Sunteți pe pagina 1din 12

Schimbrile n societatea romneasc a relaiilor sociale i necesitatea direct de aprare a unor categorii de valori si raporturi umane determina schimbari

in legislatia penala, schimbari care la randul lor sunt determinate de gradul infractionalitatii dintr-o anumita perioada de timp si gradul de constanta a relatiilor intre resortisantii statului. Legea penala are drept scop stabilitatea relatiilor sociale, respectarea valorilor importante pe care societatea se intemeiaza, recunoscand doar acele forme care asigura normala desfasurare a vietii sociale. Dreptul penal, prin normele sale, arata care sunt faptele periculoase pentru valorile sociale enumerate in art.1 c.p si sanctiunile penale aplicabile persoanelor care savarsesc astfel de fapte. Eficacitatea legii penale in apararea relatiilor sociale este perceptibila la momentul in care aceasta isi produce efectele si se raporteaza la anumite componente care ii determina limitele de aplicare in spatiu si timp. Aplicarea legii penale este determinata de evolutia fireasca a societatii care impune adaptarea normelor juridice noilor relatii sociale prin completarea, modificarea sau inlocuirea acestora cu o lege penala noua menita sa asigure stabilitatea autoritatii publice si a structurii sociale. Pentru a intelege rolul dreptului trebuie sa ne insusim notiuni privind criteriile de clasificare a legilor penale, normele de drept penal, modul de interpretare a legii penale si aplicarea acesteia in timp. In doctrina penala notiunea de lege penala poate avea doua intelesuri: intr-un sens larg legea penala este acel act normativ emis de Parlament, dupa o procedura speciala si care contine norme de drept penal (art 141 C.p). Intr-o acceptiune restransa, prin lege penala se intelege orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa in legi sau decrete ( art. 74 din Constitutie). A. Criteriile de clasificare a legilor penale O prima clasificare se face dupa rolul pe care legile penale il au in reglementarea relatiilor sociale. Potrivit acestui criteriu legile penale pot fi clasificate in legi penale generale si legi penale speciale. Partea generala a codului penal cuprinde norme cu caracter de principiu, norme care se aplica unui mare numar de norme penale speciale, norme curprinse in partea speciala a codului penal. Legea penala generala desemneaza codul penal in ansamblu ca lege obisnuita (ordinara) spre a fi deosebita de legea speciala. Importanta acestei clasificari este in a aplica principiul general (Specialia generalibus derogant). Cand exista concurs de legi intre legea generala si legea speciala problema se rezolva dupa regula: legea penala speciala deroga de la legea generala si se completeaza cu aceasta.

In legatura cu structura lor diferita, legea penala generala cuprinde norme continand concepte cu valoare de principii, norme care ajuta la identificarea si aplicarea normelor penale speciale, acestea din urma avand character incriminatoriu. In raport cu durata lor de aplicare, legile penale se impart in legi cu durata nedeterminata (permanente), marea lor majoritate, legi cu durata prederminata (temporare) care prevad, in continutul lor, durata de existenta a legii sau criteriile de determinare acestei durate. Interesul distinctiei rezida in aceea ca legea penala temporara se aplica si dupa iesirea ei din vigoare faptelor savarsite cat timp legea era in vigoare (va ultraactiva). Un alt criteriu il reprezinta clasificarea dupa natura necesitatii care a impus adoptarea legilor penale, criteriu care divide legile penale in legi penale ordinare sau obisnuite, legi care sunt adoptate in conditii normale de evolutie a societatii si legi penale extraordinare sau exceptionale care sunt, de cele mai multe ori, si legi temporare adoptate in situatii de exceptie (de exemplu epidemii, stare de asediu, calamitati naturale), determinate de apararea corespunzatoare a valorilor sociale. Interesul distinctiei consta in aceea ca legile exceptionale deroga de la legile ordinare. B. Normele de drept penal Sunt determinate de particularitatea reglementarii relatiilor de aparare sociala. Necesitatea cunoasterii normelor penale, a structurilor, este importanta deoarece norma penale se adreseaza pe de o parte cetatenilor, carora le interzice sau le pretinde o anumita conduita, iar pe de alta parte organelor judiciare carora partea o doua a normei le cere sa aplice sanctiunile dupa comiterea infractiunii. Normele penale generale nu au aceeasi structura a normelor speciale, de incriminare, acestea, normele generale, continand percepte cu valoare de principii nu se deosebesc prin structural or de alte norme de drept, din aceasta cauza se aplica numai prin raportate la normele speciale, fata de care sunt norme calauzitoare ajutand la identificarea si aplicarea normelor penale speciale sau incriminatorii. Sub raportul structurii sale, norma penala speciala (incriminatoare) cuprinde pe de o parte descrierea faptelor periculoase si conduita interzisa, iar pe de alta parte sanctionarea acestora in cazul nerespectarii interzicerii. Cu privire la structura normei speciale nu exista unanimitate, parerile fiind diferite. Intr-o opinie, norma speciala prin care o fapta este considerate infractiune ar avea o structura trihotomica: ipoteza, dispozitia si sanctiunea. In aceasta opinie, ipoteza descrie in ce imprejurari o fapta este considerata infractiune, si ce fel de infractiune este. Dispozitia consta in interzicerea unei actiuni

sau inactiuni si ea se deduce din ipoteza. Sanctiunea consta in pedeapsa aplicabila ca urmare a nerespectarii ipotezei si a dispozitiei. Intr-o alta opinie, norma penala speciala cuprinde numai doua elemente: dispozitia si sanctiunea. Aceste doua elemente sunt necesare si suficiente: dispozitia pentru a disciplina conduita indivizilor (destinatarilor legilor) si sanctiunea pentru a disciplina reactia fata de incalcarea dispozitiei. C. Categorii de norme penale Clasificarea normelor penale este determinata la fel ca si in cazul legilor penale de particularitatea pe care fiecare categorie o prezinta. Dupa criteriul continutului si a sferei lor de incidenta putem clasifica normele penale potrivit a doua categorii: a) Norme penale generale: sunt norme care prevad conditiile in care se nasc, se modifica ori se sting raporturile juridice penale norme din partea generala a C.p, normele din legea nr. 546/2002 privind b) Norme penale speciale: sunt acele norme care prevad conditiile in care o fapta de pericol social este considerate infractiune si pedeapsa care se aplica. Potrivit celui de al doilea criteriu al cuprinderii dispozitiei si sanctiunii in cadrul aceleeasi norme se face distinctia intre norme penale unitare care cuprind in continutul lor atat ipoteza si dispozitia, cat si sanctiunea (norme complete) si norme penale divizate (norme incomplete) in sensul in care fie ipoteza, fie sanctiunea se regasesc in cadrul unei alte norme penale. Normele penale divizate se impart la randul lor in: norme penale de incriminare cadru sau norme in alb norme penale de trimitere si de referire

Normele de incriminare cadru sau normele in alb sunt norme care cuprind in continutul lor incriminarea unei anumite fapte, si o sanctiune corespunzatoare acestei incriminari, descrierea amanuntita a faptelor interzise se face ulterior prin alte acte normative, exemplu art. 281 C.p (exercitarea fara drept a unei profesii). Normele in alb prezinta avantajul ca va acoperi situatiile de vid legislativ, dar dezavantajele multiple impugn renuntarea la folosirea lor. Normele de trimitere si de referire sunt acele norme care se completeaza cu dispozitia sau sanctiunea ce le lipsesc si anume, in functie de natura legaturii intre norma ce se completeaza si norma complinitoare, distingem intre norme de trimitere si norme de referire. Normele de trimitere sunt norme incomplete care imprumuta dispozitia ori sanctiunea de la o alta norma penala si devine independenta de norma complinitoare, orice modificare in norma de la care s-a imprumutat

nu afecteaza continutul normei de trimitere care ramane completa cu elementele imprumutate asa cum se aflau la momentul elaborarii sale. Normele de referire spre deosebire de normele de trimitere isi suborboneaza continutul lor normelor complinitoare, iar modificarile normelor complinitoare sunt obligatorii, aducand modificarile corespunzatoare in continutul normei de referire. Interpretarea legii penale a)Reguli de interpretare: interpretarea oficiala care la randul ei poate fi de doua feluri: interpretarea autentica sau Interpretarea legii penale este o operatie logico-rationala ce se efectueaza cu ocazia aplicarii normelor de drept si are drept scop aflarea vointei legiuitorului exprimata in acea norma.legala si interpretarea cazuala realizata de judecator sau procuror fiind caracteristica fiecarui caz in parte; interpretarea neoficiala realizata de catre oamenii de stiinta si este transpusa in tratate, articole, monografii, etc. Interpretarea oficiala este obligatorie, iar cea neoficiala nu are forta obligatorie. Interpretarea oficiala autentica la randul ei poate fi de doua feluri: contextuala, in acest caz interpretarea se face de legiuitor in cuprinsul aceleeasi legi; posterioara prin adoptarea unei legi imperative care face corp comun cu legea interpretata si care va retroactiva efectele ei producandu-se de la intrarea in vigoare a legii pe care o interpreteaza. b) Metode de interpretare a legii penale Aplicarea legii penale in timp 1.Cadrul general care guverneaza aplicarea in timp a legi penale Principiile care guverneaza aplicarea legii penale in timp sunt menite sa rezolve multiplele probleme pe care le ridica in practica judiciara, determinarea si aplicarea legii penale in timp. Deoarece normele penale nu au o aplicabilitate vesnica, fiind supuse unor modificari datorate schimbarilor care au loc in societate se impune determinarea limitelor de aplicare ale fiecarei legi, si precizarea legii aplicabile fiecarei infractiuni. Identificarea limitelor temporale ale aplicari legii penale cand infractiunea s-a savarsit si se judeca sub imperiul aceleeasi legi nu pune probleme in practica judiciara, situatia devenind neclara in momentul in care intervin o serie de situatii prevazute de C.p cum ar fi: art.13 C.p dupa savarsirea infractiunii pana la judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale; art.11 C.p fapta la data cand a fost savarsita nu era pravazuta ca infractiune, dar o lege ulterioara o incrimineaza; art. 14 C.p dupa ramanerea 4

definitiva a hotararii de condamnare si pana la executarea completa a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai usoara. Pentru solutionarea si aplicarea uniforma a legii penale in C.p (art. 10-16) au fost adoptate norme speciale cu valoare de principii care dau raspuns problemelor ivite, in practica, cu privire la aplicarea legii penale in raport cu timpul savarsirii infractiunii si cu momentul tragerii la raspundere penala a celor care au savarsit infractiuni. Principiul care sta la baza si domina intreaga materie privind aplicarea legii penale in timp este principiul activitatii consacrat in legislatia noastra penala prin art.10 C.p, principiul care este sustinut de art.15.alin.2 din Constitutie care prevede ca legea dispune numai pentru viitor,cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile. Conform acestui principiu rezulta ca legea penala nu se aplica faptelor care la data savarsiri lor nu erau prevazute ca infractiuni, legea nu va retroactiva, dar nici faptelor savarsite dupa iesirea ei din vigoare, legea nu va ultraactiva, delimitarea granitelor temporale de aplicare a unei legi penale realizandu~se in functie de,momentul de intrare in vigoare a legii si respective momentuliesiri din vigoare al acesteia.Ratiunea cere ca o lege sa fie mai inainte cunoscuta si apoi aplicata.``` Conform art 10 C.p care prevede ca ,, legea penala se aplica infractiunilor savarsita in timpulcat ea se afla in vigoare, se aduce la cunostinta cetatenilor sarcina cunoasterii legilor care sunt obligatorii pentru toate persoanele aflate pe teritoriul tarii, dand posibilitatea acestora de a prevedea urmarile faptelor lor. Deoarece normele penale sunt norme imperative, obligatia locuitorilor de a cunoaste legea aplicabila rezulta din art.51 alin4 Cp. care prevede ca necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei. Dupa publicarea legilor statul se afla in posesia unei prezumtii legale, prezumtie materializata in adagiul latin``nemo consentur ignorare legem``si care spune ca nimeni nu poate invoca necunoasterea legii, locuitori tarii fiind obligate sa cunoasca legea, fiecare persoana avand posibilitatea de a discerne caracterul socialmente periculos al unei fapte. Deasemenea statul nu se multumeste sa presume cunoasterea legilor, ci pentru asigurarea cunoasterii lor efective de catre toate persoanele aflate pe teritoriul sau, desfasoara o activitate de popularizare si explicare a acestora care este si legiferata. Un alt criteriu foarte important in functie de care se stabileste legea aplicabila este determinarea momentului savarsirii infractiunii prin care se intelege savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau ca tentative, precum si participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice (art. 241 Cp). Deoarece infractiunile materiale sau formale se consuma la momente diferite, stabilirea momentului savarsirii infractiunii ne arata legea care era in vigoare la momentul comiterii faptei si limitele ei de actiune. Infractiunile materiale (de rezultat) devin complete in momentul producerii 5

rezultatului prevazut in norma de incriminare, altfel exista numai tentativa (ex: omorul, rezultatul se produce cand persoana a incetat din viata). In cazul infractiunilor formale, epuizarea se produce in momentul savarsirii actiunii infractionale (ex: la injurie, epuizarea se produce in momentul rostirii cuvintelor injurioase). Deasemenea, infractiunile continuate, continue si de obicei se consuma la momente diferite, respectiv cele continuate se compun din doua sau mai multe actiuni sau inactiuni repetate la intervale de timp diferite si se consuma dupa epuizarea ultimului act infractional, acestea fiindu-i caracteristice unitatea de subiect activ, pluralitatea actelor de executare si unitatea de rezolutie. In cazul infractiunilor continue, infractiunea incepe la momentul debutului actiunii-inactiunii si se consuma in momentul incetarii ultimului act, iar cele de obicei se realizeaza cand a avut loc actiunea care arata practica incriminata. Legea care se va aplica infractiunilor care s-au consumat sub imperiul legii noi, chiar daca au inceput sub imperiul altei legi, va fi intotdeauna legea noua, deopotriva procedandu-se si in cazul infractiunilor complexe, deoarece faptele care le compun sunt indivizibile. a) Intrarea in vigoare a legii penale Intrarea in vigoare a legii penale nu se produce simultan cu momentul elaborarii si adoptarii sale de catre Parlamentul Romaniei, ci potrivit art. 78 din Constitutie Legea se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intra in vigoare la trei zile de la data publicarii sau la o alta data ulterioara prevazuta in textul ei. Perioada cuprinsa intre data publicarii in Monitorul Oficial si data prevazuta pentru intrarea in vigoare vocatio legis- repausul legii este determinata de necesitatea asigurarii conditiilor obiective pentru aplicarea corecta in practica legii, de nevoia cunoasterii depline de catre personalul abilitat sa o aplice, cat si de cetateni. Termenul de trei zile se socoteste potrivit art.11 din legea nr.24/2000 pe zile calendaristice, incepand cu data publicarii in Monitorul Oficial si expira la ora 24 celei de-a treia zi de la publicare. Dispozitia din art.78 din Constitutie nu se aplica in cazul ordonantelor de urgenta care intra in vigoare la data publicarii lor in Monitorul Oficial sub conditia depunerii lor prealabile spre dezbatere in procedura de urgenta la camera competenta sa fie sesizata (art.115, alin.5 din Constitutie si art.11, alin.2 din legea nr.24/2003). Forta obligatorie a unei legi intervine in momentul intrarii ei in vigoare si ramane active pe toata durata cuprinsa intre intrarea si respectiv iesirea ei din vigoare si se aplica faptelor savarsite in acest interval de timp. Prin intrarea in vigoare a legii penale, respectarea acesteia devine obligatorie (art.51 din Constitutie) atat pentru cetatenii statului roman, oriunde s-ar afla acestiia, cat si pentru strainii care se afla in Romania (legea nr.25/1969 privind regimul strainilor in Romania) sau care fiind in afara teritoriului tarii vor trebui sa respecte interesele statului si cetateanului roman. 6

b) Iesirea din vigoare a legii penale Iesirea din vigoare a legii penale reprezinta punctul final pana la care legea penala a reglementat relatiile sociale generale, relatii care nu mai corespund nevoilor realitatii, impunand legiuitorului adoptarea unui alt act normativ care va satisface realitatea impusa de evolutia fireasca a relatiilor sociale, economice, politice, etc. Scoaterea din uz a unei legi penale are loc prin abrogare, legile penale neputand iesi din vigoare prin caderea in desuetudine. Abrogarea este actul prin care unei legi. I se suprima forta obligatorie de catre un act egal sau superior ca forta juridica, printr-o dispozitie inclusa in cuprinsul unei legi sau printr-o lege speciala emisa de un organ superior sau cel putin egal in grad cu organul care a emis actul abrogat. In raport cu intinderea sa, abrogarea poate fi totala ori partiala. Abrogarea totala (completa) presupune iesirea din vigoare a legii penale vechi in intregul ei printr-o lege penala noua. Abrogarea partiala (de modificare, inlocuire) are in vedere scoaterea din vigoare a unor texte, sectiuni sau capitole dintr-o lege. Dupa modul de manifestare, abrogarea pote fi expresa sau tacita. Abrogarea este expresa ori de cate ori legea noua prevede in mod explicit de anume se scoate din vigoare (ex..). Abrogarea expresa poate fi concreta atunci cand legiuitorul identifica si mentioneaza explicit textile care urmeaza a fi abrogate sau generica atunci cand legiuitorul prevede o clauza generala de abrogare a dispozitiilor contrare. Abrogarea tacita (implicita sau subinteleasa) o intalnim in situatia in care legea noua reglementeaza exact aceeasi materie ca si legea veche, intre dispozitiile acestora existand o incompatibilitate rezultand fara echivoc intentia legiuitorului de a inlocui dispozitiile legii vechi in virtutea principiului lex posterior derogant priori. Ca si in cazul abrogarii exprese, abrogarea tacita poate fi totala sau partiala. Abrogarea tacita poate interveni intre doua legi generale, doua legi speciale, o lege generala si una speciala sau invers o lege speciala si una generala. In cazul primei situatii, in care cele doua legi vin in concurs de calificari sunt legi generale, legea noua o abroga pe cea veche. In situatia in care concursul intervine intre doua legi speciale care reglementeaza aceeasi materie, legea noua va abroga legea veche, iar daca legea noua nu priveste exact aceeasi materie, abrogarea se restrange doar asupra normelor care sunt incompatibile. Probleme pentru cei care aplica legea apar in situatia in care legea generala este posterioara legii speciale, intrucat legea generala nu abroga legea speciala decat daca in legea generala este prevazut expres acest lucru. Principiul este ca legea speciala are preferinta fata de legea speciala 7

chiar si atunci cand cea generala este posterioara numai daca conflictul dintrea acestea nu este legal (prin lege) curmat. Concursul dintre o lege generala si o lege speciala posterioara se va solutiona folosind principiul (specialia generabilus derogant). In material dreptului penal, abrogarea tacita ridica probleme extreme de serioase sub aspectul certitudinii reglementarii, fiind adeseori dificil de stabilit daca o anumita norma se mai afla sau nu in vigoare, fapt care i-a determinat pe unii autori sa afirme ca in dreptul penal abrogarea tacita nu isi gaseste aplicabilitatea. C. Modificarea si completarea legii penale Modificarea si completarea legii penale reprezinta o modalitate de transformare a unei norme vechi prin abrogare, completare, sau inlocuire cu o norma noua ( actus contrarius). Modificarea legii penale constitue cel mai frecvent mod de schimbare a unor prevederi legale si reprezinta o forma exceptionala de scoatere din vigoare a normelor imperfecte sau a normelor care nu isi mai gasesc aplicabilitatea, prin inlocuirea lor urmarindu-se reglementarea in mod diferit a raporturilor sociale aflate intr-o permanenta schimbare. Modificarea sau completarea legii penale se efectueaza printr-un act care prezinta aceeasi (forta juridica) cu actul normativ iesit din vigoare, in sensul ca o lege se va modifica sau completa tot printr-o lege, decretul prin decret iar Hotararea Guvernului tot prin H.G (ex.prin legea nr.104/1992 s-au modificat prevederile art.81.C.p referitoare la conditiile de aplicare a suspendarii conditionate a executarii pedepsei, au fost modificate prevederile art.8186 C.p introducandu se suspendarea pedepsei sub supraveghere). D. Ajungerea la termen Ajungerea la termen intervine fara indeplinirea altor formalitati si reprezinta o modalitate de iesire din vigoare caracteristica legilor temporale si a legilor exceptionale, durata acestor legi fiind determinata, chiar din momentul intrarii lor in vigoare. In cazul in care nu s-a prevazut data exacta a iesirii din vigoare a legii, legea va fi adoptata pe o perioada determinata de existenta unor situatii exceptionale cum ar fi (calamitati naturale, razboi) situatii care odata cu incetarea sau disparitia lor, lipsesc de obiect aplicarea legii si determina incetarea efectelor legii. Infractiunile savarsite sub imperiul unei legi temporare, chiar daca infractiunile au fost descoperite dupa implinirea termenului pentru care au fost adoptate, vor cadea sub incidenta legii

temporale (legea va ultraactiva), legile penale temporale aplicandu-se tuturor faptelor savarsite in timpul cat se aflau in vigoare. E. Iesirea din vigoare prin disparitia obiectului Este posibil ca o lege penala sa sanctioneze fapte prevazute intr-o lege cu caracter extrapenal cum ar fi legea pentru protectia muncii. In situatia in care legea nepenala ale carei dispozitii au fost asigurate prin legi cu caracter penal este scoasa din vigoare, legea penala va iesi din vigoare prin disparitia obiectului. F. Iesirea din vigoare prin schimbarea sistemului socio-politic Intamplarile din 1989 si schimbarile socio-politice care au urmat dupa inlaturarea partidului communist aflat la guvernare au determinat reconsiderarea normelor penale care trebuiau reactualizate si adaptate noilor conditii pentru a putea asigura si garanta consecventa noului sistem socio-politic. Schimbarile sistemului socio-politic intr-un stat determina si caderea in desuetudine a unor legi penale sau a unor norme penale care reglementau situatii specifice vechiului sistem politic. Iesirea din vigoare a legilor determinata de schimbarea unei structuri socio-politice se face in mod expres au tacit si poate cuprinde totalitatea actelor care contravin noului sistem sau doar abrogarea unor norme proprii vechiului sistem (ex: C.p din 1936 a dispus abrogarea C.p din 1864 prin legea de punere in vigoare a C.p din 1968 s-a dispus abrogarea C.p din 1936). Principiul neretroactivitatii legii penale Neretroactivitatea legii penale este un principiu care a fost inscris in art.11 C.p potrivit caruia legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiune si care vine sa intareasca principiul activitatii legii, principiul care decurge din principiul legalitatii incriminarii care stabileste ca nimeni nu poate fi tras la raspundere pentru o fapta care in momentul savarsirii nu era prevazuta de lege ca infractiune. Principiul neretroactivitatii legii penale are in vedere numai situatiile cand legea penala noua incrimineaza pentru prima data anumite fapte, care sub legea veche nu erau prevazute ca infractiune. Potrivit art.15 din Constitutie legea dispune numai pentru viitor cu exceptia legii penale mai favorabile, din interpretarea acestui articol rezultand o exceptie legea penala mai favorabila aplicarea legii penale defavorabile fiind exclusa. 9

Chiar si in conditiile in care legislatia penala prevedea ca principiu general neretroactivitatea, nu de putine ori regimurile totalitare din Europa de Est au recurs la dispozitiile unor legi posterioare pentru a judeca procesele marilor criminali de razboi. Exceptia retroactivitatii legii penale defavorabile este invederata de unii autori in cazurile de condamnare a marilor criminali de razboi, in procesele de la Nurenberg din 1945 si de la Tokio din 194, cand Tribunalul international militar a condamnat pe responsabilii crimelor de razboi, pe colaboratorii acestora pe baza unor legi posterioare. 120/8. In Germania national-socialista, desi C.p prevedea in art.2 principiul neretroactivitatii, legea Van der Lubbe care introducea pedeapsa cu moartea pentru infractiunile de tradare, a cunoscut o aplicare retroactiva in cazul presupusilor autori ai incendierii Reichstag-ului. Deasemenea in Spania, desi regula a ramas neretroactivitatea legii penale au existat numeroase legi in cazul carora s-a prevazut o aplicare retroactiva, asa cum s-a intamplat in cazul legii din 1 martie 1940 privind reprimarea masoneriei si comunismului. Cu privire la legislatia romana, doctrina citeaza decretul nr. 318/1958 privind unele infractiuni indreptate impotriva avutului obstesc. Principiul neretroactivitatii legii penale il intalnim si in art.11, alin.2 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului din 1789 care prevede ca nimeni nu v-a fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, in momentul cand au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. Intr-o forma sau alta principiul neretroactivitatii a fost preluat de toate legislatiile penale moderne. Prin aplicarea principiului neretroactivitatii legii penale se urmareste evitarea aplicarii legii defavorabile constituind o garantie a libertatii cetatenilor intrucat acestia nu sunt obligati sa respecte legi care nu erau in vigoare in momentul comiterii faptei si respectiv consolidarea principiului legalitatii incriminarii, pericolul social urmand a fi sanctionat doar din momentul intrarii in vigoare a legii -nullum crimen sine lege praevia. Neretroactivitatea legii penale are in vedere atat faptele savarsite anterior, cat si faptele savarsite dupa abrogarea ei, incidenta principiului neretroactivitatii vizand toate legile care pot ingreuna situatia inculpatului. Extraactivitatea legii penale Extraactivitatea legii penale consta in aplicarea legii penale infractiunilor savarsite fie inainte de intrarea ei in vigoare (legea retroactiveaza), fie dupa abrogarea ei (legea ultraactiveaza). Extraactivitatea legii penale nu trebuie confundata cu principiul legii penale mai favorabile, cu legea nefavorabila deoarece prima cuprinde pe langa legea mai favorabila si retroactivitatea legii dezincriminatorii, ultraactivitatea legii temporare, legile care prevad conditiile si limitele raspunderii penale, cele de amnistie si gratiere, de trimitere ori de referire, precum si unele norme 10

de procedura penala in masura in care, la aplicarea cazului concret, duc la modificarea conditiilor de incriminare, de tragere la raspundere penala ori la aplicarea pedepselor 28/6. In cazul in care o fapta penala cade sub incidenta a doua legi penale successive, combinarea dispozitiilor respectivelor legi este inadmisibila deoarece s-ar crea o a treia lege (tertio lex ) de catre instanta ceea ce excede atributiilor instantei, singurul organ legiuitor fiind Parlamentul Romaniei. Pentru solutionarea unor raporturi care se nasc si se sting sub imperiul aceleeasi legi solutia este simpla, extraactivitatea legii penale reprezintand o exceptie de la principiul activitatii legii penale fiind consacrata in C.p art.11~15 cu scopul de a inlatura anumite dificultati ce iau nastere sub incidenta unor legi successive in timp, aceste raporturi fiind denumite situatii tranzitorii. Daca principiul activitatii legii penale ar avea un caracter absolut s-ar ajunge la imposibilitatea rezolvarii situatiilor tranzitorii si implicit la nerealizarea scopului si eficientei legii penale.44/4 Situatii speciale de extractivitate a legii penale a) Legea penala interpretativa Legea interpretativa are rolul de a clarifica un text de lege care preexista intr-o lege anterioara si care prezinta o regula de drept neclara sau controversata. Prin interpretarea legii se urmareste preintampinarea denaturarii unor norme juridice de catre organele judiciare chemate sa aplice legea, acestea din urma fiind obligate sa solutioneze litigiul pe baza interpretarii autentice date de catre legiuitor prin norma de interpretare. Legea interpretativa nu este propriu-zis o lege noua, si se integreaza in legea interpretata, aceasta din urma trebuind sa se aplice chiar pentru trecut cu intelesul statornicit de interlocutor.288/1 Retroactivitatea legii interpretative rezulta din scopul pe care aceasta il are si acela de a explica intelesul unei legi interpretate, actiunea acesteia fiind limitata in trecut de o alta lege. b) Legea care prevede regimul de executare al pedepselor Legea care fara a schimba pedeapsa, modifica numai regimul ei de executare, are efect retroactive. Inculpatul nu are drepturi castigate asupra modului de executare al pedepsei.290/1 Desi are un prim efect retroactiv legea care prevede regimul de executare al pedepselor se va aplica si in viitor pentru perioada cat timp aceasta va fi mentinuta in vigoare (ex: cand pedeapsa amenzii a fost transformata intr-o pedeapsa privativa de libertate si se gaseste in curs de executare la data intrarii in vigoare a noii legi executarea acestei pedepse inceteaza iar pedeapsa amenzii se considera executata). c) Legea de amnistie 11

Art.119 C.p alin.1 prevede ca amnistia inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita, iar daca intervine dupa condamnare inlatura si executarea pedepsei pronuntate precum si celelalte consecinte ale condamnarii. In cazul legilor de amnistiere problema aplicarii lor se pune doar pentru trecut, amnistia operand doar retroactiv , fara a avea nici un efect asupra viitorului. Pedeapsa la care se raporteaza legea de amnistie va fi cea pravazuta de lege, neinteresand cauzele de atenuare a raspunderii penale, inclusiv provocarea si tentativa, cu exceptia minoritatii, caz in care se va tine seama de reducerile ce rezulta din aplicarea textelor privind regimul sanctionator al minorilor.296/1 d) Legea( decretul) de gratiere Gratierea este o masura de clementa ce consta in inlaturarea in tot sau in parte, a executarii pedepsei aplicate de instanta, ori in comutarea acesteia in una mai usoara (art.1 din legea 546 din 14 octombrie 2002 privind gratierea si procedura acordarii gratierii). Ca si amnistia, gratierea opereaza numai pentru trecut. Gratierea este institutia reglementata in art.120 C.p si in legea nr. 546/2002 si poate fi acordata individual de catre presedintele Romaniei (art.94, lit.d din Constitutia Romaniei) cat si colectiv, prin lege de catre Parlament ( art.73 alin. 3 lit. I din Constitutie ), gratierea avand efecte asupra executarii pedepsei aplicate de instanta, extinzandu-si efectele si asupra pedepselor suspendate conditionat nu insa si asupra pedepselor complementare, afara de cazul cand se dispune altfel prin actul de gratiere. Felurile gratierii pot fi clasificate in functie de efectele pe care le produc si acestea pot fi: gratierea individuala si gratierea colectiva; gratierea neconditionata si gratierea conditionata; gratierea totala, gratierea partiala, comutarea

12