Sunteți pe pagina 1din 109

Generalitati

Dat fiind specificul temei, complexitatea standardelor de calitate, evoluia acestora, politica n domeniul calitii, intrarea Romniei n Uniunea European, libera circulaie a mrfurilor, concurena acerb a serviciilor i a mrfurilor pe piaa european i mondial, identificarea importanei deosebite pe care o au serviciile prestate n principal ntreprinderilor asupra dezvoltrii economice de ansamblu a unei ri, n contextul preponderenei sectorului serviciilor n formarea Produsului Intern Brut al rilor dezvoltate, ancorarea realitilor economiei romneti n contextul actual al dezvoltrii economiei mondiale, gsirea unor ci de perfecionare a serviciilor destinate pieei afacerilor, care s poat avea o larg aplicabilitate practic, lucrarea de fa este sintetizat n trei capitole tratate pe consideraii de text i doctrin economic. Pentru a obine o imagine de ansamblu asupra calitii i competitivitii, la nivel internaional i n Romnia, fa de abordrile i practicile managementului calitii produselor i serviciilor oferite, lucrarea efectuat a pornit de la analiza preocuprilor actuale privind asigurarea calitii serviciilor n Uniunea European i la nivel internaional. Competitivitatea este un proces complex, ndelung dezbtut de economitii din ntreaga lume. El exprim la un nivel general capacitatea firmelor, persoanelor, economiilor, regiunilor de a se menine n competitia derulat la nivel intern i internaional i de a obine avantaje economice din acestea. Uniunea European are preocupri specifice n domeniul creterii competitivitii organizaiilor prin promovarea calitii, crend cadrul legislativ i instituional pentru atingerea acestui obiectiv. n cadrul lucrrii, o atenie deosebit a fost acordat analizei orientrilor politicii Uniunii Europene n domeniul managementului calitii. Astfel, s-a putut constata c Uniunea European se orienteaz, n prezent, spre promovarea unei politici ambiioase n domeniul calitii, care s fac posibil creterea substanial a competitivitii economiei Statelor Membre. Pentru a avea o politic a calitii la nivelul ntreprinderii sunt imperios necesare strategii i tactici bine fundamentate sub aspectul scopurilor i obiectivelor urmrite i al resurselor necesare. Strategiile privind calitatea ntr-o ntreprindere reprezint un ansamblu de decizii clare privind operaiuni i aciuni, posibiliti i aranjamente stabilite pentru alocarea i utilizarea resurselor disponibile n vederea atingerii unor obiective i scopuri privind obinerea

de oportuniti sporite n mediul concurenial. Elaborarea strategiilor este complex, misiunea calitii fiind de a face fa concurenei. Majoritatea abordrilor moderne cu privire la comerul internaional susin necesitatea reconsiderrii principiului static al avantajului comparativ de inspiraie ricardian. ns, cel mai adesea, reformularea teoriei avantajului comparativ nu este rezultatul construirii explicaii tiinifice alternative, ci mai degrab consecina unui proces lingvistic de inventare de neologisme i a unor interpretri considerate noi (a se vedea literatura dedicat noii economii), presupuse mai adecvate evoluiilor economice actuale: avantaj competitiv, competitivitate, competitivitate naional etc. Asemenea opinii justific respingerea avantajului comparativ prin caracterul tradiional al factorilor de producie i diferenelor de productivitate i de cost pe care acesta se bazeaz, abordri analitice care, din perspectiva aa-zisei noii-economii, sunt considerate retrograde i pe cale de dispariie. Cu toate acestea, analiza modern a competitivitii i a avantajului competitiv, considerat alternativa necesar a teoriei avantajului comparativ, este circumscris acelorai categorii economice de cost i de productivitate, cel puin prin nsi definirea general a competitivitii drept capacitatea de a obine o productivitate nalt. Recunoaterea dualitii avantajului competitiv porterian (prin costuri i prin difereniere) determin, n ultim instan, recunoaterea materializrii acestuia ntr-un plus de productivitate fa de firmele concurente. De asemenea, simt nevoia s adaug faptul c realitile noii-economii nu sunt i nici nu pot fi subordonate altor principii dect cele pe baza crora s-a format i a evoluat societatea uman de-a lungul istoriei sale: drepturi de proprietate, diviziunea muncii i cooperarea social prin schimb, n cadrul procesului. Pentru a dezvolta o afacere de success trebuie ca firma sa poata sa se adapteze rapid oricaror schimbari survenite in mediul de afaceri in care activeaza. Conceptul de marketing are ca element central satisfactia consumatorului si nu maximizarea profitului. Cu alte cuvinte, organizatiile ar trebui orientate catre intelegerea si satisfacerea prompta si eficienta a nevoilor consumatorului, astfel incat sa le fie aduse beneficii atat lor cat si clientului. Pe de alta parte, rareori o organizatie este singura pe piata. n aproape toate cazurile vor exista si alte organizatii care ofera produse asemntoare unor clieni asemntori. Aceste alte organizatii sunt concurenii, si obiectivul lor este acelai: de a crete,

a face bani i de a reui. Eficace, afacerile se rzboiesc, lupt s ctige aceeai resurs i teritoriu: clientul. i ca n rzboi, este necesar a nelege inamicul. Concurentul poate avea secrete care vor face diferena ntre profit i pierdere, expansiune sau faliment pentru afacere. Identificarea acestor secrete este astfel cruciala pentru supravieuirea afacerii. Deci, modul in care firma actioneaza trebuie sa tina seama si de concurenta. Multe companii au dezvoltat, in acest sens, un sistem de inteligenta competitiva, un produs si in acelasi timp un proces care are un singur obiectiv: sa dezvolte strategii si tactici necesare pentru a transfera partea de piata profitabila si consistenta de la concurenti la companie. IC a suferit o crestere de interes n anii receni, un interes parial alimentat de sporirea disponibilitatii informaiilor (explozia de informaie) i o marire reflectatata n rspndirea bazelor de date comerciale in intreaga lume. Din punct de vedere competitiv, niciodata nu au existat atat de multe prilejuri sau pericole. Firmele japoneze folosesc universitile noastre ca pe o unealta competitiva prin infiintarea programelor de cercetare. Pentru prima dat n istorie, crile i populaia cult s-au reunit. Cam n acelai mod, accesul la informaie mputernicete corporaia modern sa se neleaga pe ea nsai i piata tinta mai mult dect nainte. Termenul de inteligenta competitiva este adesea vazut ca fiind sinonim cu analiza competitorilor, dar inseamna mai mult decat atat; este vorba despre o amplificare a competitivitatii organizatiei in raport cu actualii si potentialii concurenti, care pot fi: alte alte organizaii organizaii ce ce ofer ofer produse servicii sau i servicii identice acum acum produse asemntoare

organizaii ce vor oferi servicii i produse identice sau - similare n viitor

- organizaii care pot scdea nevoia pentru un produs sau - serviciu

1. DEFINIREA COMPETITIVITATII

Competitivitatea este un concept complex, indelung dezbatut de economistii din intreaga lume. Fiind indisolubil legat de notiunea de competitie, el exprima la un nivel general, capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor, regiunilor de a se mentine in Definirea competitia derulata la un nivel intern si/sau mai ales international si de a obtine avantaje economice (si nu numai), in conditiile unui anumit mediu de afaceri. competitivitatii la nivel de firma este relativ usor de realizat dupa parerea profesorului Carbaugh de Washington University. In opinia sa o firma este competititva daca produce bunuri si servicii de o calitate superioara sau la un pret mai scazut decat competitorii sai interni sau externi. Din punctul de vdere al unei natiuni insa, competitivitatea poate fi definita in multiple feluri. Toate aceste abordari si clasificari au un numitor comun acestea exprima capacitatea si abilitatea tarii respective de a utiliza in mod eficient oportunitatile de pe piata mondiala.. In conceptia clasicilor economiei politice, manifestarea cererii si a ofertei intemeiata pe libera iniiativa, generata de proprietatea privata, neglijeaza factoriii de timp si de loc. Prin insusi faptul ca echilibrul economic se asigur numai prin sistemul si mecanismul pietelor, agentii economici sunt condamnati la pasivitate, acestia avand asigurat fie avantajul cornparativ absolut fie pe cel relativ. In teoria moderna asa cum remarca economistul austriac Peter Schifico competitia coexista cu elemente monopolistice, ea este deci multiforma, caci nu se manifesta doar prin preturi, ci in egala masura, prin modul de a produce, prin calitatea produsului, prin politica de vanzari si poli/compatitie ( concurenta ) este imperfecta si, prin insusi acest caracter, ea este dinamica si efectiva Aceasta optica, specifica perioadei contemporane cu privire la competitivitate, ar putea fi considerata baza conceptului avantajului competitiv. Doua caracteristici ale competitivitatii aratate vor fi valorificate pentru definirea avantajului competitiv si al masurilor ce trebuie adoptate pentru ca o tara ( o economie) sa-l obtina : caracterul multifactorial si caracterul procesual, la interferenta dintre intern si extern, dintre productivitatea folosirii factorilor de productie disponibili in cadrul economiei de referinta si eficienta cu care se deruleaza relatiile comerciale intertari.

O definitie a competitivitatii internationale, care corespunde stadiului actual, a fost mentionata economistul R. Carbaugh Competitivitatea internationala reprezinta capacitatea unei tari, in conditiile pietei libere si ale unei concurente corecte, de a concepe, produce si comercializa bunuri si servicii fie de o calitate superioara, fie la un pret inferior fata de produsele si serviciile oferite dea alte tari . Oferirea de bunuri si servicii de o calitate superioara este in mod clar o problema legata de competitivitate. Cu toate acestea, asupra ultimei parti a definitiei / aceea legata de pret / pot fi luate in consideratie si alte opinii. Astfel, exista parerea ca, dorinta unor tari de a obtine preturi mari la produsele comercializate pe piata mondiale reprezinta un obiectiv mult mai atractiv si, deci, o dovada mult mai evidenta a competitivitatii, decat vanzarea la preturi mici. Daca asociem un produs specific zilelor noastre, calculatorul, cu teoria lui Vernon. vom putea observa o serie de elemente care sustin caracterul multifactorial al compeititivitatii, ca si cel procesual. Astfcl, banalul calculator de buzunar. care a fost inventat a inceputul anilor 60 si care se vindea de ctre producatorii americani cu 1000 de dolari bucata, avea a inceputul anilor 70 un pret de aproximativ 400 USD, pentru ca apoi sa scada in urmtorii ani pana la un pret de 10-20 de dolari, ceea ce a fcut ca productia sa sa fie abandonata practic de cei care lau lansat. Daca pentru un producator din Asia de S-E, America Latina sau Europa Est, un pret al calculalorului de 10 USD, poate fi competitiv pentru companii precum Texas Instruments, Hewlett Packard sau Casio, acest nivel de pret este neremunerator. Avantajul competitiv al firmelor aflate in avangarda progresului tehnic, se afla in ramurile de varf, in care avansul tehnologic permite obtinerea de preturi pe masura si nu in ramurile. cu tehnologie standardizat. Pot fi distinse cel putin doua abordari principale ale conceptului de compctitivitate asa cum le defineste un alt economist anglofon, Kirsty Hugues : O prima abordare priveste competitivitatea ca o chestiune de eficienta relativa, static sau dinamica. Aceasta se poate cuantifica pe baza nivelurilor de perforananta (nivelul productivitatii. cresterea competitivitatii, etc.). A doua abordare considera competitivitatea ca pe o reflectare a performantelor in comertul international (performant masurate sub forma cotelor detinute pe pietele de export, fie sub forma gradului de penetrare a a importului).

Exista numeroase alte definiri ale competitivitatii. De pilda, OCDE o defineste astfel : capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor. Statelor sau organismelor supranationale, aflate in competie interntionala, de a asigura in nod sustinut un venit ridicat din valorficarea factorilor de productie, precum si venit superior din valorificarea fortei de munca. Aceasta definire, reliefeaza in mod clar impactul determinant pe care competitivitatea unei natiuni il are asupra nivelurilor veniturilor si implicit asupra nivelului de trai din tara in cauza. Deci se pune accent pe finalitatea sociala a cresterii cometitivitatii. O alta definitie a fost data de Directia Generala pentru Probleme Economice si Financiare de pe lnga Comisia Europeana. Competitivitatea - subliniaza specialistii Comisiei Europene - este capacitatea unei tari de a realiza coordonarea cresterii economice cu echilibrul extern ; la baza performantelor externe a tarilor industrializate sta importanta fundamentala pe care o are comertul international. Totusi, accentuand rolul pe care il detine diferientierea produselor in strategia conmpetitiv a firmelor, economia industriala a limitat acest tip de abordare, considerand ca el nu constituie o baza adecvata pentru o evaluare cuprinztoare a competitivitatii. Aceasta definitie pune accentul. in primul rand, pe largirea spectrului variabilelor ce trebuie luate in considerate in analiza compctitivitatii (productivitatea, inovatia tehnologica. investitiile in calimtaul fizic si uman. politici structurale ...). In al doilea rand, aceasta definitie privestc cumpetitivitatea prin prisma raportului dintre cresterea economic si echilibrul exten. Competitivitatea nu este insa un joc cu suma nula, in sensul ca natiunile beneficiaza de pe urma cresterii economice inregistrate de alte natiuni. Aceasta deoarce crcsterea econonic dintr-o annumita parte a lumii, determina deschiderea de noi piete de desfacere. pentru produsele si serviciile provenind din alte parti, precum si formarea surselor de aprovizionare ale acestora din urma Astfel, a fi competitiv nu inseamna a determina dezavantaje pentru ceilalti parteneri comerciali, ci a creste si utiliza pe deplin avantajul propriu. Competitivitatea este un concept complex, ndelung dezbatut de economistii din ntreaga lume. El exprima la un nivel general capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor, regiunilor de a se mentine n competitia derulata la nivel intern si international si de a obtine avantaje economice din acestea. Competitivitatea sugereaza siguranta, eficienta, calitate,

productivitate ridicata, adaptabilitate, reusita, management modern, produse superioare, costuri scazute. Forta competitiva a unei firme rezida n avantajele competitive si n componentele distinctive pe care le poseda n raport cu alte firme concurente. Pentru a considera o firma competitiva este necesar sa se efectueze o analiza riguroasa att a firmei ct si a mediului de activitate a acesteia. n paginile ce urmeaza, voi vorbi despre competitivitate si numeroasele ei definitii, despre factorii determinanti ai acesteia, despre specificul competitivitatii n turism si voi exemplifica care sunt cativa dintre indicii de masurare ai competitivitatii. Termenul competitivitate cuprinde o arie foarte larga, de aceea exista numeroase definitii ale competitivitatii, dupa cum urmeaza: - competitivitatea unei firme reprezinta capacitatea acesteia de a cstiga n conditii de concurenta, de competitie, pe piata interna sau externa. Ea este legata de obtinerea de bunuri si servicii, desfasurarea unor operatiuni comerciale sau financiare, prestari de servicii de nalta calitate si la costuri reduse comparativ cu concurentii, ceea ce asigura patrunderea, mentinerea si consolidarea pe o anumita piata, n raport cu alte produse sau servicii similare; - n opinia profesorului Carbaugh de la Washington University o firma este competitiva daca produce bunuri sau servicii de o calitate superioara sau la un pret mai scazut dect competitorii sai interni sau externi, n timp ce competitivitatea internationala reprezinta capacitatea unei tari, n conditiile pietei libere si ale unei concurente corecte, de a concepe, produce si comercializa bunuri si servicii fie de o calitate superioara, fie la un pret inferior fata de produsele si serviciile oferite de alte tari; - din punctul de vedere al unei natiuni, competitivitatea exprima capacitatea si abilitatea unei tari de a utiliza n mod eficient oportunitatile de pe piata mondiala; - OCDE defineste competitivitatea ca fiind capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor, statelor sau organismelor aflate n competitie internationala, de a asigura n mod sustinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de productie precum si un venit superior din valorificarea fortei de munca ; - o alta definitie a fost data de Directia Generala pentru Probleme Economice si Financiare de pe lnga Comisia Europeana. Competitivitatea, subliniaza specialistii Comisiei Europene este capacitatea unei tari de a realiza coordonarea cresterii economice cu echilibrul extern; la baza performantelor externe ale tarilor internationalizate stnd importanta

fundamentala pe care o are comertul international. Totusi, accentund rolul pe care l detine diferentierea produselor n strategia competitiva a firmelor, economia industriala a limitat acest tip de abordare considernd ca el nu constituie o baza adecvata pentru o evaluare cuprinzatoare a competitivitatii. Aceasta definitie pune accentul n primul rnd pe largirea spectrului variabilelor ce trebuie luate n considerare n analiza competitivitatii (productivitatea, inovatia tehnologica, investitiile n capitalul fizic si uman, politici structurale). Noi intrri pe piat, consolidarea global a industriilor/domeniilor, noi modele de business, structuri ale costurilor alterate radical si schimbri majore in echilibrul puterii, in cadrul diverselor domenii toate sunt exemple ale tipurilor de miscri pe care ne asteptm s le trim sau s le intlnim. Strategiile pe care le urmeaz companiile in prezent vor influenta, cel mai probabil, in mod dramatic rezultatele acestora pentru urmatorii 10 ani. Schimbrile rapide care au loc in pieele externe, combinate cu competitia reactiv i cu eforturile de a optimiza talentele deja existente in companie creeaz mari posibilitti de construire a unui avantaj competitiv durabil pentru companiile cu viziunea si curajul de a le urma.

1. Definitie ,,Avantajul competitiv Prin avantajul competitiv desemnam realizarea, de catre o firma, a unor produse sau servicii superioare dintr-un punct de vedere semnificativ pentru consumatori, comparativ cu ofertele de articole similare ale majoritatii concurentilor. O alta precizare are in vedere obtinerea efectiva a avantajului competitiv. Generic, sursa poate fi una singura inovare fireste, in sensul cel mai larg al notiunii, inovarea se poate referi deci, la innoirea produsului, tehnologiei, echipamentelor, proprietarului, managementului, comercializarii, finantarii, personalului, informatiilor etc. De fapt, prin operatiunea strategica se prevede tocmai modalitatea de inovare, prin care se realizeaza avantajul competitiv. Logica avantajului competitiv a constituit subiectul a numeroase controverse. Cele mai frecvente raionamente din domeniul comerului internaional invoc avantajele competitive deinute de o industrie sau alta n vederea justificrii poziiilor economice ale acestor industrii

i, mai ales, a politicilor naionale (protecioniste) de susinere a domeniilor respective. 2.Conceptul de avantaj competitiv Potrivit introspeciilor conceptuale ntreprinse de Jeremy Klein, conceptul de avantaj competitiv este insuficient definit, n ciuda ubicuitii sale: investigarea istoric a conceptului de avantaj competitiv dezvluie faptul c acesta nu apare n nici o scriere a lui Michael Porter nainte de 1985, fiind menionat ns de ali autori, n studii anterioare .Mai mult dect att, n prefaa lucrrii sale de referin, The Competitive Advantage (1985), Porter reamintete c ntr-o lucrare anterioar, Competitive Strategy (1980), a descris trei strategii generice pentru dobndirea avantajului competitiv (Porter; 1985:XV), ns, este surprinztor faptul c lucrarea din 1980 nu ncorporeaz conceptul n discuie. De altfel, n cele dou lucrri menionate, o diagram virtual identic surprinde pe abscis, ntr-o prim versiune, avantajul strategic (Porter; 1980:39) i mai apoi avantajul competitiv (Porter; 1985:13). Numeroase abordri critice subliniaz c, n cel mai ru caz, avantajul competitiv nu este nimic mai mult dect o tautologie: firmele de succes sunt performante deoarece dein avantaj competitiv care, n schimb, nu este definit dect prin calitatea firmelor de a obine succese economice. De altfel, n tentativa sa de elucidare a acestui concept, Porter arat c avantajul competitiv se nate, n mod fundamental, din capacitatea unei firme de a crea pentru clienii si o valoare superioar costului ocazionat de producerea acestei valori (Porter; 1985:3)3. Conform Dictionarului Explicativ al limbii romane, prin competitivitate se intelege insusirea unui mediu in care se poate concura, care suporta concurenta. Insa aceasta afirmatie este mult prea generala pentru a intelege exact care este rolul competitivitatii in viata economica actuala. In Dictionarul Enciclopedic, competitivitatea este privita ca fiind capacitatea unor produse sau servicii de a face fata concurentei, definitie ce restrange putin limitele generalului, dar nici aceasta nu este suficienta Specialistii in domeniu nu au ajuns la o parere unanima in privinta competitivitatii, dar cu totii inteleg prin aceasta pozitia intreprinderii pe piata, sustinuta prin : - cresterea nivelului calitatii produselor combinat cu un nivel minim al costurilor; - pastrarea calitatii la un nivel stabil avnd nsa ca restrictie cresterea productivitatii;

- reducerea costurilor de realizare a produselor sau de prestare a serviciilor, cresterea gradului de utilizare a materialelor, considerarea rolului cercetarilor de piata si a preferintelor clientilor; - spor de performante tehnice si economii de exploatare oferite de producatori pe piata, fata de alte produse sau servicii similare sau considerate standard; - capacitatea organizatiei de a cstiga n conditii concurentiale pe piata interna si externa. Conceptul de competitivitate a aparut in literatura economica din ultimele decenii, nu prin traducerea, cumva, a notiunii ,,competition, denumirea engleza a concurentei, ci datorita nevoii unui instrument mai precis de analiza economica, folosit n modelele prospective de crestere economica a tarilor, n conditiile deschiderii lor tot mai largi spre exterior. n al doilea rnd, este vorba de legatura organica a conceptului de competitivitate cu teoria costurilor comparative si a avantajelor relative. n lupta de concurenta, tot mai acerba si mai complexa n timp, mai ales n cadrul diferitelor organizatii integratoare internationale, tarile si marile firme corporatiste, ca sa evite nfrngerea si sa cstige pozitii favorabile pe piata interna si externa, au nevoie nu de orice avantaje relative, ci de unele care, prin marimea lor, sa le asigure competitivitatea; au nevoie, asadar, de avantaje relative competitive performante. Modalitatile de sporire a competitivitatii microeconomice fac, n primul rnd, obiectul preocuparilor ntreprinzatorului privat, desi nici cel ce gestioneaza treburile publice parlament, guvern - nu se poate dezinteresa de abordarea acestei probleme ntr-un cadru global. Aceasta deoarece competitivitatea se genereaza la nivel micro, dar se sustine si se consolideaza la nivel macro. Competitivitatea reprezinta aptitudinea firmei sau a economiei nationale de a crea surplus economic, adica profit. Este vorba de un profit care se prevede n strategia dezvoltarii firmei sau a economiei nationale si care se obtine ca rezultat scontat al prevederilor. n acest caz, unitatea economica, producnd profit, este eficienta si, n principiu, poate fi concurentiala. nvinge, de regula, cel care, fata de adversarii lui concurentiali, a produs un surplus economic mai mare, numit surplus economic performant concurential. S-a constatat ca in legatura cu competitivitatea exista un concept cu dubla functie: de apreciere (evaluare) a evolutiei organizatiei pe piata si de orientare pe diverse cai (calitate, pret, cost, fiabilitate, schimbare) a evolutiei acesteia n conditii de competitie.

Competiia este un fenomen natural, prezent dintotdeauna in lumea inconjuratoare, ea necaracterizand doar viata economica ci regasindu-se si in sfera socialului. Primul adevar fundamental este acela ca, competiia, neputand fi nici creata, nici distrusa, ea doar se transforma, si daca ea dispare dintr-o anumita zona a vietii ea apare in chip logic, in aceeasi cantitate, in alta zona1. Cel de-al doilea este exprimat printr-o sentinta clasica din gandirea economica anglo-saxona: ,,Competition is a game with winners and losers2. Transfigurarea surplusului de competiie poate fi redat astfel: Transfigurarea Forma economica Efectele pozitive principale Efectele negative principale Spatial-extensiva export Cresterea resurselor Somaj Spatial-intensiva consum Dezvoltarea pietei interne Probleme sociale Temporara investitii Perspective mai bune de competitivitate Probleme ecologice Legea transformarii competiiei in competitivitate se poate exprima astfel: Competiia economica la interior se transforma in competitivitate la exterior. Cu cat este mai intensa competitia economica (presupus loiala) la nivel nanoeconomic, cu atat e mai mare competitivitatea intreprinderii la nivel microeconomic. Modalitatile de sporire a competitivitatii microeconomice fac, in primul rand, obiectul preocuparilor intreprinzatorului privat, desi nici cel ce gestioneaza treburile publice parlament, guvern nu se poate dezinteresa de abordarea acestei probleme intr-un cadru global. Din punct de vedere microeconomic, competitivitatea se poate defini drept capacitatea unei structuri microeconomice ( unitate, firma )de a castiga sau apara un segment de piata1. In perspectiva medie si lunga, ceilalti parametrii pe care suntem tentati sa-i asociem conceptului de succes economic sunt subsumati parametrului segment de piata. Pe o piata matura, stabila, o intreprindere competitiva, adica avand un segment de piata mare ori in crestere, are automat profituri pozitive stabile, o tehnologie moderna, o organizare corecta a productiei si propia ierarhie ponderata a factorilor care contribuie cel mai mult sau cel mai putin la pozitia competitiva si avantajul competitiv. Din punct de vedere macroeconomic, competitia se poate defini drept capacitatea unei structuri macroeconomice de a castiga sau apara parti din piata la exterior si la interior. Simplificat, competitivitatea macroeconomica inseamna capacitatea de a-ti extinde exporturile in alte tari si de a limita importurile in propria tara. La o analiza mai atenta, in definirea competitivitatii macroeconomice intra si structura importurilor si a

exporturilor: o tara care are importuri importante, dar predominant de materii prime, importuri care se regasesc intr-un export de asemenea masiv de produse inalt prelucrate, este fara indoiala o tara competitiva. Principii ale competitiei care genereaza competitivitate Competitia economica se desfasoara intr-un mediu restrictiv, natura ori societatea impunand conditii limitative activitatii economice. Restrictiile tari pot fi considerate cele militare, politice, legale, fiscale, unele forme extreme ale luptei sindicale etc. Competitivitatea reprezinta un factor motor pentru dezvoltarea societatii economice. n acelasi timp, nu poate fi neglijata importanta acesteia n viata sociala. Oamenii, priviti fie n calitate de cetateni, fie de agenti economici, vor cauta permanent sa-si depaseasca limitele, sasi dezvolte competentele si sa se perfectioneze ntr-un anumit domeniu. Fiind un factor de progres incontestabil, concurenta trebuie cunoscuta, nteleasa si, mai ales, mentinuta n limitele fairplay-ului. Pentru un agent economic, competitia reprezinta, cu siguranta, un factor mobilizator, care l va determina sa se adapteze la mediul de afaceri si, n acelasi timp, sa progreseze. Concept economic bine cunoscut, concurenta capata noi valente atunci cnd se ncearca ntelegerea acestui fenomen prin prisma marketingului, a conceptelor si metodelor specifice acestei stiinte. Deoarece concurenta joaca un rol extrem de important n procesul de implementare al strategiilor de marketing, am considerat a fi utila conceperea acestei lucrari din perspectiva unui demers strategic ce trebuie avut n vedere de catre managerii si specialistii n marketing, ce si desfasoara activitatea n cadrul unor piete globale, dinamice si puternic concurentiale. Abordarea competitivitatii prin prisma avantajelor strategice reprezinta o perspectiva moderna de tratare a acesteia. Potrivit lui M.E. Porter, performanta superioara este, adesea, efectul detinerii unor avantaje competitive si nicidecum cauza acestora. Asadar, construirea si mentinerea durabila a avantajelor competitive reprezinta o conditie esentiala pentru obtinerea unor performante superioare, pe termen lung.

Componentele competitivitii Definit ca fiind gradul n care o naiune, n condiii de pia liber i onest, poate s produc bunuri i servicii care s treac proba pieelor internaionale, reuind n acelai timp s menin i s sporeasc venitul real al cetenilor si: competitivitatea este deci o provocare care se aplic nu numai n cazul naiunilor ci i al tuturor regiunilor i oraelor/staiunilor din lume. O ntreprindere este competitiv pe o anumit pia atunci cnd reuete s obin anumii indicatori economici: cifra de afaceri, profit, segment de pia comparabili sau superiori celor ai altor ntreprinderi concurente, ce acioneaz pe aceeai pia. Competitivitatea este o noiune complex fiind influenat, n mare msur, de capacitatea de a nelege i de a se adapta ct mai corect la lumea care o nconjoar. Ea poate fi privit att global ct i la nivelul fiecrei componente. Astfel, specialitii au evideniat faptul c, competitivitatea global a unei firme este determinat de competitivitatea fiecreia dintre urmtoarele componente/categorii de competitivitate: global, financiar, comercial, uman, managerial, tehnic, organizaional Competitivitatea global a unei firme reprezint potenialul ei i presupune efectuarea unui diagnostic sau a unui inventar critic al capacitii de care dispune, adic al forelor de care dispune i a slbiciunilor tuturor componentelor firmei, cu referire special la factorii cheie de succes i la concurent. Ea depinde de buna funcionare a ansamblului componentelor sale. Competitivitate financiar este dat/exprimat de capacitatea ntreprinderii de a realiza o serie de indicatori: mrimea profitului, capacitatea de autofinanare, suma i scadena mprumuturilor, potenial de randament financiar: rentabilitatea capitalurilor proprii, potenialul de solvabilitate: aptitudinea de a face fata la rambursri. Competitivitate comercial : este evideniat de: partea de pia deinut, evoluia cifrei de afaceri, pragul de rentabilitate, poziia n ciclul de viata pentru fiecare produs i notorietatea comercial: imaginea de marc, fidelitatea clienilor, coerena gamei de produse, nivelul bugetului publicitar .a. Competitivitate uman este rezultatul ndemnrii minii de lucru, nivelul de calificare, rata absenteismului, rata ncadrrii.

Competitivitate tehnic : este exprimat de natura echipamentului: vechime, performana, avans tehnic, importanta cercetrii-dezvoltrii, nivelul de automatizare, aprovizionarea, relaiile cu furnizorii, rotaia stocurilor. Competitivitate managerial este rezultatul profilul conductorilor: vrsta, experiena, studii, formare capacitatea de conducere: aptitudinea comandamentului, a delegrii, a negocierii, a spiritului de sinteza, valoarea colaboratorilor, gradul de coeziune al echipei. Competitivitate organizaional este influenat de forma structurii organizatorice, numrul nivelurilor ierarhice, natura delegrii deciziilor, gradul de descentralizare, circulaia informaiilor, gradul de integrare al indivizilor i serviciilor la obiectivele firmei, modalitatea finalizrii obiectivelor, modul de realizare al controlului, starea climatului social. Factorii determinanti ai competitivitatii Mutaiile intervenite la nivelul abordrii conceptului de competitivitate dinamic au fcut ca n literatura de specialitate s fie evideniate dou categorii de factori principali de competitivitate: factorii clasici i factorii eseniali. Factori clasici, la rndul lor, se grupeaz n dou categorii: factori cantitativi: preul, calitatea, strategia. Factorii cantitativi de competitivitate Succesul competitiv n condiiile restrictive ale economiei de pia, un produs care satisface aceeai nevoie dar este mai atractiv dect cel al competitorilor. Cei mai cunoscui/evideniai factori ai competitivitii sunt: calitatea i preul. Astfel, succesul poate fi obinut oferind acelai produs la un pre mai mic dect cel de pe pia, fie oferind produse , la acelai pre dar de o calitate perceptibil mai bun. De fapt aprecierea se face prin raportarea la ambii factori, factorul principal al competitivitii fiind raportul calitate/pre, factor care asemenea celor doi care l compun este eliminator. Acesta presupune: un pre acceptabil, convenabil, pe care consumatorul s-l poat raportul calitate/pre, costul, profitul, raportul cost/profit, volumul desfacerilor/ncasrilor i factori calitativi: economia de scal, tehnologia, managementul i

plti, pentru un produs s satisfac integral o anumit nevoie, iar calitatea oferit s nu scad sub calitatea limit cerut de condiia de utilizare normal a produsului / aducerea pe pia a unui produs la un pre acceptabil de ctre pia, la o calitate acceptabil, n condiiile unui raport pre calitate acceptabil. Totodat, acest raport presupune existena altor elemente: costul de producie (totalitatea cheltuielilor efectuate n vederea aducerii pe pia a produsului). Pentru a oferi o imagine reprezentativ acesta trebuie raportat la preul de vnzare, care la rndul su determin un al doilea raport. Acest raport cost/profit reprezint al doilea factor principal de competitivitate. Avnd n vedere dinamismul pieei este necesar analiza raportului cost/profit. O ntreprindere nu este competitiv dac realizeaz profituri mari cu costuri mari sau profituri mici cu costuri mici, profitul trebuie s fie suficient de mare pentru a susine eforturile de dezvoltare. Un alt factor principal de competitivitate l reprezint volumul desfacerilor/ncasrilor, care caracterizeaz ntr-o anumit msur dimensiunea agentului economic. Totodat trebuie evideniat faptul c exist o serie de factori care controleaz factorii enumerai. Dintre acetia cei mai importani sunt: volumul produciei (economia de scal, tehnologia, managementul curent i strategia). Aceti factori sunt spre deosebire de primii cantitativi, predominant calitativi. In ceea ce privete volumul produciei important este modul n care aceasta se raporteaz la curba costurilor medii pe unitatea de produs. Managementul curent trebuie s fie ntotdeauna adaptat volumului produciei i tehnologiei. Strategia este cea care determin volumul produciei pe o structur dat i o tehnologie selectat. Factorii eseniali de competitivitate Factorii eseniali includ: reutilizarea muncii trecute, stabilitatea axiologic, inovaia aplicat, gradul de armonie, capacitatea de a identifica i promova valoarea. Unul dintre factorii eseniali ai competitivitii unui agent economic este proporia n care acesta tie s nglobeze i s reutilizeze munca trecut n activitatea sa curent: capitalul fix, tehnologia, capitalul uman educat, instruit i format n sensul crerii de valoare .a.

Totodat trebuie evideniat faptul c nu orice munc trecut conine capacitatea de a produce valoare fr eforturi noi ori de a potena efectul acestor eforturi noi. De ex. ntre dou firme care difer ntre ele doar prin tehnologiile aplicate, cea mai competitiv este cea care aplic tehnologiile cele mai evoluate, valorificnd astfel mai mult munc trecut nglobat n aceste tehnologii. Un alt factor esenial de competitivitate la nivel macroeconomic este stabilitatea sistemului de valori al unui agent economic. Intre acestea cele mai importante sunt: stabilitatea proprietii, stabilitatea legislativ, disciplina contractual, simetria raporturilor ntre parteneri asimetrici .a. In acelai timp, experiena mondial a artat faptul ca inovaia aplicat este cel mai mare avantaj competitiv, este factorul esenial de competitivitate. Termenul de inovaie are n vedere inovaia sub toate aspectele nu numai cea tehnologic ci i cea n management, n comunicare, n organizare, n structura relaiilor interpersonale etc. principalul atu al firmelor mici dar extrem de dinamice Competitivitatea globala a unei firme reprezinta potentialul ei si presupune efectuarea unui diagnostic sau a unui inventar critic al capacitatii de care dispune, adica al fortelor de care dispune si a slabiciunilor tuturor componentelor firmei, cu referire speciala la factorii cheie de succes si la concurenta.Ea depinde de buna functionare a ansamblului componentelor sale. Studiul firmelor competitive au pus n evidenta caracteristici comune nsa fiecare dintre ele si-au ntemeiat reusita pe baza unor competente particulare. In ceea ce priveste competitivitatea la nivelul unei natiuni, Finlanda are cea mai competitiva economie din lume, urmata de Statele Unite, Suedia, Danemarca si Taiwan-ul, potrivit Raportului Global de Competitivitate prezentat la Geneva. Acest raport, emis de Forumul Economic Mondial, surprinde evolutiile a 112 tari pe care le clasifica in functie de mai multi factori de competitivitate. Intelegerea modului de actiune a factorilor legati de competitivitate este legata, mai intai de evaluarea marimii si dinamicii competitivitatii economice a natiunilor. Aceasta a devenit o preocupare cu caracter general. Astfel, doua institutii internationale s-au preocupat in mod deosebit in acest sens. Este vorba de Forumul Economic Moadial (World Economic Forum WEF) care publica inca din 1979 Rapoprtul asupra

Competitivitatii Globale si de Institutul pentru Dezvoltarea Managementului

(International

Institute for Management Developement IMD ) care editeaza Anuarul Competitivitatii Mondiale. In timp ce WEF defineste competitivitatea ca fiind abilitatea unei tari de a inregistra rate inalte de crestere ale PIB-ului pe un locuitor , in optica IMD competitivitatea consta in abilitatea unei tari de a crea valoare adaugata, sporindu-si astfel avutia nationala, prin administrarea eficienta a relatiilor bivalente : procese si produse ; atractivitate si agresivitate ; globalitate si proximitate ; coeziune sociala si asumarea riscurilor . O simpla comparatie arata ca metodologiile celor dou institutii se deosebesc intre ele prin factorii luati in calcul, precum si prin ponderile acordate diferitilor factori in cadrul indicilor calculati. Incercnd astfel pe de o parte s furnizeze informatii utile investitorilor interesati, iar pe de alta parte un material documentar de interes pentru analisti. Studiul analizeaz notiuna de competitivitate inclusiv din punct de vedere teoretic. Incercnd s explice modul in care criteriile principale care stau la baza studiului se inscriu in cadrul general de definire a ideii de competitivitate. Totodata, studiul respectiv contrapune o serie de elemente specifice considerate factori ai competitivitatii : atractivitate versus agresivitatete ; proximitate versus globalitate; active versus procese ; asumarea d riscuri individule versus coeziune social. Primul factor pereche este format de elementele atractivitate agresivitate este apreciat ca determina diferentierea natiunilor prin modul in care administrezarelatiile lor cu comunitatea internationala de afaceri. In mod traditional, competitivitatea este perceputa ca agresivitatea internationala a tarilor, materializata prin exporturi si investitii straine directe. Tari ca Germania, Japonia, China, Coreea de Sud au urmat cu succes o asemenea strategie.Alte tari (Irlanda, Singapore) administraeza competitivitatea stimuland investitiile si devenind, astfel, mai atractive. Agresivitatea genereaza venituri in tarile de origine, dar nu si locuri de munca. Atractivitatea creeaza locuri de muncain tarile receptoare de investitii straine directe, dar pot aduce venituri scazute datorita stimulentelor conferite. Iata deci, ca nici o tara, nici

macar cele cu nivel ridicat de bunastare, nu poate igora atractivitatea, mai ales datorita impactului puternic asupra locurilor de munca. Chiar daca teoretic tarile lumii trebuie sa tina seama de ambii factori, pentru a concura cu succes pe piata internationala actuala, totusi multe sunt mai degraba orientate spre unul din ei. Astfel Irlanda nu este extrem de agresiva pe piata internationala, iar Coreea de Sud nu este atractiva la investitii : Marea Britanie, considerata o adepta agresivitatii, tinde sa devina preponderent atractiva, iar Elvetia urmeaza un trend exact opus. Singura tara care pare sa ramana , in continuare, la fel de agresiva, pe cat este de atractiva este SUA. A doua pereche de factori interconectati are in vedere faptul ca de obicei sistemul economic al unei tari nu este in general extrem de omogen. In multe. cazuri, natiunile trebuie sa se confrunte cu doua tipuri de economii : economia proximitatii (economy of proximity) si aceea a globalitatii (economy of globality). Mai precis este vorba de doua categorii de activitali economiee. - Economia proximitatii cuprinde activitati traditionale: manufacturi, servicii sociale si personale (medicale, educationale), activitati administrative (guvernamentabe, justitie), si in final activitati de. sprijinire a consumatorilor (servicii post-vanzare). Economia proximitatii ofera vaboarea adaugata utilizatorilor fnali. Ea este in general protectionista si costisitoare. - Economia globalitatii este formata din companiile cu activitate la nivel mondial. Ea presupune ca productia nu este necesar sa fie neaparat adresata utilizatorului final. - Beneficiile sale deriva din avantajul competitiv obtinut la nivelul pietei mondiale, in special, in ceea ce priveste costurile operationale. Aceasta economie este, in general, competitiva si efcienta, prin preturile bunurilor oferite. Proportia acestor doua tipuri de economii in asigurarea prosperitatii nationale, variaza in functie de marimea si nivelul dezvoltarii economice a tarilor. In medie, putem considera ca in Europa Occidentala 2/3 din PIB-ub insumat al tarilor, este este generat de economia proximitatii si numai 1/3 de economia globalitatii. Tarile mai mici sunt mai dependente de economia globala, in timp ce tarile mari, cum ar fi Statele Unite, se bizuie in continuare pe uriasa lor piata interna, desi tendinta lor catre globalizare este evident crescatoare.

O consecinta importanta a globalizarii a fost aceea de a exercita puternice presiuni asupra pretunilor, marjelor de profit si salariilor. Tari cu un inalt nivel al standardelor de viata si costuri dc operare ridicate, cum ar fi Germania sau Elvetia au fost obligate la o dura adaptare a proceselor, la exigentele globalizarii. Cel de al treilea factor bivalent produse versus procese exprima tendita tarilor de a administra propriul mediu competitiv, bazandu-se, cu precadere, fie pe active fie pe procese, in raport de conditiile fiecareia. Unele natiuni (precum Brazilia, India san Rusia) pot excela din punctul de vedere al activelor (pamant, lucratori, resurse naturale), fara a fi in mod necesar competitive. Alte tari (cum ar fi Singapore, Japonia sau Elvetia) sunt sarace in resurse, dar s-au bazat in mod fundamental pe valonificarea unor procese sau procedee pe care le-au perfectionat in avans fata de concunenta. In general, tarile din cea de a doua grupa sunt mai competitive dect cele ce apartin primei categorii. Se poate considera ca infrastructura, puterea industniala si chiar educatia sau cunostintele detinute sunt active, care s-au acumulat de-a lungul mai multor generatii. Acestea pot determina o situatie de autosatisfactie in cadrul vechilor natiuni, care confund uneori bunastarea cu competitivitatea. A patra pereche de factori pereche interdependenti face distinctie intre sistemele care promoveaza asumarea riscurilor individuale si cele care urmaresc sa prezerve coeziunea sociala. Asa numitul model Anglo-Saxon este caracterizat de accentul pus pe asumarea riscului, dereglementare, privatizare si reponsabilizare la nivel individual si printr-o abordare minimalizatoare a sistemubui de asitenta sociala. Prin contrast cu acesta, Modelul Continental European pune accentul pe consensul social. Acesta duce o politica mai echitabila a venitunilor si promoveaza un sistem extins de asistenta sociala. Un impact semnifcativ asupra competitivitatii tarilor il are sistemul de valori. La inceputul secolului al XX-lea, germanul Max Weber, a studiat relatia dintre cultura si dezvoltanea economica. Ca urmare el a relevat faptul ca natiunile nu concureaza doar prin produse sau servicii, ci deopotriva, prin educatie si sistemul de valori. Sistemul de valori preconizat de M. Weber, ar putea fi compus din urmatoarele elemente: - munca struitoare (grea) oamenii sunt total dedicati obiectivelor fundamentale nationale si bucreza din greu mai multe ore pe zi (cx. Coreea, sau chiar Japonia)

- abundenta desi oamenii lucrcaza din greu ei aconda o atcntie din ce in ce mai mare cresterii veniturilor proprii (ex. Singapore). - participate sociala oamenii sunt mai putin interesati de o munca staruitoare si sunt implicati in special in formanea societatii din care fac parte (ex. SUA sau UE in deceniile 7-8 ale secolului trecut) - autosatisfactie oamenii sunt mai interesati de evolutia vietii or particulare, decat de modificarile aparute la nivel de societate (ex. SUA si UE in prezent) . In alta ordine de idei, pot fi identificatc trei modele diferite de comportamente, care sintetizeaza diferit valorile de baza si institutiile care le slujesc. In cele ce urmeaza este semnificativa delimitarea acestora : a) Modelul Sud-European este caracterizat printr-o infrastructura relativ putin dezvoltata, o usoara reativa reglementare a mediului de afaceri, o protectie sociala relativ ampla, precum si prin existenta unei economii paralele si prin costuri ale fortei dc munca mai reduse. Acest model favonizeaza spiritul creator, inventiv. Aceasta categorie este specifica Italiei, Spaniei, Pontugaliei, si chiar unora dintre tarile nou-industrializate. b) Modelul Nord European estc caracterizat de o puternica stabilitate, un consens social si de neglementari stricte. Acesta favonizeaza perspectiva pe tenmen lung. Din aceasta categoric se considera ca fac parte tari precum Germania, Olanda, Austria, Elvetia. Unii autori extind aceste caracteristici si la Japonia si chiar Taiwan. c) Modelul Anglo-Saxon se delimiteaza prin procesele de dereglementare, privatizare, prin flexibilitatca fortei dc munca si acceptarea unui nivel ridicat de risc. Acest tip de socictate cultiva spiritul antreprenorial. In ultimii ani, asa dupa cum s-a mcntionat anterior, a avut loc o permutare dinspre perceptele Modelului Nord-Eunropean catre cele ale Modelului Anglo- Saxon, dar se manifesta si pe mai departe o puternica rivalitate si competitie intre crearea unui mediu dc afaceri extrem de competitiv (element caractcristic celui de al doilea model) si responsabilitatea sociala crescuta, ce revine mcdiului local (fapt specific primului model). O interesanta analiza comparativa a modelelor de economie dc piata functionala, a fost realizata de economistul francez Michel Albert. El compara si contrapune modelul anglo-

saxon ( numit metaforic model texan ) cu modelul vest-european, pe care il numeste model roman. Alti specialisti, dupa multiple analize comparative au facut o selectie cu cele mai semnificative si de viitor. S-a ajuns, astfel la stabilirea unui asa numit decalogul regulilor de aur care contribuie la obtinerea si mentinerea competitivitatii unei tari. considerate drept cai de asigurare a competitivitatii : - Crearea unui mediu legislativ stabil si predictibil - Construirea unei structuri economice flexibile si adaptabile - Investitii masive, atat in infrastructura nationala, cat si in cea informationaltehnologica - Stimularea acumularii private si a investitiilor interne - Dezvoltarea agresivitatii la nivelul pietei globale si, deopotriva, asigurarea atractivitatii interne pentru investitiile straine directe Orientarea atentiei catre calitatea, rapiditatea si transparenta politicilor guvernamentale si administrative - Mentinerea unei corelatii economice (sanatoase) intre nivelul salariilor, productivitatea muncii si impozitare - Prezervarea unei structuri sociale moderne, prin reducerea disparitatilor salariale si consolidarea clasei de mijloc - Investirea masiva in educatie, in special in invatamantul universitar si post universitar, ca si in instruirea continua a fortei de munca, a populatiei in general. - Realizarea unui echilibru intre economia de proximitate si cea bazata pe globalizare pentru a se asigura crearea unui nivel substantial de bunastare si acumulare, concomitaent cu prezervarea sistemului de valori adecvat si agreat de membrii comunitatii nationale respective. Acestea sunt

INDICI DE MASURARE A COMPETITIVITATII a ) Indicele de crestere a competitivitatii ( Growth Competitiveness Index G.C.I. )

In ultimele decenii, cuantificarea nivelului competitivitate al tarilor si a dinamicii acesteia a devenit obiect al preocuparilor permanente ale unor instititii si organizatii cu preocupari gbobale. S-au impus din acest punct de vedere, asa cum am subliniat anterior, Institutul International pentru Dezvoltarea Managementului si biecunoscutul Forum Economic Mondial. Institutul de Management de la Lausanne intocmeste anual, de peste un deceniu, un studiu ce are ca obiect stabilirea unui clasament al celor mai competitive tari ale lumii. Acest clasament se intocmeste pe baza a patru criterii principale : performanta economica; eficicnta politicii guvcnnamcntale, eficienta mediului de afaceri; infrastructura. Aceste critcerii subsumeaza un numar de 323 de indicii si indicatori. Cu privire la primul criteriu - performanta economica - se considera ca aceasta trebuie abordata si analizata intr-o manienra foarte complexa. Iata, in continuare doar cteva din elementele de abondare ale acestui criteriu: prosperitatea actuala a unei tari reflcta si performantele sale economice din trecut; competitia guvernata de fortele pietei asigur performantele de durata ale unei natiuni ; cu cat competitia interna se manifesta mai acerb, cu att mai competitive vor fi firmele nationale atunci cand activeaza pe pietele externe; succesul unei tari la nivelul comertului exterior, arata competitivitatea companiilor sale (daca nu se tine cont de banierele comcrciale); deschiderea unei tari catre activitatile economice internationale conduce, de rcgula, la cresterea performantelor economicc interne ale acelei tari investitiile internationale detennina o alocare economica mai judicioasa a resunselor la nivcl mondial Referitor la cel de-al doilea criteriu - eficienta politicii guvernamentale elementele definitorii sunt : interventia statelor in activitatile de afaceri pot fi minimizate, partial, prin crearea de conditii pentru ca intre firme sa existe o concurenta loiala; guvernul, poate stabili totusi conditii macroeconomice si sociale care sunt predictibile, si, astfel, se minimizeaza riscul extern pentru intreprinderile economice;

guvernele trebuie sa fie flexibile in activitatea lor, adaptndu-si politicile cconomice la schimbarile aparute in cadrul mediului international (mondial, global); administratiile publice au sarcina dc a oferi o structura a societatii bazata pe corectitudine, egalitate si justitie menite sa asigure securitatea populatiei. Al treilea criteriu abordat in cadrul analizei eficienta mediului de afaceri presupune valorificarea ctorva elemente, cum sunt: eficienta optima, impruna cu abilitatea de adaptare la schimbarile in mediul concurential sunt atribute manageriale cruciale pentru competitivitatea firmelor ; facilitatile de ordin financiar-fiscal pot oferi sporuri dc competitivitate; un sistem financiar bine dezvoltat si integrat la nivel mondial sustine competitivitatea economiei nationale; mentinerea unui nivel de trai ridicat necesita integarea economiei interne in economia mondiala; spiritul antreprenorial estc decisiv pentru activitatea economica, in special in faza sa de debut; crearea si mentinerea unei forte de munca instruite cotribuie din plin la cresterea competitivitatii; productivitatea se reflecta in nivelul valorii adaugate; atitudinea fata de munca afecteaza in sens pozitiv sau negativ competitivitatea unei natiuni. Ultimul criteriu luat in considerare infrastructura are un mare rol in asigurarea unei competitivitati interne si internationale. Aceasta, cel putin, in urmatoarele sensuri: o infrastructura bine dezvoltata include un sistem eficient de afaceri si sustine activitatea economica, de asemenea, o infrastructura moderna include tehnologia informatiei si protectia eficienta a mediului natural; avantajul competitiv poate fi obtinut prin intenmediul aplicatiilor inovative si eficiente, ale tehnologiilor existcnte; investitiile in cercetarea dc baza si activitatile inovative sunt cruciale pentru o tara, in oricare dintre stadiile dezvoltarii sale economice ;

investitiile pe termen lung, in cercetare dezvoltare, sunt de natura sa sporeasca nivelul de competitivitate al firmelor; calitatea vietii neprezinta o parte esentiala a atractivitatii unei tari; resursele educationale adecvate si accesibile, ajuta la dzvoltarea unei economii bazate pe inovatie si creativitate. In decursul ultimei recesiuni a economiei mondiale, (se subliniaza in studiu), a zecea de la cel de-al doilela razboi mondial, firmele nccompetitive au disparut sau au avut parte de restructurari drastice. Unele firme mari si-au consolidat pozitiile, increderea in mediul de afaceri din unele tari a fost sfaramata prin intermediul mai multor scandaluri cu impact, de multe ori mondial. In prezent, investitorii sunt din nou prezenti, in aceste tari, dar mult mai precauti. Consumatorii au o atitudine pozitiva, dar sunt indatorati, iar guvernele fac eforturi sa reformeze pe termen lung sistemele de pensii sau de santate. Incepnd cu 2004, lucrurile par sa fi revenit la normal deoarce semnalele pietelor internationale sunt mult mai optimiste, chiar daca structura economiei mondiale este acum oarecum diferita. In redresarea economiei mondiale un rol crucial l-au avut si politicile promovate de bancile centrale, care au atenuat efectele recesiunii. Politica Sistemului Federal Reserve (FED), spre exemplu, care a adus nivelul dobanzii la cel mai scazut nivel din ultimii 40 de ani, cumulata cu optiunea unui dolar slab, pare s fi fost deosebit de inspirata, deoarece a ajutat economia americana - SUA se claseaza pe primul loc - sa-si nevina relativ rapid . Ca si in anii anteriori, in acest clasament, SUA a fost considerata, in pofida neajunsurilor mentionate, drept cea mai compctitiva natiune a lumii. A doua mare economie a lumii - economia Japoniei - cu o valoare a PIB de pestc 6000 mid. USD a fost aproape absenta din economia mondiala in ultimul de deceniu. In anii 80 si inceputul anilor 90 aceasta era considerata, de catre studiul mentionat, cea mai competitiva natiune a lumii. Cresterea economica a Japoniei a incetat insa, in momentul in care sistemul sau financiar a intrat in colaps. Firmele mici si mijlocii au sufenit pierderi considerabile, iar societatea japoneza a fost pusa in fata unor rcforme administrative dureroase.

Totusi, ultimii ani, par sa readuca in prim plan aceasta tara, dupa o cresere a PIB in 2003 de 2,7%, Japonia ocupa in 2008 locul 21, dupa Indicele Cresterii Competitivitatii si se mentine pe pozitii apropiate anilor anteriori. Uniunea Europeana a cunoscut in 2004 cea mai semnificativa transformare numeric din istoria a prin adearea a 10 noi membrii, toti acestia avnd insa, standarde de viata mult mai sczute decat tarile membre, dar si costuri operationale mult mai scazute. Astfl, spre exemplu, costul unei ore de munca ajungea in industria prelucratoare in Germania pana la 30USD, in Marea Britanie sau Franta la 20 - 25 USD. In acelasi timp in tarile baltice, salariul pe ora nu depasea 2 USD, iar in Ungaria sau Polonia se apropia de 3 USD. Cu certitudine asistam acum, in aceste conditii, la o reorientare a investitiilor dinspre vest ctre est si se pare ca principalii perdanti vor fi tari precum Irlanda, Portugalia san Spania. Dintre tarile membre ale UE, cel mai bine pozitionate in clasament sunt Finlanda si Danemarca. Ele ocupau locurile 6 respectiv 7, dar ambele au ocupat in anii anteriori pozitii mai bune(Finlanda find in anii precedenti pe locul 3). Caderile Germaniei (locul 23), ale Marii Britanii (locul 22) si Frantei (locul 30), au reflectat din plin situatia de relativa stagnare, chiar de regres in unele cazuri, a Uniunii Europene. Dintre noii veniti in fmilia comunitara cea mai buna pozitie este ocupata de Estonia (locul 26), restul tarilor fiind undeva dupa locul 35. Romania ocupa locul 55 in clasamentul pe 2005. In alta ordine de idei, pe termen lung, Europa in ansamblul sau se confrunta si cu o alta problema care ii afecteaza competitivitatea. Populatia Europei, care era in 2000 de 729 milioane, va scadea la 632 milioan in 2050. In plus, populatia europeana va suferi un proces accentuat de imbatrnire, ajungandu-sc ca persoanele cu vnsta de peste 60 de ani, sa detina o pondere de 32% in 2050, in conditiile in care si speranta de viata va creste cam cu un an la fiecare deceniu. Intr-o prima etapa, China, India si multe alte natiuni asiatice sunt considerate ca furnizori de imput-uri pentru firmele americane, japoneze si europene, ca urmare, China a devenit centrul industriei prelucratoare, al aconomiei globale, India furnizeaza echipamente de birou, Tailanda este tara care asambleaza componentele, etc.

In cea de a doua etapa, aceste natiuni vor castiga in privinta puterii de cumparare si isi vor crea o clasa de mijloc care dezvolta si acumuleaza bogatie. Ca urmare ele devin furnizori pe piata mondiala. China este tara cu cea mai mare crestere in domeniul telefoniei mobile, dar si pentru autoturisme, otel sau alte bunuri. India va fi preocupata sa descopere din ce in ce mai multe bunuri de consum, asa cum au facut anterior Malaezia sau Singapore. In stadiul al treilea, Asia se va dezvolta devenind un competitor mondial. Asia isi va crea propriile companii globale si vor incepe sa exporte si sa promoveze marci locale. Asa cum marci japoneze de renume, precum Sony, Toyota, Nissan ori Hitachi sunt binecunoscute in toata lumea si contribiue la cresterea competitivitatii tarii de origine, tot astfel Konka, Huawei,Haier, Midea _ marci chinezesti care nu sugereaza nimic astazi _ vor fi in viitorul apropiat, promotorii competitivitatii pentru China. Dintre noii veniti in UE cele mai bine situate sunt : Estonia 16, in crestere de pe locul 29, Cehia 36, urmata de Slovenia _ 39. Referitor la termenii schimbului, care este unul din indicatorii pe baza caruia sunt apreciate performantele economice, cel mai bine sta Franta 3, Polonia 6, Germania 10. In privinta eficientei politicilor guvernamentale Hong Kong se afla pe primul loc, iar pe locurile urmtoare sunt Singapore si Finlanda. Dintre tarile europene, pozitii favorabile ocupa si: Danemarca - 4, Islanda - 6 si Eivetia - 7. Eficienta mediului de afaceri situcaza pe primul loc Hong Kong-ul. Mediul de afaceri cel mai bine cotat dintre tarile europene a fost cel din Islanda, locul 2, urmat de Danemarca 7 si Finlanda - 9, la nivel mondial. Din aceasta perspectiva este interesant faptul ca tari europene cu traditie, ocup in prezent pozitii destul de putin atractive in clasamentul mondial: Germania locul 36, Franta locul 45, Italia locul 53, find devansate din accasta penspcctiva de Estonia locul 29, sau Ungaria locul 33. Imaginea cxtcrna este un element indisolubil legat de atractivitatea mediului dc afaceri dintr-o tara, iar din aceasta perspectiva, cel mai bine la nivel european stau, Islanda, Elvetia si Danemanca. Ultimul criteriu - cel al infrastructurii - situcaza pe pnimul loc SUA, urmata de Elvetia si Japonia. Tarile membre UE, cel mai bine situate sunt: Finlanda - 4, Dancmarca - 5, Suedia 8 si Germania - 11.

b) Indicele Competitivitati Afacenilor (Business Competitiveness Index B.C.I. ) Anual, sub patronajul Forumului Economic Mondial se Intocmeste Raportul Competitivitaii Gbobale (GCR), obiectivul fundamental al acestui Raport este acela de a evalua competitivitatea unui numar cat mai mare de tari. In mod traditional GCR isi orienteaza atentia, asupra celor doi indicatori compoziti cu care masoara nivelul de competitivitate, al conomiilor contemporane: Primul indicator luat in considenare este Indicele Competitivitatii Afacerilor (Business Competitiveness Index - BCI), creat de Michael Porter de Ia Harwand University si introdus pentru prima data in cadrul GCR din 2000. Al doilea se numeste Indicele de Crestene a Competitivitatii (Growth Competitiveness Index - GCI), care a fost formulat dc Jeffncy Sachs de Ia Columbia University si John McArthur de Ia The Eart Institute si prezentat pentru prima dat in GCR din 2001-2002. Cei doi indicatori combina datele disponibile din Executive Opinion Survey, un sondaj elaborat anual de Forumul Economic Mondial. Numarul de tari analizate pentru raportul pe 2007/2008 a fost de 117. De remarcat ar fi si faptul ca tarile luate in discutie totalizeaza 97,8% din PNB-ul mondial, deci practic cvasitotalitatea economiei mondiale. Business Competitiveness Index (BCI) urmareste sa analizeze doua domenii esentiale la nivel microeconomic, pentru mediul de afaceri: gradul de complexitate al strategiilor si operatiunilor derulate de companii si calitatea mediului national de afaceri in care acestea functioneaza. Variabila dependenta folosita, de regula, pentru dezvoltarea BCI este nivelul PIB/locuiton, ajustat insa la paritatea puterii de cumparare. PIB/locuiton este unul dintre cei mai folositi si mai eficienti indicatori pentru reflctarea productivitatii nationale si totodata este strns legat in timp de standardul de viata de care dispune o natiune.

Din acest punct de vedere, cea mai competitiva natiune ramane tot SUA, care a impartit in ultimii 7-8 ani primul si cel de-al doilea loc cu Finlanda. Pe cel de-al treilea loc a urcat Germania, urmata de Danemarca, Singapore si Marea Britanie. Remarcabil este faptul ca, din acest punct de vedere, sase din primele zece locuri la nivel mondial sunt ocupate de tari membre ale Uniunii Europene, iar Elvetia este pe locul 7, ceea ce dovdeste relevant predominanta tarilor europene in cadrul acestei ierarhii ce cuprinde 116 tari. Nici noii membri UE nu stau foarte rau, acestia ocupand locuri realtiv bune, cel mai bine situate find tari precum Estonia - 26, Cehia - 27, Slovenia - 32 dar care mai au multe de facut pna vor atinge performantele leaderilor gruparii. Cu privire la calitatea mediului national (intern) de afaceri, aici Finianda este leader incontstabil, detronnd SUA locul 2 si devansand alte tari europene precum Danemarca locul 3, Germania !ocul 4, Marea Britanie locul 6, Elvetia locul 7, Olanda locul 8, Austria locul 9. Refenitor la tarile care au aderat la UE incepnd cu anul 2004, progresele acestora in materie de mediu intern de afaceri sunt remancabile, astfel Estonia ocupa locul 25, Cehia locul 27, Ungaria locul 32, S!ovenia locui 35, Cipru locul 36, Sbovacia locub 38, Lituania locul 41, Polonia locul 46. Interesant este si faptul ca unele dintre acestea sunt mai bine situate, din aceasta pcrspectiva, dect unele tari care sunt membre UE de mai mult timp, unele chiar de la constituirea CE Italia locul 39, Grecia locul 40; Referitor la Romnia, ea ocupa locul 67 per ansamblu, la feb si in ceea privceste calitatea mediului intern de afaecri si locul 69 cu privire la eficienta strategiilor si opcratiuni! or derulate de companii. Desigur, nici Bulgaria nu sta mai bine ea ocupand per ansamblu bocul 78, respectiv pozitiile 71 in privinta mediului de afaceri si 82 referitor la strategiile companiilor, dar accst lucru nu poate reprezenta un succes pentru Romnia, deoarcce nu Bulgaria este punctul nostru de reper. c) Indicele Cresterii Competitivitetii (Growth Competitiveness Index G.C.I.)

Scopul essential

al Growth Competitiveness Index este sa analizeze potentialul

economiilor la nivel mondial, observand zonele de crestere economica snatoasa pe termen mcdiu sau chiar lung. Indicelc GCI este centrat pe trei elemente flindamentale: - competitivitatea mediului macroeconomic din fiecare tara analizata element fundamental pentru cresterea economica - calitatea institutiilor publice si a politicilor promovate de acestea, cu impact asupra dezvlotarii pe terman lung - eficienta (pregatirea) tehnologica a fiecarei tari, progresul tehnologic fiind motorul cresterii economice. Din acest punct de vedere cele mai acompetitive economii sunt Finlanda, SUA, Danemarca, Taiwan, Islanda, Elvetia, Norvegia, Australia. - un prim

PERSPECTIVELE COMPETITIVITII EUROPENE mbuntirea performanelor n ceea ce privete productivitatea se poate realiza, n primul rnd, prin creterea concurenei. Aceasta presupune, pe de o parte, o mai mare deschidere spre competiia extern, iar, pe de alt parte, reforme interne i definitivarea proceselor de privatizare i liberalizare. Reglementrile i politicile industriale trebuie s fie revizuite pentru a crete intensitatea concurenei i a nltura, astfel, barierele din calea creterii productivitii. Dei reglementrile sunt necesare n orice economie, asigurnd de la protecia consumatorilor i lucrtorilor pn a protecia sistemului financiar, n UE ele au devenit contraproductive, servind mai curnd diverselor interese, dect economiei n ansamblu. Pe lng aceste msuri de cretere a productivitii, sunt necesare i reforme ale pieei muncii. Dei oficialii europeni recunosc faptul c trebuie adoptate msuri pentru stimularea ocuprii, unele state membre sunt foarte reticente la implementarea unor asemenea msuri, care nu se bucur de sprijin popular. Se ncearc armonizarea acestor reforme cu valorile europene, care includ, printre altele, stabilirea salariilor la un nivel care s permit ntreinerea unei familii. Diminuarea

salariilor se lovete de acest principiu, fiind, din acest motiv, foarte dificil de realizat. Cu toate acestea, stimularea ocuprii nu se poate realiza fr diminuarea asistenei acordate omerilor, chiar dac acest lucru vine n contradicie cu principiul coeziunii sociale. De asemenea, sistemul de pensii i de asigurri medicale ncurajeaz pensionarea dup mplinirea vrstei de 50 de ani, ceea ce reprezint o alt problem a pieei muncii, n legtur cu care, ns, au nceput s fie vizibile anumite reforme. Fora de munc european este caracterizat i de o mobilitate redus, ceea ce contribuie la rigiditatea pieei muncii. Indivizii nu accept un nou loc de munc dac acesta presupune schimbarea domiciliului, navet sau un salariu mai redus. Protecia valorilor europene trebuie, totui, privit dintr-o perspectiv mai larg. Atunci cnd vorbim despre coeziunea social, trebuie s avem n vedere presiunea pe care politicile actuale o impun generaiilor viitoare de salariai, n condiiile creterii speranei de via, reducerii vrstei de pensionare i a declinului demografic. Sistemele de pensii actuale nu sunt sustenabile, iar coeziunea social ar trebui pus n legtur i cu generaiile viitoare, impunn reforma n acest domeniu. Fr ndoial c reformele n acest domeniu sunt foarte dificile, dar trebuie contientizat faptul c meinerea proteciei sociale la nivelul ultimelor dou decenii, nu mai este posibil sub nici o form. Reforma nu trebuie ns s nsemne renunarea la programele sociale, ci doar modificarea lor, n aa fel nct s asigure protecie pe termen scurt i s stimuleze ocuparea.

Competitivitate, calitate, calitatea ocuparii,incluziune si coeziune sociala


Folosirea conceptului de competitivitate este frecvent n diferite domenii, cu nelesuri diferite, pornind de la definiia care este adoptat. Dicionarul Enciclopedic, definete competitivitatea ca fiind capacitatea unor produse sau servicii de a face fa concurenei, descriere a termenului nu acoper ns o serie de aspecte ale noiunii i nu reprezint, n contextul acestei lucrri, un punct de plecare viabil

pentru identificarea de modaliti concrete de mbuntire a competitivitii ntr-un anumit domeniu. Competitivitatea poate fi judecat in sens ngust, prin prisma balantei comerciale (presupunnd neschimbate veniturile); poate fi analizat si intr-un sens larg, care priveste economia (societatea) in ansamblu. Localiznd afirmaia la Uniunea Europeana, aceasta ca bloc i lund ca reper balanta comercial, nu pare a avea o problem de competitivitate. Dac referirea la UE are n vedere alta. Aceast stare de fapt a stat n fundamentarea Agendei Lisabona, a preocuprilor de a reconsidera piaa muncii, de a mbunti pietele "unice". n acelai sens Comisia European a formulat necesitatea ca susinerea financiar a R&D ating cca 3% din PIB, nvatamantul academic sa fie mai racordat la nevoile industriei. Cuvntul de baz al CE a devenit competitivitatea. Apare evident c n aceste condiii, ceea ce are ntr-un domeniu ntr-un anumit interval de timp, o poziie dominant, poate deveni, ca urmare a neadecvrii mijloacelor de prevenire a deteriorrii performanelor, precum i a schimbrilor cerinelor de pia, o opiune depit cu toate consecinele economice, sociale i chiar de mediu care decurg din acest aspect. Din punct de vedere microeconomic, competitivitatea se consider ca fiind capacitatea unei structuri microeconomice (ntreprindere, firm, etc.) de a ctiga sau de a-i menine un segment de pia. Modalitile de cretere a competitivitii la nivel micro, sunt n primul rnd preocupri ale ntreprinztorului privat, fr a exclude i pe cei care gestioneaz interese publice. n aceast logic, apare evident c generatorul de competitivitate se afl la nivel micro, susinut fiind la nivel macroeconomic. Acesta este i motivul pentru care, pentru prima dat, Comisia european n Strategia de la Lisabona, cheam ntreprinderile s se alture eforturilor de realizare a obiectivelor stabilite pentru perioada 2007 2013. Factorii care determin competitivitatea unei firme sunt extrem de compleci; n continuare facem referire doar la aceia care au o pondere relativ mare i care prezint aspecte ascunse, neevidente ale influenei lor asupra puterii competitive, i anume: 1) Productivitatea este un factor a crui influen este hotrtoare asupra competitivitii unei firme.

2) Informaia este un alt factor al competitivitii care trebuie luat n consideraie. Informaia poate s se refere, n perspectiv static sau dinamic, la: A. Mediul competitiv, respectiv la: a) Consumatori ; b) Competitori ; c) Produs; d) Piaa resurselor materiale i de for de munc ; e) Cadrul normativ. La fel de important este i informaia care se refer la: B. Mediul intern al firmei, respectiv la: - poziia competitiv real a firmei; - resursele neutilizate; - punctele forte ale firmei; - punctele slabe ale firmei; - gradul de utilizare a potenialului uman, etc. Dezvoltarea globalizrii a favorizat tendina de uniformizare a fluxurilor de informaie, dat de dezvoltarea mijloacelor de acces IT, aspect care conduce la posibilitatea unui start egal al anselor concurenilor aflai ntr-o competiie. Din rndul informaiilor, un rol deosebit l au cele referitaore la tehnologii. Este evident corelaia ntre nivelul tehnologiilor avansate (high-tech) care confer firmei un avantaj competitiv, i o poziie competitiv favorabil. De multe ori, nivelul high-tech este considerat un criteriu de msur sau de evaluare a competitivitii unei firme. In legtur cu aceast afirmaie trebuie s se fac urmtoarea distincie: exist firme care includ high-tech-ul n produsele lor i altele care l includ n mijloacele lor de producie; primele au un avantaj competitiv mai fragil, iar cele din urm, unul peren. n plus, obiectivul plasrii ntr-o poziie favorabil n ierarhia high-tech face necesar alocarea unor resurse mari pentru cercetare-dezvoltare- inovare,care ins nu este o condiie suficient pentru plasarea favorabil n ierarhia high-tech. 3) Un alt factor de competitivitate este dimensiunea sau scara ntreprinderii.

Existena unuia sau mai multor competitori de mari dimensiuni pe o anumit pia, poate altera condiiile competiiei, acetia vor dori i vor putea s-i impun practic superioritatea, transformnd un avantaj cantitativ ntr-unul calitativ, chiar i n condiiile n care nu se recurge la competiia neloial. 4) Considerat factor fundamental de competitivitate, managementul trebuie s ndeplineasc simultan, armonios, dou funcii: conducere tactic i conducere strategic. Strategii adecvate diferitor industrii i situaii competitive Alegerea de ctre firm a strategiilor competitive care s fie urmate de ctre unitile ei de afaceri strategice se face n funcie de doi factori determinani situaia industriei de profil n care opereaz fiecare unitate de afaceri strategice i situaia competitiv a acestuia n mediul ei de aciune. n raport cu aceti factori, firma i croiete pe msur strategia ei pe care o urmeaz, gradul de adecvare a strategiei la situaia industriei i la cea proprie determinndu-i, n msur hotrtoare, ansele de succes. Analiza modului de manifestare a celor doi factori i a reaciei firmelor la aciunea lor permite punerea n eviden a urmtoarelor strategii competitive tipice la nivelul unitilor de afaceri strategice adecvate pentru diverse tipuri de medii industriale i de situaii competitive: - strategia firmelor cu poziie de lider sau dominant; - strategia firmelor care ocup locul secund pe pia; - strategia firmelor aflate n situaie staionar sau n declin; - strategia de inversare pentru afaceri n pericol i situaii de criz; - strategia competitiva n industrii tinere, emergente; - strategia competitiv n cursul tranziiei la maturitatea industriei; - strategia competitiv n industrii mature sau n declin; - strategia competitiv n industrii fragmentate; - strategia competitiv n industrii globale. Strategia firmelor cu poziie de lider sau dominat. O asemenea strategie este axat pe stabilirea celor mai eficiente i eficace modaliti prin care firma s-i consolideze realizrile nregistrate i s pstreze sau s ctige poziia de lider n cadrul industriei de profil. n aceste

scopuri, firmele cu poziie de lider sau dominant se pot plasa ntr-una din urmtoarele situaii competitive. Meninerea n continuare a strategiei ofensive, bazat pe ideea evident c cea mai bun aprarea este atacul. Strategia ofensiv se bazeaz, precumpnitor, pe un potenial inovativ apreciabil, capabil s genereze permanent produse/servicii noi i s lanseze nencetat sfidri neateptate firmelor concurente. Principalele direcii n care trebuie s se concentreze contribuia potenialului creativ al firmei la practicarea n continuare a unei strategii agresive ar fi urmtoarele: - meninerea unei rate nalte de nnoire a produselor/serviciilor oferite, cu caracteristici constructive i funcionale mereu mbuntite i diversificate; - punerea la punct i aplicare celor mai eficiente soluii de ridicare continu e nivelului calitativ al produselor/serviciilor oferite; - mbuntirea i diversificarea serviciilor post-vnzare; - reducerea costurilor de fabricaie i comercializare; - utilizarea sinergic a diferitelor canale de distribuie disponibile; - creterea volumului cererii n cadrul industriei de profil prin identificarea unor noi modaliti de utilizare a produselor/serviciilor vndute, atragerea unor noi cumprtori a acestor produse/servicii, intensificarea prin mijloace promoionale adecvate a utilizrii lor; - realizarea restructurrii organizatorice n scopul flexibilizrii tot mai accentuate a activitii firmei i al conectrii mai strnse a acesteia la cerinele pieei; - mbuntirea managementului, a metodelor instrumentelor manageriale folosite, a sistemului de gestiune a afacerilor. Firmele care urmeaz cele mai ofensive strategii, deci cele care au cele mai mari capabiliti pentru a le materializa, ncearc, ntotdeauna, s fac prima micare, date fiind avantajele competitive apreciabile pe care aceasta le presupune, precum i s menin poziia de lider n vederea consolidrii avantajelor competitive pe termen lung. Firmele de notorietate crora le este proprie o asemenea poziie competitiv sunt General Motors n domeniul fabricaiei automobilelor, IBM n cel am calculatoarelor, Xerox n producia de foto-copiatoare, AT&T n domeniul serviciilor telefonice la mare distan, Levi Strauss n producia de confecii jeans, McDonalds n sectorul restaurantelor expres etc.

Strategia apuc i menine este axat pe o bun aprare a realizrilor firmei n scopul de a descuraja potenialii noi venii s penetreze pe piaa acesteia, de a mpiedica firmele concurente s-i amplifice afacerile n defavoarea ei sau s lanseze aciuni ofensive, precum i de a deplasa zonele de nfruntare cu firmele concurente spre domenii mai puin amenintoare sau n care firma este capabil de rspunsuri mai ferme. Esena acestei situaii competitive const n crearea de ctre firm a unor bariere de natur s-i permit prezentare poziiei deinute pe pia n faa firmelor concurente i, pe aceast baz, consolidarea n perspectiv a avantajului competitiv. Meninerea poziiei pe pia a firmei n raport cu cele concurente semnific, pe de o parte, pstrarea capacitii ei de a genera profit i un flux de lichiditi pozitiv (n cazul n care perspectivele de cretere ale industriei de profil sunt reduse i nu se ntrevd alte posibiliti de sporire a segmentului de pia acoperit), iar pe de alt parte, reducerea posibilitilor de a fi acuzat de practici anti-concureniale (n cazul n care segmentul de pia acoperit de firma lider i confer acesteia o poziie de cvasimonopol). Strategia de hruire concurenial, axat pe afirmarea ferm a reactivitii firmei la orice ncercri ale firmelor concurente de a-i eroda poziia pe pia, n sensul lansrii unor mesaje clare privind msurile proprii de represiune care vor nsoi aceste ncercri. Scopul acestei strategii de hruire i de nfruntare ferm a firmelor concurente este aceea de a menine statu-quo-ul existent pe pia, respectiv ierarhiile proprii acestuia potrivit crora rolurile firmelor pe pia sunt clar stabilite n ceea ce privete cine conduce i cine urmrete liderul. Crearea i meninerea avantajelor competitive Toate strategiile se adeveresc cu adevrat benefice pentru firm, cu condiia s fie stabilite judicios, implementate corect i urmate consecvent, numai dac creeaz i asigur meninerea n perspectiv a avantajelor competitive pentru firm. Aceste avantaje permit poziionarea tot mai bun a firmei pe piaa specific industriei n care opereaz i i mrete fora cu care nfrunt celelalte firme concurente. Avantajele competitive ale unei firme sunt extrem de diferite, putnd consta n: - dimensiunea mare sau foarte mare a acesteia;

- oferirea de produse/servicii la cele mai mici preuri sau la cel mai nalt nivel calitativ; - oferirea de produse/servicii adaptate cel mai bine cerinelor cumprtorilor; - dominarea unui segment specific de pia (cuprinznd un grup specific de cumprtori, o anumit zon geografic etc.); - oferirea unei valori globale ct mai mari pentru preul primit, aceasta reprezentnd o combinaie judicioas i deosebit de atractiv pentru cumprtor de calitate nalt, pre convenabil, service deosebit etc. Numitorul comun al tuturor avantajelor competitive menionate, indiferent de strategia urmat pentru dobndirea i meninerea lor, const n crearea unui segment viabil i suficient de mare de cumprtori care s fie interesat de achiziionarea produselor/serviciilor oferite de firm pentru c le percep ca avnd o valoare global superioar. Crearea i meninerea avantajului competitiv prin strategii ofensive Strategiile ofensive sunt cele prin care firmele ncearc s aib i s menin iniiativa pe un anumit plan al competiiei, oblignd, astfel, celelalte firme concurente s reacioneze defensiv. Pentru ca o firm s urmeze cu succes o strategie ofensiv i s-i creeze, pe aceast baz, avantaj competitiv, trebuie s posede urmtoarele capaciti indispensabile: - de prevedere a principalelor coordonate pe care va trebui s-i nscrie activitatea, precum i a schimbrilor pe care va urma s le efectueze pe msura evoluiei strategice; - de stabilire a principalelor aciuni direcionate spre slbirea principalelor firme concurente, obligarea lor de a se menine n defensiv i mpiedicarea lor de a lansa aciuni ofensive proprii; - de concentrare la momentul i locul potrivit a forei competitive proprii n vederea atingerii unor obiective eseniale; - de luare i meninere a iniiativei, de fructificare operativ i eficient a oportunitilor ce se ivesc, de exploatare profitabil a slbiciunilor firmelor concurente; - de exploatare a elementului surpriz, n sensul lovirii intelor concurente n momentele i n punctele n care acestea nu sunt pregtite s reacioneze adecvat;

- de neutralizare a capacitii firmelor concurente puternice de a reaciona, naintea lansrii n direcia acestora a unei ofensive majore; - de angajare pe un curs strategic care difer sensibil de cel al firmelor concurente, de iniiere a aciunilor ofensive corespunztoare acestui curs care nu pot fi imitate cu uurin de alte firme i care au efecte mai favorabile pentru firm dect pentru firmele rivale; - de efectuare a primei micri n vederea ctigrii dreptului de preemiune n faa firmelor concurente, adic a crerii unor astfel de condiii nct acestea din urm s ntmpine dificulti apreciabile n ncercarea de a urma o strategie similar. n funcie de capacitile preponderente de care dispune, din suita celor enumerate, firma se poate angaja ntr-una dintre urmtoarele strategii ofensive n vederea crerii i meninerii avantajelor sale competitive. Atacul frontal al punctelor forte ale firmelor concurente, strategie care este, n mod evident, ndrznea i al crei succes depinde de intensitatea angajrii firmei iniiatoare, de fora ei competitiv, precum i de fora de rspuns a firmelor concurente. Lansarea unui asemenea atac presupune existena unui raport, ntre resursele i forele firmei iniiatoare i cele ale unei firme concurente, mult superior n favoarea celei dinti. Atacul desfurat pe un front larg se bazeaz pe o gam de iniiative extinse n cele mai diverse domenii ale activitii firmei: intensificare cercetrii-dezvoltrii i creterea ratei inovrilor de produse/servicii noi; extinderea capacitilor de producie; mbuntirea performanelor post-vnzare etc. Atacul frontal selectiv semnific trierea tacticilor ofensive care sunt utilizate i se limiteaz, de cele mai multe ori, la o singur, dar foarte important iniiativ. Atacul frontal selectiv cel mai frecvent utilizat este cel n care firma iniiatoare ofer produse/servicii similare cu cele ale firmei lider pe pia dar la preuri inferioare; reuita unui asemenea atac depinde de raportul pre cost volum specific ofertei firmei iniiatoare, n sensul msurii n care reducerile de pre diminueaz marja profitului iar creterile volumului vnzrilor compenseaz aceast diminuare. i creterea nivelului calitativ al produselor/serviciilor; reducerea semnificativ a costurilor; intensificarea aciunilor promoionale; extinderea gamei de servicii

Atacul punctelor slabe ale firmelor concurente, care se bazeaz pe concentrarea resurselor i forei competitive a firmei iniiatoare pentru exploatarea profitabil a slbiciunilor rivalilor. n cadrul unei asemenea strategii ofensive, care are anse de reuit sensibil mai mari dect cea precedent, principalele direcii de atac vizeaz, cel mai frecvent, urmtoarele puncte slabe ale altor firme de pe pia: - segmentele de pe pia pe care firmele concurente le-au neglijat sau nu dispun de resursele i de capacitile necesare pentru a le servi adecvat; - zonele n care firmele concurente dein un segment redus de pia i nu sunt capabile de un efort competitiv susinut; - produsele/serviciile firmelor concurente care prezint rmneri n urm din punct de vedere tehnic i tehnologic i care ofer, astfel, oportuniti de dezvoltare a noi segmente de pia; - produsele/serviciile al cror nivel calitativ nu a constituit obiectul unor preocupri deosebite ale firmelor concurente; - activitile promoionale n care firmele concurente nu dispun de abilitile necesare desfurrii unor campanii intense i eficace pentru exploatarea integral a potenialului de absorbie al pieei, lsnd, astfel, firmei iniiatoare a atacului posibilitatea extinderii segmentului de pia acoperit cu produsele/serviciile ei. Atacul simultan pe mai multe fronturi, care este o strategie foarte agresiv ce se bazeaz pe multiple iniiative majore lansate concomitent n diferite domenii de activitate ale firmei, astfel nct firmele concurente s fie surprinse de intensitatea i extinderea atacului i s fie obligate s se apare pe diferite planuri. Aciunile specifice acestei strategii constau n reducerea costurilor, ctigarea de noi grupe du cumprtori cu cerine specifice i, deci, extinderea segmentului de pia acoperit, mbuntirea performanelor i calitii produselor/serviciilor oferite, multiplicarea i intensificarea campaniilor promoionale etc. Strategia atacului pe multiple fronturi trebuie s fie susinut de un nivel apreciabil de resurse pe care firma iniiatoare s le consume n eforturile de a accede la poziia de lider pe pia i de a-i crea avantaje competitive substaniale i de durat.

Ofensive de ocolire a punctelor forte ale firmelor concurente, care constau n evitarea atacurilor directe la adresa firmelor concurente i n lansarea de iniiative de genul efecturii unor salturi inovaionale n domeniul tehnologiilor, al lansrii unor produse/servicii cu caracteristici diferite de cele existente, al intrrii pe piee din noi zone geografice etc. Cnd ofensivele, n direciile menionate, sunt astfel desfurate, nct s nu fie percepute ca ameninri la adresa firmelor concurente, ansele lor de succes sunt simitor sporite ntruct celelalte firme nu vor reaciona rapid i ferm, iar firma iniiatoare poate ctiga avantajele conferite de efectuarea primei micri. Ofensive tip guerilla, care constau n atacarea, la momentul i n punctele favorabile, a acelor elemente pe terenul crora o firm mai modest poate concura cu succes alte firme concurente ntruct elementele respective corespund capabilitilor ei. Acest tip de strategie de hruire este indicat pentru firmele mici care nu dispun de for competitiv i de resursele necesare angajrii n tipurile precedente de strategii. Ofensivele de acest tip pot viza: - un segment ngust de pia, cruia i sunt caracteristice cerine specifice i care nu intereseaz firmele concurente; - fronturile largi pe care firmele concurente s-au extins exagerat, ceea ce face ca resursele alocate de ele diferitelor segmente ale fronturilor s fie modeste; aceast situaie determin existena unor nie care pot fi corespunztor servite de firme mici (acordarea de servicii tehnice specializate cnd oferta de produse ale firmelor concurente este foarte larg pe planul modelelor i al caracteristicilor constructive i funcionale, servirea cumprtorilor din zone slab populate, asigurarea unei frecvene a livrrilor care nu este economicoas pentru firmele concurente etc.); - diverse obiective specializate prin care s se hruiasc firmele concurente, cum ar fi campanii promoionale explozive, reduceri succesive de preuri, aciuni legale contra practicilor antitrust etc. Strategia de preemiune, care const n efectuarea primei micri pe pia pentru a dobndi i a asigura firmei o poziie avantajoas la accederea creia firmele concurente sunt excluse sau descurajate s participe.

Cile pe care o firm poate cuceri o poziie avantajoas n industria de profil, pe baza efecturii unei micri preempionale, sunt diverse: - angajarea, mai devreme dect concurenii, de relaii contractuale pe termen lung cu cei mai buni, mai avantajoi i mai siguri furnizori de pe pia sau efectuarea naintea firmelor concurente a integrrii verticale napoi pentru asigurarea surselor de aprovizionare cu materii prime i materiale; - extinderea naintea concurenilor a capacitilor de producie pe baza anticiprii, cu suficient timp n avans, a creterii cererii pe pia, n scopul descurajrii celorlalte firme de a urma aceeai cale, ceea ce va permite firmei iniiatoare s i mreasc volumul vnzrilor n momentul n care cererea pe pia va crete; - ocuparea din timp a celor mai avantajoase amplasri geografice ale propriilor uniti, n care exist for de munc necesar, apropiate de sursele de aprovizionare i de punctele de vnzri, cu facilitile tehnice necesare, cu cheltuieli de transport reduse etc.; - asigurarea accesului, exclusiv sau precumpnitor, la cele mai bune canale de distribuie din zona de operare; - impunerea unei imagini distincte a firmei n concepia cumprtorilor, care s in seama de psihologia acestora i s le inculce ideea unicitii firmei, a produselor/serviciilor ei i a dificultii de a concura contra ei. Analiza cilor prezentate relev faptul c strategia de preemiune nu presupune anularea oricrei posibiliti pentru firmele concurente de a imita sau urma o asemenea strategie, ci semnific, n esen, crearea avantajului competitiv pe baza efecturii primei micri i a ocuprii primei poziii, adic a aceleia care este relativ uor de aprat i care imprim, ntr-un fel, modul n care se desfoar competiia n cadrul industriei. AVANTAJUL COMPETITIV Forta competitiva a unei firme rezida n avantajele competitive si n competentele distinctive pe care le poseda n raport cu alte firme concurente.

Avantajul competitiv strategic (ACS) presupune ca firma sa aiba capacitatea de a furniza clientilor sai de pe pietele-tinta valoarea pe termen lung superioara fata de cea oferita de concurenta. Obtinerea si dezvoltarea unui avantaj competitiv consta n crearea unui segment viabil si suficient de mare de cumparatori care sa fie interesat de achizitionarea de produse/servicii oferite de firma pentru ca le percep ca avnd o valoare globala superioara. Avantajele competitive ale unei firme sunt extrem de diferite, putnd consta n: - dimensiunea mare sau foarte mare a acesteia; - oferirea de produse/servicii la cele mai mici preturi sau la cel mai nalt nivel calitativ; - oferirea de produse/servicii adaptate cel mai bine cerintelor cumparatorilor; - dominarea unui segment specific de piata (un grup specific de cumparatori, o anumita zona geografica etc.); - oferirea unei valori globale ct mai mari pentru pretul primit, aceasta reprezentnd o combinatie judicioasa si deosebit de atractiva pentru cumparator de calitate nalta, pret convenabil etc. Avantajul competitiv ntr-un sector poate fi puternic sporit prin intermediul unor interrelatii manifestate ntre agentii economici care concureaza n sectoare nrudite, daca aceste inter-relatii pot fi atinse. Competitia interna are efecte pozitive n obtinerea si sporirea avantajelor competitive. Beneficiile care pot decurge sunt legate de: - stimularea aparitiei de noi competitori prin desprinderi de firmele existente; - crearea si atragerea de noi factori de productie; - extinderea si ridicarea calitatii cererii interne; - ncurajarea si mbunatatirea sectoarelor nrudite si de sprijin. Avantajele competitive ale firmei rezulta din modul n care activitatile functionale ale acesteia se integreaza adecvat pentru a contribui la realizarea obiectivelor ei strategice: - realizarea celui mai scazut nivel de costuri din sector; - oferirea de produse/servicii la cel mai nalt nivel calitativ din cadrul sectorului; - reactia n cea mai scurta perioada la schimbarile produse pe piata.

In viziunea lui, sistemul de determinanti ai avantajului competitiv vizeaza teoria investitiilor si inovatiilor. In contextul noii economii si al societatii cunoasterii, competitivitatea si avantajul competitiv capata noi abordari. Astfel, competitivitatea presupune o concentrare a eforturilor spre investitiile n capital fizic (noi echipamente, cladiri etc.), investitii n capital uman, n tehnologii performante si mbunatatirea celor existente precum si n sporirea productivitatii si mbunatatirea legaturilor de productie Competitivitatea internaional semnificaie i determinani Competitivitatea a devenit una dintre preocuprile centrale ale guvernelor i firmelor din aproape orice ar. Motivele pentru care unele state sau regiuni se poziioneaz mai favorabil dect altele n competiia internaional sunt subiecte importante de studiu i analiz pentru economiti. n literatura de specialitate, competitivitatea este privit fie la nivel de firm, fie la nivel de economie naional. Ne vom ocupa n continuare doar de competitivitatea internaional a unei economii naionale, perspectiv ce concord cu intenia studiului nostru analiza poziiei Uniunii Europene n competiia economic global. Dei conceptul de competitivitate nu are n vedere strict poziionarea unei ri n comerul internaional, el s-a dezvoltat n special n legtur cu aceast activitate. Fenomenul nu este dificil de neles dac avem n vedere faptul c pentru unii autori competitivitatea se reduce la capacitatea unei ri de a-i impune propriile produse pe piaa mondial. Astfel, R. Carbaugh definea competitivitatea internaional drept capacitatea unei ri, n condiiile pieei libere i ale unei concurene corecte, de a concepe, produce i comercializa bunuri i servicii fie de o calitate superioar, fie la un pre inferior fa de produsele i serviciile oferite de alte ri. Dac n ceea ce privete calitatea bunurilor comercializate suntem de acord cu rolul acesteia n competitivitatea unei economii, n ceea ce privete preul, trebuie fcut precizarea c acesta nu mai reprezint ntotdeauna un factor important al competitivitii unei ri. Dimpotriv, n prezent, economiile cele mai competitive sunt cele ale cror produse se

situeaz n sectorul tehnologiilor de vrf, unde predomin inovaia i preurile ridicate. Capacitatea unei ri de a obine preuri mari la produsele comercializate pe piaa extern reprezint un obiectiv mai important i o dovad mai puternic a competitivitii sale, dect vnzarea la preuri sczute. Pentru rile cele mai dezvoltate, avantajul competitiv se situeaz n ramurile de vrf, n care tehnologia avansat impune i preuri pe msur. Piaa mondial reprezint, ntr-adevr, un test al competitivitii unei ramuri, dar nu unicul factor de influen. Principalul scop al unei naiuni este un nivel de trai ridicat i n cretere pentru cetenii si. Capacitatea de a face acest lucru depinde de productivitatea cu care resursele naionale (munc i capital) sunt folosite. n opinia lui Michael Porter, productivitatea este determinantul principal, pe termen lung, al nivelului de trai, ntruct este baza venitului naional pe locuitor, iar competitivitatea la nivel naional i gsete expresia cea mai potrivit, n opinia aceluiai autor, n productivitatea naional. Analiza competitivitii prin prisma productivitii arat clar faptul c balana comercial excedentar nu nseamn automat economie competitiv. Creterea exporturilor ca urmare a salariilor sczute i a monedei depreciate, n condiiile importurilor de produse din ramurile de vrf, poate determina o balan comercial excedentar, dar nivelul de trai al populaiei se deterioreaz. Capacitatea de a exporta bunuri produse la un nivel ridicat al productivitii este mult mai benefic economiei, exemplul Japoniei fiind elocvent n acest sens exporturile de produse industriale provin din ramurile cu productivitate ridicat, n timp ce importurile sunt reprezentate de materii prime i produse inferior prelucrate, care necesit for de munc mai puin calificat i un nivel sczut de tehnologie. Componena exporturilor unei ri este mai important dect ponderea lor pe piaa mondial. OECD definete competitivitatea drept capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor, statelor sau organismelor supranaionale, aflate n competiie internaional, de a asigura n mod susinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producie, precum i un venit superior din valorificarea forei de munc. Aceast definiie surprinde nu doar aspectele de ordin strict economic, ci i finalitatea social a competitivitii, aceea de cretere a veniturilor forei de munc i, implicit, a nivelului de trai, idee susinut i de Michael Porter i de International Institute for

Management Development. ntr-adevr, competiia global ntre ri este, n ultim instan, o competiie pentru certerea nivelului de trai. Competitiveness Advisory Group, grupul de experi desemnai de Comisia European pentru a studia cile de cretere a competitivitii europene, apreciau c noiunea de competitivitate implic elemente de productivitate, eficien i profitabilitate i reprezint un mijloc important de cretere a nivelului de trai, a bunstrii sociale i a nivelului veniturilor indivizilor ntr-o manier neinflaionist. Competitivitatea trebuie privit ca o cale de cretere a numrului de locuri de munc i de eradicare a srciei. Este clar c nu putem vorbi despre o definiie unanim acceptat a competitivitii. Nu putem vorbi despre o teorie general acceptat a competitivitii, n ciuda importanei n cretere a acestui subiect, i nici despre existena unui set de factori clar delimitai, care s permit aprecierea obiectiv a competitivitii unei ri sau firme Michael Porter afirm, pe baza datelor analizate pe o perioad mai mare de timp i pentru mai multe ri, c putem totui vorbi despre stabilitatea determinanilor competitivitii. Porter consider c determinaii ai avantajului competitiv naional sunt reprezentai de situaia factorilor de producie, situaia cererii, sectoarele din amonte i aval i strategia u structura firmelor, precum i competiia dintre acestea. Toi aceti factori sunt n interdependen, formnd un sistem cunoscut n literatura de specialitate ca diamantul competitivitii. Alturi de aceti determinani, competitivitatea este influenat, n anumite condiii, i de aciunea guvernului si de factorii aleatori.

Strategia firmei, structura si concurenta


Factor ii aleato ri

Situatia factorilor de productie

Situatia cererii Situatia cererii

Sectoarele din amonte si din aval

Actiunea guvernului

Factorii de producie au un rol important n competitivitatea unei naiuni, dar stocul de factori este mai puin important dect capaciatea de creare i mbuntire continu a lor. n categoria factorilor de producie, Michael Porter include: - resursele umane, analizate prin prisma cantitii, calificrilor, costului, eticii muncii - resursele fizice cantitate, calitate, accesibilitate, cost. Resursele fizice includ reeaua hidraografic, clima, localizarea geografic, mrimea teritoriului. - resursele informaionale cunotinele tiinifice, tehnice, legate de pia existente n plan naional, n reeaua de universiti, institute de cercetare private sau guvernamentale, birouri statistice, baze de date etc. - resursele de capital volumul i costul capitalului disponibil pentru finanarea activitii economice - infrastructura tipul, calitatea, costul utilizrii. Infrastructura include sistemul de transport, de comunicaie, dar i sistemul sanitar i instituiile de cultur, care influeneaz calitatea vieii i atractivitatea rii respective.

Avantajul competitiv nu depinde doar de existena acestor factori, ci mai ales de ct de bine sunt ei utilizai Cererea intern este un alt determinant al competitivitii, care i pstreaz importana, n ciuda globalizrii, ntruct orienteaz firmele cu privire la preferinele consumatorilor. Cu ct consumatorii interni sunt mai sofisticai si mai pretenioi, cu att efectul asupra productorilor este mai favorabil. Cererea intern poate anticipa, n acst caz, nevoile consumatorilor externi. Importana dimensiunii pieei interne a fost un subiect ndelung dezbtut. O pia de mari dimensiuni aduce cu sine avantajul economiilor de scar, dar o pia de dimensiuni mai reduse foreaz agenii economici s se orienteze ctre export, aa cum s-a ntmplat n cazul Elveiei, Suediei, Coreei sau Japoniei. Sectoarele nrudite (din amonte i din aval) avantajul competitiv ntr-un sector ofer un avantaj potenial firmelor care folosesc n procesul productiv inputuri din sectorul respectiv. Strategia, structura firmei i concurena au n vedere contextul n care firmele sunt create, organizate i conduse, precum i situaia concurenei interne. n ceea ce privete sistemul de management, trebuie precizat c nu exist un sistem universal valabil, ci acesta trebuie adaptat n funcie de mediul naional i de sectorul n discuie. n ceea ce privete concurena intern, dovezile empirice demonstreaz o legtur strns ntre aceasta i avantajul competitiv n plan internaional. Competiia intern stimuleaz inovarea i progresul, costuri sczute, calitate mult mai capabile s fac fa celei externe. Guvernul nu este considerat de ctre Porter un al cincilea determinat al competitivitii, ci doar un factor important de influen a celorali determinani. Astfel, spre exemplu, guvernul poate influena situaia factorilor de producie prin subvenii, politici care influeneaz piaa de capital, educaia etc. La rndul su, cererea poate fi influenat prin standarde i reguli sau prin nsi calitatea guvernului de consumator. Factorii aleatori (ocuri petroliere, rzboaie, decizii politice ale guvernelor strine, evoluii neateptate ale pieelor financiare, modificri tehnologice majore etc.) sunt importani, ntruct determin discontinuiti care pot modifica poziia competitiv, fie prin anularea unor unor avantaje anterioare, fie prin crearea de oportuniti suplimentare.

COMPETITIA - CONDITIE A DEZVOLTARII


1. Rolul competitiei Competitia este un fenomen obiectiv, natural, prezent dintotdeauna in lumea inconjuratoare. Ea nu caracterizeaza numai viata economica, ci se manifesta si in sfera care cuprinde si fenomenul economic: sfera socialului. Intalnim competitie in politica, in cultura, in pozitionarea sociala, in ceea ce priveste satisfacerea nevoii de comunicare, de exprimare ori de recunoastere sociala. Largind sfera de cuprindere, constatam ca si sfera antropologicului, a stiintelor despre om, care cuprinde ca un caz particular stiintele sociale, este un sediu al fenomenului competitiei: intalnim competitia intre indivizi asupra resurselor materiale de existenta si asupra oportunitatilor de reproducere. Si, in sfarsit, largind inca o data sfera de cuprindere, constatam ca si in sfera biologicului, care cuprinde antropologicul ca un caz particular, competitia este prezenta pe scara larga. Competitiei intraspecifice pentru resurse si reproducere, multiplicata de milioane de ori dupa numarul speciilor animale si vegetale, i se adauga si concurenta interspecifica, adica cea intre speciile diferite (fig. 1)

Fig.1

Obiectivul nostru este ca, prin studiul competitiei, sa distingem regulile competitivitatii, adica acelea care il fac pe competitor sa fie intr-o pozitie favorabila in fenomenul competitiei. Ne vom limita, fireste, doar la competitia economica. Vom face o analiza a tipurilor de competitie, dupa o serie de criterii si abordari. Vom studia rolul intre prinzatorului si al firmei in fenomenul competitiei. Vom analiza setul de norme dupa care se deruleaza, sau ar trebui sa se deruleze, competitia, vom stabili principiile de competitivitate si vom vorbi despre un companion inseparabil al competitiei - riscul. Vom stabili criteriile de apreciere ale competitivitatii unei intreprinderi, acordand o atentie particulara problemelor high-tech si inovatiei. Vom analiza pozitia competitiva a intreprinderii si raportul acesteia cu activitati precum conducerea, comunicarea si informarea. Vom analiza particularitatile competitiei in faze tranzitorii, cum ar fi intrarea sau iesirea de pe o anumita piata ori, mai general, intrarea sau iesirea in/din afaceri. Dupa ce vom discuta criteriile de apreciere a competitivitatii in acest caz, ne vom eoncentra atentia asupra analizei de competitivitate a Romaniei dupa 1990. Vom studia, de asemenea, particularitatile economiilor in tranzitie ale tarilor din Europa de Est si vom lua in discutie. Dupa cum am aratat, competitia este o trasatura a lumii vii, legata de o caracteristica esentiala a acesteia - adaptabilitatea. Fiind un dat natural, noi nu o putem aborda decat in judecati de existenta, nu si de valoare: nu putem spune despre ea ca este in sine "buna" sau "rea" si nici nu ne-ar servi la nimic sa emitem astfel de enunturi axiologice, intrucat tot nu putem face nimic ca sa o cream, nici ca s-o impiedicam a exista. Formele in care competitia se manifests insa pot fi influentate de comportamentul uman individual, dar si colectiv, iar aceste influente pot fi caracterizate -cel putin pe termen scurt sau mediu in termeni axiologici. Cineva ar putea obiecta la asertiunile de mai sus cu observatia: "in socialism nu a existat competitie economica; de abia acum ne indreptam catre o societate concurentiala" Putem aduce o serie de contraargumente de suprafata acestei obiectii, cum ar fi existenta unor rudimente de sector privat aflat in competitie cu eel de stat. Ori competitia - mascara, dar acerba - intre tarile socialiste, in care, din pacate, considerentele economice erau subordonate concurentei politice intr-un sistem hegemonist. Ori angajarea intregului sistem socialist in competitia cu cel capitalist. Nu ne vom concentra insa asupra acestor aspecte, ci vom dezvolta

doar contraargumentul de profunzime: in socialism nu exista competitie la nivelul productiei, dar exista o competitie acerba la nivelul consumului. Prin similaritate cu legea din fizica ce ne spune ca materia nu se creeaza si nu se distruge, ci doar se transforms, putem spune ca si competitia, neputand fi nici creata, nici distrusa, ea doar se transforms, si daca ea dispare dintr-o anumita zona a vietii - in exemplul de mai sus, din zona productiei - ea apare in chip legic, necesar, in aceeasi "cantitate", in alta zona - in zona consumului, in exemplul dat. Cum viata economica reprezinta o sinteza dinamica inseparabila intre productie si consum, a judeca numai pe una din laturi cu ignorarea celeilalte este o eroare. Al doilea adevar fundamental despre competitie este exprimat, printr-o sentinta clasica din gandirea economica anglo-saxona, cu atata directa simplitate si percutanta franchete incat prefer s-o redau in original: "Competition is a game with winners and losers'! De aici rezulta ca, daca in sine competitia nu e nici "buna", nici "rea", efectele sale vor fi necesarmente "bune" pentru unii si "rele" pentru altii. Problema e mult mai complexa decat pare la prima vedere. Competitia este adesea "buna" pentru invinsi - in masura in care ii determina sa invete din propriile greseli si din metodele de succes ale adversarului - si este uneori "rea" pentru invingatori, in masura in care ii determina sa inceteze lupta pentru a inova, a se adapta, a tine pasul cu progresul in gandire. Discriminarea a ajuns sa fie privita ca un fenomen negativ, imoral, odios. Auzim adesea in jurul nostru comentarii indignate de genul: "Aceasta este o discriminare, nu pot fi de acord cu ea." Sa privim lucrurile in adevarata lor perspectiva: viata se bazeaza pe discriminare, pentru ca viata se bazeaza pe dragoste si dragostea este cea mai irationala dintre discriminari. Un partener este discriminat favorabil in raport cu altul dupa criterii "perfect logice" cum ar fi acela ca "este inalt" sau "are ochi albastri" Orice optiune este o discriminare: cand cumperi o paine, faci o discriminare. Orice sistem legislativ este un complex de discriminari: el discrimineaza o data intre culpabili si inocenti, si a doua oara intre diverse categorii de culpabili si de inocenti. Fanaticii nondiscriminarii ar trebui sa se indigneze: "De ce acest om este discriminat fiind lipsit de libertate, pentru simplul fapt ca a omorat pe cineva?"

Tocmai pentru ca discriminarea este o lege a firii, pentru ca ea e prezenta aproape peste tot, constitutive prevad acele domenii limitate in care extinderea ei ar fi nociva si este deci interzisa. Dar intrucat constitutiile califica discriminarea pe criterii sociale, etnice, de sex ori ideologice ca fiind in anumite conditii delictuala, exista tendinta de a considera un delict orice discriminare, pe orice criterii si in orice conditii. Sa retinem asadar ca orice competitie conduce inevitabil la discriminare intre oameni, dar aceasta nu este nici un pacat, nici o nenorocire, atata vreme cat nu se extinde asupra "zonelor de nondiscriminare" prevazute de lege ori de morala. Nu as dori sa inchei considerable despre efectele "bune" si "rele" ale competitiei fara a atrage atentia asupra unei situatii favorizante, a unui avantaj competitiv epistemologic, care ne pune, paradoxal, pe noi, economistii din tarile foste socialiste, in situatia de a putea gandi mai clar si mai profund problematica competitivitatii decat o fac colegii nostri din societati traditional liberale. In realitate, ceea ce nu cunosteam noi era o anumita forma, transparenta si reglementata, de competitie. Cunostintele legate de aceasta forma de competitie au fost relativ usor de asimilat; ceea ce e mai greu de analizat si de prezentat intr-o maniera formala, de preferinta matematizata, este insa competitia oculta, sublimata - as zice, criptocompetitia care era pe larg prezenta in sistemul socialist. Sa nu ne facem iluzii, criptocompetitia exista si in capitalism, dar intr-o masura mai mica decat exista ea intr-un sistem care declara, ipocritpropagandistic, suprimarea contradictiilor antagoniste. dar care, neputand fireste sa suprime un dat obiectiv care este competitia, o silea sa sublimeze in forme criptate. Cu cat mai multa competitie se face "la lumina zilei", cu atat mai putina se face in mod ascuns. Concurenta poate insa fi privita ca o forma intrinseca, involuntara, de cooperare, in masura in care introducem un actor suplimentar al competitiei, in plus fata de competitori: mediul. Prin urmare, orice competitie presupune eel putin trei actori: doi competitori si mediul. Mediul poate fi o sectie de productie, o firma care confine acea sectie, o ramura economica care contine acea firma, o economie nationals care contine acea ramura sau chiar economia globala. Mediile sunt asadar continute iterativ unul in altul (termenul anglo-saxon "imbedded" este deosebit de sugestiv). Daca entitatile A si B, continute in mediul C, concureaza loial intre ele, ele intaresc pozitia competitiva a mediului C in raport cu mediul D, in conditiile in care C si D se exprima si ele ca entitati in competitie, la un nivel superior. De

exemplu, daca firmele Volkswagen si BMW concureaza loial pe piata germana de automobile, aceasta intareste pozitia competitiva a industriei germane de automobile pe piata internationala asadar, concurenta lor reprezinta o forma de cooperare pentru intarirea pozitiei competitive a industriei germane. In contextul discutiei despre caracterul loial sau neloial al competitiei, sugerez sa meditam putin asupra multiplelor sensuri ale cuvantului englezesc "fair"; vom vedea ca evolutia naturala a limbii in multiple planuri tradeaza anumite conexiuni ascunse intre sensuri, care sustin concluziile noastre teoretice. Cuvantul "fair" inseamna: - corect, echitabil; - targ, piata; - blond; deschis la culoare, luminos; - frumos. Amalgamand, total sau partial, aceste sensuri, observam ca ele pot descrie un set de reguli ale competitiei loiale si ale mecanismelor sale; consubstantialitatea onomastica a celor patru sensuri ale cuvantului "fair" sugereaza urmatoarele propozitii: Plata este locul concurentei corecte. Concurenta corecta este cea care se desfasoara la lumina zilei, adica in chip transparent. Concurenta desfasurata in aceste conditii - de piata, de transparenta ("luminozitate") si de corectitudine, are atributul de frumusete morala, adica este loiala. Prin urmare, o afacere "fair" (corecta) este o afacere facuta in chip "fair" (luminos, transparent) si in deplina libertate de optiune a partilor, ca la "fair" (targ, piata), iar a derula astfel de afaceri este "a fair atitude" (o atitudine moralmente frumoasa). Dar ce inseamna libertatea de optiune mai sus mentionata? Ea presupune libertatea de informare (asociata transparentei), dar si libertatea de actiune - in esenta, libertatea de a vinde si cumpara doar la pretul care iti convine. Prin numarul mare de participant si caracterul deschis al spatiului de derulare, piata in sensul original, nesimbolic al cuvantului, avea si rolul de a impiedica tranzactiile neconsensuale, tranzactiile fortate, intrucat marea majoritate a celor prezenti aveau interesul si vegheau sa mentina spatiul respectiv ca un spatiu al tranzactiei libere. La acestea se adauga un al doilea rol al pietei - acela de a asigura comoditatea logistica. Cel venit sa cumpere stia ca are mari sanse sa gaseasca marfa dorita intr-o mare varietate pe

un spatiu limitat; eel venit sa vanda stia ca are mari sanse sa gaseasca un numar mare de clienti pentru marfa sa intr-un spatiu limitat. Prin urmare, efectul de regularizare a preturilor pe piata este un efect secundar al functiilor primare ale pietei: securitatea tranzactiilor si comoditatea logistica. Exista tendinta ca atunci cand trecem de la analiza pietei fizice, nonsimbolice, la cea a pietei abstracte, simbolice, sa retinem doar functia sa de regulator si sa pierdem din vedere cele doua functii primordiale. Consideratii ample si profund originale privind dezvoltarea istorica a pietei si evolutia functiilor sale intalnim la Fernand Braudel . Din punctul de vedere microeconomic, competitivitatea se poate defini drept capacitatea unei structuri microeconomice (unitate, firma etc) de a castiga sau apara un segment din piata. In perspective medie si lunga, ceilalti parametri pe care suntem tentati sa-i asociem conceptului de succes economic si in primul rand, profitul - sunt subsumati, observam, parametrului "segment din piata" Pe o piata matura, stabila, o intreprindere competitive, adica avand un segment de piata mare ori in crestere, are automat profituri pozitive stabile, o tehnologie moderna, o organizare corecta a productiei si desfacerii etc. etc. Fiecare industrie are propiile sale reguli de competitie si propria ierarhie ponderata a factorilor care contribuie eel mai mult sau eel mai putin la pozitia competitiva si avantajul competitiv. Un rol important in competitivitatea macroeconomica il joaca aspectele structurale ale economiei nationale, in speta gradul de specializare al acesteia. O abordare particulara, la limita intre macroeconomic si microeconomic, este necesara pentru marile corporatii multinationale: acestea sunt actori ai competitiei macroeconomice prin volumul cifrelor de afaceri si prin ponderea lor pe piata mondiala, dar sunt in situatia actorilor competitiei mieroeconomiee prin aceea ca nu au in principiu o piata rezervata, semnificativa, asupra careia sa poata actiona prin mijloace administrative (reglementari, protectie etc).

Putem evalua gradul de competitivitate al unui mediu aflat in conditii de relativa stabilitate prin numarul de intrari pe piata intr-o perioada data, atunci cand acest numar este aproximativ egal cu numarul de iesiri de pe piata. Evident, la instabilitate, in conditiile unui boom economic, numarul intrarilor pe piata (intreprinderilor nou-create sau nou-venite) este semnificativ mai mare decat numarul iesirilor (falimente etc.), iar in conditiile unei crize economice raportul este invers, astfel incat acest mod de evaluare a gradului de competitivitate nu mai are sens. Trebuie de asemenea facuta precizarea ca referirea la conditia de relativa stabilitate nu se rezuma la stabilitatea economica, ci se extinde si la cea sociala, legislative etc. 0 modificare legislative neinspirata poate, de pilda, sa scoata de pe piata competitori viabili si sa creeze spatiu pentru intrarea altora noi, fara ca aceasta sa reprezinte o crestere a gradului de competitivitate a pietei, ceea ce ar avea efecte principial benefice. Ca o tendinta generala, gradul de competitivitate pe partea de oferta (competitia intre agentii economic! fiind in esenta o competitie de oferta) este legat, in conditiile unei cereri cvasistationare, de gradul de maturitate a tehnologiilor. Progresul tehnologie este insa discontinuu si, in buna masura, imprevizibil. El se manifesta adesea prin ceea ce anglo-saxonii numesc un "breakthrough" - o "patrundere" adica deschiderea brusca a unui camp nou de activitate. Imprevizibilitatea provine din incertitudinea intrinseca a actului cercetarii - daca am sti dinainte rezultatul cercetarii, n-am mai avea nevoie sa cercetam! Dar ea poate proveni si din faptui ca un "breakthrough" poate sa survina acolo unde sunt concentrate fortele stiintifice, financiare, propagandistice etc., dar de foarte multe ori el survine in domenii neglijate de marele public si de varfurile comunitatii stiintifice. Modelul de comportament uman dupa care se petrece acest paradox e urmatorul : in domeniile de la care se asteapta mari progrese, implicit mari avantaje economice, de imagine, si prin acestea chiar politice, se concentreaza oamenii de stiinta cei mai prestigiosi, cei mai mediatizati, cei mai influenti. O alta modaliitate prin care inalta tehnologie influenteaza competitia economica este si expresivitatea termenului ne sileste din nou sa facem apel la originalul anglo-saxon - asa numitul "spin-off! Termenul "spin-off" se refera la "centrifugarea" "separarea prin rotatie" a unor metode sau produse din domeniul inaltei tehnologii in domeniul consumului curent. Produse noi dezvoltate pentru zboruri spatiale, aplicatii militare extreme etc. se constata

ulterior ca pot fi profitabil utilizate la cele mai prozaice aplicatii, cum ar fi de pilda tigaile teflonate. Aceste produse ori tehnologii dezvoltate cu cheltuieli uriase din fonduri publice si pentru utilitati publice poarta numele de "spin-offs" si pot avea un impact semnificativ asupra concurentei economice dintre agentii privati in domenii cu totul altele decat cele pentru care au fost dezvoltate. Efectele patrunderilor tehnologice asupra pietelor concurentiale pot fi extrem de variate cu o toleranta rezonabila ele tind insa a se apropia de urmatorul model. Aparitia unei tehnologii noi era la inceput un avantaj concurential coplesitor unicului detinator al acelei tehnologii, indiferent de abilitatea acestuia de a-si valorifica piata sub raport strict economic. "Spargerea" secretului tehnologie conduce de la situatia de monopol la cea de oligopol, in timp ce ulterior epuizarea timpului de protectie prin brevet conduce de la monopol ori oligopol la o situatie de larga concurenta. Concurenta acerba intre un numar mare de detinatori ai aceleiasi tehnologii face ca numarul lor sa se reduca, supravietuind doar aceia care manifesta o mai buna stapanire a tehnicilor de piata, pe latura de aprovizionare, de gestiune a fortei de munca, dar mai ales de desfacere. 2. Clasificari Clasificarea competitiilor economice se poate face dupa o serie intreaga de criterii. Propunem abordarea problemei din perspeetiva criteriilor de mai jos, nu atat din dorinta de inedit, cat pentru ca ni se pare aceasta perspeetiva a oferi o acoperire mai larga a unghiurilor de abordare. Fireste, ca orice clasificari, si ale noastre au tendinta de a defini tipuri ideale catre care tinde o realitate, mai degraba decat realitati, pentru ca ele servesc modelarii intelectuale mai degraba decat contabilizarii faptice. De aceea vom intalni poate realitati care se incadreaza la granitele categoriilor definite de noi, sau poate chiar intre aceste categorii, dar mai ales - lucru care nu e de obicei subliniat - tipurile de categorii specificate pot sa nu aiba un corespondent in realitate, decat in urma unei operatii de aproximare. Ca sa luam un exemplu concret, vom vorbi intr-una din clasificari despre "concurenta perfecta"; insasi denumirea categoriei arata ca este vorba de o situatie ideala - perfectiunea nu exista in realitate! - pe care situatia reala poate sa o aproximeze cu mai multa sau mai putina acuratete. Mai intai vom face distinctie intre tipul de competitie deschisa si tipul de competitie inchisa. Numim competitie deschisa acea competitie care se desfasoara in mod direct cu

mediul, si doar indirect cu competitorii. Dintre toti competitorii plasati in acelasi mediu castiga acela care obtine o mai buna performanta raportat la un parametru sau complex de parametri oarecare, in conditiile in care actiunile fiecarui concurent nu influenteaza (nu jeneaza sau favorizeaza) actiunile altui concurent. O competitie inchisa e, dimpotriva, aceea in care fiecare competitor e angajat direct impotriva celorlalti, in care un castig al unuia reprezinta automat o pierdere a altuia sau a altora. Printr-o analogie sportiva, un model de competitie deschisa este o cursa de alergari, iar un model de competitie inchisa - un meci de box. Caracterul mai deschis sau mai inchis al competitiei este dat de gradul de restrictie (constrangere) ce caracterizeaza mediul competitional. Intr-un mediu care, prin natura sa, prezinta dificultati mari pentru atingerea scopului dorit, adica are un grad mare de constrangere, numarul de competitori va fi mic, si principala dificultate va fi infrangerea restrictiilor mediului, nu a opozitiei competitorilor. Deci vom avea o competitie deschisa. De exemplu, exploatarea bogatiilor minerale de pe fundul marilor - mediu ostil - e o competitie deschisa numai putinilor concurenti care poseda tehnologia necesara. Intr-un mediu mai "prietenos" slaba constrangere a mediului va atrage multi competitori, ceea ce va face ca restrictia "artificiala" reprezentata de supraaglomerare sa compenseze pentru absenta unui grad mare de restrictie "naturala" In general vorbind, gradul de constrangere a unui mediu competitional matur tinde sa fie ridicat pentru ca atunci cand nu exista restrictii naturale apare restrictia artificiala a supraaglomerarii, care il mentine ridicat. Sa observam ca aceasta situatie nu este fara efecte asupra dinamicii competitivitatii. Sa analizam de pilda fenomenul "inaugurarii" unei piete noi. O piata noua apare de regula brusc, ca efect al unui eveniment: descoperirea unei tehnologii noi, a unei necesitati de consum noi (Internetul, de pilda), deschiderea unei zone geografice anterior inchise (spatiul postcomunist, de pilda), inceperea colonizarii unor spatii noi etc. La inceput, aceasta piata este evident deschisa. Insusi faptul acestei deschideri atrage noi competitori dintre care unii, cu timpul, isi dovedesc viabilitatea si contribuie la aglomerarea mediului, iar apoi la supraaglomerarea mediului. Competitia se transforma asadar, treptat, din deschisa in inchisa, dar insusi faptul acestei inchideri creeaza motivatie competitorilor sa incerce si - in putine cazuri - sa reuseasca evenimentul care duce la

"deschiderea" unor medii competitionale noi, mai libere de competitie. Aceasta oscilatie intre caracterul inchis si deschis al competitiei economice constituie, in opinia noastra, unul din motoarele progresului economic prezent sistematic in istorie. Abordarea cea mai rationala e insa cea in care productia si vanzarea se raporteaza la consum, acesta devenind pivotul fenomenului economic. Sa remarcam de altfel ca elementele de planificare si marketing, inserate la un moment dat in cursul evolutiei sale in teoria si practica economiei de piata, constituie corectii ale criteriului vanzare in directia criteriului consum. In socialism, unde pivotul fenomenului economic era productia, vanzarea "se rezolva de la sine": penuria de produse (conducand la nesatisfacerea completa a necesitatilor de consum) facea ca multe produse, fie ele si de calitate inferioara, fie ele si de substitute, sa se vanda cu usurinta (ne amintim de fenomenul prin care ori de cate ori se forma o coada, cetateanul mai intai isi ocupa locul la rand si abia apoi se interesa ce se vinde: indiferent daca "se dadea" salam cu soia, detergent sau hartie igienica, achizitia venea sa satisfaca o necesitate de consum incomplet satisfacuta). Pe de alta parte, in capitalism, unde pivotul fenomenului economic e vanzarea, productia "se rezolva de la sine": cine a descoperit o nisa de piata in care exista o necesitate de consum nesatisfacuta inca, adica poate sa vanda, are in profitul oferit de aceasta nisa un instrument puternic pentru a-i determina si motiva pe cei mai buni specialisti in productie sa declanseze productia in eel mai scurt timp. Din aceasta perspective putem distinge urmatoarele obiective ale competitiei: - a produce - obiectiv tipic societatilor socialiste, care se aflau intr-o stare de deficit cronic al multor produse, in special din categoria celor de consum. Motivul tipic pentru demiterea unui manager economic in socialism si inlocuirea lui cu un altul - in esenta, cu un competitor era "neindeplinirea planului de productie" - a vinde - obiectiv tipic societatilor capitaliste, care creeaza o tendinta permanenta catre supraproductie. Printre efectele acestei stari de lucruri sunt crearea de false necesitati de consum, inlocuirea partiala a criteriilor naturale - pret si calitate - cu criterii artificiale, cum ar fi publicitatea, in succesul unui produs si presiuni exagerate asupra resurselor materiale si calitatii ecologice a mediului. - a consuma pe masura posibilitatilor; o societate care ar avea la baza la competitia pentru asigurarea unui consum determinat de posibilitati si cerintele naturale, materiale si

spirituale, ale fiintei umane, ar depasi si deficitul cronic socialist, si criza de supraproductie capitalists. Ea nu ar porni de la obiectivul productiei cu orice pret (inclusiv cu eel al ineficientei), determinata de cifrele de plan, nici de la obiectivul vanzarii cu orice pret (inclusiv cu eel al risipei resurselor), determinata de cifra profitului, ci de la obiectivul satisfacerii nevoilor de consum determinate de datul natural care este fiinta umana si care este neglijata in primele doua abordari. Unei ideologii care pune in centrul atentiei sale fiind umana ii va corespunde o teorie economica a armoniei si o teorie a valorii, a utilitatii reale (globale), in care se porneste nu de la productie, nu de la vanzare, ci de la consum. In viziunea noastra trebuie sa existe o corelatie, bine determinate la nivel principial, dar flexibila la nivelul detaliilor, intre consum si veniturile globale individuale. Sa observam ca prin "consum" intelegem un consum in sensul eel mai larg: el include nu numai consumul efectiv al individului si al familiei sale, ci si sumele alocate pentru economii, caritate, cheltuieli de protocol etc. Din punctul de vedere al dinamicii fondului economic pe care ea se desfasoara, competitia poate fi clasificata in tactica sau strategica. O competitie desfasurata pe un fond economic relativ stabil (cvasistationar) va fi o competitie tactica; una desfasurata pe un fond instabil (dinamic) va fi una strategica. Un fond economic stabil este unui care prezinta fluctuatii reduse ale principalilor parametri externi vietii economice propriu-zise care influenteaza viata economica: tehnologiile (de productie, de gestiune, de transport, de desfacere etc), legislatia, necesitatile de consum, conditiile sociale generale, rezervele naturale de resurse materiale etc. Instabilitati ale fondului economic pot fi prin urmare induse de fenomene - cu actiune, de regula, brusca - precum descoperirea unor noi tehnologii, modificari legislative majore, crize, razboaie, descoperiri de noi zacaminte minerale destul de mari pentru a influenta echilibrul cerere-oferta intr-o anumita ramura etc.

Ca si atunci cand conduci masina pe gheata, o situatie strategica poate sa-ti impuna manevre inverse fata de cele uzuale: dai dreapta de volan ca sa virezi stanga si iei piciorul de pe frana ca sa franezi. Competitia tactica este castigata de tenacitate, stabilitate in aplicarea unor metode verificate ca fiind corecte, acumularea de experienta pozitiva, prudenta etc. Competitia strategica este castigata de initiativa, curaj, rise, tndrazneala de a renunta la tipare care nu mai stint adecvate, spirit critic si mai ales vizionar; in competitia strategica, experienta - proprie sau a altora - este privita critic si acea parte din ea care nu rezista criticii este inlocuita cu viziunea (operatiune, evident, insotita de rise si deci necesitand curaj). Creditul in sens larg de credibilitate - are si el semnificatii diferite din perspectiva tactica si strategica. Din perspectiva tactica, creditul este validat de timp, de numarul de ani in care un agent a functionat intr-un mediu stabil si a fost la inaltimea asteptarilor. Din perspectiva strategica, creditul este dat de continutul planurilor de criza elaborate de un agent (evident, vorbim de o criza care poate fi "pozitiva" sau "negativa"), de credibilitatea acestor planuri, dar si de puterea personala de convingere a agentului in chestiune. A face distinctia intre o situatie tactica si una strategica, a folosi abordari adecvate in fiecare din ele permite unui agent economic nu numai sa supravietuiasca crizelor negative, dar chiar sa obtina un profit relativ din ele ori ii permite sa valorifice integral o situatie de "criza pozitiva" (un "boom economic" o revolutie tehnologica etc). Am vazut ca important in trecerea de la o situatie tactica la o situatie strategica este adaptarea metodelor de actiune economics. Mai important decat aceasta, esential chiar, este insa ca abandonarea ori modificarea metodelor sa nu fie insotite de abandonarea ori modificarea principiilor de conduita economica. De exemplu, indiferent daca avem de-a face cu o situatie tactica sau strategica, pe deasupra comentariului anterior asupra creditului trebuie precizat ca creditul pe termen lung este determinat de onestitate -valoare asociata principiilor si nu metodelor. Extrapoland cele discutate mai sus, putem vorbi despre o noua clasificare: competitie in directia acumularilor versus competitia in directia salturilor. Ca orice alta forma de progres, si progresul economic se face atat continuu (prin acumulari), cat si discontinuu (prin salturi). Progresul capitalului se face de regula prin acumulari, desi situatia cresterii bruste (saltului) de capital nu este exclusa. Investitiile se fac in salturi, in timp ce modernizarile investitiilor se fac

continuu, prin acumulari. Initiativa economica este prin esenta ei un proces discontinuu, de salt, dar care se bazeaza pe acumulari continue de cunostinte si experienta. Anumite produse - de regula, cele de uz curent - se vand continuu, altele se vand in salturi. O brutarie vinde in fiecare zi sute de paini, dar o agentie imobiliara nu vinde in fiecare zi o casa, iar un producator de avioane de lupta "prinde" de-abia o data la cativa ani un contract de dotare a aviatiei militare a unei tari. Problemele de concurenta se pun foarte diferit pentru aceste situatii. Luand cazurile extreme si hipersimplificand problema, putem spune ca brutarul este la adapost de pericole pe termen scurt daca produce azi paine de calitatea celei de ieri, la pretul celei de ieri: unui posibil competitor de aceeasi talie ii va fi greu sa-1 disloce de pe un segment de piata gata ocupat, deoarece aceasta ar presupune costuri de penetratie mari, fara a promite in mod normal profituri deosebite drept compensate. Dimpotriva, cea mai mare greseala pe care ar putea sa o faca un producator de avioane de lupta ar fi sa se prezinte la un client stabil cu acelasi aparat pe care i 1-a vandut acum cinci ani. Din pacate insa, situatiile reale nu sunt atat de simple ca si cele extreme descrise mai sus. Chiar si brutarul este pus in situatia unor decizii de tip discontinuu (investitii), chiar si vanzatorul de avioane are activitati de tip continuu (service, intretinere, furnizare piese de schimb la aparatele vandute). Iar pentru un manager aflat intr-o situatie intermediary intre aceste doua extreme, probabil 80% din deciziile semnificative pe care le ia sunt de tipul "sa continuu ca pana acum sau sa schimb?" Decizia de continuitate sau discontinuitate putand sa intereseze orice aspect al activitatii economice: furnizori, colaboratori, produse, tehnologii, preturi, politici promotionale, aliante etc. etc. Urmarind secventa de maturizare a oricarei activitati economice, constatam ca fiecarei etape ale acestei secvente i se poate asocia un fenomen competitional, cu reguli proprii. Avem astfel, separat, o competitie a initiativelor, o competitie a realizarilor si o competitie a asumarii rezultatelor, de multe ori fara o legatura intre ele. Orice intreprindere economica - fie ea asociatie familiala sau economie nationala - este confruntata de regula cu un excedent de initiative, din care doar o parte pot fi puse in practica la un moment dat. Prima "batalie" concurentiala se da asadar intre diversele initiative, este de tip eminamente inchis si are caracter eliminatoriu; este adevarat insa ca elemente ale unei initiative respinse pot sa supravietuiasca daca sunt incorporate in initiativa acceptata, care este asadar adoptata de

insusi procesul selectiei, adica al competitiei. Competitia initiativelor nu este castigata de acea initiativa care corespunde eel mai bine intereselor decidentului (intreprinzator, investitor, administrator etc), ci de aceea care corespunde eel mai bine imaginii pe care decidentul o are asupra intereselor sale, imagine care poate fi deformata de stadiul imatur de dezvoltare a afacerii, de lipsa informatiilor complete, de interpretarea gresita a acestora etc. A doua "batalie" competitionala se da pe piata intre initiativele realizate, transpuse in practica. Ea nu are necesarmente caracter eliminatoriu, dar modified partajul pietei, conducand la aceea ca parti mai mari sau mai mici din segmentul de piata al celui care pierde competitia sunt incorporate in segmentul de piata al castigatorului; este deci de regula o competitie de tip inchis. La acest subiect nu sunt interesante cazurile banale ale initiativelor proaste si prost realizate - care pierd competitia - si al initiativelor bune si bine realizate - care o castiga. Interesant este studiul competitiei dintre initiativele bune, dar prost realizate, si initiativele proaste, dar bine realizate. Dar "batalia" finala este cea pentru asumarea rezultatelor sau competitia imaginilor. Un produs nu se cumpara pentru ca e bun, ci pentru ca are imaginea ca ar fi bun (folosim, evident, termenul de produs in eel mai larg sens posibil, nu in eel restrans, de produs manufacturat). Aceasta este, in principiu, o competitie de tip deschis, cresterea imaginii unuia dintre competitori trebuind sa nu afecteze in mod direct imaginea altuia. Imaginea competitorului perdant nu e absorbita/contopita in vreun fel in imaginea castigatorului. In ciuda normelor morale si legale insa, in realitate poate sa apara o concurenta neloiala, urmarind distrugerea imaginii competitorului. Situatia nu e totusi foarte raspandita, deoarece competitia economica de imagine e adeseori o competitie pentru notorietate, nu pentru apreciere. Publicitatea pozitiva mareste si notorietatea, si gradul de apreciere, publicitatea negativa micsoreaza gradul de apreciere, dar mareste si ea notorietatea; prin urmare, a face "reclama proasta" competitorului inseamna pana laurma a-i face reclama pe banii tai! In sfarsit, putem propune o clasificare a competitiilor, din punct de vedere al raportarii la concurent, in distinctive si nedistructive. Competitia distructiva poate avea la randul sau unui din doua obiective: dislocarea concurentului sau absorbtia concurentului. Cea nedistructiva, sau de control al concurentului, poate avea ca obiectiv fie redimensionarea

segmentului de piata a unui concurent actual, fie interzicerea parrunderii pe piata a unui concurent potential. Pe langa clasificarile inedite, comentate mai sus, exista desigur o serie de criterii traditionale de clasificare. Am mentionat deja dihotomia intre competitia la nivel macro si cea la nivel microeconomic. Pe langa criteriul dimensiunii de la care porneste aceasta dihotomie, consideram ca cele doua mai sunt caracterizate si prin trasaturi specifice la nivelul complexitatii factorilor determinanti. Dupa cum se vede, clasificarea dupa termen nu comporta o evaluare cantitativa, in ani (ea poate fi foarte diferita de la ramura la ramura), ci doar una calitativa. In sfarsit, vom detalia metodele de analiza a competitiei la nivel microeconomic pornind de la clasificarea ierarhizata in urmatoarea secventa : - concurenta perfecta; - concurenta monopolistica; - situatii de oligopol; - situatii de monopol. Aceasta ierarhizare descrie patru situatii calitativ deosebite, determinate de situatii cantitativ deosebite: scaderea numarului de competitori pe o anumita piata, respectiv cresterea segmentelor medii de piata ale competitorilor. Pentru acest capitol introductiv ne vom multumi sa subliniem ca toate aceste categorii descriu situatii competitionale, desi de regula suntem tentati sa identificam competitia economics intr-o economie de piata doar cu cazul ideal al concurentei perfecte. Aparent paradoxal, chiar si situatia de monopol e o situatie competitionala, ea reprezentand sublimarea competitiei economice dintre producatori intr-o competitie intre producatorul unic si multiplii consumatori; fiind o situatie competitionala, chiar si monopolistul este restrictionat de legi economice naturale in liberul sau arbitru de a stabili nivelul pretului si al productiei, chiar si el este obligat, pentru a-si maximiza profitul, sa functioneze la un anumit nivel al productiei si la un anumit pret de vanzare, determinate univoc de analiza competitionala. Prezentam in sinteza, in tabelul 1, clasificarile discutate mai sus. Tipuri de competitie

Criteriul Deschidere Objective

Categorii inchisa deschisa a produce a vinde a asigura un consum pe masura veniturilor tactica strategica acumulari salturi initiativelor realizarilor asumarii rezultatelor distructiva nedistructiva

Comentarii direct cu competitorii direct cu mediul, indirect cu competitorii tipica socialismului, caracterizata prin penurie structurala tipica capitalismului, caracterizata prin suprapoducjie structurala o societate a viitorului evita si penuria si risipa fond cvasistationar; castiga experienta, tenacitatea etc, fond dinamic; castiga initiativa, viziunea, etc. ex: acumularea de capital ex: investitiile tip inchis; caracter eliminatoriu tip inchis; modifica partajul pietei tip deschis dislocarea concurentului absorbtia concurentului redimensionarea segmentului de piata interzicerea patrunderii pe piata oligoparametrica multiparametrica determinant: doar factorii variabili determinant si factorii fici determinanti: si modificarile tehnologice firme multe aflate in concurenta firme multe, dar specializate; concurenta e atenuata firme putine pe piata o singura firma pe piata

Stabilitatea fondului economic Continuitatea Etapa de maturizare

Raportarea la concurent

Dimensiunea Perspective de timp

la nivel micro la nivel macro termen scurt termen mediu termen lung

Gradul de competitie

concurenta perfecta concurenta monopolistica oligopolul monopolul

3. Competitie si norma Competitia economica se desfasoara intr-un mediu restrictiv. Restrictive reprezinta conditii limitative impuse de natura ori de societate activitatii ori competitiei economice. Intrun sens mai profund, exista si restrictii generate de insasi activitatea economica: insuficienta capitalului, autoritatea unui competitor pe piata, puterea de achizitie limitata a clientului, presiunile din partea fortei de munca (de regula, pe cale sindicala), factorul timp in finalizarea unei investitii sau in transport reprezinta restrictii (ori constrangeri) intrinseci ale vietii economice. In cele ce urmeaza ne vom referi insa numai la restrictiile exterioare sau "tari" spre deosebire de cele interioare vietii economice sau "moi" Restrictii "tari" pot fi considerate cele militare, politice, legale, fiscale, unele forme extreme ale luptei sindicale etc. Forma normala, transparenta si oportuna de materializare a restrictiilor o reprezinta normele: legi, regulamente, pacte, tratate, alte coduri de comportament, inclusiv cele fara caracter de obligativitate. Ele emana de la autoritati imputernicite cu activitatea normativa, dintre care cea mai tipica este statul - autoritatea controlata politic. In functie de modalitatea de control politic al societatii, distingem urmatoarele situatii: exista o autoritate care actioneaza dupa bunul plac: restrictiile formale (legi, exemplu: mafia exista reguli, dar regulile sunt elaborate dupa plac de autoritatea politica si pot fi exemple: statele totalitare exista reguli, acestea sunt elaborate dupa plac de autoritatea politica, dar odata norme) sunt suspendate, raman valabile doar restrictiile intrinseci.

modificate dupa plac de autoritatea politica.

elaborate sunt respectate (inclusiv de autoritatea care le-a elaborat) pe perioade lungi de timp. Modificarea regulilor e determinata de evolutii obiective, nu interese conjuncturale. exemplu: despotismele luminate autoritatea politica elaboreaza regulile dupa un criteriu obiectiv (in exemplu: societatile democratice autentice

general: interesul public) dinainte declarat

Competitivitatea economica are o posibiJitate mai buna sau mai putin buna de a anticipa modificarile de mediu economic, prin urmare de a se adapta Ja acest mediu economic in schimbare. 1. Nevoia de reguli Restrictia ori constrangerea fiind un dat inexorabil, este mai bine ca ea sa se manifeste intr-o forma transparenta si regularizata, prin reguli si norme, decat sa se manifeste anarhic si spontan. 2. Nevoia de libertate in cadrul regulilor Acest principiu previne tirania normativa si poate fi reformulat in sintagma: orice nu e interzis de lege este permis. 3. Nevoia de dinamism in cadrul libertatii Normele trebuie concepute de asa maniera incat sa stimuleze viata economica, in particular sa stimuleze initiativa si competitia loiala. Principiul poate fi reformulat si explicitat: Orice este permis in materie de competitie e de dorit sa fie analizat in teorie, testat in simulare experimentala si in final in practica competitiei. 4. Nevoia de adaptare dinamica a regulilor Spre deosebire de principii, care sunt perene, regulile si normele trebuie sa se adapteze evolutiilor situatiei economice si sociale generale. Principiul poate fi reformulat si explicitat: Nici o regula nu trebuie sa supravietuiasca perioadei sale de oportunitate. Aceleiasi nevoi de adaptare ii corespunde principiul urmator: 5. Nevoia de adaptare oportuna a regulilor Acesta poate fi exprimat si in forma: Nici o regula nu trebuie abrogata inaintea epuizarii perioadei sale de oportunitate. Schimbarile politice din '89 s-au reflectat in plan economic prin numeroase exemple de incalcari ale acestor doua din urma principii: reguli care au supravietuit perioadei lor de oprtunitate - cum ar fi diferite forme centraliste si dirijiste de comanda a economiei - si reguli care au fost abrogate inainte epuizarii perioadei lor de oportunitate - cum ar fi diferite forme de control public asupra rezultatelor gestiunii patrimoniului public, asupra transferurilor din patrimoniul public, cu alte cuvinte, "lasarea fara stapan" a acestui patrimoniu. In sfarsit, ultimul principiu pe care il propunem:

6. Nevoia de reguli morale Canalizarea oportuna a actiunilor umane exclusiv prin sistemul de coercitie materials, adica sistemul legislativ, se loveste de urmatoarea dilema: fie sistemul legislativ e simplu, suplu, dar atunci el risca sa lase neacoperite de norma o serie de cazuri particulare semnif icative, fie el este acoperitor, dar atunci devine hipercomplex, greoi, imposibil de aplicat ori facilitand tergiversarile sau coruptia. De aceea societatile de succes imbina coercitia materials cu coercitia morala. Autoexigenta morala genereaza exigenta morala, exigenta morala larg raspandita in societate are actiune preventiva mai degraba decat punitiva, eliminand din fasa intentia producerii unor fapte cu efecte negative asupra intregii societati, chiar daca ele sunt ulterior pedepsite. Admiterea acestui principiu conduce la reformularea principiului 2 in sintagma: Orice nu e interzis de lege sau de morala este permis. Vom formula in continuare un numar de patru legi ale competitiei, care reprezinta in esenta o sinteza a celor discutate in acest capitol introductiv. 1. Legea conservarii competitiei Concurenta nu poate fi creata, nici distrusa prin vointa umana; ea poate doar sa se transforme dintr-o forma in alta. Comentariu: Actiunea si vointa umana pot insa crea conditiile cresterii sau scaderii concurentei intr-o anumita zona limitata a mediului, pe un timp limitat (ex: criza de alimente intr-un oras asediat) Consecinta: Atunci cand concurenta dispare dintr-o anumita zona, atunci ea apare in aceeasi "cantitate" in alta zona. 2. Legea discriminarii Competitia este un joe cu invingatori si tnvinsi. Consecinta 1: Competitia creeaza discriminari intre cei ce participa la ea. Consecinta 2: Dar cum, conform legii 1, toate fiintele vii participa la competitie, competitia creeaza discriminari intre toate fiintele vii. 3. Legea cooperarii Concurenta loiala este o forma intrinseca de cooperare.

Consecinte: - in cazul competitiei loiale, efectele pozitive si negative asupra competitorilor tind sa se compenseze reciproc, dar efectele asupra mediului economic tind sa fie pozitive; - in cazul competitiei neloiale, efectele pozitive si negative asupra competitorilor tind sa se compenseze reciproc, dar efectele asupra mediului economic tind sa fie negative; - in ambele cazuri, efectele - pozitive sau negative - tind sa reflecte partial inapoi, cu aceeasi polaritate, asupra competitorilor. 4. Legea constrangerii (restrictiei) Competitia este generata de restrictii si genereaza restrictii. Actiunea umana constienta poate avea efect numai asupra restrictiilor formale (legi, norme, reglementari etc. - scrise sau nescrise) si poate transforma restrictiile naturale, orientate arbitrar, in restrictii rationale, orientate pozitiv sau negativ. Consecinta: - prin aceasta actiune, interventia umana poate avea ca efect micsorarea sau marirea entropiei mediului economic. Actorii principali ai competitiei Dintre numerosii actori care joaca un rol in actul competitiei - intre care am vazut ca se poate numara si mediul competitional - doi sunt, in opinia noastra, actorii principali. Acestia sunt intreprinzatorul si intreprinderea (sau firma). In privinta intreprinzatorului, ne propunem sa scoatem in relief -mergand pe o linie de gandire initiata de Frederick Hayek - aspectul sau de individualitate, de personalitate umana, de fiinta umana. Intreprinzatorul original este un om angajat cu toata fiinta sa, cu toata complexitatea sa umana, in intreprinderea pe care o creeaza. El sintetizeaza in fiinta sa cele trei elemente determinante ale intreprinderii: initiativa, capitalul si munca. El este, natural, "parintele" initiative. Dar este si cel care isi vinde sau amaneteaza casa pentru a obtine capital, alearga si duce munca de convingere pentru a obtine capital, altfel zis, Tsi risca si securitatea personala, si onoarea pentru capitalul necesar intreprinderii. In sfarsit, cand este vorba de munca, de travaliu direct, lntreprinzatorul este de regula eel care munceste mai mult decat oricare dintre salariatii sai.

Din pacate insa, majoritatea intreprinderilor nu sunt gestionate de intreprinzatori arhetipali, cei care le-au dat viata candva si singurii care merita strict semantic numele de intreprinzatori. Transferuri complexe de proprietate - mosteniri, vanzari, absorbtii etc. - fac ca intreprinderile sa fie gestionate de regula de managed sau administratori, individuali sau colectivi, mult mai putin performanti decat investitorul arhetipal. Chiar atunci cand gestiunea este preluata de un singur individ - de exemplu, mostenitorul intreprinzatorului - acesta nu mosteneste, o data cu pachetul de actiuni, intreaga viziune asupra intreprinderii a predecesorului sau si intreaga motivatie a acestuia. Fenomenul de scadere a performantei manageriale tinde sa se amplifice in mod obiectiv atunci cand se trece de la o conducere individuals la una colectiva, aparand defecte de comunicare, interese divergente ori incompatibilitati de personalitate. Apare astfel un fenomen - pe care noi il numim de epigonism al gestiunii - care face ca, pe masura ce autoritatea antreprenoriala, transferandu-se succesiv, se indeparteaza de lntreprinzatorul original, ca-litatea actului gestiunii sa scada. Ea poate sa scada atat de mult incat, in ciuda proprietatii private asupra intreprinderii, mentalitatea si performanta consiliilor de administratie sa se apropie mai mult de cele ale directorului de intreprindere socialists, numit pe criterii politice, ori de cele ale functionarului bugetar, decat de cele ale intreprinzatorului privat. Or, calitatea gestiunii intreprinderii joaca un rol esential in pozitia competitiva a acesteia. Ca regula generala, putem concluziona ca delegarea ori transferul de autoritate e un proces cu randament subunitar. Delegarea de autoritate este un fenomen inevitabil chiar si pe termen scurt - pe termen lung el e inevitabil, intrucat e determinat de durata finita a vietii noastre pamantene -, dar el este insotit de o pierdere de performanta. Intelegand ca nu poate sa delege integral altuia viziunea si motivatia sa, lntreprinzatorul poate totusi lua masuri ca randamentul delegarii ori transferului de autoritate, desi subunitar, sa se apropie cat mai mult de unitate. Al doilea actor principal al concurentei este, in viziunea noastra, intreprinderea sau firma. Firma este locul unde se creeaza valoare prin interactiunea intre initiativa, munca si capital. Numai cele trei elemente luate Tmpreuna pot crea valoare; acest adevar este insa deseori disimulat de faptul ca doua dintre aceste elemente, sau chiar toate trei, sunt

incorporate in aceeasi persoana. De multe ori, de pilda, detinatorul initiative! si detinatorul capitalului sunt una si aceeasi persoana; in cazul unei intreprinderi mici, acea persoana poate fi si singurul sau principalul furnizor de munca. In privinta capitalului se impun cateva precizari. Asa cum ne-am abatut de la dihotomia clasica munca - capital, introducand al treilea element -initiativa, in clasificarea capitalului ne indepartam de la dihotomia clasica - capital fix si capital variabil sau financiar - introducand o noua categorie - capitalul impalpabil sau capitalul de cunoastere. capitalul de relatii ori capitalul de imagine. Intrand putin in intimitatea mecanismului prin care in firma se creeaza valoare, trebuie sa mentionam ca ideea unui "motor" al vietii economice, al unei surse unice de valoare in jurul careia se organizeaza si structureaza intreaga activitate economica, nu este noua. Marx vedea in forta de munca acest "motor'' care are capacitatea cvasimistica de a produce mai multa valoare decat consuma. Alte conceptii atribuie, explicit sau implicit, capitalului rolul de "motor" economic. Noi pornim de la conceptia ca sursa originara a valorii nu poate fi decat activitatea umana constienta de aceea piata in sine, cu tot rolul sau preponderent, nu poate fi sursa de valoare, intrucat mecanismele de actiune ale pietii nu sunt constiente. Pe de alta parte insa, valoarea nu poate exista in afara adecvarii la necesitatile de consum ale omului, intrucat valoarea inseamna in sensul ei primordial utilitate. Or, aceasta adecvare nu poate fi validata in parametrii ei cantitativi decat de mecanismul inconstient, deci obiectiv, al pietei. Consideram asadar ca firma este "motorul" vietii economice: intreprinderea poate mdeplini rolul de generator de valoare, deoarece este spatiul de interactiune intre hazardul pietei si rationalitatea deciziei manageriale. Mai explicit: firma "este piata" pentru o serie de factori de intrare, cum ar fi materiile prime etc., dar in principal forta de munca (un termen incetatenit in literatura anglo-saxona defineste firma drept "surogate market"). Furnizorii sunt in competitie pe aceasta piata, tot asa cum salariatii, actuali sau potentiali, sunt in competitie pentru a obtine sau pastra segmente din aceasta piata (locurile de munca). Rezultatul acestei competitii este pretul produsului firmei, parametru stabilit, ca pe orice piata. in mod irational. Pe de alta parte insa, firma stabileste pe Acesta include cunostintele, experienta, tehnologia etc., dar si valori greu de evaluat cantitativ, dar importante, cum ar fi

cale rationala, de aceasta data, prin analize, calcule sau estimari bazate pe experienta, un pret de vanzare al aceluiasi produs, pe care il propune pietei. Ea sufera "feedback'-ul pietei, pe care il insereaza insa pe cale rationala in formarea pretului. Discutia despre "motorul" vietii economice nu ar f i insa completa daca nu am introduce si factorul consum. In fond, noi definim "motorul" ca pe entitatea care "produce valoare" , dar valoarea in sensul cel mai larg si unanim admisibil este utilitatea. Or, utilitatea nu se poate verifica decat prin raportare la consum: este util ceea ce se consuma, ceea ce este solicitat in vederea consumului. Prin urmare, daca fara productie consumul este o imposibilitate, productia fara consum este un nonsens. Mai mult, legatura cauzala directa, evidenta, productie-consum, e completata de o legatura inversa prin care consumul stimuleaza productia. Cu cat consumam mai mult, cu atat vom produce mai mult (sau vom importa; dar cum pe termen lung aceste importuri trebuie platite cumva, consumul propriu stimuleaza productia proprie, chiar daca nu in domeniul in care s-a realizat consumul, ci in altul care sa stinga dezechilibrele reali-zate prin import). Pe de alta parte, cu cat vom produce mai mult, cu atat vor creste mijloacele pentru marirea consumului (profituri, salarii, impozite care merg la consumul public etc).

Principii ale competitiei care genereaza competitivitatea Nevoia de reguli. Nevoia de libertate in cadrul regulilor (orice nu este interzis de lege este
permis) Nevoia de dinamism in cadrul libertatii ( orice este permis, e de dorit sa fie analizatin teorie, testat in simulareexperimentalasi in final in practica competitiei). Nevoia de adaptare dinamica a regulilor (nicio regula nu trebuie sa supravietuiasca perioadei sale de oportunitate). Nevoia de adaptare oportuna a regulilor (nici o regula nu trebuie abrogata inaintea epuizarii perioadei sale de oportunitate) Nevoia de reguli morale. (orice nu e interzis de lege si de morala este permis)

Legea conservarii Legea discriminarii Legea cooperarii Legea constrangerii (restrictiei)

Legile competitiei Competitia nu poate fi creata, nici distrusaprin vointa umana; ea poate doar sa se transformedintr-o forma in alta Competitia e un joc cu invingatori si invinsi Competitia este o forma intrinseca de cooperare Competitia este generata e restrictiisi genereaza restrictii. Actiunea umana constienta poate avea efect numai asupra restrictiilor formale si poate transforma restrictiile naturale, orientate arbitrar in restrictii rationale,orientate pozitiv sau negativ

Competitia Bine sau Rau? Pe termen scurt: Din punctul de vedere al competitorilor prin existenta competitiei, profiturile si sectorul de piaja al unui competitor scad. Din punctul de vedere al mediului (societal) preturile scad, calitatea creste exista un grad inalt de ocupare a populajiei Pe termen mediu (se presupune ca unii "castiga" si alttii "pierd" competitia); Din punctul de vedere al competitorilor cei care raman pe piat,a au profituri si sectoare de piat,a mai mari cei care ies de pe piata fie intra in faliment, fie suporta costuri de intrare pe alta piaja. Pe termen lung: - din punctul de vedere al competitorilor "invinsii" de ieri pot invata din metodele adversarilor ti reveni pe piata "invingatorii" de ieri au tendinja de a abandona eforturile de innoire si adaptare. - din punctul de vedere al mediului competitia conduce la cuceriri ireversibile in cunoastere, in special in tehnologie si organizare aceste cunostinte pot fi folosite contrar interesului societatii sau pot fi scapate de sub control

B. TIPURILE DE BAZA ALE CONCURENTEI ECONOMICE Subcapitolul de fata reia pe scurt, de regula fara demonstrate, elementele fundamentale ale teoriei Walras-Marshall in scopul de a studia interconexiunea lor cu problematica competitiei economice, in special in conditiile globalizarii. Facem observatia ca din cazurile analizate de noi teoria Walras-Marshall este singura care se poate aplica ,,telle quelle" fara modificari, in conditiile globalizarii, in timp ce alte teorii, mai moderne, comporta adesea necesitatea unor reinterpretari, adaptari, extrapolari ori alte forme de corectie pentru a putea fi puse in acord cu noua realitate economica impusa de globalizare. Aceasta imprejurare vorbeste elocvent despre gradul mare de generalitate a teoriei Walras-Marshall. O excelenta prezentare in forma moderna a dezvoltarilor acestei teorii este continuta in lucrarea ,,Economia pozitiva" de R. Lipsey si K. Chrystal, din care am utilizat in cursul subcapitolului un numar de exemple, argumente si elemente de terminologie atunci cand nu am recurs la formulari si contribute originale. 1. Functia cerere si functia oferta 1.1 Functia cerere Cererea pe piata dintr-un anumit produs depinde de patru variabile principale: pretul produsului pretul celorlalte produse venitul total al consumatorului factori sociologici, culturali etc. Ultima categorie de variabile (mai greu cuantificabile) contine elemente precum: numarul de copii ai consumatorului, locul de resedinta (sat, oras, metropola), factori climaterici, traditiile comunitatii, gusturile consumatorului etc. Dependenta functional^ este exprimata printr-o functie de mai multe variabile, denumita functie cerere ("demand")-

qnd = D(Pn; P1,......, Pn-1 Y, S) qnd - este cantitatea ceruta din produsul n, Pn - este pretul acestui produs P1,......, Pn-1 - sunt preturile tuturor celorlalte produse de pe piata Y - este venitul consumatorului S - reprezinta factorii "sociologici" (si de alta natura).
Principala variabila care determina cantitatea ceruta qnd din produsul n este pretul produsului n, pn. De aceea vom analiza doar dependenta functional^ de acesta variabila prin

intermediul unei curbe in plan, urmand ca influenta celorlalte variabile sa se manifeste prin modificarea (deplasarea) acestei curbe. Analiza in conditiile in care toti ceilalti factori, cu exceptia celui principal, sunt considerati ficsi, este definita prin expresia latina "ceteris paribus" (ceilalti egali) pe care o vom folosi de cate ori se va impune precizarea. Vom renunta la indicele inferior n (devenit redundant dupa aceasta simplificare) si la indicele superior d (de la "demand"), atata vreme cat nu exista riscul confuziei intre curba cererii qd si curba ofertei

q0.
Desi o reprezentare a cantitatii q in ordonata si a pretului p in abscisa ar fi mai naturala, intrucat cantitatea depinde de pret in mod mai evident decat depinde pretul de cantitate, din ratiuni istorice reprezentam dependenta sub forma p(q). avand cantitatea in abscisa si pretul in ordonata. Aceasta notatie inversa a fost utilizata de economistul englez Alfred Marshall si a ramas incetatenita in analiza economica. Alura curbei cererii

P(q) este o alura descendenta,

respectiv curba are panta negativa pe tot domeniul de definitie. Alura curbei reflecta ipoteza ca, cu cat pretul unui produs este mai scazut, cu a tat cantitatea ceruta va fi mai mare, ceteris paribus - ipoteza verificata in practica. Stabilirea curbei cererii pentru un agent particular constituie o operatie ipotetica, fara valoare practica. Suma cererii pentru toti agentii economici de pe piata reprezinta insa curba cererii pietei, curba care poate fi stabilita prin observatie si masuratori si care prezinta importanta practica in stabilirea pretului. Sa vedem cum se modifica curba cererii de piata atunci cand variaza unui sau altul din ceilalti factori care determina pretul. De exemplu, daca venitul total al consumatorilor creste, curba cererii se va deplasa spre dreapta. Aceasta este expresia faptului ca fie sunt mai multi consumatori cu aceleasi venituri, dar cu necesitati de consum mai mari, fie vechii consumatori au venituri mai mari si isi pot permite sa Tsi satisfaca necesitatile de consum intr-o masura mai mare, chiar daca preturile nu scad. Generalizand, o curba a cererii se deplaseaza intr-o noua pozitie ca raspuns la o schimbare in oricare dintre variabilele care au fost mentinute initial constante. Deplasarea poate fi de natura unei cresteri a cererii (la dreapta) sau a unei scaderi a cererii (la stanga).

Sa vedem efectul concret al modificarii celorlalte variabile. Modificarea preturilor altor produse este semnificativa in toate cazurile, deoarece ea "incarca" sau "descarca" bugetul consumatorilor, echivaland in efecte cu o descrestere sau crestere a veniturilor totale ale acestora. Ea este insa deosebit de semnificativa atunci cand afecteaza produse de substitute pentru produsul considerat (eel mai tipic este exemplu] produselor alimentare: o crestere a pretului camii va mari cererea de branza). O crestere a pretului unui substituent al produsului deplaseaza curba cererii acelui produs la dreapta. Pe langa produsele de substitute, exista insa si produse complementare, acelea a caror utilizare depinde una de alta (eel mai tipic exemplu: masina si benzina). De data aceasta, dependenta e inversa: o reducere a pretului unui produs complementar va deplasa curba produsului cu care acesta e complementar la dreapta, adica va mari cererea din acel produs. Dupa cum am vazut, de regula, o crestere a veniturilor consumatorilor deplaseaza curba cererii pentru produse normale la dreapta. Introducerea precizarii "pentru produse normale" sugereaza ca ar exista si alte produse in afara de cele normale, a caror cerere creste cand veniturile cresc. Intr-adevar, exista produse inferioare, sau de substitute inferioara, sau de substitutie obligata, pe care consumatorii cu venituri mici le utilizeaza in locul altora mai bune, doar din motivul ca nu si le pot permite pe cele din urma. O crestere a veniturilor va deplasa curba cererii pentru produse inferioare la stanga. Se observa ca o modificare a distributiei veniturilor fara modificarea veniturilor totale poate afecta si ea curbele de cerere pentru diferite produse. O polarizare a veniturilor va provoca de pilda o deplasare spre dreapta (crestere a cererii) pentru produsele inferioare si cele de lux, si o deplasare spre stanga a curbei cererii pentru celelalte produse.

1.2 Functia oferta

Asa cum cererea este determinate de motivatia consumatorului de maximizare a utilitatii, oferta este determinate de motivatia producatorului de maximizare a profitului. Oferta (in sensul cantitatii de produs oferita spre vanzare pe piata) depinde de trei variabile: - pretul produsului - pretul factorilor de productie (sau costurile producatorului) - obiectivele firmelor producatoare. Sa observam ca nu numai obiectivele firmelor includ factori greu cuantificabili numeric, dar si costurile de productie depind de astfel de factori (cum ar fi, de pilda, starea tehnologiei). Dependenta functionala poate fi exprimata tot printr-o functie de mai multe variabile: functia oferta ("supply"): q = S (p; c, F) unde: q este cantitatea oferita din produsul in discutie p este pretul produsului c reprezinta costurile producatorului F reprezinta factori greu cuantificabili. Ca si in cazul anterior, vom renunta la indicele superior 0 ("offer") atunci cand acesta nu produce confuzii si vom reprezenta dependenta de variabila principals, ceteris paribus, printr-o functie P(q). Curba de oferta este o curba ascendenta, respectiv are o panta pozitiva. Aceasta alura este efectul faptului ca, la cresterea pretului pe piata, firmele vor fi stimulate in absenta altor modificari, sa-si sporeasca oferta pentru a-si mari profitul. Similar cu cele discutate la curba cererii, putem arata ca o curba a ofertei se deplaseaza Tntr-o noua pozitie, ca raspuns la o schimbare in oricare dintre variabilele care au fost mentinute initial constante. Deplasarea poate fi de natura unei cresteri a ofertei (la dreapta) sau a unei scaderi a ofertei (la stanga). Efectul concret al modificarii variabilelor: o crestere a costurilor pe oricare din intrari determina o deplasare a curbei ofertei spre stanga, indicand ca se va oferi o cantitate mai mica la orice pret dat; o scadere a costurilor determina o deplasare spre dreapta. Principalele intrari sunt materialele, munca si utilajele. O crestere a pretului oricareia din ele - respectiv a costurilor firmei pe oricare din aceste trei intrari - micsoreaza profitul si implicit motivatia firmei pentru o oferta importanta. 1.3 Determinarea pretului

Consideratiile de mai sus sunt valabile pentru o piata in care numarul cumparatorilor si vanzatorilor este destul de mare, si ponderea fiecaruia destul de mica, incat nici unul sa nu aiba o influenta determinants asupra pretului. Aceasta este o definire aproximativa a unei piete cu concurenta perfecta.

Fig.2 Reprezentand in acelasi plan curba cererii si curba ofertei (fig 2), observam ca putem distinge trei situatii: - situatia de echilibru, corespunzatoare intersectiei celor doua curbe, respectiv situatia in care cumparatorii vor sa cumpere exact cantitatea pe care ofertantii vor sa o vanda. Pretul corespunzator acestei situatii este pretul de echilibru, iar oferta - oferta de echilibru. - situatia excesului de cerere, corespunzator preturilor mai mici decat pretul se numeste exces de cerere si este in acest caz pozitiva: de echilibru. Diferenta pe abscisa intre cerere si oferta corespunzatoare unui anumit pret

Ec = qd-q>0
- situatia excesului de oferta, corespunzator preturilor mai mari decat pretul de echilibru. Diferenta pe abscisa fntre oferta si cerere corespunzatoare unui anumit pret se numeste exces de oferta si este in acest caz pozitiva.

Eo = q - qd > 0
Sa observam ca Eo = - Ec, deci situatia excesului de oferta corespunde unui exces de cerere negativa. Prin urmare, cele doua notiuni sunt redundante si putem judeca numai pe baza Ec. Echilibrul corespunde situatiei:

Eo = Ec = 0
Pe o piata concurentiala au loc urmatoarele fenomene: Toate curbele cererii au pante negative in intreg graficul. Toate curbele ofertei au pante pozitive in intreg graficul. Preturile se modifica daca si numai daca exista exces de cerere;

ele cresc, daca Ec>0 si scad daca E< 0. Cea din urma afirmatie poate fi argumentata prin aceea ca daca exista un exces de cerere, cumparatorii nu vor putea sa cumpere toata cantitatea pe care o doresc, ceea ce va determina cresterea preturilor, in timp ce, daca exista un exces de oferta, vanzatorii nu vor putea vinde toata cantitatea pe care doresc s-o vanda, ceea ce va determina scaderea preturilor. Consecintele celor de mai sus sunt urmatoarele: 1. Exista un singur pret la care cantitatea ceruta egaleaza cantitatea oferita, adica pretul de echilibru este unic. Doar la pretul de echilibru pretul de tranzactionare al pietei va fistabil. Daca fie curba cererii, fie curba ofertei se deplaseaza, pretul si cantitatea de echilibru (respectiv pretul de tranzactionare si cantitatea tranzactionata) se vor modifica. Din studiul deplasarii curbei cererii, respectiv a ofertei, vom putea deduce legile cererii si ofertei. Fie o deplasare spre dreapta a curbei cererii, adica o crestere a cererii. Ei ii corespunde un nou punct de echilibru, modificat fata de vechiul punct de echilibru E. Acestui nou echilibru ii corespund o cantitate de echilibru q, mai mare decat vechea cantitate de echilibru qE, si un pret de echilibru p1 mai mare decat vechiul pret de echilibru PE. In cazul unei scaderi a cererii, noul echilibru se va stabili la un p1 < pE si la q < qk. Fie acum o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, adica o crestere a ofertei. Ei ii corespunde un nou punct de echilibru care reprezinta o cantitate de echilibru q;, mai mare

decat vechea cantitate de echilibru decat vechiul pret de echilibru Pk.

qE, dar de data aceasta un pret de echilibru p2, mai mic

In cazul unei scaderi a ofertei, noul echilibru se va stabili la un p2 > pE si la q2 < qb. Din aceste consideratii rezulta cele patru legi ale cererii si ofertei: - o crestere a cererii pentru un produs determina o crestere atat a pretului de tranzactionare, cat si a cantitatii tranzactionate. - o scadere a cererii pentru un produs determina o scadere atat a pretului de tranzactionare, cat si a cantitatii tranzactionate. - o crestere a ofertei unui produs determina o scadere a pretului de tranzactionare si o crestere a cantitatii tranzactionate. - o scadere a ofertei unui produs determina o crestere a pretului de tranzactionare si o scadere a cantitatii tranzactionate. Coreland cu cele discutate anterior, putem trage o serie de concluzii cu arie destul de larga de aplicabilitate. De pilda, o crestere a pretului untului va produce o crestere atat a pretului, cat si a cantitatii de margarina cumparata, deoarece o crestere a pretului unui produs determina o deplasare la dreapta a curbei cererii pentru substituentii sai - in cazul in speta, margarina. Toate considerentele de pana acum s-au bazat pe asumptia implicita si optimista a unui pret stabil. In realitate insa preturile sufera modificari neuniforme, de regula eroziuni inflationiste. Concluziile sunt valabile pentru preturile relative, adica cele corectate in functie de nivelul general al preturilor ori care se modifica in aceeasi proportie cu acestea, si nu pentru preturile nominale, sau banesti, sau absolute, care pot suferi modificari procentuale diferite fata de evolutia nivelului general al preturilor. In teoria pretului de cate ori vorbim despre o modificare a pretului, unui produs, ne referim la o modificare comparativ cu nivelul general al preturilor.

2. Functia productie. Termenul scurt, mediu si lung


2.1 Functia productie Functia productie coreleaza intrarile cu iesirile (productia). Ea este tot o functie de mai multe variabile:

q = q (f1,.....fm)
Dar intrucat productia este o activitate continua - un flux - pentru a avea o semnificatie economica concreta variabilele sunt date ca rate de variatie a unor marimi pe unitatea de timp. Astfel:

q - este cantitatea produsa dintr-un bun sau serviciu intr-un timp dat f1,......,fm sunt cantitatile consumate intr-un timp dat din diferite intrari. Factorii f1,......,fm pot fi foarte diferiti, dar cei care au efectul cel mai puternic si totodata relativ rapid asupra variabilei dependente q sunt forta de munca - notata L ("labour") si capitalul, notat K. Capitalul include capitalul fizic, fix, si capitalul banesc, circulant. In aceasta viziune:

q = q (L, K) - ceilalti factori fiind presupusi ficsi.


Dupa cum am sugerat mai sus, esentiala din punct de vedere al analizei este rapiditatea cu care un anumit factor se reflecta asupra productiei. Din punctul de vedere al managerului, acesta poate lua, in functie de parametrul rapiditate a reflectarii, trei tipuri de decizie: cum sa-si utilizeze eel mai bine utilajele si echipamentele existente; - cele noi utilaje sau echipamente sa achizitioneze pentru a produce in conditiile tehnologiei existente; - cum sa dezvolte tehnologiile utilizate. Abordarea din punctul de vedere al primului tip de decizie defineste termenul scurt. Acesta e un interval de timp in care anumiti factori, numiti factori ficsi, se considera ca nu pot fi modificati. De regula, acest factor constant este un element de capital fix si dependenta functionala ia forma:

q = q(L)
in conditiile K = constant.

Durata efectiva a ceea ce numim "termen scurt" variaza semnificativ de la o ramura economica la alta. Ea poate fi de cativa ani in siderurgie, energetica, minerit etc. si de ordinul lunilor in anumite sectoare de servicii. Al doilea tip de decizie defineste termenul mediu, care este intervalul de timp suficient pentru ca intrarile tuturor factorilor de productie sa fie modificate, dar nu atat de lung ca tehnologia fundamentals de productie sa sufere modificari. Al treilea tip de decizie defineste termenul lung, in care se pot schirnba tehnologiile si produsele firmei. Cele trei viziuni temporale -termenul scurt, mediu sau lung - comporta abordari diferite din punct de vedere al tipului de concurenta economica.

2.2 Termenul scurt


Sa urmarim variatia productiei in raport cu variatia fortei de munca in conditiile K = constant. Produsul total TP ("total product"), respectiv cantitatea totala produsa intr-un interval de timp, are o dependents ascendenta de cantitatea de munca desfasurata in acel interval de timp. Produsul mediu AP ("average product") reprezinta contributia fiecarei unitati de factor variabil (in cazul in care acesta e forta de munca a fiecarui salariat) la realizarea produsului total si deci se calculeaza prin relatia:

In cazul in care factorul variabil e forta de munca, produsul mediu mai poarta si numele de productivitatea muncii. Produsul incremental sau marginal ("marginal product") sau productivitatea marginala a muncii daca factorul variabil e forta de munca, reprezinta modificarea produsului total rezultat din modificarea cu o unitate a factorului variabil:

unde ZlL reprezinta variatia unitara a factorului variabil (un salariat, in cazul fortei de munca), iar ATP reprezinta modificarea produsului total rezultata din aceasta. Produsul marginal reprezinta la limita derivata partiala a produsului total in raport cu factorul variabil. Daca consideram fig.2 ca fiind reprezentativa pentru dependenta q(L), atunci pe baza ei putem deduce curbele tipice pentru produsul mediu AP si produsul marginal MP Prin stabilirea valorilor TP corespunzatoare fiecarui punct de pe abscisa, se pot calcula cu formulele de mai sus productivitatea medie AP in fiecare punct si productivitatea marginala MP pe fiecare interval intre doua puncte. Rezulta curbele reprezentate in fig. urmatoare.

Fig.3 Observam ca aceasta curba a produsului marginal MP inregistreaza un maxim la un nivel al variabilei L mai scazut decat eel al maximului curbei produsului mediu AE Observam

apoi ca intersectia dintre curbele MP si AP are loc in punctul de maxim al curbei produsului mediu AP Care este semnificatia economica a acestor particularity matematice? Curba produsului mediu este crescatoare doar atata vreme cat curba produsului marginal se afla deasupra ei (indiferent daca ea are panta pozitiva sau negativa). Aceasta inseamna ca daca angajarea unui muncitor in plus trebuie sa creasca produsul mediu al tuturor muncitorilor, productia acelui muncitor trebuie sa fie mai mare decat productia medie a tuturor muncitorilor existenti. Daca semnificatiile valorilor absolute si medii ale unei marimi sunt relativ clare, poate ca este util sa facem o scurta rememorare a semni-ficatiei economice a valorii marginale, cu care ne vom intalni frecvent in analiza. In economie, discutiile asupra marginalitatii pornesc de la utilitatea totala si utilitatea marginala a unui produs. Utilitatea totala exprima gradul de satisfacere a nevoilor si dorintelor consumatorului in orice conditii, inclusiv in conditiile unor constrangeri interioare sau exterioare; din aceasta cauza, ea este un parametru inconstant, care variaza mult in raport cu circumstantele. Utilitatea marginala a unui produs se defineste ca utilitatea incrementala (diferenta de utilitate) pe care un consumator o obtine din consumul ultimei unitati dintr-un produs. Utilitatea marginala se prezuma a exprima valoarea produsului si se identifies numeric, in conditiile concurentei perfecte, cu pretul de piata al produsului. In economie, operam cu legea (ipoteza) utilitatii marginale descrescande, care spune ca utilitatea, pe care orice consumator o obtine din consumul unor unitati succesive ale unui anumit produs, scade pe masura ce consumul total al produsului creste, in timp ce consumul tuturor celorlalte produse este presupus a ramane constant. In sfarsit, pornind de la ipotetica tendinta a consumatorului de a-si maximiza utilitatea totala obtinuta de pe urma unui produs, se demon-streaza ca, in conditiile in care consumul tuturor celorlalte produse este constant curba utilitatii marginale a unui produs e identica cu cea a cererii pentru acel produs. Extinzand de la aceasta aplicatie economica - utilitatea totala - la o variabila dependenta oarecare, definim valoarea marginala ca incrementul variabilei dependente raportat la incrementul variabilei independente, respectiv la limits derivata partiala a valorii dependente in raport cu variabila independents.

Pornind de la curbele produsului total, mediu si marginal raportate la forta de munca, putem stabili cateva concluzii importante. Una dintre acestea este legea randamentelor descrescStoare: in cele din urma, daca cantitati in crestere dintr-un factor variabil sunt aplicate unor cantitati date dintr-un factor fixat, produsul marginal si produsul mediu ale factorului variabil vor scadea. Aceasta lege exprimS in ultima instanta tendinta de saturatie a curbei TP la cresterea variabilei L. Pentru a da un exemplu exagerat, dar sugestiv, daca intreg capitalul fix al unei "firme" se rezuma la sapte ciocane, al optulea muncitor angajat la firma nu aduce un spor de productie semnificativ. Dar eel mai bun exemplu privind functionarea legii randamentelor descrescatoare este o reducere la absurd: daca n-ar functiona aceasta lege, populatia unei tari sau populatia globului ar putea creste oricat de mult, intrucat fiecare nou "angajat" ar putea contribui la sporirea productiei necesare pentru propriul sau consum. in realitate existand un factor fix limitat (teren arabil, alte resurse materiale) cresterea demografica este, cum ne invata experienta, limitata. Costul total TC ("total cost") reprezinta costul global pentru orice rata a productiei. El este compus din costurile totale fixe TFC ("total fixed costs") si costurile totale variabile TVC ("total variable costs"). Costurile fixe sunt cele care nu variaza cu volumul productiei (mai sunt denumite si costuri inevitabile), iar costurile variabile sunt cele care cresc o data cu cresterea productiei (mai sunt denumite costuri directe sau costuri evitabile). De pilda, salariile fortei de munca reprezinta un cost variabil. Putem defini costul total mediu ATC ("average total cost") drept costul total de producere a unui volum dat de productie raportat la numarul de unitati produse; el exprima costul per unitate de produs. Distingem costurile medii fixe AFC ("average fixed costs") si costurile medii variabile AVC ("average variable costs") corespunzatoare clasificarii de mai sus. In sfarsit, putem defini costul marginal MC ("marginal cost") drept cresterea costului total ce rezulta din cresterea productiei cu o unitate. Matematic, costul total mediu este costul total raportat la productie, iar costul marginal este derivata costului total in raport cu volumul productiei.

Prin definitie, costurile variabile totale au o variatie ascendenta, in timp ce costurile fixe totale sunt o constants in raport cu productia. Prin urmare, costurile totale vor reprezenta o curba ascendenta in planul cost - productie, identica la forma cu curba costurilor variabile totale, dar translatata in sus cu valoarea TFC. Costurile marginale provenite din costurile fixe, reprezentand "variatia" unei constante, sunt nule, prin urmare costurile marginale provin exclusiv din costurile variabile. Curba costurilor marginale MC are proprietatea ca intersecteaza curbele costurilor medii totale ATC si costurilor medii variabile AVC in punctele lor de extrem (in cazul de fata de minim). Aceasta nu e o intamplare, ci este un raport stabil intre curbele medii si curbele marginale, pe care 1-am intalnit si in cazul veniturilor marginale si veniturilor medii (in acel caz, extremul era un maxim). Ca si in acel caz, vom prefera unei demonstrate matematice mai simple, dar mai lipsite de inteles, o demonstrate pornind de la fenomenul economic, mai solicitanta, dar mai semnificativa. Curba ATC are o panta descendenta atata vreme cat curba MC se afla sub ea, adica atata vreme cat cresterea productiei cu o unitate determina o crestere sub medie a costurilor sau, altfel spus, costurile medii vor scadea prin acest increment. Existenta unui minim presupune ca atat costul variabil mediu, cat si costul variabil total de altfel pot fi corelate atat pozitiv, cat si negativ cu productia pe domeniul de definitie. Despre costul marginal putem spune in aceasta faza doar ca el este intotdeauna pozitiv, pentru ca orice crestere a productiei costa ceva. Daca admitem aproximatia conform careia costurile variabile reprezinta in esenta costurile cu forta de munca sau sunt corelate rigid cu aceste costuri, atunci putem sesiza ca punctul critic (de maxim) de pe curba produsului mediu AP corespunde punctului critic (de minim) de pe curba costurilor medii variabile, chiar daca aceste curbe au abscise diferite. Aceasta pentru ca atunci cand produsul mediu pe muncitor se afla la un maxim, costul variabil mediu este la un minim; acestei situatii ii corespunde un numar optim de muncitori pe curba AP, respectiv un volum optim al productiei pe curba AVC. Daca marim numarul de muncitori fata de acest numar optim, fiecare muncitor suplimentar va adauga aceeasi cantitate la cost, dar, conform legii randamentului descrescator, va adauga o cantitate mai mica decat media la productie, prin urmare costurile medii si cele marginale vor creste.

Termenul mediu
Curbele de costuri pe termen mediu Atunci cand toti factorii pot fi variati, exista o metoda de productie (combinatie de factori) optima pentru fiecare nivel al productiei. Acestei combinatii de factori ii corespunde o curba a costurilor medii pe termen scurt SRATC ("short range average total costs"), in functie de productie, care inregistreaza un minim pentru acel nivel particular al productiei. Infasuratoarea tuturor acestor curbe ale costurilor medii pe termen scurt in fiecare punct reprezinta curba costurilor medii pe termen mediu MRAC ("medium range average costs"). Faptul ca MRAC se situeaza intotdeauna la un nivel egal sau inferior curbelor SRATC arata ca amintita curba a costurilor medii pe termen mediu reprezinta eel mai redus nivel al costurilor care poate fi atins pentru orice productie posibila. Prin urmare, ea separa planul in doua zone: superioara, a nivelurilor tangibile ale costurilor, si inferioara, a nivelurilor intangibile ale costurilor. Curba MRAC este situata la granita dintre nivelurile de cost care pot fi atinse cu tehnologia data in raport cu preturile factorilor (in principal L si K) si cele care nu pot fi atinse. Intrucat in cazul termenului mediu nu mai avem factori ficsi, nu mai facem distinctie intre costul mediu variabil (AVC), costul mediu fix (AFC) si costul total. Curba tipica pentru MRAC este fie in forma de U, fie in forma de castron. In raport cu productia optima qm distingem doua zone ale curbei. Zona costurilor in scadere, corespunzatoare productiilor q < qm. In aceasta zona, o expansiune a productiei genereaza o reducere a costurilor per unitate de produs. Aceasta se datoreaza economiilor de mare dimensiune sau de scara, pe care le-am intalnit in capitolele anterioare. Aceasta zona corespunde unor randamente de scara crescatoare. Am mentionat in capitolele anterioare, printre cauzele avantajelor economiilor de scara, modificarea raporturilor dintre cheltuielile fixe, independente de volumul productiei (tipic - cercetarea si dezvoltarea unui produs) si cele dependente de volum, in favoarea celor din urma. Am mai mentionat si flexibilizarea productiei. Dar o sursa importanta de economii de scara o constituie adesea simpla situatie a raporturilor geometrice: volumul unui obiect tridimensional creste cu cubul dimensiunii sale liniare, in timp ce suprafata sa creste doar cu patratul acestei dimensiuni. In cazul folosirii ca recipient a obiectului, utilitatea sa, adica "produsul" este data de volum, de cantitatea pe care o

poate inmagazina, iar costul sau este dat de suprafata, adica de cantitatea de material cheltuita pentru constructia lui. Prin urmare, cu cresterea dimensiunii, utilitatea creste cubic, iar costul doar patratic, adica comparativ mai putin. Practic, un recipient sferic care isi dubleaza raza isi mareste aria totala de patru ori, dar isi mareste volumul de opt ori. Pentru productii q>qm intalnim insa costuri in crestere, adica un randament in scadere pe termen mediu. Fenomenul poarta numele de diseconomie de scara si inseamna cresterea costurilor pe unitate o data cu cresterea productiei. Cauzele diseconomiei de scara sunt atribuite de regula dificultatilor de conducere si control ale unei firme, pe masura ce dimensiunea acestora creste. Dificultatile de conducere sunt legate de capacitatea limitata de procesare de date a fiintei umane; dificultatile de control sunt legate de lungimea exagerata a lantului ierarhiilor intermediare intre varful si baza intreprinderii. Pe masura ce firma devine mai mare, posibilitatea managerilor intermediari de a-si urmari propriile scopuri mai degraba decat pe cele ale firmei creste.

2.4 Termenul lung


Daca factorul pret deplaseaza curba costurilor medii pe termen mediu in sus, la cresterea preturilor de intrare, si in jos, la scaderea lor, factorul tehnologic o va deplasa intotdeauna in jos, pentru ca progresul retine doar modificarile tehnologice utile, iar acestea, de regula, odata achizitionate, nu se pierd. Modificarea contextului tehnologic echivaleaza insa, conform definitiei, cu trecerea de la termenul mediu la termenul lung. O abordare generala a problemei schimbarilor tehnologice este dificila, intrucat exista un grad mare de specificitate a diverselor tehnologii. Ceea ce trebuie retinut insa este caracterul endogen vietii economice al schimbarilor tehnologice: acestea sunt generate in mod obiectiv de necesitati si sunt doar in aparenta rezultatul hazardului care face ca evenimente marginale exceptionale inventii, descoperiri - sa influenteze masiv activitatea economicaLegile care guverneaza comportamentul economic in diversele peerspective temporale, conditiile de echilibru si tendintele specifice marimilor celor mai semnificative in fiecare dintre ele, sunt prezentate in tabelul urmator

Specificul diverselor perspective temporale Perspectiva temporala termenul scurt termenul mediu Legi Legea randamentelor descrescatoare Principiul substitutiei Formule Cu cresterea cantitatii produse MP, AP scad MC, AVC cresc Conditia de echilibru (costuri minime): MPL PL

termenul lung schimbarile tehnologice au caracter endogen

Tipuri exemplare de piata: concurenta perfecta si monopolul Concurenta perfecta Structure unei piete determina caracterul competitiei pe acea piata. O piata pe care actioneaza multi ofertanti mici, de putere aproximativ egala, este o piata in care nici unul din ofertanti nu-si poate impune interesele si in primul rand pretui. O piata dominate de putini giganti economici e una in care comportamentul unuia dintre acestia poate influenta pretui sau conditiile de vanzare. Cu cat o firma individuala are mai putina putere de a influenta piata pe care vinde, cu atat mai competitive este acea piata. De exemplu, piata graului produs de mici fermieri este o piata puternic competitive practic perfect competitive - intrucat nici un fermier nu poate vinde peste pretui de echilibru al griului - nimeni nu-i va cumpara marfa, avand largi posibilitati de a cumpara din alta parte. Fermierul se situeaza in pozitia de "price taker" - cel care preia pretul: din punctul lui de vedere, pretui marfii sale e un dat extern, pe care nu-1 poate influenta. Dimpotriva, pietele teritoriale de produse petroliere sunt dominate de doua-trei mari companii, care au o anumita marja de manevra in a-si stabili conditiile de vanzare, inclusiv pretui. Aceasta situatie defineste o piata oligopolara (etimologic: cu putini poli) pozitie intermediara intre concurenta libera (cu nenumarati poli) si polul unic (sau monopolul). Daca o firma are un segment de piata de 40% si mareste pretui in cantitati rezonabile, ceilalti competitori nu vor fi motivati sa faca investitii masive pentru a i se substitui, existand oricand posibilitatea reversarii politicii firmei in discutie, cu pierderea investitiilor pentru competitori.

Piata concurentiala perfecta se bazeaza pe urmatoarele ipoteze: 1. Toate firmele dintr-o industrie vand un produs identic sau, altfel zis, oferta e omogena. 2. Clientii cunosc natura produsului vandut si preturile cerute de fiecare firma. 3. Nivelul productiei optime ale unei firme (la care MRAC inregistreaza un minim) este mic fata de productia totala a ramurii, altfel zis, nu exista firme dominante. 4. Firma este "price taker", ea decide cantitatea vanduta in functie de pretul pietei, pe care nu-1 poate influenta. 5. Ramura economica este libera la intrare si la iesire, adica nu exista bariere in calea intrarii unor firme noi ori iesirii de pe piata a celor existente. Corespunzator notiunilor de costuri totale, medii si marginale, le avem pe acelea de venituri totale, medii si marginale ale unei firme. Venitul total TR ("total revenue") este incasarea totala obtinuta prin vanzarea pe piata a unui produs. Daca s-a vandut o cantitate q la un pret p, TR = p x q Venitul mediu AR ("average revenue") este cantitatea de venit obtinuta per unitatea de produs vanduta, adica pretul de vanzare al produsului, p: AR=p Venitul marginal MR ("marginal revenue") sau venitul incremental este modificarea venitului total al firmei ce rezulta din modificarea cantitatii vandute cu o unitate. MR = TR/q In conditiile concurentei perfecte, adica a unei curbe a cererii pentru firma orizontala, fiecare unitate de cantitate (tona, bucata, metru de stofa etc) produsa si vanduta suplimentar va aduce un venit egal cu eel adus de unitatea precedents (si de toate unitatile precedente, de altfel), adica egala cu pretul unitar, despre care stim ca este egal cu venitul mediu. Prin urmare, MR = AR = p si acesti parametri sunt reprezentati in planul p(q) printr-o dreapta orizontala care intersecteaza axa Oy la ordonata p. Curba TR, care este integrala lui MP in raport cu q, devine in aceste conditii o semidreapta care trece prin origine cu panta = arctg p.

Echilibrul pe termen scurt


Pentru a-si maximiza profitul in perspectiva termenului scurt, o firma trebuie sa tina seama de urmatoarele reguli: 1.O firma nu ar trebui sa produca un anumit produs daca pentru toate nivelurile de productie costul total variabil al producerii acelei productii depaseste venitul total obtinut din vanzarea ei sau echivalent, daca acest cost mediu variabil al producerii ei depaseste pretul de vanzare. Comparatia se face cu costurile variabile, deoarece, pusa in fata optiunii de a produce sau nu, firma trebuie sa tina seama ca, in cazul in care nu produce, va avea oricum o pierdere egala cu costurile fixe. Pretul la care firma isi acopera exact costurile variabile, adica pretul la care firmei ii este indiferent daca produce sau nu, se numeste pret de inchidere. 2.Presupunand ca merita ca firma sa produca, ea ar trebui sa produca productia lacare venitul marginal este egal cu costul marginal. Conditia MR = MC corespunde unui extrem (minim sau maxim) al functiei profit n = TR - TC. Aceasta deoarece, daca MR>MC, orice increment Aq al productiei genereaza o crestere a venitului mai mare decat cresterea costurilor, prin urmare profitul creste. Astfel, vom creste productia atata vreme cat MR>MC, pana cand MR il egaleaza pe MC. Urmatorul increment al productiei Aq ne aduce in situatia in care MR<MC, adica veniturile suplimentare au devenit mai mici decat costurile suplimentare obtinute prin acest increment, prin urmare profitul incepe sa scada. Deci profitul maxim a fost obtinut la pasul anterior, cand MR devenise egal cu MC. Cum facem insa distinctia intre un punct de minim si unul de maxim al profitului, caracterizate ambele prin conditia MR = MC? 3.Pentru ca o productie la care costurile marginale egaleaza veniturile marginale sa fie una de maximizare a profitului, trebuie ca la mici variatii in sensul reducerii productiei costurile marginale sa devina mai mici decat veniturile marginale, iar la mici variatii in sensul cresterii productiei costurile marginale sa devina mai mari decat veniturile marginale. Fie situatia reprezentata in fig urmatoare in care avem doua niveluri ale productiei, q0 si q,, care respecta regula 2. Dar pozitia

q0 este o pozitie de profit minim, deoarece orice

modificare a productiei va permite o crestere a profitului: la stanga, MOMR si profitul poate fi sporit prin scaderea productiei, la dreapta, MC<MR si profitul poate fi sporit prin cresterea productiei. Pozitia q, corespunde insa regulii 3 si ea este o pozitie de profit maxim, intrucat orice mica variatie a ei conduce, conform unui rationament similar celui de mai sus, la scaderea profitului.

Fig.4 Insa pentru o firma "price taker" venitul marginal coincide cu pretul de piata. Prin urmare, o firma care opereaza pe o piata cu concurenta perfecta va produce acea productie care va permite egalarea costurilor sale marginale de productie cu pretul de piata. Daca firma si-a maximizat profitul, ea n-are nici un stimulent sa-si modifice productia, prin urmare se afla intr-o pozitie de echilibru. Curba ofertei unei firme in conditiile concurentei perfecte este usor de dedus: intrucat pentru fiecare valoare a pretului pietei firma produce acea cantitate pentru care p - MC, curba ofertei coincide cu acel fragment din curba costurilor marginale aflat deasupra curbei costurilor variabile medii (pentru ca la costuri marginale mai mici, firma nu produce). Curba ofertei ramurii industriale se construieste insumand pe orizontala ofertele tuturor firmelor. Pretul unui produs este determinat de intersectia intre curba cererii pietei si curba ofertei ramurii industriale. Desi nici o firma nu poate influenta semnificativ acest pret, ansamblul lor, prin intermediul curbei ofertei, il determina in conjunctie cu ansamblul comportamentului consumatorilor exprimat prin curba cererii.

Desi toate firmele functioneaza in punctul de optim, se poate intampla ca pentru unele din ele pretul de echilibru al pietei sa fie asociat unei situatii in care optimul sa corespunda unui profit negativ, cu alte cuvinte, unei maximizari a profitului, in sensul ca sunt minimizate pierderile. In cazul in care pretul depaseste costul variabil mediu, nu insa si pe eel total, firma va continua sa produca pe termen scurt, intrucat oprirea productiei genereaza pierderi mai mari, egale cu costurile fixe. In acest caz, firma nu va putea insa sa-si inlocuiasca capitalul pe masura ce se uzeaza si nu va putea supravietui pe termen mediu. Echilibrul pe termen mediu Echilibru] pe termen mediu se realizeaza prin intrari si iesiri de pe piata. Posibilitatea iesirii a fost ilustrata in varianta mai sus discutata. Daca toate firmele se afla in situatia de a obtine profit, atunci noi firme vor fi atrase in ramura industriala care ofera profituri (amintim ca ne situam in ipoteza absentei barierelor la intrare). Aparitia de noi concurenti deplaseaza curba ofertei la dreapta si prin aceasta deplaseaza pretul de echilibru in jos (fig 5). Prin aceasta, unele firme vor inregistra pierderi si vor avea tendinta sa iasa de pe piata. Intr-o industrie competitiva profiturile sunt un semnal pentru intrarea de noi firme; ramura se va extinde, impingand pretul in jos pana cand profiturile scad la zero.

Fig.5 Pretul corespunzator acestei situatii se numeste pret de supravietuire si este pretul la care toate costurile sunt acoperite. Sa remarcam ca si in piete care nu sunt perfect

concurentiale, dar au libertate la intrare, presiunile la intrare vor tinde sa impinga profiturile spre zero. Monopolul Vom analiza acum o situatie aflata la extrema cealalta fata de concurenta perfecta: piata de monopol, adica aceea in care productia unei intregi ramuri este produsa si vanduta de catre o singura firma, numita monopol. O firma-monopol isi poate fixa propriul pret pe piata; totusi, asa cum vom vedea, aceasta nu inseamna ca ea poate "face ce vrea" pe piata, deoarece curba cererii ramane un dat obiectiv, exterior sferei de influenta a monopolului. Studiul teoretic comporta doua cazuri: monopolul pur sau monopolul cu pret unic si monopolul cu preturi multiple, care este un monopol real disimulat sub aparenta unei diversitati de preturi si de produse. Monopolul cu pret unic Spre deosebire de curba cererii pentru o firma in conditii de concurenta perfecta, care e o orizontala, curba cererii pentru un monopol se con-funda cu curba cererii pietei (monopolul fiind singurul "competitor" de pe piata), prin urmare e o curba descendenta: vanzarile pot fi crescute doar daca pretul e redus, iar pretul poate fi crescut doar acceptand o reducere a vanzarilor. In ipoteza monopolului cu pret unic, cand firma-monopol practica acelasi pret pentru toate unitatile vandute, venitul sau mediu pe unitatea de produs va coincide cu acel pret unic; prin urmare, curba cererii de piata (adica a pretului in raport cu cantitatea) coincide cu curba venitului mediu. In ceea ce priveste venitul marginal, deoarece curba cererii firmei are o panta negativa, daca firma-monopol va dori sa vanda o unitate suplimentara, atunci ea va trebui sa reduca pretul pe care il cere pentru toate unitatile, prin urmare, venitul marginal al firmei-monopol este mai mic decat pretul la care isi vinde productia. Ne amintim ca in conditiile competitiei perfecte, venitul marginal era egal cu pretul de vanzare. Aceasta din cauza ca in aceste conditii firma poate vinde "oricat de mult doreste" la pretul pietei, in timp ce in conditii de monopol, firma trebuie sa-si reduca pretul

pentru a-si spori vanzarile (am folosit semnele citarii pentru ca expresia "oricat de mult doreste" este valabila, implicit, intr-o plaja limitata: daca firma ar avea capacitatea de oferta destul de mare ca sa satisfaca o proportie semnificativa a pietei, am iesi automat din conditiile definitorii ale concurentei perfecte). Fie acum cazul unei curbe a cererii descendente liniare - simplificarea ne permite sa tragem unele concluzii teoretice generalizabile pentru orice curba descendenta, dar cazul liniar poate reprezenta cateodata si o apro-ximatie satisfacatoare pe portiuni pentru curbe reale mai complexe. In acest caz, se arata cu usurinta ca si curbele venitului mediu AR (identica cu curba cererii), ale venitului total TR si ale venitului marginal MR sunt cele reprezentate in fig.5 Observam ca pe masura cresterii cantitatii oferite, veniturile marginale scad. Atata vreme cat aceste venituri marginale raman pozitive, veniturile totale cresc; din momentul in care ele devin negative, veniturile totale incep sa scada o data cu cresterea productiei. Pentru a-si maximiza profitul, un monopol va produce si el in conditiile in care costul marginal egaleaza venitul marginal. La intersectia curbelor MR si MC, monopolul va produce productia q0. Pretul de vanzare

P0 va fi dat de ordonata curbei cererii D, identica cu AR,

corespunzatoare acestei productii. Insa pe curba costurilor medii totale acestei valori ii corespunde costul c0. Profitul pe unitate reprezinta diferenta dintre preturi si costuri ( P0 -

c0). Prin urmare, profitul total va fi dat de (P0 - co)qo.


Daca aceasta curba a costurilor totale nu intersecteaza curba cererii, atunci monopolistul nu obtine profit in nici o situatie. Daca aceste curbe sunt tangente, atunci el poate obtine profit zero (isi acopera toate costurile) doar la productia corespunzatoare punctului de tangenta; pentru orice alta productie profitul e negativ. Daca insa cele doua curbe se intersecteaza, monopolistul obtine profit pentru toate productive cuprinse intre punctele de intersectie; productia optima este determinate, cum am aratat, de intersectia dintre curbele venitului marginal si costului marginal. In schimb, pentru un monopol nu exista o curba a ofertei care sa descrie comportamentul de maximizare a profitului. De aceea, pentru o firma- monopol nu exista o relatie unica intre pretul pietei si cantitatea oferi.

Fig.6 Cele naturale sunt determinate de regula prin economiile de scara. Pe portiunile de panta negativa ale curbei costului mediu pe termen mediu, firmele mari prezinta costuri medii, semnificativ mai scazute decat firmele mici (fig.6). Un monopol natural apare atunci cand, data fiind tehnologia curenta a ramurii, conditiile cererii nu permit ca mai mult de o firma sa acopere costurile in timp ce produce la un minim al curbei costurilor pe termen mediu. Intr-un monopol natural nu exista un pret la care doua firme sa poata vinde amandoua destul, astfel incat sa-si acopere costurile totale.

Fig.7

Monopolul cu mai multe preturi. Discriminarea prin preturi Practicarea de preturi diferentiate sau discriminarea prin preturi este o modalitate pentru o firma-monopol de a eluda restrictive impuse de factorii pe care nu-i poate controla si de a-si mari profiturile. Discriminarea prin pret este o situatie in care un producator cere preturi diferite pentru unitati din acelasi produs, din motive care nu sunt legate de diferenta de costuri. Nu toate diferentele de pret reprezinta discriminari. Discounturile de cantitate, diferentele sezoniere de pret, diferenta intre pretul cu ridicata si eel cu amanuntul nu reprezinta discriminari. In mod tipic, discriminarile sunt bazate pe evaluari asupra profilului cumparatorului, in special asupra puterii lui de cumparare. Daca un proprietar de cinematograf risca sa ramana cu locuri goale, el va prefera sa vanda biletele respective la un pret scazut, pentru copii, militari in termen etc. Discriminarea prin preturi transforma surplusul consumatorului in venit al producatorului. Fie o situatie in care un monopolist se confrunta cu o curba a cererii data D si cantitatea totala vanduta se presupune a fi q0. Sa presupunem acum patru situatii diferite: - monopolistul cere un singur pret; - monopolistul cere in succesiune doua niveluri de pret; - monopolistul cere in succesiune trei niveluri de pret; - monopolistul cere in succesiune patru niveluri de pret; Discriminarea prin preturi presupune capacitatea vanzatorului de a face distinctie Tntre diversele categorii de consumatori sub raportul capacitatii lor de piata si al atractiei fata de produs. O modalitate frecventa de discriminare este cea intre piete care prezinta caracteristici diferite si pe care se practica preturi de monopol diferite. Un caz particular este discriminarea intre piata interna si cea externa. Un producator poate fi unicu] vanzator pe o piata interna cu tarife protejate, si poate in acelasi timp sa vanda pe o piata externa concurentiala, in calitate de "price taker .In acest caz, firma ar egala costul sau marginal cu pretul de pe piata externa, dar si cu venitul marginal pe piata autohtona. Ca urmare, ar cere un pret mai mare la vanzarile de pe piata interna decat la cele de pe piata externa. Discriminarea prin pret este posibila daca vanzatorul poate fie sa distinga intre cumparatori pe criteriul posibilitatii si dorintei de a cumpara un anumit produs, fie sa separe cumparatorii in clase (piete) cu caracteristici diferite.

Consecintele discriminarii: Pentru orice nivel dat al productiei, eel mai profitabil system de preturi discriminatorii va oferi firmei un venit total mai mare decat pretul unic corespunzator situatiei de maximizare a profitului. Sa observam ca o economie monopolists cu pret unic tinde sa fie o economie "de penurie" deoarece conditia maximizarii profitului determina monopolistul la o productie care poate ca nu satisface intreaga cerere de produs, dar sporirea productiei fara discriminarea preturilor ar eroda profitul. Prin contrast, o economie concurentiala satisface toate cererile, cu inconvenientul ca risca sa lase o parte din productia nevanduta; aceasta pierdere este suportata solidar de producatori, prin diminuarea profitului. O economie monopolists cu discriminare de pret se situeaza intre aceste doua extreme, fiind stimulata la un exces de productie in comparatie cu monopolul cu pret unic, atata vreme cat desfacerea acestui exces este "asigurata" de un surplus de venituri la o parte din cumparatori, care poate fi atras de vanzator. In sfarsit, sa mentionam cazul in care o piata sa fie caracterizata prin prezenta mai multor firme, dar ea sa ramana totusi o piata de monopol, prin faptul cooperarii acestor firme de asa maniera incat sa aiba un comportament monobloc. Astfel de firme asociate in carteluri extinse la scara intregii ramuri economice pot cadea de acord intre ele sa-si restranga productia totala la un nivel care sa le permita maximizarea profiturilor reunite. In esenta, cartelizarea mareste profiturile unei firme individuale, careia ii revine o cota mai mica din productia totala a ramurii decat in cazul concurentei perfecte, dar isi vinde ("asigurat") aceasta productie la un pret mai mare in acest caz. Apare insa totdeauna tentatia ca unul sau mai multi dintre participant sa "triseze" si sa-si mareasca pe ascuns cota, vanzand-o insa la pret ridicat de monopol. Evident, daca majoritatea sau toti participants "triseaza" piata se intoarce la conditiile de pret concurential. O a doua problema a unui cartel este prevenirea intrarii de noi competitori pe piata, atrasi de profiturile cartelurilor. Un cartel are succes doar atunci cand poate impune respectarea cotelor alocate fiecarei firme, inclusiv ca o firma care nu are cota alocata sa nu poata produce. 4. Concurenta imperfecta

4.1 Considerafii generale Marea majoritate a activitatii economice nu se desfasoara insa nici in conditii de concurenta perfecta, nici in conditiile lipsei totale a concurentei intre producatori, adica a monopolului (sa observam ca monopolul poate fi interpretat intr-un anumit sens ca o sublimare a competitivitatii intr-o competitie mai accentuata intre producator si consumator). Cele mai multe firme actioneaza pe niste structuri intermediare de piata; ele se afla in concurenta activa unele cu altele, deci nu se afla nici in situatia lipsei de concurenta, caracteristica monopolului, nici in cea a concurentei pasive, caracteristica pietei concurentiale perfecte. Din alt punct de vedere, aceste structuri intermediare de piata sunt caracterizate printr-un numar de firme mai mare sau eel putin egal cu doi, dar suficient de mic ca aceste firme sa nu functioneze ca "price takers O astfel de situatie poarta numele de concurenta imperfecta. Distingem doua cazuri de concurenta imperfecta: concurenta monopolistic; asemanatoare cu concurenta perfecta, cu diferenta oligopolul, mai apropiat de situatia de monopol prin aceea ca numarul de firme e majora ca firmele nu mai vand, de aceasta data, un produs omogen; foarte redus, iar dimensiunea acestora mare. Un parametru determinant pentru structura pietei il reprezinta gradul de concentrare al unei ramuri economice. Acesta reprezinta proportia din vanzarile pe piata respectiva controlata de primii "n" producatori din ramura respectiva. Modelele de comportament economic pentru concurenta imperfecta au urmatoarele caracteristici: 1.Firma isi selecteaza produsele. Poate cel mai bun exemplu este cel al industriei de software: firma nu poate intra pe piata oferind programe identice cu cele deja aflate in productie, ci va trebui sa decida caracteristicile programelor pe care doreste sa le ofere. Pe o piata de concurenta imperfecta, firmele vand produsele diferentiate, adica un grup de produse destul de asemanatoare pentru a fi considerate variante ale unui produs generic, dar destul de diferite pentru a putea fi vandute la preturi distincte. Majoritatea firmelor din structurile pietei imperfect competitive vand produse diferentiate. caracteristicilor produsului. Firma decide ea insasi asupra

2. Firmele isi aleg preturile. Aceasta este o consecinta a faptului ca produsele firmelor nu se pot substitui perfect unul altuia, de aceea, intr-o anumita plaja de preturi specifice produsului generic (sapun, lame de ras, televizoare etc), o firma isi poate stabili un pret pentru un produs diferentiat. Din "price taker" firma devine astfel "price maker" adica practica preturi administrate: pretul este fixat printr-o decizie constienta a firmei, decizie care este influentata de fortele pietei, dar nu determinate univoc de acestea. In cadrul structurilor de piata, altele decat concurenta perfecta, firmele isi fixeaza preturile si lasa apoi cererea sa determine vanzarile. Modificarile conditiilor de piata sunt semnalate firmei prin schimbarea cantitatii pe care o firma o va vinde la pretul sau curent administrat. 3. Preturile sunt relativ stabilite pe termen scurt. Tendinta de stabilitate este data si de complexitatea indusa de diferentiere (o firma poate avea mii de produse distincte pe listele de preturi, ceea ce implica costuri ale schimbarii de pret, precum si dereglarea raporturilor cu clientii ori cu detailistii in cazul modificarilor de pret prea dese). 4. Apar aspecte specifice ale comportamentului firmelor, inexistente in cazul concurentei perfecte ori a monopolului, cum ar fi: - concurenta care nu se mai bazeaza pe pret. De exemplu, firmele incearca sa-si deplaseze curba cererii si sa atraga clientii altor firme, cheltuind sume importante pe reclama. Ori, concurenta se poate deplasa de pe terenul pretului pe eel al avantajelor colaterale oferite o data cu produsul. Orice activitate de promovare a vanzarilor intreprinsa de o firma violeaza conditiile concurentei perfecte, intrucat acea firma va vinde cantitati mai mari decat competitorii la pretul curent al pietei, dar este incompatibila si cu monopolul, deoarece e implicit indreptata impotriva competitorilor, iar un monopol nu are competitori. - economiile de scara neexploatate. Multe din firmele nemonopoliste par sa functioneze pe portiunile descendente ale curbelor de cost mediu pe termen mediu, si nu in punctul de minim al acestora (fig. 8). Aceasta se poate datora, printre altele, costurilor ridicate de R&D si ciclurilor de viata relativ scurte ale produselor. Cateva exemple: numai designul aripii noului avion McDonnell-Douglas a costat 1 miliard de dolari. Pe de alta parte, marile firme de telecomunicatii vand azi produse din care 80% nu existau acum cinci ani. Costurile mari ale R&D conduc la o panta abrupt descendenta a costurilor totale medii pe termen mediu, in timp

ce scurtimea vietii produsului impiedica evolutia lui naturala, care este catre punctul de minim al curbei costurilor. Aceasta echivaleaza cu economii la scara neexploatate, adica cu o portiune a curbei costurilor in care firma ar fi putut sa obtina profituri sporind productia cu scaderea costurilor per unitate, dar nu "apuca" sa o faca din motive de timp.

Fig.8 - prevenirea intrarilor. Aceasta distinge concurenta imperfecta de concurenta perfecta si capata aspecte caracteristice, de cooperare, in cazul concurentei imperfecte in raport cu cazul monopolurilor. Concurenta monopolistica Teoria concurentei monopolistice are la baza urmatoarele ipoteze: 1. Fiecare firma produce o varietate specifica (sau o marca) a produsului diferentiat al ramurii. Prin urmare, fiecare firma se confrunta cu o curba a cererii care are o panta negativa foarte elastica (variatia procentuala a cantitatii cerute raportata la variatia procentuala a pretului care o determina este foarte mare, ceea ce conduce la o curba care se apropie de o dreapta orizontala), intrucat alte firme produc substituenti apropiati ai aceluiasi produs si atunci la o variatie a pretului, cantitatea cum para ta "fuge" cu usurinta catre alte produse. 2.Ramura contine suficient de multe firme ca fiecare din ele sa ignore reactiile posibile ale multor competitori atunci cand se iau decizii privind pretul si productia proprie.

Firmele iau decizii bazate pe propriile lor conditii ale cererii si pe propriile lor costuri, nu apare interdependenta intre propriile decizii si cele ale altor firme din ramura. Exista o Iibertate a intrarii si iesirii din ramura. Exista simetrie nepreferentiala. Deoarece fiecare firma are un "monopol" asupra propriului produs, fiecare firma are o curba a cererii cu panta negativa. Panta negativa a curbei ofera potentialul pentru profituri de monopol, valoarea redusa a acestei pante (datorita substituibilitatii) face ca acest potential sa fie limitat. Prin urmare, echilibrul pe termen scurt e similar cu eel al unui monopol, si firma poate obtine profituri pure. Pe termen mediu insa libertatea intrarii si a iesirii due la profituri nule. Existenta profitului atrage noi firme ceea ce face ca cererea sa fie divizata intre tot mai multi competitori, iar curba cererii pentru fiecare varietate (firma) existenta sa se deplaseze spre stanga, micsorand profiturile. Intrarile continua pana cand profiturile scad la zero, adica ne aflam, pe termen mediu, in situatia similara concurentei perfecte. Se observa ca, daca firma ar produce la capacitate, adica la intersectia curbei costului marginal cu cea a costurilor totale, care corespunde unui minim pentru ATC, atunci ea ar produce la un cost pc mai mic decat costul pM la care produce efectiv. Prin urmare, firma sufera o dubla pierdere, din cauza costului mai ridicat (in realitate aceasta e neglijabila deoarece curba D are o panta foarte redusa), dar mai ales din cauza existentei sistematice a unei capacitati (qc - qM) in exces sau nefolosite. O ramura poate fi competitiva in sensul ca include numeroase firme competitive si totusi are economii de scara inca neexploatate, in sensul ca fiecare firma produce pe portiunea cu panta negativa a curbei costului sau mediu. Concluziile de mai sus, care poarta numele de teorema capacitatii in exces, au declansat dezbateri de decenii privind raspunsul la intrebarea: este capacitatea in exces producatoare de risipa? Un raspuns pozitiv ar implica faptul ca sistemul economic al concurentei libere genereaza in mod sistemic risipa si ineficienta. Concluzia a fost ca pierderea generata prin existenta sistemica a capacitatii in exces poate fi compensate prin maximizarea satisfactiei consumatorului caruia i se ofera o paleta mai bogata de optiuni. Astazi se admite ca presupunerea in chestiune - ca sistemul concurentei libere genereaza risipa - nu este necesarmente adevarata. In opinia noastra, aceasta concluzie inseamna ca cxista un echilibru intre utilizarea resurselor si satisfacerea dorintelor consumatorului, adica un anumit grad de

diversificare, care sa compenseze pentru risipa presupusa a fi sistemica, dar ca exista si largi posibilitati ca in practica acest echilibru sa nu fie atins, prin urmare, fara a fi sistemica, risipa intalnita in economia de piata sa fie frecventa. Concurenfa imperfecta intre cativa producatori (concurenta de oligopol) In practica, conditiile definitorii pentru concurenta monopolistica sunt destul de rar intalnite, in special conditia privind existenta unor firme care sa produca un singur produs sau o singura varietate a unui produs; de regula, o gama larga de produse diferentiate sunt realizate de un numar restrans de firme mari concurente. Aceasta conduce la situatia in care fiecare poate si trebuie sa tina cont de reactiile celorlalti atunci cand determina propriul comportament-element-cheie care diferentiaza oligopolul de concurenta monopolistica. Intr-un oligopol, fiecare firma are suficienta putere de piata pentru a nu fi un "price taker", ca la concurenta perfecta; ea este, de regula, un "price maker". In acelasi timp, rivalitatea e destul de accentuata pentru ca nici o firma sa nu poata considera curba cererii pietei ca fiind propria sa curba a cererii, ca in cazul monopolului. Aceasta structura a pietei este dominanta pentru ramuri cum ar fi productia de bunuri de larg consum, bunuri de folosinta indelungata, siderurgia si metalurgia etc. Serviciile nu intra de regula in aceasta structura de piata, ele tinzand catre forme mai concurentiale, in timp ce piata materiilor prime sau slab prelucrate tinde, cum am aratat, catre concurenta pura. Interdependenta intre oligopolisti ii obliga pe acestia la un comportament strategic, adica unul care ii determina sa tina cont de impactul propriilor decizii asupra competitorilor si de reactiile acestora. Compatibila cu oligopolul, si larg intalnita in practica, este structura in care piata e dominata de doi-trei competitori majori, care insa permit existenta unui numar de participant minori fara influenta strategics asupra pietei, numiti uneori franjuri competitivi. Dilema fundamentals a comportamentului strategic al oligopolistului este: competitie sau cooperare? Firmele actionand intr-o industrie oligopolista vor obtine mai multe profituri de grup daca coopereaza; orice firma individuala poate realiza insa mai multe profituri pentru sine daca abandoneaza cooperarea, in timp ce celelalte firme coopereaza. Motivele acestei situatii au fost schitate atunci cand am vorbit de cartelizare si de simularea unui comportament monopolist pe o piata perfect concurentiala prin cooperare. Sa adancim analiza pomind de la

un exemplu. Fie doi oligopolisti X si Y care au fiecare doua optiuni: a produce jumatate din productia ramurii sau a produce mai mult decat aceasta cota din productia ramurii. Profiturile firmelor sunt figurate intr-un tabel care se cheama matricea platilor. In cazul cooperarii, ambele firme realizeaza un pret de monopol la o productie de monopol obtinand un profit de monopol PM. In cazul noncooperarii - inclusiv cand firmele convin asupra cooperarii, dar ambele triseaza - ambele firme realizeaza o productie mai mare, dar la un pret de libera concurenta, obtinand un profit mai mic, corespunzator liberei concurente, PL<PM. In cazul cand X respecta cooperarea si Y triseaza, X realizeaza o productie de monopol (mica) vanduta la un pret de concurenta (mic), deci inregistreaza o diminuare severa a profitului PX<PL; in schimb Y compenseaza diminuarea pretului datorat concurentei si surplusului de oferta, printr-o productie mai mare, obtinand un profit marit PY>PM. Simetric, in cazul nerespectarii unilaterale a cooperarii de catre celalalt participant, firma X, care triseaza, e "premiata": PX>PM, iar firma Y, care respecta concurenta este penalizata si in raport cu situatia in care ambii ar fi respectat conventia: PY<PM si chiar in raport cu cazul in care ambii ar fi trisat: PY<PL.

Tipuri de comportament cooperant

Atunci cand firmele sunt de acord sa coopereze prin a restrange productia si a creste preturile, comportamentul lor este numit complicitate explicita. Ea poate fi deschisa sau acoperita, dupa cum acordul de coope-rare este public sau secret. Atunci cand firmele coopereaza fara sa existe un acord explicit intre ele in acest sens, avem de-a face cu o complicitate tacita. Complicitatea explicita este ilegala in multe tari - desi exista guverne nationale care o sprijina in alte tari - dar detaliile legislative si prin urmare eficienta legislatiei antimonopol variaza mult de la tara la tara. Un exemplu de cartel care incurajeaza explicit cooperarea intre oligopolist este OPEC. Complicitatea tacita nu poate fi incriminata penal, in schimb stimuleaza comportamentul evazionist al participantilor, care vor tinde sa-si triseze partenerii. Un alt element care stimuleaza comportamentul evazionist este numarul foarte mare de parteneri intr-un cartel. Tipuri de comportament concurential In afara de resursa evidenta de a nu-si respecta cota de productie, o firma are si alte posibilitati de a eluda constrangerile unui cartel. Printre acestea: Concurenta pentru segmente distincte de piata. Atunci cand un anume segment de piata este deosebit de atractiv, el poate deranja intelegerea tacita privind comportamentul asociat maximizant. Formele de manifestare ale acestei rivalitati pot fi reclama focalizata si diferentieri in calitatea produsului. In acest fel, fiecare firma rivala spera ca, mentinand paritatea convenita pe ansamblul pietei, sa obtina o cota preferentiala pe segmentul vizat care prezinta o atractivitate deosebita din motive tactice sau strategice (de exemplu e o regiune in dezvoltare demografica sau economica exploziva). Trisarea acoperita. Daca exista multe produse diferentiate si vanzarile se bazeaza frecvent pe contracte directe intre vanzatori si curnparatori, aceasta reactie e posibila si tentanta. Forme ale ei pot fi reducerile de pret si rabaturile secrete, care sunt violari ale acordului tacit intre oligopolist! privind pretul de monopol. - Concurenta pe termen lung. O firma care are acces la tehnologii ce ii permit un avantaj competitiv strategic ori speranta unei asemenea situatii prin dezvoltarea unui sector R&D important va avea tentatia de a viola acordurile de cooperare oligopolists. Comportamentul pe termen mediu

Aceasta perspective de timp este dominata de problematica barierelor la intrare. In afara barierelor naturale, despre care am discutat, si a celor artificial create pe cale politics, exista si bariere artificiale de natura strict economics, pe care firmele oligopoliste le pot ridica sau cobori prin decizie (si alocare de resurse) proprie. Un efect colateral al reclamei este crearea de costuri de instalare pentru nou-veniti: ei nu pot sa intre pe piata pana nu platesc o reclama mai mare decat a celor existenti. Reclama simuleaza efectele unei economii de scara, atunci cand asemenea tip de bariera nu exista, sau le amplified, daca ea exista. Aceasta deoarece, ca si in cazul economiilor de scara, in acest caz, costurile cu reclama per unitate vanduta scad pe masura ce volumul vanzarilor creste. Aparitia unor costuri semnificative cu publicitatea poate schimba caracterul curbei costurilor totale, de la una cu panta crescatoare incepand de la o anumita productie la una cu panta descrescatoare pe un domeniu larg, tipica pentru economiile de scara. O firma nou-intrata, cu vanzari mici, dar cu costuri de instalare ridicate, se afla in dezavantaj de cost fata de firmele deja stabilite pe piata. - Pretul de dumping, adica practicarea unor preturi situate sub costuri, este o atitudine agresiva care poate fi folosita atat "in atac" cat si ,,in aparare" atat pentru fortarea intrarii pe o piata, cat si pentru respingerea "intrusilor" - Efectul de piata contestabila. O piata in care firmele noi pot intra si din care pot iesi fara ca aceasta sa antreneze costuri nerecuperabile mari este definita ca o piata contestabila. Teoria spune ca acolo unde exista o piata contestabila, chiar daca patrunderea pe piata nu se produce efectiv, usurinta cu care ea s-ar putea face ti impiedica pe oligopolists existenti sa solicite preturi care ar maximiza profiturile reunite. Acest tip de "conduita preventiva" a oligopolistic constituie in sine o bariera de intrare. In sinteza celor discutate mai sus, prezentam in tabelul urmator cele patru tipuri de comportament economic prezentate si elementele care le caracterizeaza pe fiecare din ele. Cele patru tipuri de concurenta si specificul lor Tipul de concurenta concurenta perfecta Problematica pe termen scurt Problematica pe termen mediu conditia de echilibru (maxi- conditia de echilibru: p=c (pret mizarea profitului): MR=MC = cost) sau =p-c=o (profit=0)

monopol

concurenta monopolistic oligopol marite mici

pret unic: conditia de echilibru: conditia de echilibru: bariere la MR=MC intrare pret multiplu: p creste q creste similar monopol (pot exista similar concurenta perfecta profituri pure) (conditia de echilibru: profitul=0) raportul intre cooperare si profit cooperare => profituri necooperare => profituri mai trisare unilaterala =>profituri diferentiate

Comportamentul tranzitoriu Am discutat pana in prezent conduita firmelor aflate pe o piata: ce trebuie sa faca pentru a se mentine pe piata, pentru a o domina, pentru a impiedica intrarea de noi competitori sau pentru a-si mari profiturile migrand pe alta piata. Tratatele de economie vorbesc mai putin de o alta problema: ce trebuie sa faca un intreprinzator pentru a debuta nu pe o anumita piata, ci in lumea afacerilor, adica pe orice piata. Din punct de vedere competitiv, acest om se afla in situatia cea mai defavorizata: el sufera intreaga opozitie la intrare din partea celor cu care ar vrea sa concureze si care nu-si doresc un nou competitor - dar nu are nici una din resursele unui competitor matur pentru a rezista acestei opozitii. Atunci cand capitalul de pornire nu este prea mare, singura solutie e suplimentarea lui prin aporturi excesive din celelalte doua elemente - munca si initiativa. Capacitatea de munca si capacitatea de initiativa reprezinta un dat natural individual: nu putem da sfaturi cum poate fi sporit f iecare din aceste daturi naturale (desi am putea da sfaturi cum poate fi Impiedicata diminuarea lor, dar aceasta nu mai e o problema de economie, ci de biopsihologie). Capitalul poate fi insa atras si din surse alternative. Intr-o societate "asezata" cu o economie si o cultura de piata functionale, rolul acesta il joaca sistemul de credit si in special un sector al acestuia foarte dezvoltat in economise dinamice - numit "venture capital" (in traducere aproximativa: ,,capital de rise"). Acesta este destinat anume pentru a alimenta "joint ventures" - intreprinderi de rise (pentru creditor) - intreprinderi comune intre debitor si creditor, in care debitorul vine cu o initiativa remarcabila si cu perspective de a se implica profund in

respectiva afacere, dar nu e capabil sa furnizeze garantii pentru un credit important (fireste ca in acest caz gradul marit de rise impune creditorului practicarea unei dobinzi ridicate). Atragerea de capital a aparut ca o problema deosebit de dificila; conditiile fundamentale pentru rezolvarea ei sunt: - existenta unor planuri de afaceri dare si realiste, bazate pe experienta anterioara a intreprinzatorului - credibilitatea personala a intreprinzatorului, verificata prin trecutul sau, atat din punctul de vedere al capacitatii profesionale, cat si din cel al onestitatii. Fireste ca in aceste conditii aria de colectare a posibililor creditori se restrange foarte mult, practic la cercul de prieteni, colegi si cunostinte ale omului cu initiativa. Volumul capitalului astfel acumulat este relativ mic, si pentru intreprinzator se pune problema valorificarii lui exhaustive. Solutia este insertia rapida a capitalului - dublat de o tehnica manageriala fara eroare - in afaceri ce genereaza profit intr-un timp relativ scurt. Profitul astfel obtinut este gestionat cu maxima austeritate, in sensul ca el se reinvesteste fara intarziere in urmatoarea afacere considerata prioritara si generatoare, la randul ei, a unui profit rapid si sporit, corespunzator capitalului mai mare investit la acest pas doi, si ciclul se repeta. Reinvestirea maximala a profitului are doua efecte: - concentrarea capitalului disponibil la un moment dat (fie el si relativ mic, la inceput) in afaceri judicios alese ca sa furnizeze profit maxim; - evitarea creditelor bancare, asociate, in conditiile descrise mai sus, cu conditii sufocante pentru dezvoltarea prospera a firmei. Evident, aceasta metoda poate produce sporuri rapide ale capitalului in masura in care e gestionata fara eroare - dar nu poate produce imbogatiri peste noapte. Ea conduce la o consolidare treptata, sanatoasa, a puterii economice si financiare a firmei, conferindu-i o competitivitate sporita. Din cauza similaritatii de dinamica secventiala cu operatia de coasere a unui material textil - acul executa repetat o operatie in doi timpi, Tmpunsul materialului (insertia de capital) si trasul atei (prelevarea profitului) - am numit metaforic aceasta metoda "metoda cusutului Generalizand, se poate afirma ca in perioade de incertitudine cum ar fi cea generata de actiunea simultana a imaturitatii firmei si a imaturitatii pietei, regula de aur este sa nu te

angajezi in afaceri care depasesc propria capacitate de finantare, avand insa grija ca aceasta capacitate de finantare sa fie valorificata integral. Tot pentru astfel de perioade - si am in vedere evident, in mod concret, perioada de tranzitie din Romania - o problema importanta este instabilitatea mediului de afaceri, in special ale sistemului normativ.

109

S-ar putea să vă placă și