Sunteți pe pagina 1din 6

~ Luceafarul ~

de Mihai Eminescu

Geneza
- publicat in 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare <<Romania Juna >> la Viena. - in august 1883 Convorbiri literare, Iasi. - In decembrie 1883 Titu Maiorescu publica poemul in prima si ultima editie a poeziilor antume eminesciene. Conceput inca din anii studentiei ( la Berlin), poemul Luceafarul reprezinta sinteza a 10 ani de munca creatoare.

Izvoare de inspiratie
Ca orice poet romantic, Eminescu a manifestat un interes constant pentru folclorul national. El a cules basme pe care le-a versificat, ulterior le-a modificat atat continutul cat si semnificatia in raport cu universul sau poetic. Astfel, Eminescu a prelucrat un basm romanesc, intitulat Fata in gradina de aur, care aparuse intr-un memorial de calatorie, realizat de germanul Richard Kunish (1861). Poetul transforma povestea folclorica in meditatie filozofica, fata de imparat este mentinuta ca eroina, dar isi dubleaza identitatea (feminitatea ideala feminitatea telurica), zmeul dispare ca personaj malefic si in locul lui este conceput Luceafarul (si in ipostaza lui Hyperion), reflectand conditia geniului in lumea comuna si neimplinirea dragostei intre doua fiinte apartinand unor lumi ireconciliabile. De asemenea, poetul a modificat si finalul, deoarece caractetul indicativ al zmeului nu era compatibil, in viziunea eminesciana, cu trasaturile omului superior. Motivul zburatorului este prezent in prima parte a poemului filozofic, in care este imaginat visul erotic al fetei de imparat ajunsa la varsta iubirii.
1

Eminescu prelucreaza si motive mitologice grecesti (Platon), precum mitul androginului si indiene (Poemele Vedelor), referitoare la geneza lumii. In plus in conceptia indienilor, timpul nu mai are o curgere lineara, ci urmeaza traectoria unui cerc, in care viata si moartea, trecutul si viitorul sunt momente ale unui prezent continuu. Astfel este posibila in poem calatoria in timp si spatiu a lui Hyperion, care se intoarce la geneza si apoi ajunge in chaos. In ceea ce priveste izvoarele filozofice, sunt folosite concepte din lucrarea lui A. Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, si anume cele referitoare la distinctiile dintre omul comun si cel de geniu.

Geniul
- se distanteaza de semeni prin: - inteligenta - putere de obiectivare - setea de cunoastere - capacitatea de a-si depasi conditia - forta de sacrificiu pentru indeplinirea idealurilor sale - singuratate sociala - aspiratia spre absolut - capacitatea contemplativa

Omul comun
- se caracterizeaza prin: - mediocritate - subiectivitate in analiza realitatii - incapacitatea de a-si depasi sfera ingusta de actiune - vointa oarba de a trai - dorinta de a fi fericit in sensul implinirii omenesti - socialitate in exces, traieste sub semnul norocului - instinctualitate

Tema poemului
Cea mai veche interpretare a intelesurilor poemului ii apartin lui Eminescu insusi, fiind notata intr-o fila de manuscris. intelesul alegoric ce i-au dat [legendei] este ca, daca geniul nu cunoaste moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Din perspectiva acestei marturisiri, Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului si rostului geniului in lume.

Structura
In cele 98 de strofe, poemul Luceafarul include 4 tablouri ample, structurate in doua serii antitetice: terestru cosmic; uman fantastic. Tabloul I cuprinde o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte, apartinand unor lumi diferite. Comunicarea dintre indragostiti se realizeaza in somn, prin intermediul visului. Tabloul II dezvolta bine un alt moment de dragoste, sub forma unei idile intre individualitati pamantene. Intr-un cadru terestru si intr-o atmosfera intima, se produce comunicarea directa intre fiinte de acelasi fel. Tabloul III prezinta calatoria Luceafarului in spatiul intergalactic si dialogul sau cu tatal ceresc. Intr-un cadru cosmic si o atmosfera glaciala, Demiurgul si Hyperion isi expun argumentele distincte despre nemurire, cunoastere si sensul vietii omenesti. Tabloul IV releva fericirea cuplului omenesc datorita iubirii implinite sub semnul caracteristic al norocului si retragerea Luceafarului in lumea careia ii apartine.

Incadrarea estetica
Ca specie literara este un poem liric, schema epica fiind doar cadrul pe care se grefeaza proiectia lirica si filozofica Personajele si intamplarile sunt doar niste simboluri, metafore care incifreaza idei filozofice, atitudini, sentimente, viziuni asupra existentei. Interferenta genurilor, o constanta a romantismului, genereaza profunzime textului si infuzeaza continutului semantic posibilitati variate de interpretare: - o poveste de iubire - o alegorie pe tema geniului - o poezie cu viziune simbolica epicul validat de firul epic liricul validat de proiectia lirica si filozofica dramaticul validat de: - succesiunea de scene in care dialogul este element constitutiv - categoria dramaticului ca substanta (intensitatea trairilor sufletesti)

Analiza tablourilor
Tabloul I (strofele 1-43) - cadru: teluric si astral - prezinta inlantuirea dintre Luceafar si fata de imparat. Versurile incipit preiau niste formule sablon specifice basmului, cu scopul de a plasa intamplarile intr-un cadru mirific si de a avertiza cititorul asupra caracterului fantastic. Se valideaza si sursa de inspiratie, basmul. Inca din prima strofa este descrisa fata
3

printr-un epitet individualizator Dupa indelungi cautari (ghiocel, dalie, grangure, giuvaier), poetul alege aceasta forma de superlativ absolut o prea frumoasa fata pentru individualizarea fetei. Portretul ei este completat in cea de-a doua strofa prin epitete calificative si o dubla comparatie una la parinti/ Si mandra-n toate cele/ Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele, care reusesc sa singularizeze fata, avertizand ca ea se afla mai presus de celelalte muritoare; unicizarea se realizeaza prin: - luna element astral - Fecioara domeniul religios Fata de imparat preia din atributiile esentiale ale acestora, caracterizandu-se prin frumusete si puritate, dominante ale idealului din anii de tinerete ai poetului, ipostaza angelica. Faptul ca nu este numita, arata pastrarea ei intr-un anonimat superior. Timpul comuniunii este visul, cel care face posibila vraja, incantatia magica (visand ale ei timple/. De factura romantica, visul faciliteaza invaluirea intre reprezentanti apartinand unor lumi diferite). Z. D. Busulenga considera ca visul este: - instrumentul care-l poate lega pe Luceafar de pamantul si iubirea muritorilor dupa care tanjeste. - modalitatea singurei comunicari posibile de sus in jos, intre doua lumi altfel inchise, punte unica a unei imposibile legaturi. Fata il vede pe Luceafar in oglinda, motivul specular (specus (lat) = oglinda) este asociat motivului dublului, sau reflex al macrocosmosului in microcosmos. Sufletul fetei reflecta prin oglinda aspiratia spre universal, spre depasirea propriei conditii. Aceeasi idee a aspiratiei spre absolut, dorinta imului comun de a-si depasi conditia stramta, limitata se regaseste si in vinovatia fetei: Si viata-mi lumineaza!. Intruchiparile antropomorfe se vor realiza urmand procesele nasterii elementelor cosmosului si din elemente ale cosmosului. Prima ipostaza se realizeaza avand la baza apa element acvatic (leagan cosmic, spatiu matern). Prima intruchipare antropomorfa, in ipostaza angelica este rezultatul utilizarii epitetului cromatic (par de aur, moale), a comparatiei (Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara), care evidentiaza albeata fetei, lipsa sangelui, a lichidului vital, glacialitatea, validand astfel statul de faptura nepamanteana . In portretul sau , Eminescu asociaza elemente antitetice (Un mort frumos cu ochii ei/ Ce scanteie-n afara) punctand pecetea geniului eminescian. Cea de-a doua intrupare se realizeaza prin regresiune in mare noapte cosmica, aceea care preceda creatia universului: Si din a chaosului vai/ Un mandru chip se-ncheaga. Este o metamorfizare daimonica, purtand semnele demonilor razvratiti de tip romantic. Epitetele cromatice (negru giulgi, marmoreele brate) si calificativele (trist si ganditor) construiesc portretul fizic si moral. Epitetul cromatic si palide la fata sugereaza din nou, nu neaparat lipsa vietii, ci crisparea interioara. Ochii mari si minunati vizeaza setea de absolut. Eminescu il intrupeaza astfel din neptunic si plutonic, il face concret si il pastreaza intr-o dramatica inconsistenta intre cer si pamant, intre inaltimi si adancimi abisale, motivul dominant care sta la baza celor doua intruchipari fiind motivul ingerului cazut.

Tabloul II (strofele 44-64) Cadrul este tehnic, poetul recurgand in prezentarea idilei Catalin Catalina pe un ton ironic pentru a persifla caracterul marginit si usuratic al acesteia. In antiteza cu Luceafarul, Catalin este un reprezentant al mediocritatii, are indeletniciri din cele mai josnice si origine precara (baiat din flori si de pripas). Fata de imparat isi pierde unicitatea, ea are nume, este o muritoare oarecare. Eminescu alege in mod voit doua derivate emotionale (Catalin - Catalina) pentru a sugera similitudinea (mitul androginului). Refuzul fetei (Ia du-t de-ti vezi de treaba) este un reflex al reactiei de orientare, manifestare tipica principiului feminin. Catalina constientizeaza ca omul nu poate atinge eternitatea decat parasind lumea vie, a fiintei (O, de Luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte). Traind sub semnul norocului (Ei, Catalin, acu-i-acu/ ca sa-ti inci norocul), Catalin incearca o forma de seducere erotica prezentandu-i fetei ritualul iubirii intr-un registru tipic popular, ca pe un joc, iubirea fiind vazuta aici sub aspect ludic. Tabloul III (strofele 65-85) Intr-un cadru astral, cu o tonalitate selenara, poetul prezinta calatoria intergalactica a Luceafarului si convorbirea cu Demiurgul. Aceasta calatorie se realizeaza nu numai in spatiu, cat si in timp, el trebuind sa se introduca in momentul Genezei, apoi Haos. In dialog, Luceafarul are o singura manifestare verbala, deoarece Demiurgul atotstiutor intuieste posibilele interventii ale acestuia. Replica Demiurgului este deschisa prin strigarea eroului pe numele Hyperion, nume care-i desemneaza esenta, in scopul de a-l trezi din grava uitare, din iluzia in care a cazut, reamnintindu-i obarsia celesta, natura lui superioara (hyper eon = cel care merge deasupra). Demiurgul nu poate interveni asupra unei ordini prestabilite asupra propriei sale creatii, deoarece acest lucru ar insemna o autoanulare. El recurge la un discurs abstract, cu referiri la cunoasterea absoluta, la puterea temporala, sensuri care se sustrag muritorilor de rand. Dorind sa infatiseze o drama a geniului insingurat si nefericit, Eminescu asimileaza si subliniaza simbolic si metaforic antinomii din filozofia lui Schopenhauer, statuate intre geniu si omul comun. Astfel, in conceptia Demiurgului, idealurile omului sunt efemere (Ei numai doar dureaza-n vant/ Desarte idealuri), sunt supusi sortii, predestinarii (Ei au doar stele cu noroc), in timp ce geniul este imuabil. (Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte) Tabloul IV (strofele 86-98) Cadrul este terestru si astral, iar tonul ironic, idila fiind privita detasat, rece. Lectia de cunoastere oferita de Demiurg l-a oprit pe Hyperion de la decadere, reproiectandu-l in solitudinea conditiei sale. Cadrul terestru este punctat de aceleasi elemente tipice romantismului erotic eminescian (sara, apa, luna), revenindu-se la atmosfera de basm initiala.
5

Chemarea fetei nu mai are valoarea unei incantatii, ci reprezinta doar dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si asigura fericirea prin protectia unei stele cu noroc. Metafora chip de lut cu care Luceafarul se adreseaza fetei, trimite la precaritate efemeritate. Astrul se raporteaza la lumea umanului prin simbolul cerului semnificand inchidere, limitare. In final el constientizeaza apartenenta la lumea superioara, filozofica.