Sunteți pe pagina 1din 3

Convorbiri cu Emil Cioran

In coplarie eram un ateist vehement si asta e inca putin spus. Cand, la masa, se spunera vreo rugaciune, ma ridicam si ieseam imediat. N-am scris niciodata altfel decat sub imperiul cafardului si melancoliei noptilor de insomnie- si timp de sapte ani abia am inchis ochii. Cred ca se poate recunoaste la fiecare scriitor daca gandurila care l stapanesc s-au nascut ziua sau noaptea. Urasc scrisul si am si scris foarte putin. De cele mai multe ori nu fac nimic. Sunt cel mai inactive om din intregul Paris. Crestinismul este terminat dar si istoria. Istoria a luat-o pe un drum gresit. Nu este oare insuportabil sa vezi cum misuna omul ocupand spatial tuturor celorlalte specii?... Omul murdareste si degradeaza totul in jurul lui si va fi in urmatorii 50 de ani el insusi grav afectat. In primul rand nu totii oamenii au norocul sa moara tinerii. Prima carte miAM SCRIS-O IN ROaneste la 21 de ani, fagaduindu-mi ca dupa aceea sa nu mai scriu nimic. Pe urma am scris alta urmata de aceeasi fagaduinta. Comedia s-a repetat vreme de peste 40 de ani. De ce? Fiindca scrisul, oricat de putin ar insemna, m-a ajutat sa trec de la un an la altul, deoarece obsesiile exprimate raman pe jumatate attenuate si depasite. Sunt sigur ca daca nu as fi innegrit hartia, m-as fi omorat de mult. Am scris ca sa insult viata si ca sa ma insult. Rezultatul? M-am suportat mai usor si am suportat mai usor viata. Dupa o existenta in care am cunoscut destule tari si am citit multe carti am ajuns la concluzia ca taranul roman avea dreptate. Taranul acela care nu cred in nimic, care crede ca omul e pierdut, ca nu e nimic de facut, care se simte strivit de istorie. O carte trebuie sa zgandare ranile, ba chiar sa le provoace. O carte trebuie sa fie un pericol.

Ei bine, nu ma preocupa utilitatea a ceea ce scriu, pentru vca in realitate nu cred niciodata in cititor; scriu pentru mine, pentru a ma elibera de obsesiile, de tensiunile mele, pentru nimic altceva. Cartile mele nu sunt depressive si nici deprimante, tot asa cum nu e deprimant un bici eu nu pot scrie la rece, le scriu cu furie si pasiune. Sa nu uitam ca socialismul, la urma urmelor e odrasla utopistilor chiar daca practica istoriei este in esenta antiutopica, e sigur ca utopia pune in miscare istoria, o stimuleaza. Nu actinoam altfel decat sub fascinatia imposibilului: ceea ce inseamna cu alte cuvinte ca o societate incapabila sa d ea nastare sis a dedice unei utopii eamenintata de screloza si ruina. - Savater: Ce e putere, Cioran? - Cioran: Cred ca puterea e ceva rau, foarte rau. Sunt resemnat si fatalist in fata faptului existentei ei, cred insa ca e o calamitate. Vedeti, am cunoscut oameni care au ajuns sa aiba putere si e ceva teribil. Ceva la fel de rau ca si un scriitor care devine celebru. E ca sic and ai purta o uniforma; cand porti uniforma nu mai esti acelasi. Ei bine, a dobandi putere inseamna a purta o uniforma invizibila, in mod permanent. Ma intreb: de ce un om normal, sau apparent normal, accepta puterea, de ce traieste preocupat din zori pana in noapte tarziu? Fara doar si poate pentru ca a domina este o placere, un viciu. De aceea nu exista practice niciun caz de dictator sau sef absolute care sa paraseasca puterea de buna voie. Dorinta de putere e marele bluestem al omenirii. Savater: Cioran, ati vorbit deseori de plictiseala. Ce rol a jucat in viata dvs. Plictiseala , uratul? Cioran: va pot spune ca viata mea a fost dominate de experienta plictiselii. Am cunoscut sentimental acesta inca din copilarie. Nu e vorba de plictisul ce poate fi combatut cu ajutorul distractiilor. Plictiseala e un vertij, dar un vertij linistit, monoton. E revelatia insignifiantei universale, e certitudinea dusa pana la stupoare sau pana la suprema clarviziune a faptului ca nu poti, ca nu trebuie sa faci nimic, nici in lumea asta nici in cealalta, ca nu exista o lume care san e poata convenii sau satisface. Sunt influentat oarecum de Taoism: conform acestuia trebuie sa imiti apa. Sa nu faci niciun effort sis a contempli viata linistit.

Asa am fost dintotdeauna: sfasiat pe dinauntru, negasind o cale de evadare din mine insumi, traind intr-o mare tensiune. Desi am o parere cat se poate de sumbra despre viata, am fost totdeauna pasionat de existenta. Aceata pasiune a fost atat de mare incat s-a transformat intr-o negare a vietii, eu neavand mijloacele sa-mi potolesc setae de viata. Pasivitatea a fost pentru mine un ideal de neatens. - N-ati regasit niciodata armonia din copilaria dvs? - Nu , imi amintesc de ea ca de ceva definitive pierdut, ca de un eveniment antediluvian. Imi amintesc- cum se intampla la oamenii faorte batranifoarte exact de copilaria mea ca de ceva absolute inaccesibil. Ceva ce nici macar nu este viata mea, ci alta viata, o preexistenta. Daca as fi avut o copilarie trista as fi fost mult mai optimist in gandurile mele. Dar am simtit mereu si inconstient acest contrast, contradctia dintre copilaria mea si tot ce s-a petrecut dupa aceea. Acest lucru, intr-un fel, m-a distrus interior.