79. 68 ibidem, p. 84.
74 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 75

§ 3. 6. TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE ÎN EUROPA nu s-a făcut însă, din punct de vedere politic, urmând modelul central
CENTRALĂ DUPĂ 1989. european care ar fi trebuit să fie, în măsura în care considerăm Austria
și Germania ca părţi esenţiale ale acestuia, federalist. Dar federalismul
Revoluţiile europene din 1989 au fost, în primul rând, un fenomen a suferit în această parte a Europei eșecuri importante; Iugoslavia, cu
central european, atât datorită ariei de pornire, cât și datorită con- războiul de secesiune este exemplul tragic, Cehoslovacia, cu divorţul de
secinţelor, a cadrului de referinţă pe care îl vor reprezenta pentru evalu- catifea din 1993, cel pașnic. Statul unitar este prevăzut în constituţiile
area procesului revoluţionar. Dealtfel cele trei state care vor fi primele Poloniei (art. 3 al Constituţiei poloneze din aprilie 1997: „Republica
laboratoare ale tranziţiei spre regimurile democratice, Polonia, Cehoslo- polonă este un stat unitar.“) și Cehiei (art. 1 al Constituţiei din 1992:
vacia și Ungaria, au avut o serie de experienţe antitotalitare care vor con- „Republica Cehă este un stat de drept suveran, unitar și democratic fon-
verge spre afirmarea unei specificităţi a tranziţiei spre democraţie și dat pe respectul drepturilor și libertăţilor omului și cetăţeanului.“), iar
economia de piaţă. Revoluţia ungară din 1956, „primăvara pragheză“ din în Constituţia Ungariei (Constituţia din august 1949 a fost modificată
1968 și „Carta 77“, mișcările studenţești și muncitorești din Polonia în în octombrie 1989) nu există nici o referire la forma statului, fiind pre-
1968-1969, KOR-ul și apoi Solidaritatea stau mărturie despre respin- văzut doar că „Republica Ungaria salvgardează libertatea și puterea
gerea modelului comunist în cele trei state. Am putea, deci, vorbi despre poporului, suveranitatea și integritatea teritorială a ţării, și frontierele
un model central european al tranziţiei? Trilaterala de la Vișegrad părea înregistrate în tratatele internaţionale“(art. 5). Ungaria este de fapt un
să ducă spre o asemenea concluzie. Procesele de integrare în NATO și în stat unitar. Din acest punct de vedere România se încadrează în viziune
Uniunea Europeană indică o vizibilă preferinţă pentru aceste state. In- despre stat ce a fost consacrată prin noile constituţii central europene
tegrarea în două viteze este o realitate care pune o linie de separaţie, mai fiind tot un stat unitar („România este stat naţional, suveran și inde-
mult sau mai puţin precisă, între cele trei state și restul. pendent, unitar și indivizibil“, art. 1 al Constituţiei din decembrie 1991).
Democraţia, regim a cărui stabilitate și beneficii sunt evidente în oc- Schimbarea sau apariţia unui nou regim implică explicarea
cidentul european și în SUA, a constituit referinţa revoluţiilor din 1989. fenomenelor constitutive și a evoluţiei unui proces. Instituirea unui
Între diferitele modele de urmat selecţia putea să se facă în funcţie de regim politic presupune o perioadă de consolidare a cărui durată vari-
proximitatea geografică, de istoria comună, dar și de tradiţiile insti- ază în funcţie de particularităţi. Prima etapă, cea a construcţiei insti-
tuţionale de la care Polonia, Cehia, Ungaria și România se puteau reven- tuţionale, este de altfel și cea mai dificilă, cea în care pot apare, datorită
dica. Primul criteriu, proximitatea geografică și istoria comună ar evi- flexibilităţii regulilor și a neprecizării rolurilor, crize de regim.
denţia existenţa unui model de regim politic central european. Există Un nou regim politic este rezultatul unei conjuncturi (revoluţie, lovi-
însă un model de regim politic central european? Și mai ales există o Eu- tură de stat, restauraţie sau revizuire integrală a constituţiei) ce va de-
ropă Centrală definibilă politic? termina transformarea instituţiilor și schimbări sociale ce vor evolua
Europa Centrală este un concept ce revine periodic, mai ale în ceea spre forme stabile. În cazul statelor central europene originea noilor
ce am putea considera momentele de criză ale regiunii69. Revoluţia de regimuri politice apare diversă, relevând experienţe și soluţii particu-
la 1848 ar fi un astfel de moment de criză în care, incipient, ideea de Eu- lare.
ropa Centrală s-a manifestat într-un context impropriu, în care emer- O ipoteză de lucru ar fi cea conform căreia fondarea noilor regimuri
genţa naţiunii ca entitate culturală și politică s-a dovedit un obstacol s-ar datora revoluţiilor. Schimbarea regimului prin revoluţie pune în dis-
real. Anul 1989 ar fi un alt moment important în evoluţia ideii de Eu- cuţie câteva caracteristici importante: acţiunea de înlocuire a regimului
ropă Centrală. în funcţie în numele unei legitimităţi noi, încarnate de revoluţie; parti-
Conceptul de Europă Centrală se poate revendica de la două tradiţii ciparea mulţimilor ce aspiră la a se identifica cu poporul și apelul la vio-
diferite, cea mai recentă ducând cu gândul al pangermanismul în- lenţă; minoritatea ce își asumă conducerea se legitimează în consensul
ceputului de secol al XX-lea, cea de a doua la tradiţiile multiculturalis- majorităţii privind înlocuirea regimului. Urmând în continuare această
mului Imperiului Habsburgic70. Oricare ar fi tradiţia revendicată, rolul ipoteză identificăm două forme ce s-au manifestat în 1989 în statele ce
elementului german este esenţial. Construcţia unei noi Europe Centrale constituie obiectul comparaţiei: „revoluţiile de catifea“ și „revoluţia vio-
lentă“. Primul caz, cel al „revoluţiilor de catifea“ s-ar aplica Poloniei, Ce-
69 Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iași, Polirom, 1997, p. 19. hiei și Ungariei, cel de-al doilea României. Ar fi totuși exagerat să în-
70 Ibidem, p. 21. cadrăm schimbările politice din Ungaria în schema revoluţiei. Evident,
76 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 77

revoluţia este un proces de lungă durată și în acest sens semnificaţiile românesc s-a revendicat. Naţional-comunismul a dus, încă din anii ’60,
anului 1956 sunt importante pentru a explica transformările din 1989, la o răceală a relaţiilor româno-sovietice. Cum procesele din 1989 au fost
dar în cazul Ungariei este vorba de fondarea noului regim politic prin și consecinţe ale perestroikă-i și glastnost-ului gorbacioviste, iar influ-
revizuirea Constituţiei, ceea ce exclude această ţară de la modelul origi- enţa sovietică era scăzută, tendinţele caracteristice perioadei au lipsit
nării noilor regimuri prin revoluţie. A vorbi despre revoluţie prin lege ar în România. Rigiditatea dictaturii lui Ceaușescu, ca și naţionalismul
fi în acest caz un abuz de limbaj. său, nu cunosc echivalent în celelalte state central europene. Inexistenţa
În Polonia și Cehoslovacia schimbarea regimului a cunoscut fie for- dezbaterilor în interiorul partidul comunist, incapacitatea acestuia de a
mula „mesei rotunde“ care aduce mai degrabă cu o revizuire a Consti- genera o cât de mică tendinţă reformatoare a dus la forma violentă a
tuţiei decât cu o revoluţie, fie „revoluţia de catifea“. Am putea avea în revoluţiei românești. Problema legitimităţii guvernării în România după
vedere sensul originar al termenului constituţie, respectiv constituirea 1989 a fost strâns legată de interpretarea revoluţiei.
poporului în putere. Delegitimarea comunismului a fost atât de pro- Juridic vorbind, România cunoaște un regim intermediar, caracteri-
fundă încât elitele comuniste au urmărit doar modalităţi de conservare zat prin alegerea directă a președintelui (art. 81 din Constituţie) ce dis-
a influenţei și de a limita consecinţele directe care le-ar fi putut afecta pune de câteva puteri importante (dizolvarea Parlamentului, chiar dacă
interesele și poziţiile, ale schimbării de regim. Doar Cehia cunoaște din limitată la perioada desemnării Primului Ministru — art. 89 — și con-
această perspectivă experienţa unei revoluţii. vocarea referendumului prin care poate contracara hotărârile legisla-
Și din punct de vedere al schimbării constituţionale diferenţele între tivului — art. 90), dar și prin existenţa unui guvern responsabil în faţa
cele două state sunt evidente. Ungaria doar a modificat Constituţia, Parlamentului (art. 108). Regimul intermediar, situat între cel prezi-
Polonia a recurs la modelul interimar al „Micii Constituţii“ din 1993 ce a denţial și cel parlamentar, numit de Duverger, caracterizare însă vala-
fost înlocuită cu o constituţie aprobată prin referendum abia în aprilie bilă mai ales pentru Franţa Republicii a V-a, semi-prezidenţial, este însă
1997, pe câtă vreme Cehia a adoptat noua Constituţia în 1992, presată și un hibrid care depinde de relaţiile de putere ce se stabilesc între preșe-
de „divorţul“ iminent de Slovacia. dinte, guvern și partidul(partidele) majorităţii parlamentare. Acest tip
În privinţa definirii instituţiilor și a puterilor atribuite acestora de regim poate glisa în funcţie de forţa partidelor spre un regim parla-
diferenţele sunt importante. Președintele Cehiei are puterea de a dizol- mentar de fapt, ca în Austria, sau spre un regim prezidenţialist, cum a
va Camera Deputaţilor (art. 62, lit. c) ca și președintele Poloniei care are fost cazul Franţei între 1958-1986 (până la prima coabitare), 1988-1993,
dreptul de a dizolva Seimul ceea ce atrage automat și dizolvarea Senat- sau între 1995-1997. Corespondenţa dintre președinte și majoritatea
ului (art. 98, al. 4). În cazul Ungariei președintele nu dispune de puterea parlamentară, pe fondul gradului de structurare a partidelor, duce la
reală de a dizolva parlamentul, aceasta fiind condiţionată de neacor- prezidenţialism, evident, în măsura în care influenţa președintelui
darea votului de încredere în Guvern (art. 28, al 3, lit. a și b). Durata asupra partidului\lor majorităţii este determinantă (cum ar fi în Româ-
mandatului prezidenţial în cele trei state este de 5 ani. nia în perioada președinţiei Iliescu). Pe câtă vreme, coabitarea implică
Modelul parlamentar variază între monocameralism în Ungaria și parlamentarismul. Puterile pe care Constituţia le oferă președintelui
bicameralism în Cehia și Polonia. Mandatul camerei inferioare este României îi permit acestuia să-și impună, în anumite condiţii, un can-
același în cele trei state, diferenţe apărând în ce privește durata man- didat la funcţia de prim-ministru și, în eventualitatea unui conflict cu
datului camerei superioare. În Polonia Seimul și Senatul au un mandat Parlamentul să recurgă la referendum. Raporturile juridice dintre
de 4 ani (art. 98, al 1), în Cehia Camera Deputaţilor are un mandat de 4 Președinte, Parlament și Guvern sunt deci dependente de relaţia
ani (art. 16. al. 1), iar Senatul de 6 ani, o treime din senatori reînnoin- Președinte-partid(e) politic(e). Alegerile din 1996 au conturat caracte-
du-se la fiecare 2 ani — după modelul Senatului Statelor Unite — (art. risticile sistemului de partide românesc. Cum nici un partid nu a reușit
16. al 2), în Ungaria Parlamentul având un mandat de 4 ani (art. 20. al. un scor electoral de peste 30% sistemul de partide poate fi considerat ca
1). un sistem de coaliţii de partide minoritare (inegale ca pondere — cu o
În România revoluţia, ca element fondator, a dat naștere unui regim dominantă PNŢCD, PDSR) ce își desfășoară activitatea pe fundalul unui
a cărui osatură instituţională a fost schiţată pe 22 decembrie 1989. Pro- pluralism polarizat.
blema României se diferenţiază în acest punct de a celor trei state cen- Evaluarea critică a guvernării poate induce însă schimbări mai ales
tral europene. Revoluţia violentă, ce a constituit specificitatea cazului în sensul apariţiei unui partid dominant. Dar stabilitatea sistemului de
românesc, își are originea în baza diferită de la care regimul comunist partide românesc rămâne încă incertă.
78 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 79

Eficienţa guvernării își găsește suportul în caracteristicile regimu- Walesa a fost tentat să interpreteze de o manieră prezidenţialistă tex-
lui politic. Sistemul de relaţii ce completează cadrul constituţional tul „Micii constituţii“ din 1993, ceea ce i-a atras critici din partea foștilor
evoluează direct proporţional cu structurarea actorilor politici. Raportul aliaţi, iar eșecul său la alegerile prezidenţiale s-a datorat și absenţei
dintre partide și șeful statului, stabilitatea instituţională și influenţa unui partid care să-i asigure un sprijin politic real.
acestuia din urmă asupra vieţii politice sunt factori importanţi în con- Președintele României nu are o posibilitate reală de dizolvare a par-
solidarea regimului politic. lamentului, prevederile art. 89, al. 1 prevăzând condiţionarea dizolvării
Regimul politic explică specificul organizării puterilor, respectiv mo- parlamentului de respingerea de către acesta de două ori în 60 de zile a
dul de desemnare, competenţele, regulile juridice și politice care consti- votului de încredere pentru formarea Guvernului, ceea ce face posibilă
tuie cadrul raporturilor dintre ele. comparaţia cu Ungaria. Durata mandatului prezidenţial este diferită în
Nu se poate vorbi despre un model al statului central european care România (4 ani) faţă de celelalte trei state(5 ani). Puterea președintelui
să fie comun și României. Dacă există o similitudine în ce privește ideea României nu constă în prerogativele sale. Din cele trei elemente consi-
statului unitar între statele central europene, o diferenţă importantă nu derate esenţiale pentru definirea sistemului politic prezidenţialist,
trebuie neglijată; în cazul României este prevăzut și caracterul naţional alegerea directă a președintelui, alegerea prin scrutin majoritar a par-
al statului. Statul unitar este un model administrativ, pe câtă vreme ca- lamentarilor și puterea reală de a dizolva Parlamentul71, în cazul
racterul naţional al statului trimite la alte dimensiuni decât cea admi- României doar prima condiţie este întrunită. Influenţa președintelui
nistrativă (culturale, etnice, politice). Caracterul naţional al statului României vine din poziţia sa în raport cu principalii actori politici, cu
român nu poate fi supus modificărilor constituţionale. Constituţia din partidele.
1991 prevăzând la art. 148, al 1, „Dispoziţiile prezentei constituţii Dacă din punct de vedere strict constituţional putem vorbi despre
privind caracterul naţional, independent, unitar și indivizibil al statu- două modele de regim politic specifice statelor analizate — semiprezi-
lui român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, denţial și parlamentar —, din perspectiva sistemului politic se evidenţi-
independenţa justiţiei, pluralismul politic și limba oficială nu pot face ază guvernamentalismul și prezidenţialismul. Rolul partidelor politice
obiectul revizuirii“. este determinant pentru construcţia instituţională. Modul în care sunt
Fondarea noilor regimuri politice evidenţiază diferenţe importante organizate, rolul liderilor în viaţa de partid, capacitatea lor de a guverna
între cele patru cazuri examinate. Revoluţia, „violentă“ sau „de catifea“, sunt elemente fără de care nu se poate analiza viaţa politică. În fond
dar și revizuire constituţională, formele de emergenţă a noilor regimuri, parlamentarismul presupune supremaţia partidelor în influenţarea
fac dificilă susţinerea ideii unui model unic al schimbării politice cen- vieţii politice, iar disciplina de partid asigură liderilor posibilitatea de a
tral europene. Dacă în esenţă transformările ce s-au propagat în lanţ, controla parlamentul. Orientarea liderilor de partid spre funcţia de
conform teoriei dominoului, au condus spre un deznodământ unic, președinte sau spre cea de prim ministru are consecinţe asupra rolului
prăbușirea comunismului, modurile concrete de realizare au variat în instituţiilor. Funcţionarea de exemplu, a regimului semiprezidenţial
funcţie de specific. Iar modul în care se fondează un nou regim are con- austriac ca un sistem guvernamentalist se datorează orientării liderilor
secinţe importante asupra legitimităţii noilor instituţii și asupra funcţio- de partide spre funcţia de cancelar, ceea ce face ca funcţia de președinte
nării acestora. să fie ocupată de personaje secundare, ce nu dispun de resurse reale
Nu există un model central european nici în ceea ce privește rolul și pentru influenţarea vieţii politice.
forţa președintelui. Diferenţa nu constă doar în faptul că Polonia și Guvernamentalismul domină în acest moment statele Europei Cen-
România cunosc alegerea directă a președintelui — ceea ce conferă aces- trale luate in discutie. Nu doar Cehia și Ungaria, dar și Polonia după
tuia o legitimitate crescută — iar Cehia și Ungaria alegerea acestuia de alegerile parlamentare din 1997 corespund acestui model. Puterile
către parlament. În fond rolul președintelui nu este încă clar delimitat președintelui Poloniei sunt mult diminuate de coabitarea cu un guvern
în nici unul din cazuri. Criza de guvern datorată scandalului de presă de altă culoare politică. Dar evoluţiile în interiorul unui regim politic
privind finanţarea campaniei electorale a partidului fostului premier Va- sunt permanente. Rezultată dintr-o anume configuraţie politică Consti-
clav Klaus, Forumul Democratic, a dezvăluit o nouă dimensiune a tuţia nu poate trasa decât de o maniera generală cadrul regimului politic.
președinţiei lui Vaclav Havel. Dar președintele Cehiei nu dispune de Alte variabile intervin în definitivarea fizionomiei unui regim politic.
sprijinul unui partid și, constituţional, o persoană nu poate fi aleasă în
funcţia de președinte mai mult de două ori consecutiv. În Polonia, Lech 71 Olivier Duhamel, op. cit., pp. 277–278.
80 Cristian Pîrvulescu

Cultura politică este o astfel de variabilă. Ea își pune amprenta, de o CAPITOLUL IV


manieră indirectă, dar profundă, asupra regimului politic. Neluarea ei
în consideraţie poate duce la separare între acţiunea politică și tendinţa
generală a societăţii. Ori forţele politice care influenţează funcţionarea
regimului sînt dependente de sistemul de atitudini și comportamente CADRUL SOCIO-POLITIC AL VIEŢII INSTITUŢIONALE
politice general acceptate. Dacă nu putem vorbi de o Europă Centrală
din punct de vedere politic, dacă nu se poate identifica un model de
regim politic, elementele de legătură între aceste state trebuiesc căutate
în stratul profund, și de aceea stabil, al culturii politice, ca și al culturii
în general.
§ 4. 1. SISTEME DE SELECŢIE ȘI RECRUTARE A PERSONALU-
LUI POLITIC. SISTEME ELECTORALE
Dezbaterea privind sistemul de vot este strâns legată de lărgirea
democraţiei: problema sufragiului trimite la gradul de democratizare,
dar chiar în cadrul sufragiului universal, sunt de evidenţiat ratele
scăzute ale participării electorale. De altfel, tipul de sistem electoral
adoptat poate influenţa atât sistemul de partide cât și participarea
politică.
Funcţionarea unui regim democratic nu depinde doar de instituţiile
prin care se realizează diviziunea muncii între executiv și legislativ, ci
și de un număr de reguli formale și, deasemenea, de proceduri informale
prin care actorii politici influenţează funcţionarea regimului.
Depășirea viziunii centrate exclusiv pe confruntarea pentru cuce-
rirea și menţinerea poziţiilor de decizie presupune trecerea spre o abor-
dare strategică, profesionalizarea clasei politice, reforma instituţiilor și
transformarea comportamentelor instituţionale, consecinţe ale politicilor
de partid, câtă vreme acestora le revine sarcina de a exercita puterea și
de a indica direcţia de dezvoltare.
Reprezentarea politică depinde de aspecte tehnice precum sistemul
electoral, sistemul de partide și de modul de formare a guvernului. Cru-
cial pentru transformarea votului popular în reprezentare la nivelul par-
lamentelor, sistemul electoral influenţează constituirea sistemului de
partide, care, la rândul său determină caracteristicile și stabilitatea gu-
vernelor.
Dilema majoritar — proporţional domină disputa referitoare la
transformarea sistemului electoral. Ambiguitatea termenului uninomi-
nal, preferat în discuţia publică despre cel mai bun sistem electoral, de-
semnează în fapt o procedură majoritară ce funcţionează după formula
„câștigătorul ia totul“. Sistemul majoritar nu este însă doar uninominal,
ci și plurinominal (de listă), putându-se aplica într-un tur (ca în Marea
Britanie sau Statele Unite), sau în mai multe tururi, de regulă două (ca
în Franţa sau în România la alegerile prezidenţiale). Permiţând apariţia
82 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 83

unor majorităţi stabile și deci a unor guverne puternice acest sistem 75% din locuri și proporţional pentru celelalte 25%, au ilustrat, pe de o
duce însă la nereprezentarea acelui segment din electorat care a votat parte, mobilitatea sistemului de partide în faţa constrângerilor la care
contra candidatului sau listei învingătoare. sunt supuse în procesul de trecere de la un sistemul proporţional integral
Mai democratică decât sistemul majoritar reprezentarea proporţio- la un sistem mixt cu preponderenţă majoritară, pe de altă parte, relativi-
nală permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a electoratului tatea reformei electorale câtă vreme celelalte reforme nu au fost îndepli-
însă prezintă serioase inconveniente în ceea ce privește stabilitatea și nite. Dacă stabilitatea guvernamentală nu a urmat reformei electorale,
autoritatea guvernelor. Apărută ca o reacţie la sistemul majoritar la media guvernării nedepășind, după 1994, 1, 3 ani, trecerea la practica al-
sfârșitul secolului XIX-lea reprezentarea proporţională se regăsește ternanţei la guvernare, într–o ţară în care 48 de ani (1946–1994) perma-
într-o formă sau în alta în mai toate statele europene, doar Marea Bri- nenţa la guvernare a fost regula, a deschis o nouă etapă în democratizare
tanie și Franţa practicând formule majoritare. Efecte precum multipli- societăţii italiene și în reformarea sistemului politic și de reprezentare.
carea partidelor, ca și conservarea forţelor politice în paralele cu apariţia Cheia succesului procesului de reformare a sistemelor de recrutare
altora noi ce corespund altor diviziuni sociale sau culturale, au dus la a clasei politice stă în capacitatea partidelor de a se transforma, de a–și
apariţia sistemului coaliţiilor de guvernare și la instabilitate guverna- reorganiza structura, și implicit de a înţelege corect și responsabil rolul
mentală (ca în cazul Italiei până în 1994). De aceea au fost introduse o dominant pe care îl au. Funcţionalitatea unui sistem de partide depinde
serie de proceduri majoritare ce au moderat efectul reprezentării pro- de modul în care constrângerile electorale creează un anumit spaţiu
porţionale absolute, de tipul pragului electoral sau al selectării de către politic, atât pentru organizarea sistemului concurenţial, cât și din per-
alegător a preferatului în interiorul listelor de partid. spectiva strategică.
Combinarea între cele două sisteme electorale, majoritar și pro- Departe de a fi un doar o simplă tehnică, sistemul electoral se ra-
porţional, a dus la apariţia sistemului mixt care poate rezolva, într-o portează la cultura sau culturile politice existente, cu care inter-
manieră acceptabilă, atât problema reprezentării minorităţii în organele acţionează. Multipartidismul specific Europei continentale nu este re-
legislative, cât și formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile. flectarea directă a sistemelor electorale (chiar dacă în Uniunea euro-
Dispunând de două voturi, unul proporţional și unul majoritar uninomi- peană sistemul proporţional este dominant, 11 din cele 15 state aplicând
nal, alegătorul își poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, dar variante ale acestui model), ci dezvăluie tradiţii istorice, specificităţi so-
poate cu ajutorul votului majoritar să susţină și curentele majoritare. ciale și aspecte culturale care împreună contribuie la constituirea unui
Gradul în care diferă raportul dintre votul proporţional și majoritar în sistem de partide.
cadrul sistemului mixt diferenţiază un sistem mixt echilibrat în care 50% Eficientizarea politicii și stabilitatea guvernării, efecte vizate de par-
din aleși sunt desemnaţi prin reprezentare proporţională, iar 50% prin tide, nu sunt scopuri în sine, ci mijloace pentru ce se cer dublate de de-
vot majoritar (cazul Germaniei), respectiv sistem mixt cu preponderenţă mocratizarea raporturilor dintre guvernaţi și guvernanţi. Crizele gu-
majoritară sau cu preponderenţă proporţională. vernamentale din perioada 1997-2000 au ilustrat disfuncţionalităţile
Considerat ca o tehnică de realizare a reprezentării politice, sistemul sistemului politic românesc și a dat o nouă dimensiune dezbaterii, până
electoral este un factor important în reforma politică, influenţând modul atunci mai degrabă teoretică, asupra reajustării acestuia. Unele din
de recrutare a clasei politice și prin aceasta sistemul de partide, și impli- soluţiile propuse pentru responsabilizarea clasei politice și pentru con-
cit, stabilitatea și eficienţa guvernamentală. Primă etapă într–un proces solidarea majorităţii necesare guvernării au vizat schimbarea sistemului
laborios, reforma recrutării politice nu se poate reduce doar la modificarea electoral. Modificarea tipului de scrutin deși necesară, cel puţin în ce
sistemului electoral, dar nici nu poate face abstracţie de acesta. Un caz privește alegerea membrilor senatului, nu este și suficientă pentru a re-
exemplar îl constituie Italia unde, confruntată, la începutul deceniului X aliza o autentică reformare a politicii românești. Apariţia majorităţii gu-
al secolului al XX-lea, cu o criză ce prezenta unele similitudini cu situaţia vernamentale stabile și raporturilor între instituţiile politice sunt ele-
românească actuală, societatea italiană a impus, în procesul de transfor- mente ale unei reforme ce trebuie să urmărească eficientizarea dar și
mare a vieţii politice, ca primă reformă, modificare sistemului electoral. democratizarea reprezentării politice în România. Rolul cetăţeanului,
Instaurarea celei de a doua Republici în Italia a fost consecinţa unei cereri influenţa sa, participarea politică, nu crește automat odată cu transfor-
sociale de asanare a politicii, afectată de instabilitate guvernamentală, marea sistemului electoral.
clientelism și scandaluri de corupţie. După 1994 alegerile legislative ita- Aflată în faţa examenului reformării sale, clasa politică româneas-
liene, desfășurate pe baza unui scrutin mixt, majoritar într-un tur pentru că trebuie să depășească o serie de provocări. Audienţa scăzută a par-
84 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 85

tidelor politice, lipsa de popularitate a instituţiilor politice, dinamica Unul din efectele ce se speră a fi produse de transformarea sistemu-
și aderenţa mișcărilor antisistem, efectele ale crizei politice, economice lui electoral este, dacă nu bipartidismul, cel puţin bipolarizarea vieţii
și sociale indică urgenţa unei reforme care trebuie să fie în primul politice. Sistemul bipolar este regula în toate statele unde funcţionează
rând una a recrutării cadrelor și a reprezentării politice. De capaci- sistemul majoritar uninominal într-un tur sau cu două tururi: în Marea
tatea de a da substanţă procesului de reformare a selecţiei reprezen- Britanie mai toate alegerile au permis degajarea unei majorităţi în
tanţilor și decidenţilor depinde structura viitoare a sistemului de par- favoarea unui partid, fie și de trei locuri cum a fost cazul în 1974 cu
tide românesc a cărui importanţă în definirea practicilor guverna- laburiștii. În Franţa, după 1962, sub presiunea bipolarizării provocate
mentale și instituţionale este esenţială. Trecerea spre un alt tip de de alegerile prezidenţiale, alegerile legislative au luat forma unei în-
politică este o prioritate nu doar a partidelor politice, ci a societăţii fruntări între stânga și dreapta, eliminând partidele intermediare sau
românești. obligându-le să se alinieze. Dar bipolarizarea se manifestă și în multe
Dezbaterea privind modificarea legii electorale, dovedește starea de state cu scrutin proporţional sau mixt. În Germania competiţia este
spirit a clasei politice. Dar o reformă nu afectează în același fel diferitele limitată la două mari partide și câteva forţe minore (liberalii, verzii, iar
partide. Partidele mari, al căror vot contează în ultimă instanţă, vizează după 1990 ex-comuniștii din fosta RDG). Social democraţii și creștin
modificări minimale, mai ales în privinţa pragului electoral. Astfel ar democraţii alternează la guvernare fie singuri, fie — de cele mai multe
putea fi limitat accesul în parlament al unor partide mai mici, cu efecte ori — în coaliţie cu liberalii. După 1994 alegerile legislative italiene au
asupra reprezentării unor curente minoritare, dar nu mai puţin legiti- ilustrat constrângerile la care sunt supuse partidele în trecerea de la sis-
me, dar reforma partidelor și a relaţiei acestora cu societatea nu s-ar temul proporţional integral la un sistem mixt cu preponderenţă majori-
realiza, decât dacă, ipoteză puţin probabilă, ele însele ar fi interesate. tară. Alt efect cumulat ţine de respingerea vechilor partide percepute ca
Birocratizarea partidelor românești, fenomen normal, dar cu consecinţe legate de corupţie rezultatele fiind devastatoare: dispariţia micilor par-
asupra reprezentării democratice a intereselor se cere contracarată prin tide, redimensionarea drastică a partidelor de centru, construcţia difi-
forme de control cetăţenesc. O trecere bruscă la un sistem electoral opus cilă a coaliţiilor de dreapta și de stânga, cu candidat unic pentru fiecare
celui actual, de factură majoritar–uninominală, nu presupune și schim- circumscripţie.
barea comportamentului electoral al alegătorilor, iar parlamentarul Una din consecinţele mai puţin discutate ale transformării sistemu-
poate eșua într–un localism lipsit de perspective. Formula scrutinului lui electoral este desenarea circumscripţiilor uninominale. Structura
mixt — care întrunește calităţile celui majoritar și proporţional, dar le parlamentului face ca această problemă să fie reglată între marile par-
minimizează defectele — este adecvată spaţiului politic românesc, dar tide în funcţie de baza lor electorală. Gerrymanderingul, tehnica prin
și în acest caz rămâne problema stabilirii circumscripţiilor uninominale care delimitarea circumscripţiilor se face pentru a maximiza șansele
este dificilă câtă vreme nu există un consens al principalelor partide. partidelor la guvernare și/sau a celor fără de care decizia schimbării sis-
Dar reforma sistemului electoral deși necesară, nu este și suficientă pen- temului electoral nu poate fi luată, dezvăluie o altă dimensiune a in-
tru a revigora viaţa politică românească. Rămâne de realizat redefinirea teresului pentru modificarea tipului de scrutin.
rolului cetăţeanului, marele absent al politicii românești. Simple instrumente, sistemele electorale sunt doar unul din ele-
Rolul tipului de sufragiu a fost considerat de Maurice Duverger ca mentele unei transformării reale și eficiente a sistemului politic, buna
putând defini „aproape o lege sociologică“. El considera că „scrutinul ma- lor funcţionare depinzând de numeroase alte variabile cum ar fi:
joritar într-un tur tinde spre dualismul partidelor“72 iar „scrutinul ma- tradiţia, structura socială, clivajele specifice dar și capacitatea clasei
joritar în două tururi sau reprezentarea proporţională tinde spre multi- politice de a-și asuma rolul de agent al schimbării.
partdism“.73 Această clasificare a suferit mai ales în ultimele două
decenii, din perspectiva studiilor empirice dar și dintr-o perspectivă § 4. 2. LOCUL ȘI ROLUL PARTIDELOR POLITICE ÎN
metodologică, criticile unei părţi a specialiștilor74, dar, cu amenda- DEMOCRAŢIE. CAZUL ROMÂNESC
mentele de rigoare, ea rămâne încă de actualitate.
Relaţia dintre partide politice și democraţie nu a părut întotdeauna
72 Maurice Duverger, Les partis politiques, Paris, A. Colin, 1979, p 307 nici directă, nici sigură. Viziunea despre democraţie, locul și rolul liber-
73 ibidem., p 331. tăţii și egalităţii și ierarhia acestor valori în cadrul teoriilor politice, dar
74 Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, Paris, PUF, 1983, pp. 33-51. și pentru opina publică a evoluat. Imaginea publică a partidelor a fost
86 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 87

reprezentată, nu de puţine ori în istorie, prin reacţii de ostilitate, dar cu sunt deci și nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui
toate acestea fenomenul partidist nu a fost, în general, respins, ci mai de- și nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o
grabă tolerat. Teme precum, „divizarea naţiunii“ sau „îmbogăţirea prin poporul în persoană este nulă; nici nu e lege.“79
politică“ au contribuit din la neîncrederea publică în partide. Dacă la Și pentru Montesquieu democraţia nu putea fi decât directă. „O altă
nivelul corpului social existenţa partidelor, asociată celei de politică (în lege fundamentală a democraţiei este ca poporul să-și facă singur
accepţiunea comună, de luptă pentru putere, și prin aceasta coruptă) a legile.“80 Dar nici problema sufragiului nu poate fi neglijată, căci și aces-
fost privită cu rezervă, același lucru s–a întâmplat și la nivel teoretic. ta este în egală măsură „o lege fundamentală a democraţiei“. Însă, pen-
Poziţia diferiţilor autori faţă de raportul între partide și democraţie tru a-și realiza esenţa, democraţia trebuie să ofere suveranităţii poporu-
este legată de accepţiunea pe care aceștia o dădeau democraţiei. lui posibilitatea de a se manifesta nemijlocit, astfel încât sufragiul
Democraţia a fost numele dat regimului politic pe care în anul 508 î. ch. devine secundar în raport cu dreptul poporului de a legifera. Pentru a fi
Clistene l-a stabilit în Atena75. Dar această accepţiune a regimului democratic, sufragiul, trebuie să se efectueze prin tragere la sorţi ca în
politic a fost mai puţin agreată în secolul al XVIII-lea, atunci când se Atena antică; „sufragiul prin alegere ţine de aristocraţie“81. De altfel,
forjau marile teorii ce vor sta la baza evoluţiei viitoare a societăţii eu- referinţa în epocă, este numai la democraţia antică.
ropene. Cuvântul democraţie, în secolul al XVIII-lea, desemna o formă În cartea a XIX-a, capitolul XXVII–lea din Despre spiritul legilor Mon-
politică desuetă76. Pentru Jean-Jacques Rousseau care va realiza, în tesquieu elaborează o teorie, e adevărat încă embrionară, a partidelor
paralel cu Montesquieu, o abordare mai atentă a democraţiei, acesta de- politice, pe care majoritatea a comentatorilor au neglijat-o. Făcând legă-
semnează un tip-ideal care ar putea fi analizat în cadrul unei tipologii, tura cu cele prezentate în cartea a XI-a referitor la constituţia engleză,
dar care nu poate fi aplicat lumii moderne, și care dealtfel nici nu a exis- filosoful introduce în discuţie modul de funcţionare al democraţiei
tat, căci doar „dacă ar exista, un popor de zei s-ar guverna democratic. reprezentative și se oprește asupra locului și rolului partidelor politice.
Oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de perfect.“77 Observând caracteristicile asocierii în grupuri politice Montesquieu ana-
Rousseau accentuează mult mai intens pe noţiunea de suveranitate lizează mecanismul prin care cetăţenii se organizează în raport cu
a poporului decât pe cea de democraţie și aceasta pentru că suverani- deţinerea puterii pentru a-și maximiza șansele de a-și impune interesele.
tatea este calitatea care definește regimul pe care îl viza. Astfel că Întărirea puterii executive îl face pe Montesquieu să observe riscurile
democraţia devine la Rousseau mai degrabă o manieră de luare a de- fenomenului partidist în cazul în care el nu se încadrează într–un sistem
ciziei decât baza organizării societăţii. în care echilibrul puterilor să fie protejat. „…Puterea executivă, dis-
Democraţia pe care o aveau în vedere teoreticienii sec. al XVIII-lea punând de toate slujbele, ar putea să trezească mari speranţe și nicio-
era o democraţie directă. Rousseau respingea cu vehemenţă ideea dată temeri, toţi cei care vor obţine ceva de la ea ar fi înclinaţi să se dea
prezenţei intereselor particulare în actul de guvernare. „Nimic nu e mai de partea ei și ea ar fi atacată de către toţi cei care nu ar avea nimic de
primejdios decât amestecul intereselor private în treburile publice și așteptat de la ea. Acolo toate pasiunile fiind libere, ura, pizma, invidia,
folosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai mic dorinţa de îmbogăţire și de evidenţiere s-ar arăta în toată tăria lor; iar
decât coruperea legislatorului, consecinţă de neînlăturat a scopurilor dacă lucrurile ar sta astfel, statul ar fi ca un om sleit de boală, care nu
particulare.“78 Ori dacă nu se pot coagula diferitele interese particulare, mai are pasiuni pentru că nu mai are puteri. Ura dintre cele două par-
partidele nu pot să apară. tide ar dăinui pentru că ar fi mereu neputincioasă. Fiind alcătuite din oa-
Dealtfel partidele ar trebui să-și asume sarcina reprezentării intere- meni liberi, dacă unul din aceste partide ar deveni prea puternic, el ar fi
selor. Dar în acest punct Rousseau, în numele suveranităţii poporului dat jos datorită libertăţii, iar cetăţenii asemenea mâinilor ce ajută cor-
respinge ideea legiferării prin reprezentanţi. „Deputaţii poporului nu pul, ar veni să se ridice pe celălalt. …Monarhul ar fi în aceeași situaţie
ca și cetăţenii; și împotriva regulilor obișnuite ale prudenţei el ar fi ade-
75 John Dunn, „Democratie : l’etat des lieux“, în La pensee politique, Situation sea nevoit să acorde încrederea sa celor care l–ar fi supărat mai mult și
de la democratie. Hautes etudes, Paris, Gallimard, Seuil, 1993, p. 77 să retragă favoarea sa celor ce l–au slujit mai bine, făcând de nevoie ceea
76 Pierre Rosanvallon, „L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne“ în La
pensee politique.., p. 11 79 ibidem., p. 163.
77 Jean-Jacques Rousseau, op. cit., p. 135. 80 Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, București, Ed. Știinţifică, 1964, p. 23.
78 ibidem., p. 133. 81 ibidem., p. 22.
88 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 89

ce alţi principi fac din propria voinţă“82. Cum voinţa individuală nu este Distincţia între Ostrogorski și Michels constă mai ales în modificarea
suficientă pentru a impune un interes particular, asocierea în partide modului de abordare, ultimul atrăgând atenţia că funcţionarea partide-
devine forma de a participa la guvernare a oamenilor liberi și, ca efectul lor, iar nu partidele ca atare, este nedemocratică, ducând la oligarhie și
libertăţii și în directă legătură cu obiectivul urmărit, de a legifera sub personalizând liderii.
rezerva aplicării principiului majorităţii parlamentare. Urmărind să-și La originea lor partide democratice (altfel spus socialiste) imprimau
asigure o poziţie puternică în raport cu guvernarea și oricând suscepti- funcţiei de lider un caracter tranzitoriu, șeful fiind în fapt dependent de
bile de a ceda puterea dacă nu satisfac cerinţele alegătorilor, partidele masă, iar organizaţia de partid, fondată pe egalitatea absolută a tuturor
politice asigură sistemului constituţional capacitatea de a se adapta la membrilor săi nu cunoștea ierarhiile osificate. Toate funcţiile de con-
cererile în continuă schimbare ale societăţii. Garante ale libertăţii, par- ducere erau elective și masa aderenţilor deţinea, în raport cu conducă-
tidele politice devin componente sine qua non ale parlamentarismului. torii, o putere importantă. De exemplu, la originea mișcării muncitorești
Într-un astfel de regim diviziunea și limitarea puterii permite cetăţenilor, șeful trebuia ales cu o mare majoritate de voturi (uneori de 3/4), iar ne-
limitaţi la rândul lor la propriile forţe, să intervină în jocul complicat al gocierile cu patronatul nu puteau fi începute decât după obţinerea unui
luării deciziei. Condiţionându-se reciproc, guvernaţi și guvernanţi devin mandat expres din partea organizaţiei. Asemenea metode deveniseră cu
un tot complex ce constituie temelia oricărei libertăţi autentice. timpul, considera Michels, imposibile. În cadrul mișcării socialiste adep-
Profesionalizarea crescută a rolurilor politice, expresie a diviziunii ţii acţiunii politice se organizaseră în partide urmărind cucerirea puterii
din ce în ce mai mari a muncii sociale, antrenează organizarea oli- politice. În 1875, la Congresul de la Gotha, social-democraţii germani
garhică a partidelor politice. Aceasta ar fi, pe scurt, esenţa analizei fun- s-au unificat într-un singur partid, care va deveni un exemplu de orga-
damentate pe investigarea cazului Partidului Social Democrat German, nizare, căpătând astfel un important sprijin electoral. Această direcţie
pe care Robert Michels o face partidelor politice. de acţiune va milita pentru afirmarea primatului partidului în raport
La începutul secolului al XX-lea când prin cercetarea sa Robert cu organizaţiile muncitorești și sindicale. Rezultatul va fi birocratizarea
Michels a încercat să demonteze iluzia tezelor socialiste privind gu- partidelor social-democrate fenomen ce îl va duce pe Michels la enun-
vernarea directă de către mase, opera sa, precedată cu puţin de altă lu- ţarea celebrei „legi de fier a oligarhiei“. Treptat, dezbaterea de idei și
crare clasică asupra partidelor, Democraţia și partidele politice a lui doctrine va lăsa locul disputelor personale dintre lideri, partidele trans-
Moisei Ostrogorski (1901), deschideea drumul abordării sociologice a formându-se din promotoare ale unor principii și ţeluri politice în
fenomenului partidist. La începuturile sale, știinţa politică s-a dovedit grupări oligarhice de propulsare a șefilor. „În partidele politice conflicte
extrem de critică la adresa partidelor. Dacă Moisei Ostrogorski și Robert de opinie se desfășoară din ce în ce mai puţin pe terenul ideilor și cu
Michels, pionieri ai analizei sociologice a partidelor, vor judeca sever armele pure ale teoriei, degenerând în diatribe și atacuri personale“85.
aceste organizaţii, considerându-le un obstacol în bunul mers al demo- Făcând o analiză a activităţii partidelor din Marea Britanie și
craţiei, aceasta se va datora climatului cultural al epocii dominat încă S.U.A., Moisei Ostrogorski, va ajunge la rândul său la concluzia că, or-
de credinţa clasicilor în virtuţile democraţiei directe, ca și a tendinţelor ganizarea acestora este nedemocratică. Evoluţia spre scrutinul univer-
antidemocratice și oligarhice ce dominau aceste organizaţii. Afirmân- sal a obligat partidele să-și construiască secţiunea electorală (cau-
du-și simpatia faţă de democraţia directă, Rousseau acuza în fapt același cus-ul), însă acesta, „nu a reușit să organizeze democraţia și nici să
fenomen când considera că delegarea reprezentanţilor exprimă lipsă de doteze partidele cu o conducere cu adevărat democratică; s-a realizat
spirit civic și democraţie căci „mulţumită lenei și banilor, ei (cetăţenii) forma, dar nu esenţa“.86
sfârșesc prin a avea soldaţi pentru a înrobi patria și reprezentanţi pen- Organizarea partidelor în scopul câștigării alegerilor la care par-
tru a o vinde“83. Cu aproape aceleași cuvinte Michels afirmă că „orice ticipă din ce în ce mai mulţi cetăţeni, creează stereotipii, nivelează în
reprezentare permanentă echivalează cu o hegemonie a reprezentanţilor egală măsură opinia publică, dar și partidul în interiorul său, până la
asupra reprezentaţilor“84 nivelul conducerii. Dar în schimb, nu se realizează nici un progres; „cau-
cus-ul nu a înlăturat elementul plutocratic nici din consiliile partidelor,
82 ibidem, p. 391.
83 J. J. Rousseau, op. cit., p. 162 85 Ibidem, p. 273.
84 Robert Michels, Les Partis politiques. Essai sur les tendances oligarchiques 86 Moisei Ostrogorski, La democratie et les partis politiques, Seuil, Paris 1979,
des democraties, Paris, Flammarion, 1919, p. 22. p 43.
90 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 91

nici dintre deputaţi“87. În același sens Michels observa că „alegerea can- puternică.“92 Procesul de oligarhizare al partidelor politice, ca de altfel
didatului depinde mai întotdeauna de o mică coterie formată din șefi și al tuturor organizaţiilor, se datorează diferenţierii funcţionale. Apariţia
mici șefi locali. În multe cazuri colegiul electoral este considerat ca o pro- liderului profesionist, cu atribuţii accesorii și prestând activitatea gra-
prietate de familie“88 tuit va deschide calea șefului stabil și inamovibil. Astfel începe procesul
Ori, dacă sistemul de partide analizat de Ostrogorski s-a dorit a fi ascensiunii conducerii profesionalizate în cadrul partidelor socialiste
expresia democraţiei, propunându-și să menţină, pe de o parte, la o cotă (aceste fanatice ale organizării, ca să-l parafrazăm pe Michels), al în-
cât mai înaltă, puterea cetăţeanului și să permită, pe de altă parte, locuirii. Vertramensmann-ului (care continua să-și exercite profesia și
funcţionarea mecanismelor guvernării, rezultatele s-au dovedit de- nu se putea întreţine de pe urma funcţiei din partid) cu Bezirksleiter-ul
cepţionante. Puterea cetăţeanului s-a volatilizat, iar în ceea ce privește (politicianul profesionist care trăiește de pe urma partidului). Însă „con-
guvernarea, succesul a fost relativ. ducerea profesionistă înseamnă pentru democraţie începutul sfârșitu-
Pentru a restitui partidului caracterul său esenţial de grupare a lui“. Această conducere delegată a partidului are tendinţa să considere,
cetăţenilor, Ostrogorski crede că acesta trebuie să se transforme din par- după un timp, delegarea ca pe o „ proprietate a sa“, cu atât mai mult cu
tid-omnibus, rigid, incapabil să se adapteze la fluxul vieţii politice, în cât cetăţenii ce dispun de drepturi politice sunt în marea lor majoritate
partid ad-hoc, „care se va baza pe adeziunea inteligenţelor și conști- dezinteresaţi de treburile publice. Dacă existenţa șefilor este inerentă
inţelor la ceva bine determinat, la o cauză specifică“89. tuturor formelor de viaţă socială, apariţia oligarhiei are ca fundament
Ideea că democraţia directă este, cel puţin teoretic, dezirabilă, se în- tendinţa acestora de a se organiza și coaliza, dublată de imobilismul
tâlnește și la Michels. „Idealul practic al democraţiei constă în propria maselor ce îi recunosc ca lideri ca și de calităţile lor profesionale ce îi fac
guvernare a maselor în conformitate cu deciziile ansamblului popu- treptat indispensabili. Organizaţiile devin oligarhice și blochează proce-
laţiei“.90 Dar el constată imposibilitatea mecanică și tehnică a gu- sele democratice. Doar prin intermediul organizaţiei masele pot să
vernământului direct al maselor. Căci dacă deciziile adunărilor populare creeze premise pentru viaţa comună, principiul organizării fiind o
limitează extinderea principiului delegării nu oferă, însă, „nici o garanţie
condiţie absolută a luptei politice duse de mase. Cum masele nu se pot
contra formării unui stat-major oligarhic“91. Guvernarea directă per-
guverna direct, organizaţia s-a impus ca o necesitate mecanică și teh-
mite, de fapt, apariţia unor indivizi care, mizând pe sugestibilitatea și
nică. Psihologice (nevoia de șefi a masei), tehnico-administrative (con-
intoleranţa masei își asumă conducerea. De fapt democraţia este ne-
secinţă a neputinţei masei de a se guverna direct) și profesionale (supe-
funcţională în absenţa organizării, și sesizând aceasta liderii consoli-
rioritatea intelectuală a șefilor) cauzele ce au contribuit la consolidarea
dează organizaţiile politice pentru a putea exercita controlul asupra par-
tidului, și odată cu accederea la funcţii de conducere, asupra aparatului organizaţiei au influenţat și deriva sa antidemocratică.
de stat cu consimţământul aderenţilor ce cred că astfel se realizează Desfășurându-și activitatea în interiorul statului a cărui amprentă
valorile la care iniţial toţi își manifestaseră aderenţa. Faptul că popu- centralizatoare îi va imprima caracteristicile, organizaţia se va adapta
laţia se află sub influenţa sugestiei de masă datorată elocvenţei puterii dezvoltând o structură solida pe baza autorităţii și disciplinei. Chiar în
oratorilor ca și realitatea că guvernarea directă a poporului nu permite confruntarea pentru cucerirea puterii un partid își poate pierde carac-
nici o discuţie serioasă, nici reflecţii deliberative, facilitează apariţia terul specific, care pentru Michels implica acordul tuturor părţilor com-
unor oameni îndrăzneţi, energici și îndemânatici. Pentru Michels este ponente în privinţa direcţiei de urmat în vederea atingerii unor scopuri
evident că democraţia nu se poate consolida fără organizare, însă prin- comune, revenind la forma sa primordială de organizaţie. Consolidarea
cipiul organizării care face posibilă concentrarea forţelor pentru rea- organizaţiei ca principiu de funcţionare a partidelor politice imprima
lizarea unor interese comune aduce cu sine alte pericole. „O organizaţie acestora caracteristici precum conservatorismul sau specializarea ce
puternică are, din raţiuni tehnic-administrative și tactice o conducere duce la îngustarea bazei de luare a deciziilor. Dreptul la control pe care
iniţial masele îl deţineau face loc, pe măsură ce organizaţi se mărește,
87 Ibidem, p. 51 dominaţiei aleșilor.
88 R. Michels, op. cit., p. 75. Specializarea tehnică este o consecinţă inevitabilă a tuturor organi-
89 Moisei Ostrogorski, op. cit., p 210. zaţiilor, astfel că puterea de decizie este concentrată treptat în mâinile
90 R. Michels, op. cit., p. 8.
91 Idem. 92 Ibidem, p 9.
92 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 93

șefilor. Organele executive devin independente, sustrăgându-se con- ziţiile filosofice ce dominau epoca Partidele politice: eseu asupra ten-
trolului masei. Conducere superioară, caracteristică tuturor partidelor dinţelor oligarhice ale democraţiilor rămâne mărturia unei abordări teo-
politice devine promotoarea unui conservatorism ce se datorează atât retice încărcate de consecinţe. Caracterul practic și valenţele explicative
consolidării propriei poziţii cât și sentimentului tradiţiei pe care stabi- pe care știinţa politică și le revendică sunt prezente în această lucrare.
litatea funcţiilor o dezvoltă. Această tendinţă se menţine nedefinit nu Fiind unul din fondatorii știinţei politice, știinţă a secolului XX apărută
pentru că este expresia raporturilor de forţe existente într-un partid, ci dintr-o nevoie socială de integrare conceptuală a unei realităţi tot mai
pur și simplu pentru că este deja constituită. Cum doar prin interme- complexe, Robert Michels constituie nu doar o referinţă bibliografică
diul organizaţiile politice se pot ocupa poziţiile de putere, iar puterea obligatorie oricui se interesează de problematica democraţiei și a locu-
este întotdeauna conservatoare, partidele politice devin la rândul lor lui și rolului partidelor politice în cadrul practicilor democratice, ci și o
conservatoare. Natura oligarhică a partidelor politice face ca influenţa mărturie lucidă a dificultăţilor pe care democraţia le implică. Și astăzi
exercitată de acestea asupra mașinii de stat să fie limitată. Astfel in- nevoia unei analize critice a partidelor politice rămâne de actualitate,
teresele masei organizate care o constituie baza de aderenţi ai partidelor iar fără aportul lui Michels este probabil că democraţia internă a par-
sunt departe de a coincide cu interesele birocraţiei care o personifică. Cu tidelor nu ar fi progresat.
cât organizaţiile se birocratizează, și în măsura în care urmăresc ocu- Încă de la apariţia lor pe scena politică, partidele au fost discreditate,
parea funcţiilor de decizie în stat acest fenomen devine inevitabil, cu aceasta fiind opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca un
atât ele vor deveni mai oligarhice. obstacol ce se interpune între guvernanţi și guvernaţi, ca o frână în exer-
La Michels există un fatalism referitor la organizaţii care înlocuiește citarea democraţiei. „Atunci când știinţa politică se debarasează de con-
dispoziţiile egalitare ale originilor cu divizarea ineluctabilă a tuturor siderentele ideologice sau normative, analiza fenomenului partizan va
partidelor într-o minoritate ruptă de majoritatea condusă. Fără să fie privilegia judecăţile factuale.“94
nevoie și fără ca ea să realizeze schimbarea de statut intervenită con- Optica se schimbă, iar partidele sunt acum privite ca instituţii ale
trolul masei se reduce al un minim insignifiant. Domnia birocraţiei suc- democraţiei. Între partide și democraţie pot exista două tipuri de relaţii.
cede elementelor democratice ale începuturilor. Aceasta este o lege soci- Relaţia pozitivă evidenţiază legătura indisolubilă dintre democraţie și
ologică și a o nega este pe cât de iluzoriu pe atât de mistificator.
partide; nicăieri în lume nu există o democraţie care să nu se fondeze pe
Analizarea democraţiei ca metodă de selectare a elitelor ce permite
competiţia dintre partide. Chiar într-o democraţie directă, cum este cea
filiaţii între democraţie și totalitarism incită la examinarea stereo-
elveţiană, rolul partidelor se manifestă cu ocazia procedurilor referen-
tipurilor pe care perspectiva mitologică asupra democraţiei le-a fa-
dare când, pentru a coagula opiniile, se formează grupuri politice (cum
vorizat. O asemenea abordare permite constatarea cauzelor ce au dus,
este cazul ecologiștilor sau Partidul automobiliștilor).
plecând de la credinţa în superioritatea democraţiei, la succesul con-
Într-un regim reprezentativ rolul partidelor este cu atât mai evident.
cepţiilor antidemocratice, de la fascism la modelul marxist. Michels
însuși considera că aplicarea perseverentă și logică a democraţiei tre- Necesitatea alegerii reprezentanţilor, a ocupării — deci — a locurilor din
buie să facă abstracţie de toate consideraţiile personale și de atașamen- Parlament este posibilă doar prin existenţa partidelor politice, care,
tul pentru tradiţie. punându-și resursele în joc (atât simbolice cât și materiale), fac posibilă
Încă de la apariţia lor pe scena politică, partidele au fost discreditate, alegerea între candidaţi, asumându-și responsabilitatea pentru evoluţia
aceasta fiind opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca un acestora.95 Sigur, reducând la absurd, se poate imagina un sistem de
obstacol ce se interpune între guvernanţi și guvernaţi, ca o frână în ex- alegeri care să funcţioneze în absenţa partidelor, dar organele reprezen-
ercitarea democraţiei. „Atunci când știinţa politică se debarasează de tative astfel desemnate nu ar mai putea lucra, diversitatea opiniilor
considerentele ideologice sau normative, analiza fenomenului partizan împiedicând procesul de legiferare.
va privilegia judecăţile factuale“93. Cartea lui Michels trebuie interpre- Relaţia negativă dintre democraţie și partide este ilustrată atunci
tată în lumina tradiţiei cercetării critice și a libertăţii de expresie. În ab- când democraţiile se prăbușesc ca urmare a acţiunii unor partide cu vo-
senţa acestei libertăţi dezvoltarea unei discipline devine în cel mai bun caţie monopolistă care, ajunse la putere abolesc pluripartidismul (ca în
caz dificilă, dacă nu imposibilă. Chiar dacă nu se desparte de presupo-
94 Daniel Louis Seiler, Les partis politiques, A.Colin, Paris 1993, p 26.
93 Daniel Louis Seiler, op. cit., p 26. 95 P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Buc. 1994, p 45.
94 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 95

Germania hitleristă) sau reduc partidele la o obedienţă mimetică (cum a multe partide au legal dreptul să existe, ele sunt inevitabil în com-
fost cazul Partidului Ţărănesc în Polonia comunistă). petiţie pentru exercitarea puterii. „Un partid are într-adevăr în
John Dunn consideră că trei ar fi beneficiile pe care democraţia definiţie drept obiectiv nu doar exercitarea puterii, ci participarea la
reprezentativă le poate aduce: faptul că asigură guvernământ moderat, exercitarea puterii. Când sunt mai multe partide în concurenţă, sunt
că oferă o doză de responsabilitate guvernaţilor și că asigură o protecţie necesare reguli după care aceasta se desfășoară. Deci, un regim de
eficientă economiei de piaţă.96 partide multiple în concurenţă e constituţional; diferiţii candidaţi la
Daniel Louis Seiler considera că între partide și democraţie există o exerciţiul legitim al autorităţii, cunosc mijloace pe care au dreptul să
legătură ce implică două componente semnificative. „Aceasta (relaţia — le folosească, și altele care le sunt interzise. Se poate deduce din plu-
n. n.) este una pozitivă, pentru că nici o democraţie nu funcţionează fără ralitatea partidelor legalitatea opoziţiei. Dacă mai multe partide au
partide, și una negativă pentru că (democraţia) permite ajungerea la dreptul să existe și dacă nu sunt toate la guvernare în același timp,
puterea a unor partide cu vocaţie monopolistă.“97 Relaţia pozitivă este inevitabil unele se află în opoziţie.“100
în măsură să stabilească legătura evidentă care există între partide și Regimurile specifice ţărilor occidentale prezintă din această per-
democraţie pentru că aceasta se bazează pe competiţia liberă între par- spectivă o organizare constituţională a concurenţei pașnice pentru cuce-
tide. Partidele politice asigură reprezentarea cetăţenilor și conferă rirea și exercitarea puterii, sau măcar pentru influenţarea ei. Regimu-
aleșilor legitimitatea necesară îndeplinirii funcţiei reprezentative. Rolul rile monopoliste se caracterizează prin monopolul acordat unui partid
partidelor este precis ilustrat într-un regim bazat pe reprezentativitate asupra activităţii politice legitime, monopol justificat, în funcţie de
unde partidele asigură ocuparea locurilor în instituţia parlamentară. cazurile concrete, fie de necesitatea păstrării unităţii naţiunii, fie pen-
Aspectul negativ al relaţiei despre care pomenea Seiler se referă la tru a realiza obiectivele unei clase. În afara acestor două tipuri de re-
faptul că există situaţii în care partide cu fizionomie totalitară pot uzur- gimuri, Aron ia în considerare și un al treilea tip, regimul tradiţional,
pa regimul democratic odată ajunse la putere. Pentru că „democraţia care caracterizează acele state care au instituţii ce nu s-au transformat
reprezentativă este regimul exclusiv al partidelor“ orice criză a partide- sub impactul modernizării, cum ar fi Arabia Saudită.
lor traduce o criză a medierii și, implicit, una a democraţiei. Modelul Definirea partidului politic cunoaște o evoluţie continuă încă din
democraţiei consociative98 care induce un rol esenţial partidelor este primele decenii ale secolului XIX. Benjamin Constant considera că un
criticat ca facilitator al partitocraţiei. În studiul său despre democraţia partid „este o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină
consociaţională, Lijphart arată că în realitate modelul pe care l-a de- politică“101. Un asemenea tip de definiţie are un caracter vag, cores-
scoperit nu creează riscul ca puterea să fie folosită discreţionar de marea punzând, în general, primelor decenii ale secolului XIX, în special pe
coaliţie deoarece ea nu poate funcţiona fără opoziţie99. continent.
Rolul esenţial al partidelor se relevă și din perspectiva analizei Perioada contemporană privilegiază o definiţie „realistă“ a par-
democraţiei ca regim. Raymond Aron folosește numărul partidelor tidelor, pornind de la preocuparea esenţială a acestora, și anume in-
existente într-un stat la un moment dat, drept criteriu pentru con- tenţia de a cuceri puterea. Din această perspectivă este secundar ele-
strucţia celor două tipuri ideale de regimuri politice, regimul consti- mentul doctrinar sau cel de reprezentare. Acest tip de definiţie este
tuţional-pluralist și regimul monopolist. Din momentul în care mai mult mai satisfăcător, caracterizând partidul atât ca grup organizat
pentru participarea la viaţa politică, dar și în funcţie de finalitatea
96 John Dunn, op. cit., p 84-85. sa-cucerirea totală sau parţială a puterii, astfel ca interesele mem-
97 Seiler, op. cit., pp. 28-33. brilor săi să se poată realiza. Partidele sunt rezultatul unei lungi
98 modelul democraţiilor consociative il regasim in : Austria, Belgia, Olanda. evoluţii și riscul prezenteismului în analiza activităţii lor poate duce
Elvetia; trasaturile lui sunt: guvernarea este asigurata de o mare colitie a la concluzii eronate.102
liderilor celor mai importnate segmente ale societatii, exista un drept reci-
proc de veto al subculturilor sau regula majoritatii concurente care prote- 100 Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Gallimard, Paris 1965, p. 74.
jeaza interesele minoritarilor, reprezentativitate proportionala, grad ridicat 101 Apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Dal-
de autonomie pentru fiecare segment in administrarea problemelor interne. loz, Paris, 1986, p. 201.
99 Arend Lijphart, Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration. 102 Ovidiu Trasnea, Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti
Yale University Press, 1977, p. 25-103. 1975, p. 96.
96 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 97

În definiţia pe care o dă partidului, Dimitrie Gusti după ce insistă unui tip sau altul de perspectivă asupra Interesului General. Unele se
asupra asocierii libere a cetăţenilor în funcţie de interese și idei comune dovedesc pluraliste, adică, dorind să convingă electoratul, acceptă în-
și accentuează pe obiectivul cuceririi puterii, deosebește partidul de ca- frângerea și trag consecinţe din aceasta, altele sunt monopoliste, neac-
marilă, clică și facţiune.103 ceptând nici un fel de altă perspectivă — în afara celei proprii — asupra
O importantă distincţie trebuie operată între conceptele de facţiune modului de realizare a Interesului General.
și partid, concepte care uneori au părut să semnifice același lucru. Hume Din perspectiva sociologică, partidul este privit ca organizaţie cu
scria în eseul său asupra partidelor că facţiunile pot fi de două feluri: roluri și funcţii specifice, între care cucerirea și influenţarea puterii
personale și reale. Cele personale sunt fondate pe prietenie sau pe ură rămâne esenţială. În teoria politicii există mai multe ipoteze cu privire
(sentimente ce nu pot fi neglijate în analiza coeziunii grupurilor politice) la definirea, din punct de vedere sociologic, a partidelor. Una din cele mai
și se nasc cu mare ușurinţă în statele mici. Facţiunile reale se bazează influente are în vedere patru criterii, în același timp necesare și sufi-
pe o contradicţie între sentimente sau interese și pot fi de trei feluri: de ciente, pentru a stabili dacă avem a face cu un partid sau cu un alt fel
interes, de principii și de acţiune. Cele care reprezintă acţiunile par a fi de organizaţie politică107.
cele mai rezonabile și acceptabile pentru că iau în considerare dife- Fenomenul partizan are rădăcini adânci în istorie însă nașterea par-
renţele de clasă sau de statut.104 tidelor politice moderne este rezultatul unui proces relativ recent, care
Distincţia esenţială dintre facţiune și partid ţine seama că prima s-a maturizat în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Apariţia par-
reprezintă un fenomen disfuncţional, pe când cel de-al doilea este un ele- tidelor politice în forma modernă a fost posibilă atunci când au existat
ment necesar al unui sistem funcţional, fiind strâns asociat parlamen- anumite condiţii cu valenţe constitutive. În funcţie de premisele for-
tarismului ca structură indispensabilă a democraţiei ce face posibilă se- mării partidelor știinţa politică a propus trei tipuri de perspective pen-
lecţia candidaţilor. În Federalist 10, Madison, consideră facţiunea „un
tru abordarea genezei formaţiunilor partizane. Abordarea instituţio-
număr de cetăţeni, reprezentând o majoritate sau o minoritate, care sunt
nală leagă procesul de formare a partidelor de extinderea sufragiului
uniţi și mânaţi de un impuls comun, de pasiune sau de interes (s. n.)
și a rolului adunărilor parlamentare; abordarea istorică atribuie
potrivnic drepturilor altor cetăţeni sau intereselor permanente și gene-
apariţia partidelor unor situaţii de criză; cea de-a treia perspectivă
rale ale comunităţii“.105 Partidul poate redeveni facţiune când nu-și mai
pune în evidenţă nașterea partidelor ca expresie a unui proces general
îndeplinește rolul și când, în mod obiectiv predomină caracterul său de
de modernizare (LaPalombara, Weiner, 1966). Preocuparea pentru
„parte“ în defavoarea exprimării unui interes mai suplu și mai larg.
Pentru o mai bună caracterizare a partidului politic se pot desprinde geneza formaţiunilor politice este esenţială pentru construirea între-
două criterii de definire ce privesc aspectele sale juridice și sociologice. gului demers de cercetare a partidelor și sistemelor de partide. Traiec-
Din perspectivă juridică partidul apare ca un tip de asociere parti- toria pe care au evoluat partidele stă sub semnul momentului consti-
cular, a cărui activitate se exersează în cadrul statului. În calitatea sa tutiv. Într-o frază sugestivă, Maurice Duverger exprima astfel acest lu-
de asociaţie ce grupează un anumit număr de persoane cu opinii cru: „După cum oamenii poartă mereu amprenta propriei lor copilării,
asemănătoare asupra modului de realizare a Interesului General, par- tot așa partidele sunt profund influenţate de originea lor“. 108 Fără o
tidul are ca principal element concepţia comună care reunește indivizii deplină înţelegere a mecanismului care a generat emergenţa partide-
pentru a face posibilă victoria punctului lor comun de vedere. Această lor politice este imposibilă analiza diferenţelor structurale și a cauzelor
concepţie comună nu este obligatoriu o doctrină, ea se poate rezuma la care au determinat proliferarea lor în anumite spaţii. În pofida deose-
dorinţa de a face să parvină o anumită persoană la putere, în calitatea birilor de abordare a fenomenului partidist, există un consens al auto-
sa de șef recunoscut106. Partidele se opun în ceea ce privește susţinerea rilor care s-au ocupat de studiul sistematic al fenomenului partizan de
a plasa geneza acestuia spre sfârșitul sec. XVII și începutul celui ur-
103 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii și a războiului, Floare albastră, București mător. Suplinitorul partidului în sens modern, protopartidul, reprezin-
1995, pp. 78-80.
104 Apud Pierre Avril, op.cit., p. 28. 107 Joseph LaPalombara, Myron Weiner, The Origin and Developement of Polit-
105 R.F. Hassing, A.M. Hassing, Problemele republicanismului democratic, Bibl. ical Parties, în J. LaPalombara, Myron Weiner (ed.), Political Parties and Po-
Apostrof, Cluj 1994, p. 28. litical Development, Princeton University Press, 1966, p. 6.
106 Charles Debbasch, Jean-Marie Pointier, op.cit., p. 204. 108 Maurice Duverger, op cit, p. xxiii.
98 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 99

tă forma neinstituţionalizată a cadrului de reglare a conflictelor și di- Organizarea periodică a alegerilor permite exprimarea voinţei colec-
vergenţelor exprimate la nivelul societăţii. „Se poate afirma că nașterea tive și încadrarea politică a opiniilor prin structurarea acestora spre
lor (partidelor) este legată de sensul modern de partid politic (înainte temele de dezbatere politică și doctrinară, prin ajustarea decalajului
de apariţia lor). De fiecare dată când opinia publică este pusă în faţa inevitabil dintre opinia publică și opinia de partid, cât și încadrarea
marilor probleme de bază, ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli aleșilor astfel încât ei să se găsească într-o relativă independenţă de
opuși“.109 Însă structurarea partidelor în forma actuală se stabilește alegători și să respecte, cu ajustările de rigoare, interesele care i-au
abia în a doua jumătate a secolului trecut. propulsat. Influenţa asupra aleșilor la nivel central, regional sau local
Literatura de specialitate a consacrat numeroase definiţii ale par- este legată de tipul de scrutin. Se poate spune că, în general, sistemul
tidului politic. Acestea cunosc o evoluţie de la viziunea lui Benjamin majoritar uninominal permite un control mai mare decât cel propor-
Constant pentru care partidul politic era o asociaţie de oameni ce profe- ţional pe liste.
sau aceeași doctrină la Kelsen care în zorii secolului al XX-lea considera Funcţia de educare politică are drept scop pregătirea alegătorilor
partidul o grupare de oameni de aceeași poziţie politică care luptă pen- pentru a-și exercita responsabilităţile. Ea presupune acţiunea de infor-
tru a-și asigura o influenţă veritabilă asupra gestionării afacerilor pu- mare, formarea arhetipurilor în cadrul opiniei publice și integrarea so-
blice sau Max Weber ce se apropie de ceea ce va fi perspectiva realistă cială a individului printr-un anumit tip de socializare politică.
când definea partidul ca o organizaţie structurată politic care participă Instituţionalizarea partidelor politice, fenomen prin care organizaţii
la lupta pentru putere. Mai aproape de zilele noastre Georges Burdeau mai mult sau mai puţin structurate se transformă în veritabile partide,
propunea ca prin partid să definim grupul de indivizi care promovează pregătite pentru cucerirea și exercitarea puterii, presupune conjugarea
aceeași orientare politică și pentru aceasta fac efortul de a o impune cât unor elemente „obiective“ (structurarea instituţională) și „subiective“
mai multor cetăţeni urmărind să cucerească sau cel puţin să influenţeze (acceptarea și legitimarea partidelor)112. Prin instituţionalizare, mai
puterea politică. ales din perspectivă juridică, se desemnează recunoașterea și integrarea
Un alt tip de definiţie, una minimală a partidului politic oferă Gio- constituţională a partidelor în sistemul politic.
vanni Sartori care consideră că „un partid este orice grup politic care se Există (apud Janda, Political Parties across National Survey, 1980)
prezintă la alegeri și este capabil ca prin intermediul acestora să-și trei parametri ai gradului de instituţionalizare: vechimea, deperson-
plaseze candidaţii în funcţii publice.“110 alizarea organizaţiei și diferenţierea organizaţională.
Rolul partidelor a variat în scurta istorie de două sute de ani a aces- Vechimea este o formă de legitimare a partidelor prin experienţa și
tor organizaţii. În secolul trecut, rolul lor era redus deoarece partici- rezultatele acţiunii lor. Acest parametru are relevanţă în cazul sis-
parea cetăţenilor la viaţa publică era minimă iar funcţiile statului puţin temelor stabile în care instituţionalizarea s-a produs relativ devreme iar
numeroase. În epoca actuală, situaţia este inversă, activitatea partidelor partidele au o continuitate de existenţă. Astfel, revenirea partidelor în
fiind esenţială pentru întreaga societate. Este necesar, însă, de observat, centrul atenţiei se va face printr-o relegitimare, așa cum este cazul Par-
că funcţiile partidelor politice depind de natura acestora și de regimul tidului Liberal britanic sau, în România, cazul celor trei partide istorice.
politic. Deși în privinţa funcţiilor partidelor nu există unitate de gândire Vechimea se repercutează negativ asupra instituţionalizării noilor
(David Apter propune trei funcţii: control asupra executivului, repre- partide, cărora le este dificil să-și dezvolte organizaţia în absenţa accep-
zentarea intereselor, recrutarea candidaţilor; iar Neil McDonald cinci tărilor în cadrul spectrului politic. Această caracteristică privește, însă,
funcţii: asigurarea periodică a guvernării, intermedierea între guver- perioadele de stabilitate, căci emergenţa partidului lui Silvio Berlusconi,
nanţi și guvernaţi, reprezentarea opiniei publice, selecţia candidaţilor, Fortza Italia, ajuns la guvernare în doar câteva luni de la crearea sa,
instrument de cucerire a puterii111), se acceptă, în general, două funcţii evident pe baza unui sistem politic delegitimat și relativ recent (doar
primordiale: exprimarea clară a voinţei populare prin vot și educaţia cincizeci de ani de funcţionare), dovedește că marketingul politic poate
politică. propulsa, în anumite condiţii, partidele noi. Esenţială este însă stabili-
tatea lor, care depinde inevitabil de modul de organizare.
109 George Voicu, Pluripartidismul. București, All, 1997, p. 9. Depersonalizarea partidului este un element important de continui-
110 Giovanni Sartori, Parties and party systems, Cambridge, Cambridge Univer- tate a unei organizaţii, în măsura în care ea permite depășirea speranţei
sity Press, 1976, p. 64.
111 apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, op. cit., p. 210. 112 Yves Meny, Politique comparee, Paris, Montchrestien, 1991, p. 68.
100 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 101

de viaţă a fondatorului său. Dacă un partid nu poate surmonta criza de prin intermediul cărora se realizează accesul la informaţie, dar și influ-
succesiune, dacă nu este dotat cu reguli de succesiune legitime, insti- enţarea factorului de decizie; combativitatea, dată de linia morală, mai
tuţionalizarea sa este precară.113 ales când celelalte resurse sunt limitate116.
Diferenţierea organizaţională pe criteriile distincţiei între central/lo- Diferenţierile dintre partidele politice, menite să permită realizarea
cal și pe tipurile de aderenţi permite realizarea obiectivelor prin care se competiţiei, a schimbării pașnice a majorităţilor parlamentare și a gu-
urmărește cucerirea puterii. vernelor, sunt multiple. Se pot deosebi două tipuri de distincţii: ideolo-
Ca organizaţii, partidele se afirmă drept câmpuri de luptă și de forţă, gice și organizaţionale. Ideologia desemnează aici o gamă foarte mare
drept sisteme mai mult sau mai puţin închise de relaţii concurenţiale de referinţe și valori de la care se reclamă partidele politice. Este, de
între agenţi interesaţi de posibilitatea de a folosi resursele colective acu- aceea, poate mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizează
mulate în organizaţie ca sub-câmpuri relativ autonome ale câmpului lumea contemporană117.
politic. Între militanţii activi, (personalul auxiliar) și profesioniști, între Într-un regim mixt, care combină democraţia parlamentară cu un rol
profesioniștii permanenţi și cei aleși, se desfășoară o competiţie care, important, formal sau informal, atribuit președintelui, partidele au ca
fără să fie critică ori viscerală, presupune o continuă ofensivă pentru obiectiv nu doar câștigarea alegerilor legislative, ci și a celor prezi-
ocuparea poziţiilor de decizie din partid114. denţiale, pentru a asigura atât sprijin parlamentar pentru guvern, cât
Accesul la aceste poziţii presupune controlul resurselor colective și și controlul unor instituţii și pârghii de influenţă esenţiale pentru gu-
individuale ale organizaţiei. Michel Offerle consideră că prima resursă a vernare. Cum pentru a avea acces la poziţiile de decizie gruparea indi-
unui partid este chiar sigla sa, care garantează, prin simplitate, prin vizilor în partide este esenţială, iar fragmentarea vieţii politice — efect
vechime și notorietate, un tip de identitate. al reprezentării tendinţelor economice, sociale și politice noi, dar și al
A discuta, însă, despre resurse înseamnă a avea în vedere mai întâi conservării celor vechi — impune asocierea în coaliţii pentru a forma gu-
banii, cu ajutorul cărora se poate organiza acţiunea politică a partide- vernul, disponibilitatea spre colaborare interpartinică devine obigatorie.
lor115. Problema finanţării partidelor, a corupţiei și a influenţelor oculte În asemenea situaţii victoria în alegeri este o condiţie necesară, dar nu
(interne sau externe) este una larg dezbătută în viaţa politică. Multe din suficientă pentru realizarea obiectivului: guvernarea. Încă în faza elec-
crizele politice ale deceniului actual au la bază dispute privind fi- torală, strategiile partidelor nu pot neglija armonizarea relativă a in-
nanţarea ilegală a partidelor, în special a celor de guvernământ (Italia, tereselor în vederea formării guvernului în paralel cu abordarea com-
Japonia, Spania, recent Belgia). petiţională a campaniei pentru o poziţie cât mai avantajoasă la ne-
Banii, atât de indispensabili competiţiei politice, nu constituie însă gocieri. Calculul coaliţiilor posibile presupune în primul rând privi-
factorul capabil să explice în totalitate reușitele politice. Mediile de afa- legierea unei soluţii care să minimizeze șansele instabilităţii guverna-
ceri însoţesc reușitele politice, dar acţiunea lor nu le generează în în- mentale.
tregime; dependenţa de alegători, autonomizează partidul în raport cu Normele constituţionale constituie cadrul oricărei proiecţii sau ne-
finanţatorii săi. gocieri de coaliţii. De aceea interesul liderilor de partide pentru ocu-
Celelalte resurse al grupurilor politice, și implicit ale partidelor, sunt: parea poziţiei de președinte al statului dă cadrului constituţional o di-
numărul aderenţilor, etalat de o manieră mult mai categorică decât mi- mensiune politică aparte ce face ca tendinţa de multiplicare a partide-
jloacele financiare pentru a evidenţia caracterul reprezentativ și legitim lor să fie moderată de bipolarizarea indusă de cel de-al doilea tur de
al partidului; competenţa, respectiv asocierea esenţială în epoca infor- scrutin al alegerilor prezidenţiale. Al doilea tur indică opţiunea elec-
maţională a unor grupuri de experţi; informaţiile, resurse legate de com- toratului nu doar pentru președinte ci și preferinţa sa pentru o anumită
petenţă, căci pe această bază experţii își pot elabora studiile; relaţiile, coaliţie. Simultaneitatea alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentare
de după 1990 a facilitat formarea guvernelor tocmai datorită efectului
113 Monica et Jean Charlot, „Les groupes politiques dand leur envirennment“, majoritar pe care prezidenţiale l-au asigurat. Dacă partidele nu obţineau
în J. Lecca, M. Grawitz, J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, majoritatea, președintele era capabil să mobilizeze sprijinul parlamen-
Tome III, Paris, PUF, 1985, p. 437. tar necesar guvernării.
114 Michel Offerle, Les partides politiques, Paris, Press Universitarie de France,
1987, p. 44. 116 Monica și Jean Charlot, op. cit, p. 498.
115 idem. 117 Yves Meny, op. cit, pp. 50-67.
102 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 103

După 1996 situaţia de coabitarea dintre președintele Emil Constan- mentale, consistenţă a crizei sistemului politic, au scos la lumină o rea-
tinescu și PD nu a mai permis supravieţuirea majorităţii prezidenţiale. litate până atunci difuză, ocultată de existenţa majorităţii prezidenţiale
Accentul guvernării s-a mutat pe partide și pe raporturile dintre aces- până în 1996, partitocraţia. În absenţa unor alte modalităţi de partici-
tea. Condamnate să guverneze împreună de votul din noiembrie 1996 pare politică, partidele au devenit, în condiţiile guvernărilor de coaliţie,
partidele coaliţiei CDR, PD, UDMR nu au reflectat la constrângerile forme de participare directă la luarea deciziei la nivel local sau central.
unei asemenea situaţii. O coaliţie stabilă presupune o prealabilă ana- Dar în măsura în care dinamica schimbărilor sociale și economice le
liză a comportamentelor, structurii și a obiectivelor partidelor politice afectează electoratul, partidele românești nu pot privi pasive erodarea
care să indice gradul de stabilitate al unei coaliţii, în funcţie de tacticile popularităţi lor, câtă vreme cucerirea și influenţarea poziţiilor de decizie
optime pe care partidele le pot utiliza în campania electorală și în re- rămâne principalul scop al acestor organizaţii.
laţiile postelectorale cu partenerii și adversarii, puterea reală a mem- Guvernul de coaliţie a cunoscut în România trei perioade de la nos-
brilor unui grup politic, tipul de legătură dintre lideri și organizaţie, talgia guvernului de coaliţie ca expresie a legitimităţii, în perioada 1991-
specificul programului pe care un partid îl alege pentru a-și maximiza 1992, la permanentizarea guvernării de coaliţie ca expresie a majorităţii
șansele de a participa la guvernare și dinamica relaţiilor dintre executiv prezidenţiale după 1992, la coaliţia parlamentară direct partidistă după
(președinte și guvern) și parlament. 1996. Inexistenţa majorităţii prezidenţiale după 1996 a devenit un im-
Bazele coaliţiei guvernamentale de după 1996 au fost repede erodate pediment în relaţiile dintre partidele guvernamentale, mai important
de interesele și reperele opuse ale participanţilor. Analizate din per- decât afilierile doctrinare, cu atât mai mult cu cât unele partide au
spectiva tipului de legitimare partidele parlamentare ale ultimelor două suferit o depreciere importantă a sprijinului lor.
legislaturi permit identificarea posibilelor surse de tensiune. Între par- Caracterul partitocratic al regimului românesc poate fi evidenţiat
tidele ce își afirmă legitimitatea istorică, revendicându-se de la perioada prin rolul pe care, dincolo de prevederile constituţiei, conducerile par-
democraţiei parlamentare interbelice (PNŢCD, PNL, PSDR), partidele tidelor și le-au asumat prin instituirea unor organizaţii parapolitice de
cu legitimitate revoluţionară și/sau republicană, ce se consideră conti- tipul comitetelor de coordonare a coaliţiei.
nuatoare ale revoluţiei din decembrie 1989 (PD și PDSR), partidele suc- Dinamica la care consolidarea partitocraţiei românești obligă par-
cesoare ale fostului partidului comunist — fie în ordinea afinităţilor so- tidele politice nu este un impediment nici în ceea privește democrati-
cio-economice (PSM, PS, PDAR), fie în ordinea naţionalismului (PUNR zarea, nici în ceea ce privește reforma. Ea exprimă starea actuală a sis-
și PRM) — sau partidele cu legitimitate comunitară sau etnică (UDMR) temului de partide românesc iar depășirea ei prin proceduri tehnice de
există diferenţe ce evidenţiază limitele oricărei asocieri. tipul schimbării sistemului electoral este iluzorie. Departe de a consti-
Existenţa protocoaliţiei, expresie a colaborării pe băncile opoziţiei, tui o excepţie partitocraţia românească se înscrie într-o tendinţă la ni-
element de natură să ușureze formarea guvernului a creat iluzia trans- vel european și poate deveni, în condiţiile unei minime, dar necesare re-
formării automate a colaborării parlamentare în coaliţie guvernamen- forme o organizării și democratizării partidelor, o modalitate coerentă
tală. Specificul activităţii guvernamentale a demonstrat insuficienţa de guvernare a unei societăţi pluraliste.
acestei abordări. Lipsa unei strategii de durată în raport caracteristica
patritocratică a coaliţiilor, stabilirea sferelor de influenţă instituţională, § 4. 3. CULTURA POLITICĂ — UN INSTRUMENT TEORETIC
a permis privilegierea tacticilor partidiste concurenţiale ce vizează ma- PENTRU ESTIMAREA ADAPTĂRII LA SCHIMBARE A SOCIE-
ximizarea electoratului și formarea unei clientele de durată în raport cu TĂŢII ROMÂNEȘTI
perspectivă unei colaborări de durată la guvernare.
Multipartidismul românesc, consecinţă a unui cumul de factori pre- Afirmaţia conform căreia pentru România nu există alternativă la
cum tradiţia, lipsa unei opoziţii structurate la comunism, contextul ime- schimbare trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la ambientul politic
diat postdecembrist și sistemul reprezentării proporţionale, reprezintă este cheia stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitatea
o imagine destul de fidelă a fragmentării societăţii românești. El nu este de a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. Politica, în
disfuncţional prin natura lui. Criza sistemului coaliţiei de guvernare nu accepţiunea sa de relaţie între grupuri ce concurează pentru exercitarea
este rezultatul numărului mare de partide ci a bazei lor electorale in- și influenţarea puterii, este legată de contingent și deci, aparent, ar de-
stabile. Concurenţa politică implică o continuă reașezare a actorilor limita o arie a superficialului. Însă nici o politică nu se construiește pe
politici care își dispută poziţiile de influenţă și decizie. Crizele guverna- un vid, ci pornește de la o serie de caracteristici ale comunităţii umane
104 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 105

la care se aplică. Dorinţa de modernizare a societăţii românești în adaptare ale acestuia la mediu.
funcţie de modelul de referinţă occidental a constituit aspiraţia obsesivă Funcţionând ca o memorie colectivă care vine dintr-o sensibilitate la
a ultimelor două secole. Chiar comunismul se considera, cel puţin ca istorie cultura politică poate furniza explicaţii asupra diferenţelor ce ex-
proiect, o formă de accelerare a acestui proces. Eșecul experimentului istă între partide ce se revendică de la aceleiași familie politică sau de
democratic interbelic, anterior ocupaţiei sovietice și instalării regimului ce Parlamentul nu funcţionează la fel în Marea Britanie sau în Româ-
comunist, în faţa autotarismului monarhic al lui Carol al II-lea, exprimă nia. Tendinţa de a folosi doar perspectivele universaliste, ignorând cul-
inadaptarea sistemului politic la sistemul de valori (fenomen pe care tura, istoria și viaţa politică specifică fiecărei comunităţi riscă să trans-
Mattei Dogan îl numea „democraţie mimată“). Tensiunea dintre modelul forme orice întreprindere politică într-un eșec.
„societăţii închise“, rigidă și bazată pe credinţa în tabu-uri, întoarsă spre Așa cum vom mai aminti pe parcurs, trecerea târzie de la medieval
trecutul „vârstei de aur“ și „societatea deschisă“, mobilă și critică118, la modern, religia ortodoxă și slaba dezvoltare economică sunt cauzele
este actuală, dând seamă despre valori și comportamente specifice. dar și efectele unui proces de transformare a societăţii românești. Pre-
Schimbarea deci, nu este nici pe departe inevitabilă. Ea este doar alter- ponderenţa elementului rural la rândul său nu putea să nu influenţeze
nativa rezonabilă, dar care inadecvat aplicată, poate duce la efecte per- procesele de modernizare pe care plin de entuziasm liberalii secolului al
verse. Una din posibilităţile de a preîntâmpina o asemenea evoluţie XIX-lea au încercat să le pună în practică. Eșecul dureros al democraţiei
rezidă în examinarea culturii politice românești în manifestările sale de românești interbelice odată cu instaurarea monarhiei autoritare în
dată mai mult sau mai puţin recentă. 1938, simpatia de care se bucura mișcarea legionară, antisemitismul și
Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o caracteristică perma- influenţa de care se bucurau unii ofiţeri superiori arată caracterul am-
nentă a sistemelor politice funcţionale. Schimbare de echilibru sau biguu al proceselor de modernizare și supravieţuirea modelelor culturale
schimbare de structură, transformarea spaţiului politic nu este posibilă
tradiţionale. Supuse asaltului modernităţii, valorile tradiţionale au mo-
fără intermedierea, subtilă, dar necesară a culturii. Nu vom folosi aici
bilizat întreagă lor încărcătura sentimentală.
noţiunea de cultură în sens restrâns, ca sferă de preocupări specifice
Dacă tranziţia românească nu se înscrie perfect în tipologia tran-
gândirii și sensibilităţii estetice, ci, voltaire-ian cultivându-ne grădina,
ziţiilor de la comunism la democraţie din alte ţări postcomuniste se da-
ne vom referi la cultura politică, adică la ansamblul de atitudini, cre-
torează faptului că modelele precomuniste ale dezvoltării au rezistat pe-
dinţe și sentimente care pun ordine și dau sens proceselor politice. Cul-
rioadei comuniste și s-au grefat pe majoritatea obstacolelor care, în mod
tura politică prin modul în care acţionează asupra tipului de participare
politica, prin amprenta pe care și-o pune asupra atitudinilor, este o com- diferit, au influenţat emergenţa societăţii civile și a liberalismului în
ponentă fără de care nu pot fi explicate relaţiile politice specifice unei ţările central și est europene. Particularităţile societăţii românești pun
societăţi. Fiecare comunitate politică cunoaște o formă de cultură în evidenţă tipuri sociale ale tranziţiei postcomuniste elaborate în
politică, interpretează și se raportează la faptul politic în funcţie de va- funcţie de atitudinea faţă de reformă. Aceste atitudini sunt caracteris-
lorile dominante. Supunerea sau nesupunerea, toleranţa sau intoleranţe tice majorităţii ţărilor postcomuniste, dar ele au intensităţi diferite și
sunt atitudini politice condiţionate cultural. înrădăcinări diferite.
Cum un sistem politic vizează să se perpetueze și să se adapteze la Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură con-
exigenţele mediului său este posibil ca repetând un număr de procese, sensuală între practicile politice și așteptările populaţiei. Acest raport
ca tendinţă cel puţin, aceste obiective să fie atinse. Tensiunea ce există nu este unul mecanic, ci presupune influenţe reciproce. Conservatoris-
între tradiţie și modernitate și care, în general, este sintetizată în ideea mul și absenţa culturii civice, cultura politică a democraţiei ce se
de schimbare pune în conversii și adaptări. La presiunea pe care reven- fondează pe participarea la guvernarea locală ca și centrală, nu sunt ob-
dicările de diferite feluri o exercită asupra sistemului politic adaptarea stacole fatale.
răspunde în două moduri: prin recrutarea unui personal politic capabil Relativ recent intrat în limbajul știinţelor politice, conceptul de cul-
să adapteze aceste presiuni la caracteristicile sistemului și socializarea, tură politică este pe cât de fecund teoretic, pe atât de puţin înţeles de
respectiv difuziunea unei culturi civice compatibile cu exigenţele de marele public. Accesibil opiniei publice într-o variantă jurnalistică con-
form căreia termenul ar indica gradul de cunoștinţe politice, mai ales
118 Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. l, București, Humani- cele referitoare la funcţionarea democraţiilor occidentale, conceptul se
tas, p. 228-229. cere precizat.
106 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 107

Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spaţiului raportarea, fie și inconștientă, la „ordine“ sau „justiţie“122, relaţia între
politic, desemnează setul de convingeri și sentimente ce determină ati- conservarea și modificarea sistemului depinde de centrarea comunităţii
tudini și comportamente caracteristice unei comunităţi umane, în raport pe una din cele două valori politice fundamentale.
cu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice și gradul de Ordinea, atât de des evocată de politicieni, indică tendinţa spre
„loialitate partizană“ a cetăţenilor119. menţinerea statu quo-ului. În calitatea sa de valoare–cadru, ordinea in-
Gabriel Almond și Sidney Verba, care în 1963 au lansat noţiunea duce un tip de cultură politică pasivă și tolerantă în raport cu puterea.
prin lucrarea lor Cultura civică au orientat cercetarea spre studiul ati- Justiţia, cu accentul pus pe drepturi și/sau pe redistribuţie, presupune
tudinii în raport cu regimul politic, analizând încrederea în sistemul mobilitate și implicit instabilitate. Considerând societatea ca per-
politic, cunoașterea modului de funcţionare și satisfacţia faţă de proce- fectibilă, adepţii justiţiei urmăresc limitarea puterii. Apar astfel două
durile de guvernare, pe această bază comparând ţări presupuse a fi de- modele de societate: cea a consensului și cea a conflictului. Evident, cele
mocratice. două există în orice societate, însă este o orientare predilectă spre una
Pornind de la caracteristicile unei comunităţi, noţiunea facilitează sau alta dintre ele.
înţelegerea dezvoltărilor divergente în cazuri în care s-au aplicat ace- Rolul religiilor în formarea culturii politice este indiscutabil. Cum la
leași norme constituţionale. origine puterea a avut un caracter sacru, care treptat a fost desacralizat,
Chiar dacă, în general, cultura politică este privită ca o componentă este indiscutabil că orice act politic rămâne, în esenţa sa, un act cu tentă
unitară a unei comunităţi statale, se pot face diferenţieri între diferite religioasă. Chiar dacă între politic și religios a apărut o separare, sacrul
tipuri de subculturi, ca acelea ale elitei și ale maselor, sau ale grupurilor fiind transferat în domeniul cultului, principiul ordinii face posibile îm-
etnice, religioase120, care pot evalua, în funcţie de contexte, fie spre con- prumuturile. Cadru de referinţă între lumea reală și cea ideală, autori-
tra-culturi politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot trans- tatea politică este învăluită de mister. Respectul faţă de norma politică nu
forma în familii politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot este dictat doar de interes sau constrângere, ci și de o aureolă magică.
transforma în familii politice. Distincţia între cele două ar fi mai de- Religia, de exemplu, a jucat întotdeauna un rol important în viaţa
grabă una de organizare instituţională, decât una de conţinut. Contra- politică americană. Convingerile religioase au influenţat, în anumite
culturile însă, pot genera fenomene marginale cu un pronunţat caracter domenii, spaţiul deciziei politice. Bisericile și alte organizaţii religioase
antisistemic. sunt încă active, chiar dacă rolul lor este probabil mai puţin important
Diferenţele de cultură politică între grupuri și inadecvarea modelului ca altădată. Condiţionarea dintre „ethos“-ul economic modern și cred-
propus de clasa politică cu credinţele și comportamentele politice ale so- inţă a fost analizată, în cazul protestantismului de Weber123, care con-
cietăţii globale creează dereglări în funcţionarea sistemului politic. Pen- sidera capitalismul ca pe o expresie a practicilor și tradiţiilor religioase.
tru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii re- Chiar proiectul moral al „părinţilor fondatori“ ai Constituţiei ameri-
formatoare este nevoie de o schimbare graduală, mediată prin acultu- cane nu face abstracţie de fenomenul religios, astfel că primul amenda-
raţie și socializare. Cum însă gradul de adeziune la modele tradiţionale ment aprobat în 1971 stabilește libertatea de manifestare a religiilor.
este foarte crescut pe măsură ce se coboară scara socială, și cum moder- Legătura dintre religie și cultura politică este facilitată de existenţa
nitatea pentru România a rămas un pariu de câștigat, o „schimbare a setului de credinţe și de scopuri prin care cea dintâi influenţează politi-
imaginarului“121, este doar una din alternativele posibile. cul. Credinţa religioasă dă conţinut sentimentului că raţiunea nu re-
Dacă politicul, chiar fără a fi agreat, nu poate fi ignorat de nici un zolvă satisfăcător raportarea individului la umanitate și la univers. Po-
membru al comunităţii, iar acceptarea exerciţiului autorităţii presupune litica, înţeleasă ca luptă pentru influenţarea și cucerirea puterii, spaţiu
controlat de norme și tradiţii raţionaliste, apare unora dintre contem-
119 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, București, DUStyl, 1997,
poranii noștri ca nesatisfăcătoare. Întrepătrunderea dintre viaţa reli-
p. 44. gioasă și cea politică în cazul american, legată de puritanismul secolului
120 Pornind de la acest fapt, Yves Schemil numește capitolul consacrat acestei
probleme „Culturile politice“ — vezi Traite de science politique, t. III, Paris, 122 Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Paris,
PUF, 1985, p. 237. Dalloz, 1986, p. 8.
121 Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere, București, Nemira, 1994, 123 Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, București, Humanitas, 1993,
p. 19. p. 17.
108 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 109

al XVII-lea, a ajuns până acolo încât „Crezul American“ pastișează pe În psihologie, teorie inconștientului colectiv a lui Carl Jung definește
cel al Apostolilor124. arhetipul ca pe o formă preexistentă, a cărei transmitere este legată de
Dincolo de acest aspect, pentru Statele Unite, pot fi reţinute și valori ereditate127.
derivate, precum libertatea, egalitatea, realizarea de sine, norma legală, Mentalităţile, concept aprofundat de istoricii de la Annales, se
precedentul (ca act anterior pe care se legitimează o decizie), propri- apropie oarecum de modul de înţelegere al culturii politice, dar este
etatea privată, localismul și democraţia125. folosit mai ales pentru interpretarea epocilor trecute, în special a me-
O simplă analiză instituţională nu poate explica stabilitatea unor dievalităţii și a tranziţiei la modern, fiind mai puţin adecvat analizei so-
sisteme politice în raport cu altele. Nici un sistem politic nu ar putea cietăţilor contemporan.
rezista timp îndelungat în absenţa recunoașterii legitimităţii sale și a În accepţiunea clasică, analiza de tip Annales, desconsidera nivelul
mecanismelor care îl compun. Cultura politică are influenţă asupra sis- politic, evenimenţial, considerat epidermic, superficial. Interesaţi de
temului, dar, în egală măsură, se poate accepta și ideea că sistemul de- analiza în profunzime a istoriei, cercetători ca Lucien Fevre, Marc Bloch,
termină, în unele condiţii, schimbări în mentalul colectiv. dar mai ales Fernand Braudel, au studiat din perspectiva lungii durate
Reflecţia despre impactul credinţelor și valorilor asupra activităţilor fenomene ce aveau implicaţii asupra întregii vieţi sociale. Ei au repudi-
sociale este anterioară apariţiei conceptului de cultură politică. Existau at istoria politică în favoarea celei economice, sociale și, nu în ultimul
deja o serie de instrumente teoretice aparţinând unor discipline precum rând, mentale, aplicând metoda structuralistă domeniului lor de cer-
sociologia, istoria, psihologia sau antropologia: ideologie, sistem de ima- cetare.
gini, mentalităţi colective, reprezentări colective, inconștient colectiv, mit Această percepţie s-a modificat odată cu luarea în considerare a fac-
politic etc., care acopereau mai mult sau mai puţin fenomenul. torului putere și a modului de raportare a societăţii la acesta.
Produs al școlii politice americane, conceptul de cultură politică s-a Modelul societăţii tripartite, specific spaţiului indo-european, con-
constituit ca un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de de- stituie un exemplu pentru această situaţie128. Împărţirea societăţii în
mocratizare. Cultura politică americană s-a clădit prin acomodarea oratores, bellatores și laboratores, exprimă o formă de raportare a mediu-
mediului politic britanic rezultat din victoria „revoluţiei glorioase“, care lui la putere. Funcţionarea acestei scheme până în societăţile contem-
accepta ca legitimă opoziţia și existenţa a două partide ce își disputau porane (vezi teoria clasei de mijloc), dovedește existenţa unor paradigme
dreptul de a reprezenta naţiunea, la societatea americană multietnică mentale înrădăcinate și greu de modificat. Chiar ideea de conflict, speci-
și multiculturală. fică Occidentului, are o evoluţie îndelungată, revoluţiile politice ale
O explicaţie posibilă a acestui fapt ar fi că viaţa politică și, implicit epocii moderne fiind doar partea vizibilă a unui aisberg. Instituţiona-
știinţa politică americană au ocolit o gamă de probleme, cum este cazul lizarea opoziţiei nu a fost o fractură, ci rezultatul unor lungi acumulări.
luptei de clasă. Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte
Pentru lumea anglo-saxonă, democraţia a avut o importanţă mult precum existenţa economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantă
mai mare decât în cazul Franţei126, de exemplu. numericește, a profesionalizării elitei politice, este nevoie și de o compo-
Avantajul conceptului de cultură politică constă în baza empirică nentă culturală, numită de unii cercetători „competenţă civilizatoa-
(constituită din anchete sociologice riguroase) pe care se dezvoltă apoi o re“129, care devine o condiţie necesară a integrării în lumea contempo-
teorie explicativă cu caracter neutru. rană. În această perspectivă, perioada comunistă a fost o formă de „in-
Ideologia, de pildă, cu accentul pe contradicţiile sociale, operează o competenţă civilizatoare“, blocând o tendinţă naturală de adaptare a so-
fractură în interiorul societăţii, pe câtă vreme mitul are un caracter uni- cietăţii la normele pe care globalizarea vieţii politice și sociale din se-
ficator (mai ales mitul fondator), dar mai puţin relevant pentru cer- colul al XX–lea le-a impus.
cetarea pozitivă a schimbărilor din societatea contemporană, iar repre- Tranziţia târzie de la medieval la modern, religia ortodoxă, cu obe-
zentările colective, concept elaborat de Levi-Bruhl, este legat de studiul dienţa sa faţă de fenomenul puterii (o tradiţie istorică preluată din
societăţilor primitive.
127 C. G. Jung, În lumea arhetipurilor, București, Jurnalul literar, 1994, p. 21.
124 Samuel p. Huntington, Viaţa politică americană, București, Humanitas, 1994, p. 215. 128 Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, București, Meridiane, 1992, p. 454.
125 Lawerence J. R. Herson, The Politics of Ideas, Dorsey Press, 1984, p. 21. 129 Piotr Sztompka, „Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei
126 Yves Schemil, op. cit., p. 238. post-comuniste“, în Sociologie românească, nr. 3/1993, p. 262.
110 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 111

lumea bizantină, unde basileul era și șeful Bisericii), înapoierea eco- ideea de conflict implicată de aceasta nu făceau parte din orizontul
nomică au contribuit la crearea unei anumite raportări a societăţii civilizaţiei rurale.
românești la fenomenul politic. Faptul că 50 de ani de regim totalitar au creat anumite obișnuinţe
Inexistenţa conflictului dintre puterea temporară și puterea spiritu- politice este indiscutabil. Dar acestea s-au integrat unui sistem de valori
ală, specific creștinismului occidental, și care a avut atât de mare im- și tradiţii anterior. Societatea românească era, și în bună măsură mai
portanţă în iniţierea procesului democratic, a făcut ca, în cazul româ- este, mai degrabă una a consensului decât una a conflictului.
nesc, religia să nu contribuie la formarea unor opţiuni democratice130. Procesul democratic început în secolul al XIX-lea și a cărei expresie
Într-un asemenea spaţiu, rolul liderului politic de tip charismatic este instituţională a fost monarhia constituţională de după 1866 nu a reușit
important, dezvăluind un model mitic de raportare la putere. Cum în să realizeze conexiunea cu baza societăţii. Clasa ţărănească (aproape
Eden, lume ideală și eternă, există un singur Dumnezeu, tot astfel, în 80% din populaţie) a fost practic exclusă de la luarea deciziilor politice
lumea terestră, nu poate exista decât un singur conducător. O zicală pre- prin limitarea jocului politic la câteva categorii sociale iniţiate. Carac-
cum „Schimbarea, domnilor, bucuria nebunilor“ ilustrează elocvent o terul exclusivist al democraţiei românești interbelice a afectat răspândi-
predispoziţie spre acceptarea pasivă a puterii, indiferent de persoanele rea modelului democratic la toate nivele vieţii sociale. Existenţa curen-
care o exercită. tului ţărănist în perioada interbelică, cu modelul conflictual pe care îl
Elementul naţional a avut o importanţă mult mai mare decât Bise- conţinea, nu a modificat situaţia. Atașarea naţionalismului ardelenesc
rica în manifestarea ostilităţii faţă de putere. Revoluţia lui Tudor (naţionalismul aici având sensul de privilegiere a valorilor naţionale în
Vladimirescu s-a folosit, pentru a realiza consensul, de sentimentele raport cu cele sociale) a implicat abandonarea parţială a conflictului în
antigrecești acumulate în timpul domniilor fanariote. favoarea consensului, opţiunea cu valenţe în cucerirea puterii, dar fără
Preponderenţa populaţiei rurale a constituit, de asemenea, un ele- importanţă în răspândirea democraţiei.
ment care trebuie luat în considerare. În Occident, orașele au fost spaţi- O altă caracteristică a cazului românesc este supravieţuirea familiei
ile în care democraţia s-a manifestat cu întâietate. Absenţa unei vieţi tradiţionale, cu implicaţia sa asupra spaţiului politic, dominaţia cla-
urbane foarte importante, ca și economia bazată pe agricultură au nurilor, organizate în funcţie de rudenie și nu pe considerente politice.
reprezentat fapte cu implicaţii asupra tipului de cultură politică româ- Este adevărat că modernizarea se poate realiza și fără a implica dispar-
nesc. Urbanizarea forţată, practicată de regimul comunist, legată de in- iţia familiei extinse în favoarea familiei nucleare, cum arată cazul
dustrializare și de justificarea rolului partidului ca un „far călăuzitor al japonez. Dar Japonia este moștenitoarea unei tradiţii culturale proprii,
clasei muncitoare“ nu a schimbat situaţia. Au fost practic mutate în iar problema democratizării de profunzime a acestei societăţi rămâne
orașe importante segmente ale populaţiei rurale, fără însă a se fi modi- încă actuală. Rezistenţa modelului familiei extinse este legată nu doar
ficat mentalitatea. Importând în mediul urban modelul tradiţional, de preponderenţa elementului rural în ansamblul societăţii, ci și de as-
orașele au suferit practic un proces de ruralizare. pecte economice și culturale.
S-a consacrat opinia că jumătate de secol de dominaţie comunistă Tendinţa de transformare a culturii politice românești sub impactul
a modificat în profunzime mentalitatea. Realitatea este că regimul co- contactului cu Occidentul (atât spiritual, dar mai ales material) a fost
munist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente pre- relativ „adormită“ în perioada dictaturilor succesive care din, 1940, au
cum ideea egalităţii în obște, refuzul economiei de piaţă, respingerea exercitat puterea. După 1989, societatea s-a „dezmorţit“, dar de aici nu
capitalismului ca imoral au fost locuri comune. Aranjamente econo- rezultă că schimbarea culturii politice se va produce imediat. Rezultatele
mice de tip feudal, care exprimau obișnuinţe mentale, rezistau încă unor sondaje de opinie realizate între 1990 și 1999 dovedesc că modelul
prin anii 30 ai secolului nostru în mediul rural. Capitalismul abia în- tradiţional de percepere a instituţiilor politice este predominant.
cepuse să-și facă simţită prezenţa la sate. Dezbaterea democratică și Pe de altă parte, instituţii ale consensului, precum Armata și Biser-
ica, întrunesc constant în sondaje scoruri de aproximativ 66 și 83 %, și
130 Există totuși diferenţe legate de contexte istorice, astfel că Biserica greco- tot Barometrul de opinie publică, arată că Parlamentul întrunea, în oc-
catolică din Transilvania, în lupta pentru emancipare naţională, a contribuit tombrie 1999 în jur de 10 % din aprecierile pozitive, spre deosebire de
la apariţia unei contraculturi politice în cadrul Imperiului habsburgic (mai 86 % aprecieri negative. Oricât de discutabilă ar fi fost prestaţia Parla-
târziu dualist), ale cărei particularităţi s-au conservat și după unirea cu mentului, acest scor nu se poate justifica dacă nu luăm în calcul și cul-
România. tura politică, care privilegiază instituţiile consensului în raport cu cele
112 Cristian Pîrvulescu

ale conflictului. Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o BIBLIOGRAFIE


legătură consensuală între practicile politice și așteptările populaţiei.
Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influenţe reciproce. În
ce privește România, analiza culturii politice, modul de formare al cul-
turii civice, sunt elemente care pot contribui la adaptarea deciziei
politice la specificul comportamentului și atitudinilor politice românești
în dinamica lor. Orice decizie politică reformistă ce se dorește, pe termen
lung, eficientă, trebuie corelată cu tipul dominant de cultură politică nu 1. Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, București, DUStyl,
în sensul subordonării, ci pentru depășirea în cunoștinţă de cauză a 1997.
crizelor de adaptare la noile forme de organizare. Rolul elitei politice ca 2. Thoma de Aquino, Summa theologiae, București, Editura știinţifică,
agent al schimbării este acela de a adapta exigenţele transformării eco- 1997.
nomice și sociale la sistemul de valori. 3. Aristotel, Politica, București, Antet, 1996.
4. Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-
Levy, 1988.
5. Jacques Baguenard, La decentralisation, Paris, PUF, 1985.
6. Georges Balandier, Antropologie politică, Timișoara, Amarcord,
1998.
7. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, București, Humanitas, 1992.
8. Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LG. D. J., 1996.
9. Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil,
1997.
10. Philippe Braud, La science politique, Paris, PUF, 1990.
11. Georges Burdeau, L’État, Paris, Seuil, 1980.
12. Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L. G. D. J., 1980.
13. Bertrand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique,
Paris, A. Colin, 1991.
14. Monica et Jean Charlot, „Les groupes politiques dand leur enviren-
nment“, în J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, Tome
III, Paris, PUF, 1985.
15. Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992.
16. Pierre Clastres, Societatea contra statului, București, Ararat, 1995.
17. Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere, București, Nemi-
ra, 1994.
19. James Danziger, Understranding the Political World, New York &
London, Lonngmon, 1991.
20. Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique,
Paris, Dalloz, 1986.
21. Michel Didier, Economia, regulile jocului, București, Humanitas,
1994.
22. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, București, Editura ALL,
1995.
23. Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Bu-
curești, Meridiane, 1998.
114 Cristian Pîrvulescu Politici și instituţii politice 115

24. Sophie Duchesne, Citoyenneté à la française, Paris, Presses de Sci- 49. Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, București, Ed. Știinţifică,
ennce Po, 1998. 1964.
25. Olivier Duhamel, Les démocraties, Paris, Seuil, 1995. 50. Pierre Muller, Yves Surel, L’analyse des politiques publiques, Paris,
26. John Dunn, „Democratie : l’etat des lieux“, în La pensee politique, Montchrestien, 1998.
Situation de la democratie. Hautes etudes, Gallimard, Paris, Seuil, 51. Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, București, Eminescu, 1985.
1993. 52. Michel Offerle, Les partides politiques, Paris, Press Universitarie
27. Maurice Duverger. Institution politique et droit, t I, Paris, PUF, de France, 1987.
Paris, 1974. 53. Moisei Ostrogorski, La democratie et les partis politiques, Seuil,
28. Maurice Duverger, Les partis politiques, Paris, A. Colin, 1979. Paris 1979.
29. Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981. 54. Philippe Parini, Les institutions politiques, Paris, A. Colin, 1984.
30. Jacques Ellul, L’illusion politique, Paris Robert Laffont,, 1977. 55. Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune, București, Humani-
31. Alexandre Passerin d’Entreves, La notion de l’Etat, Paris, Sirey, tas, 1998.
1969. 56. Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. l, București,
32. Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967. Humanitas.
33. Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, București, Meridiane, 1992. 57. Hugues Portelli, Les régimes politiques europeéns, Paris, Le livre de
34. André Grijebine, La politique économique, Paris, Seuil, 1991. poche, 1995.
35. Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, București, 58. Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit consti-
1993. tutionnel, Paris, Dalloz, 1987.
36. Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iași, Institutul european, 59. Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iași, Polirom, 1997.
1998. 60. Pierre Rosanvallon, „L’histoire du mot democratie a l’epoque mod-
37. Lawerence J. R. Herson, The Politics of Ideas, Dorsey Press, 1984. erne“ în La pensee politique..
38. Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, București, Hu- 61. J-J. Rousseau, Contractul social, Iași, Moldova, 1996.
manitas, 1994. 62. Jacqueline Russ, Les theories du pouvoir, Paris, Le livre de poche,
39. C. G. Jung, În lumea arhetipurilor, București, Jurnalul literar, 1994. 1994.
40. Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris, 63. Yves Schemil, „Culturile politice“, în Traite de science politique, t.
Seuil, 1986. III, Paris, PUF, 1985.
41. Alain Lancelot, „L’orientation de comportament politique“, în J. Lec- 64. Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, Paris, PUF, 1983.
ca, M. Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF, 65. Michel Senellart, Artele guvernării, București, Meridiane, 1998.
1985. 66. Serge Sur, Le sysčme politique de la Ve République, Paris, PUF,
42. Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Iași, Institutul european, 1983.
1997. 67. Piotr Sztompka, „Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a
43. Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, București, Babel, 1996. tranziţiei post-comuniste“, în Sociologie românească, nr. 3/1993.
44. Machiavelli, Principele, București, Minerva, 1994. 68. Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Humani-
45. James Madison, „The federalist 10“, în Limitele puterii, volum edi- tas, București, 1993.
tat de Adrian–Paul Iliescu și Mihail–Radu Solcanu, București, All, 69. Max Weber, Politica, o vocaţie sau profesie, București, Anima, 1992.
1994. 70. Max Weber, Économie et societé, t. 1, Paris, Plon, 1971.
46. James March, Johan Olsen, „The New Institutionalism. Organiza-
tional Factors in Political Life“ în American Political ScienceReview,
nr. 78\1984.
47. Yves Meny, Politique comparee, Montchrestien, 1991.
48. Robert Michels, Les Partis politiques. Essai sur les tendances oli-
garchiques des democraties, Paris, Flammarion, 1919.