Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea Alma Mater, Facultatea de Drept si Stiinte Administrative Specializarea Drept anul III, semestrul I

DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE

Coordonator: prof. dr. Lucian Smaranda

Student: Ilie Alexandra-Laura

NATURA SI CONTINUTUL DREPTULUI DE AUTOR Doctrina noastra mai veche definea institutia dreptului de autor ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale care se nasc din crearea, publicarea si valorificarea operelor literare, artistice sau stiintifice1. In prezent institutia dreptului de autor este reglementata prin Legea 8/1996 cu modificarile ulterioare2. Prin aceste modificari s-a cautat transpunerea in legislatia romaneasca a tuturor prevederilor europene in materie. In ceea ce priveste implementarea directivelor, Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor (ORDA) este, conform prevederilor Legii nr. 8/1996, autoritatea unica pe teritoriul Romaniei in ceea ce priveste evidenta, observarea si controlul aplicarii legislatiei in domeniul dreptului de autor si al drepturilor conexe. De asemenea, ORDA este abilitat sa supravegheze functionarea societatilor de gestiune colectiva ale autorilor si ale altor titulari de drepturi, societati a caror infiintare reprezinta o alta modalitate de punere in aplicare a reglementarilor din domeniu. Elementele de neconcordanta ale legii romane fata de prevederile comunitare (legea romana nu recunostea dreptul sui generis al fabricantului bazei de date (Directiva 96/9/CEE) si un drept conex al producatorului de audiovizual (Directiva 92/100/CEE) au facut obiectul modificarii si completarii Legii nr. 8/1996. Romania a transpus integral, prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, prevederile Directivei 91/250/CEE privind protectia juridica a programelor de calculator, ale Directivei 93/83/CEE referitoare la coordonarea anumitor reguli ale drepturilor de autor si drepturilor conexe dreptului de autor, aplicabile radiodifuzarii prin satelit si retransmisiei prin cablu si ale Directivei 93/98/CEE referitoare la armonizarea duratei de protectie a dreptului de autor si a unor drepturi conexe dreptului de autor. Au fost transpuse partial dispozitiile urmatoarelor instrumente comunitare: Directiva 92/100/CEE - referi toare la dreptul de inchiriere si imprumut si la anumite drepturi conexe dreptului de autor in domeniul proprietatii intelectuale si Directiva 96/9/CE a Parlamentului si Consiliului privind protectia juridica a bazelor de date. Odata cu ultimele ajustari aduse legii 8/1996 prin O.U.G. 123/2005 s-au pus in aplicare prevederile Directivei Parlamentului European si ale Consiliului nr. 2004/48/CE privind respectarea dreptului de proprietate intelectuala. Din analiza parcursului legislativ al protectiei drepturilor de creatie intelectuala, se poate remarca intarzierea cu care legiuitorul roman a achiesat la normele aplicabile in Comunitatea Europeana, amintind ca unele din Directivele Parlamentului European si ale Consiliului Europei care si-au gasit ecou abia in anul 2005, sunt anterioare datei de 25 iunie 1996, data la care Legea 8 a intrat in vigoare. In jurisprudenta romaneasca a sfarsitului de secol XIX, se considera ca proprietatea literara se recunoaste mai facil decat toate proprietatile, fiind cea mai imprimata de personalitatea autorului. Autorul unui uvraj folosit dupa dorinta sa, exercitat dupa dorinta sa, putand modifica opera, rezulta ca dreptul de proprietate a unui autor este complet si absolut, intrunind toate caracterele esentiale ale dreptului de proprietate. Deci, dreptul de autor intruneste toate conditiile unei adevarate proprietati astfel incat articolul 480 din Codul Civil care reglementeaza in general dreptul de proprietate, reglementeaza implicit si dreptul de proprietate literara. Teoriei care echivaleaza dreptul de proprietate asupra unei opere cu dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile ii este imputat faptul ca nu poate justifica protectia drepturilor nepatrimoniale din continutul dreptului de autor. Solutiile de protejare a drepturilor autorilor s-au concretizat in sistemele de drept in maniere distincte. In dreptul european s-au protejat cu precadere aspectele nepatrimoniale ale dreptului izvorat din crearea unei opere, pe cand in dreptul anglosaxon accentul s-a pus pe protectia laturii patrimoniale care rezulta din valorificarea operelor. Dupa aderarea Statelor Unite ale Americii in anul 1989 la Con ventia de la Berna, aceasta dihotomie a

incetat. Desi a marcat in mod evident evolutia institutiei dreptului de autor, teza justificarii dreptului autorului asupra operei sale prin trimitere la dreptul de proprietate, este in mod actual depasita, fiind astazi practic abandonata. Plecand de la imaterialitatea dreptului de autor, teoria care considera acest drept ca fiind unul ce se exercita asupra unor bunuri care nu au o existenta materiala, motiveaza necesitatea protejarii dreptului de autor prin trimitere la utilitatea sociala pe care opera protejata a generat-o, utilitate ce justifica dreptul autorului de a primi o recompensa pe masura. Conform acestei teorii, autorul are asupra operei sale un drept absolut, dar nu si perpetuu, deoarece creatiile spiritului sunt chemate sa faca parte din fondul comun al umanitatii3. Din punctul de vedere al unor autori, imaterialitatea acestui drept nu este de natura al delimita in mod esential de dreptul de clientela4. Toate aceste teorii mai sus expuse nu pot sa ofere o explicatie completa si pe deplin acceptabila asupra naturii drepturilor recunoscute autorilor de opere. Este adevarat ca o creatie intelectuala este o entitate abstracta, dar acest fapt nu este de natura sa justifice privarea autorului ei de eventualele beneficii materiale rezultate din valorificare ei. Explicarea dreptului de autor ca fiind un simplu drept de proprietate este de asemenea una care nu tine cont de toate elementele contingente. Desi in mare cele doua drepturi prezinta aceleasi caractere, ele se diferentiaza in mod esential sub raportul supravietuirii lor in timp, cat si sub raportul obiectului, care, in cazul dreptului de proprietate trebuie sa aiba o existenta materiala, ceea ce nu este cazul in materia drepturilor intelectuale. Este adevarat ca pentru a fi facuta publica opera va capata in mod determinat o anumita forma materiala, dar dreptul care se exercita asupra acestei forme materiale este unul mediat, consecinta a unui drept cel precede, acela pe care autorul il are de alege sa publice opera sub ce nume si ce forma. Caracterul complex al dreptului de autor consacrat in sistemul Conventiei de la Berna a generat doua tipuri de abordari, concretizate in doua teorii: i) teoria monista, care sustine legatura indestructibila dintre drepturile morale si cele patrimoniale ce intra in continutul dreptului de autor; ii) teoria dualista care atribuie caractere si implicit si regim juridic distinct celor drepturilor morale si celor patrimoniale care se nasc prin crearea unei opere. In sprijinul caracterului absolut complex al dreptului de autor sunt aduse mai multe argumente: i) dreptul patrimonial al autorului ce consta in prerogativa de a-si apropria foloasele materiale rezultate in urma exploatarii operei sale este consecinta exercitarii dreptului moral la divulgare a operei. Autorul se bucura de posibilitatea de a decide daca opera sa il reprezinta si merita ca ea sa fie adusa la cunostinta publicului. Dreptul autorului de a se bucura de foloasele patrimoniale nu se infatiseaza ca un drept autonom de sinestatator, ci ca determinat de alt drept de factura morala si anume dreptul la divulgare si autorizarii tertilor de a folosi opera sa. Dependenta existentei prerogativelor patrimoniale de exercitiul drepturilor nepatrimoniale, constituie motivul care a stat la baza optiunii legiuitorului roman de a deroga de la regulile de drept comun din materia succesiunii, stabilind astfel ca drepturile patrimoniale ale autorului nu se vor putea transmite decat pe o perioada limitata5; ii) raportul dinte drepturile morale si cele patrimoniale din continutul dreptului de autor are drept consecinta faptul ca nici un aspect patrimonial nu poate avea o existenta independenta de drepturile morale care le preced si le determina intreaga existenta punandu-le pe cele din urma in postura de a fi permanent sub conditia rezolutorie a exercitarii dreptului de a retracta opera. Prin ocrotirea drepturilor morale se asigura respectarea legaturii dintre opera si autorul ei, in vreme ce garantarea exercitiului drepturilor patrimoniale asigura satisfacerea materiala a autorului; iii) Dupa o anumita pe rioada6 (19521989) in care nu era recunoscuta posibilitatea repararii prin mijloace patrimoniale a prejudiciilor cauzate prin nesocotirea unor drepturi de natura morala, astazi este unanim acceptat, atat in practica cat si in literatura de specialitate, ca prejudiciul moral sa fie acoperit prin mijloace patrimoniale. Asadar, incalcarea drepturilor nepatrimoniale din continutul dreptului de autor da dreptul acestuia la reparatii patrimoniale.

Trebuie insa delimitate drepturile morale ce isi au izvorul in Decretul 31/1954, drepturi pe care individul si le faureste prin conduita sa in viata publica si privata, si care au caracter general, de drepturile morale izvorate din creatia intelectuala, care au un caracter special apartinand unei categorii limitate. Solutia expusa de teoria dualista este in prezent adoptata in majoritatea sistemelor de drept ale tarilor europene, mai putin Germania care a imbratisat teza monista, mai cu seama dupa ce, ca urmare a Conventiei de la Roma din 1928, ea a fost adoptata si in textul Conventiei de la Berna7. Din punctul de vedere al continutului dreptului de autor, Legea 8/1996, in articolul 10 statueaza drepturile morale care se nasc ca urmare a crearii unei opere, iar in articolele 1223 se reglementeaza aspectele patrimoniale. Conform art. 10 se nasc in seama autorului urmatoarele drepturi de natura nepatrimoniala: a) b) c) d) dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica dreptul de divulgare8; dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei dreptul de paternitate9; dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica dreptul la identitatea operei10 sau dreptul la nume11; dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari, precum si oricarei atingeri adusa operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia sa dreptul la respectarea integritatii si/ sau inviolabilitatii operei12; dreptul de a retracta opera, despagubind, daca este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare prejudiciati prin exercitarea retractarii dreptul de a retracta o pera13;

e)

Regimul juridic al acestor drepturi este reglementat de art. 11, conform caruia Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renuntari sau instrainari. Prin derogare de la dreptul comun, drepturile morale din continutul dreptului de autor nu se sting odata cu incetarea din viata a acestuia. Exercitiul drepturilor prevazute in art. 10 literele a), b) si d) se transmit pe cale succesorala, fara a fi limitate in timp. In cazul in care nu exista mostenitori, exercitiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile autorului, sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membrii din domeniul respectiv de creatie. Aceste trei exceptii au rolul de a asigura premisele juridice necesare apararii drepturilor morale rezultate din crearea unei opere si dupa decesul autorului, adica a calitatii de subiect de drept a acestuia14. Se sustine, in mod intemeiat, ca cele trei cazuri de transmitere mortis causa nu sunt exceptii veritabile de la principiul inalienabilitatii drepturilor nepatrimoniale, argmentandu-se prin dispozitiile art. 11 alin., conform caruia aceste drepturi nu se transmit ca atare, ci numai exercitiul lor. Acest aspect nu poate fi pus la indoiala, deoarece acesta este stipulat ex presis verbis in continutul textului legislativ mentionat: dupa moartea autorului, exercitiul drepturilor prevazute de art. 10 lit. a), b) si d) se transmite prin mostenire potrivit legislatiei civile, pe durata nedeterminata. Din punct de vedere juridic, a avea exercitiul unui drept subiectiv nu este echivalent cu situatia de a fi titularul acelui drept. In principiu, exercitiul oricarui drept subiectiv civil poate fi exercitat personal de catre titular sau prin intermediul altei persoane, adica prin reprezentare legala sau conventionala. Chiar si in ipoteza in care exercitiul unui drept subiectiv civil apartine altei persoane, aceasta situatie nu echivaleaza cu transmiterea acelui drept persoanei respective. Acest aspect este regasit si in alte ramuri de drept, nefiind unul

specific numai institutiei dreptului de autor. Astfel, desi este o actiune strict personala, implicand dezlegarea unei probleme morale, actiune in revocare pentru ingratitudine, in mod exceptional, mostenitorii pot avea exercitiul actiunii in revocare daca titularul actiunii a decedat inainte de terminarea procesului sau daca titularul actiunii a decedat inainte de expirarea termenului in care actiunea putea fi intentata15 (art. 833 alin. 2 Cod Civ.). De asemenea, art. 59 alin. 1 din Codul familiei prevede ca actiunea in stabilirea paternitatii copilului nascut in afara casatoriei, care este in mod neechivoc o actiune personala cu un continut esential mente nepatrimonial, apartine copilului si se exercita in numele sau, de catre mama sau de reprezentantul legal16. Solutia legiuitorului roman este conforma cu cea care se desprinde din art. 6 bis alin. 1 al conventiei de la Berna si are ca fundament repartizarea drepturilor morale in doua categorii: i) drepturi al caror exercitiu presupune o decizie pozitiva, o initiativa din partea celui care le invoca si care se bucura de recunoasterea acestor drepturi. Apartin acestei categorii drepturile prevazute de art. 10 lit. a), c) si e); ii) drepturi care presupun o interdictie opozabila erga omnes, menita sa protejeze calitatea de autor si integritatea si inviolabilitatea operei. Apartin acestei categorii drepturile prevazute de art. 10 lit. b) si d). Prin modificarea alineatului 2 al art. 1117 legiuitorul roman se alatura curentului favorabil care se manifesta in doctrina si practica, cat si in alte sisteme de drept, care admit ca dreptul de divulgare sa fie exercitat si de succesorii autorului. In dreptul francez18, in caz de inactiune sau abuz notoriu din partea mostenitorilor, precum si in lipsa acestora, la sesizarea ministrului culturii, Tribunalul de Mare Instanta poate lua masurile ce se impun in cauza. Dreptul autorilor de a trage foloase materiale de pe urma exploatarii operei create sunt drepturi subiective cu continut patrimonial, acesta fiind in ordine cronologica, primul recunoscut in favoarea creatorilor, drept ce se bucura de o recunoastere universala19. Existenta lor este conditionata de exercitarea de catre acesta a dreptului de a aduce opera la cunostinta publica si de a o exploata in beneficiul sau si al succesorilor sai. Drepturile patrimoniale, asa cum se desprinde din textul Legii 8/1996, are urmatoarele caractere20: a) caracter personal; b) caracter exclusiv; c) caracter temporar. In doctrina21 se sustine ca autorii de opere se bucura de urmatoarele drepturi patrimoniale: a) b) c) dreptul de a utiliza opera; dreptul de a consimti utilizarea operei de catre terti22; dreptul de suita;

Legea nr 8/1996 reglementeaza doua drepturi patrimoniale: a) dreptul de a decide utilizarea operei (art. 1216). Potrivit art. 12, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide daca, in ce mod si cand va fi utilizata opera sa, inclusiv de a consimti la utilizarea operei de catre altii. Potrivit acestui text legal, acest drept este un drept exclusiv, opozabil erga omnes. Acest drept are un continut juridic complex, in temeiul caruia autorului i se recunosc mai multe prerogative cum ar fi: dreptul de a decide daca opera va fi utilizata; dreptul de a decide cand opera va fi utilizata; de a decide modalitatile de utilizare a operei; de a consimti utilizarea operei de catre altii; de a beneficia de beneficiile materiale

rezultate din utilizarea operei; de a se opune utilizarii abuzive sau nelegale a operei de catre altii. b) dreptul de suita (art. 2123). Acesta confera autorului posibilitatea de a cunoaste unde se afla opera sa si de a incasa o cota din pretul de vanzare obtinut la ori ce act de revanzare a acesteia, ulterior primei instrainari a ei de catre autor. Acest drept are un domeniu limitat la operele de arta grafica plastica sau fotografica. Dreptul de suita este opozabil numai in cazul revanzarilor efectuate prin saloane, galerii, precum si ori carui comerciant de opere de arta.

REFERINTE BIBLIOGRAFICE 1. Carpenaru, St.D., Drept civil. Drepturile de creatie intelectuala, Universitatea Bucuresti, 1971, p. 7. 2. Legea 285/2004 publicata in M.O. nr. 587 din 30 iunie 2004, O. U.G. nr.123/2005 publicata in M.O. nr. 843 din 19 septembrie 2005. 3. Macovei, I., Protectia drepturilor intelectuale, Editura Junimea, Iasi, 1984, p. 16. 4. Francon, Curs de propriete literaire, artistique et industrielle, Litec, 1996, p. 5. 5. Eminescu, Y., Drepturile de autor, Editura Lumina Lex, 1997, p. 139. 6. Culegere de decizii pe anii 19521954, vol. I, pp. 2526. Prin De cizia de indrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem nr. VII din 29 decem brie 1952 sa statuat ca nu se pot acorda despagubiri pentru prejudicii morale. Sa sustinut ca ideea transformarii in bani a suferintelor morale este incom patibila cu principiile socialiste. Drept urmare, intreaga jurisprudenta si doc trina juridica, in perioada 19521989 au abdicat de la practica repararii banesti a daunelor morale. 7. Revizuire ce a intrat in vigoare la 1 august 1931. 8. Bodoasca, T., Dreptul proprietatii intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 28. 9. Idem. 10. Bodoasca, T., [3], p. 28. 11. Ros, V., [7], p. 107 12. Ros, V., [7], p. 107; Bodoasca, T., [3], p. 28. 13. Idem. 14. Bodoasca, T., [3], p. 28 15. Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2001, pp. 165167.

16. Bodoasca, T., [3], p. 29. 17. Alineatul 2 al art. 11 din Legea 8/1996, a fost modificat prin art. I pct. 7 din Legea 285/2004. 18. Art. 1212 si art. 1213 CPI. 19. Ros, V., [7], p. 126. 20. Idem. 21. Ibid., p. 128. 22. Acestei clasificari i sa facut urmatoarea critica (Bodoasca, T., [3], pp. 4243.): Ar fi de observat ca, in cadrul clasificarii ce o criticam, dreptul de a decide utilizarea operei presupune si dreptul autorului de a consimti la utilizarea acesteia de catre terti, iar modalitatile si formele prin care se poate exercita acest drept sunt limitativ enumerate de art. 13 din Legea nr. 8/1996. Deci, practic, este divizat nelegal si inadmisibil, dreptul autorului de a decide utilizarea operei. Nici sub aspect stiintific aceasta clasificare nu este la adapost de observatii cri tice, intrucat, inadmisibil, se pune pe acelasi plan generalul, adica dreptul au torului de a decide utilizarea operei cu specia acestuia, adica dreptul autorului de a consimti la utilizarea operei de catre altii.