Sunteți pe pagina 1din 72

NICU ALEXE

ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE

Ediţia a II-a

Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ALEXE, NICU Istoria exerciţiilor fizice/ Nicu Alexe – Ed. a 2-a. - Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 72 p., 20,5 cm ISBN (10) 973-725-571-2; ISBN (13) 978-973-725-571-6

796(091)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: CONSTANTIN FLOREA Tehnoredactor: MARCELA OLARU Coperta: OCTAVIAN ION PENDA

Bun de tipar: 5.05.2006; Coli tipar: 4,5 Format: 16/61 x 86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

Universitatea Spiru Haret

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Prof. univ. dr. NICU ALEXE

ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE

Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

CUVÂNT INTRODUCTIV ŞI EXPLICATIV

Sursa principală de informare a cursului de faţă a constituit-o Palestrica, lucrare de dimensiuni enciclopedice reprezentând o istorie universală a culturii fizice, apărută în două ediţii: cea din 1943, în Editura Cartea Românească şi cea din 1964, în Editura UCFS. Am avut onoarea să lucrez în intervalul 1962 - 1964 cu marele om de cultură, istoric prin vocaţie, naturalist prin formaţie - prof. C. KIRIŢESCU, titularul catedrei de Istorie a Educaţiei Fizice de la Academia Naţională de Educaţie Fizică din Bucureşti (în anii ’30 şi ’40 ), la suplimentarea informaţiei, şi aşa atât de bogată a lucrării sale, cu noutăţile intervenite în cei douăzeci de ani trecuţi de la apariţia ei iniţială, mai cu seamă în spaţiul sportiv românesc. Cu prudenţă şi discreţie s-a căutat să se abordeze interpretarea materialist-istorică a evenimentelor fundamentale care au determinat evoluţia complexă a istoriei omenirii, în al cărei context s-au integrat stăruitor şi continuu exerciţiile fizice, instituţionalizarea şi transformarea lor târzie în educaţia fizică şi sportul lumii moderne. Fără o astfel de tratare, reapariţia lucrării ar fi fost compromisă încă 30 de ani. Prof. C.KIRIŢESCU a acceptat cu greu şi mai puţin concesiv o altă modalitate de interpretare a faptelor decât cea pe care o abordase şi în elaborarea celebrei sale lucrări antologice Istoria războiului pentru reîntregirea României, în 3 vol. (1922) Deşi mecanismele materialismului istoric nu-i erau străine, pentru că în tinereţe fusese aproape un deceniu, în anii ’90 ai secolului XIX, un fervent adept al mişcării socialiste din România, el n-a dorit să împrumute clişeele stereotipe prin care erau prezentate, în general, faptele istoriei. Unele cedări, nesemnificative, au permis lucrării să revadă lumina tiparului şi astfel numeroase promoţii de specialişti au putut s-o studieze cu interes şi sârg. De altfel, prezentarea ei la Congresul preolimpic al Jocurilor Olimpice din 1964, de la Tokio, a făcut o impresie unanimă, considerată fiind, atunci ca şi acum, drept cea

5

Universitatea Spiru Haret

mai valoroasă, completă şi originală monografie a istoriei universale a exerciţiilor fizice. Pentru mine, o astfel de relaţie aproape zilnică de lucru a însemnat o reală participare la cursurile, trăirea, reflecţiile şi modul de a gândi, elabora şi transcrie ale acelei personalităţi remarcabile care a fost C. KIRIŢESCU. A fost o veritabilă universitate pe care am traversat-o cu un interes stârnit de erudiţia şi forţa morală şi intelectuală ale acestui spirit umanist şi om de învăţământ, crescut la şcoala lui Spiru Haret, pentru care avea o imensă admiraţie. De aceea, sinteza lucrării sale, curăţată de orice impuritate istorică, coroborată cu alte informaţii, mai recente, ne-a permis să întocmim cursul de faţă, accesibil studenţilor oricărei facultăţi de educaţie fizică şi sport, şi dimensionat de planul de învăţământ al acestora, atât de aglomerat de multitudinea disciplinelor teoretice şi practice menite să-i modeleze ca educatori şi oameni de cultură.

6

AUTORUL

Universitatea Spiru Haret

1. ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE

1.1. Obiectivele, importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice

1.1.1. Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice,

culturale, sportive, o oglindă, o bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un „aide-memoire”, un inventar al întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea revenirii ei. Marele istoric român Iorga considera istoria un mijloc important de cunoaştere a omului, a societăţii, a lumii, de înţelegere a interdependenţelor diferitelor aspecte ale vieţii sociale; cunoaşterea trecutului, sublinia el, este o „necesitate pentru cunoştinţa umană”. Fiecare domeniu de activitate şi creaţie omenească îşi are propria sa istorie, care valorifică, însă, aceeaşi ţesătură a timpului, viaţa cumulând astfel mai multe tipuri de istorie, toate corelate într-un mozaic complex care este lumea cu trecutul, prezentul şi viitorul său. Istoria apariţiei exerciţiului fizic, diversificării, dezvoltării şi insti- tuţionalizării lui, a apariţiei sistemelor, metodelor şi categoriilor fun- damentale – educaţia fizică şi sportul –, reprezintă obiectul cursului de faţă.

1.1.2. Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor

practicării exerciţiilor fizice, acolo unde ele au strălucit, au constituit un model şi au marcat praguri noi de progres şi afirmare pe planuri multiple – filosofic, social, pedagogic. Pe cât va fi posibil, vom integra această evoluţie a exerciţiilor fizice în contextul social, ca parte a istoriei universale. Vom prezenta instituţiile, categoriile, evenimentele, ideile, doctrinele, sistemele, metodele şi efectele pe care, în principal, ele le-au dăruit vieţii omului în evoluţia sa filogenetică, lumii dinainte şi după Hristos, până în zilele noastre. Vom

7

Universitatea Spiru Haret

prezenta, de asemenea, locul istoriei în ansamblul ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, împărtăşind sublinierea filosofului Auguste Compte, creatorul sociologiei, potrivit căreia „nu cunoaştem complet o ştiinţă atât timp cât nu-i ştim istoria”, chiar dacă ştiinţa este recentă, ca în acest caz. Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi echilibru ecologic, ca dovadă a faptului că omul rămâne marele său obiectiv, în planul ameliorării dacestuia în toate componentele ce-l definesc, va impune structura cursului şi orientarea sa Aşa se explică şi capitolele ei de bază, care corespund periodizării istoriei universale. Aceasta, în general, şi cea a domeniului nostru, în particular, se supun legilor economice, sociale, politice, ce au suferit modificări profunde în dialectica lor milenară, influenţând fenomenele suprastructurii în care se încadrează şi exerciţiul fizic, educaţia fizică şi sportul.

1.1.3. Istoria exerciţiilor fizice nu este contemplativă, reflexivă, sau doar comparativă şi descriptivă, ea se doreşte a fi formativă, educativă şi prospectivă. Ca atare, realităţile prezente ale acestei problematici complexe şi sistemice au o explicaţie care trebuie cunoscută în esenţia ei. Cât priveşte strategia dezvoltării acestui domeniu în România şi în lume, a prefigurării liniilor sale principale de perspectivă imediată sau pe termen mediu şi lung, o astfel de operaţie futurologică, de predicţie nu poate fi făcută în afara datelor concrete şi actuale, premise sigure şi unice ale unor opţiuni reale.

1.2. Periodizarea istoriei exerciţiilor fizice

Periodizarea actuală a istoriei renunţă la cea impusă arbitrar de materialismul istoric, care considera că studierea dezvoltării forţelor de producţie şi relaţiilor de producţie ar fi singura care ar oferi o înţelegere şi o explicaţie ştiinţifică a procesului evoluţiei societăţii omeneşti. Potrivit acestei concepţii filosofice, modificărilor produse în baza economică a societăţii le corespund tot atâtea perioade de dezvoltare în evoluţia societăţii omeneşti şi, implicit, în istoria ei universală, sau a domeniilor ei de manifestare (militară, politică, ştiinţifică, culturală, sportivă etc.). Corespunzător acestor modificări în structura economică a societăţii s-au diferenţiat următoarele perioade: perioada comunei primitive; perioada orânduirii sclavagiste; perioada orânduirii feudale; perioada orânduirii capitaliste; perioada orânduirii socialiste.

8

Universitatea Spiru Haret

Inconsistenţa acestei periodizări constă în aceea că ea diferenţiază etape inegale ca timp pentru societatea omenească, care îşi are marile sale inegalităţi, ritmurile proprii de dezvoltare atât de diferenţiate. Iată de ce se impune a fi reaşezată în drepturile ei periodizarea clasică a istoriei, bazată pe două mari epoci – preistorică şi istorică. Apariţia documentelor scrise determină o evoluţie divizată pe etape convenţionale, cu sens didactic şi relativ arbitrar, cum sunt: etapa antică; etapa medie; etapa modernă; etapa contemporană. Evident, asupra hotarelor care separă aceste etape sunt încă discuţii în lumea istoricilor, importantă fiind nu încadrarea cu exactitate a unei şcoli, doctrine, idei sau practici privind exerciţiile fizice într-o etapă sau alta, ci evidenţierea conţinutului şi a efectelor lor, dobândite şi integrate în viaţa societăţii umane.

9

Universitatea Spiru Haret

2. EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EPOCA PREISTORICĂ

Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi apoi scrise, dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta. Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo primigenius-omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman actual-Homo sapiens ) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către anul 4500 î. Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente probabile de manifestare motrică.

2.1. Însuşirea mişcărilor condiţionate, naturale ale deplasării şi verticalităţii

Avem în vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea poziţiei de şezând, stând, ca premise ale dinamicii omului, evidenţiată de târâre, de mers, alergare, aruncare, căţărare, echilibru, purtatul greutăţilor. Acest bagaj motric modifică şi salvează totodată existenţa umană, îi amplifică potenţialul biologic, sistemul locomotor şi aparatul neuro-muscular, dobân- dind, prin repetare, o funcţionalitate sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi dezvoltare în acest plan. Aceste aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric viaţa sa de relaţie cu mediul înconjurător, posibilitatea de comunicare cu semenii, sursă a îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile existenţei şi supravieţuirii sale.

10

Universitatea Spiru Haret

Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi moralitatea sa. Dar, pe lângă viaţa sa de relaţie, există şi viaţa de întreţinere a omului.

2.2. Viaţa de întreţinere a omului preistoric

Aceasta se realizează pe două căi distincte:

vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana

pe care trebuia s-o dobândească în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri o întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei epoci un remarcabil potenţial biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori direct cu sălbăticiunile pădurilor pentru a asigura hrana lui şi a familiei, a tribului. Deprinderea de a arunca cât mai departe şi mai corect obiectele de lovire sau prindere, de a

alerga şi a sări peste obstacolele neprevăzute ale hăituirii vânatului, păstrarea echilibrului în condiţiile terenului denivelat, capacitatea de a susţine în tempo alert „goana” vânatului, curajul, stăpânirea de sine în momentele hotărâtoare ale acţiunii, coordonarea ei de către colectivul bărbaţilor cărora le revenea sarcina tradiţională de a o întreprinde cotidian,

explică rolul vital al mişcărilor naturale devenite utilitare pentru existenţa omului primitiv;

practicarea agriculturii ( în neolitic) implică un efort fizic periodic

şi diferenţiat, realizat pe o treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de hrana sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi pescuit. Apare actul muncii, care, evident, îi modifică conştiinţa, dar fără ca aceasta să rămână singura şi esenţiala condiţie a evoluţiei omului. Munca domestică, cerută de cultivarea pământului, de strângerea recoltei, se bazează pe aceleaşi mişcări naturale exersate în perioada formării sale biologice şi perfecţionate de vânătoare şi pescuit. Treptat, aceste deprinderi motrice, mai multe, mai complexe şi mai eficiente, se vor transmite din generaţie în generaţie, atât în aşa-zisele perioade ale matriarhatului şi patriarhatului, cât şi ale conducerii războinice a triburilor. Prin agricultură, ele vor căpăta o stabilitate indispensabilă apariţiei şi sedimentării tradiţionale a obiceiurilor, cutumelor, momentelor

11

Universitatea Spiru Haret

de cult, de sărbătoare, a folosirii leacurilor şi vrăjilor de vindecare

apărare de boli, de vrăşmăşia naturii şi apoi a semenilor. Aşa vor apărea primele şi elementarele forme de instruire şi de educaţie, izvorând din complexul necesităţilor materiale şi spirituale ale comunităţii preistorice.

şi

2.3. Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor

O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra pământurilor

necesare agriculturii, a păşunilor reclamate de creşterea animalelor

domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de adversitate şi, apoi, de supunere, apar primii germeni a unor noi relaţii interumane.

În aceste situaţii dramatice, călăria, mânuirea armelor albe, a arcului,

bumerangului, suliţei, praştiei, obiectelor de piatră, apoi de fier şi de bronz tot mai ascuţite şi mai eficace amplifică gestul motric, îl obligă să fie mai viguros, mai exact, mai repetat, mai perfecţionat.

2.4. Sărbătorile legate de natură

Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de reuşita vânatului, de victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de mimică, de cânt şi sunete onomatopeice vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale, cuprinse în ritual. Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XIX-lea, îndeosebi, ai pământurilor virgine polineziene, australiene, sud-americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale planetei noastre, se mai întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii, urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei, luptelor, care, toate, amintesc de formele primare ale mişcărilor corporale umane.

12

Universitatea Spiru Haret

Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai răspândit, impus de nevoile cotidiene ele existenţei lui. Din punct de vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă mersului şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă cucerire a copilului din toate timpurile. La indigenii din America întâlnim exerciţiul alergării sub toate înfăţişările. În timpul incaşilor, alergătorii reprezentau o categorie socială cu o funcţie bine definită. În hotarele imperiului respectiv existau două şosele, una pe platoul dintre cele două şiruri ale munţilor Cordilieri, iar a doua la poalele munţilor, de-a lungul acestora, măsurând mii de kilometri, distanţă străbătută de curieri în 8-10 zile. Mulţumită unui sistem de releuri intermediare, deci alergătorilor, ştirile se transmiteau cu rapiditate, ca şi circulaţia mărfurilor şi produselor din capitală şi cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni alergători de rezistenţă din lume, parcurgând mai mult de 100 de km într-o zi. Remacabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului Seri din golful californian, despre se spune că prindeau din fugă iepurele. Un vechi explorator al continentului african, Pete Kolb, a cunoscut bine hotentoţii, care populau sudul Africii. Ei erau alergători şi de viteză, şi de rezistenţă, pe care nici calul nu-i întrecea. Boşimanii, de asemenea, vânau antilope alergând prin releuri până când animalul obosea. Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre mantusi, o populaţie de origine etiopiană, stabilită în jurul marilor lacuri din centrul Africii. În această regiune se găseau două populaţii deosebite ca rasă şi obiceiuri: pigmeii (sub 150 cm înălţime), o populaţie care se ocupa cu vânătoarea şi cu o agricultură înapoiată; mantusii, uriaşi cu o înălţime peste 2 m, excelenţi trăgători cu arcurile la ţintă şi excelenţi săritori în înălţime, performanţele lor oscilând între 1,50 şi 2 m. Oceania, acest imens complex insular care se întinde între oceanele Indian şi Pacific, este un adevărat paradis al etnografilor, cuprinzând teritoriile celei mai bogate şi mai originale civilizaţii primitive, în care se dezvoltă o mare varietate de jocuri. Dintre acestea se evidenţiază călăria pe valuri, care stă la baza sportului modern al surfing-lui. Căţărarea şi, mai ales, aruncarea sunt exerciţii frecvent întâlnite în pădurile virgine ale Noii Guinee, în Australia şi în insulele polineziene. Aruncarea liberă a lancei, a bumerangului, tragerea cu praştia şi cu arcul sunt exerciţiile executate cu o mare măiestrie.

13

Universitatea Spiru Haret

În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate erau cursele de reni, cursele de câini (înhămaţi la sănii), alergările pe jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de mongoli –, aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor, deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea. Transformarea lor în exerciţii fizice, cu forme perfecţionate, transmise pe baza unor percepte cu raţiuni şi finalităţi bine precizate, instituţionalizate şi incluse în sisteme educaţionale, în concursuri, adoptate de societate şi cultivate ca atare, este un proces îndelungat pe care istoria lumii antice ni-l va demonstra în Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat, ca şi în bazinul mediteranean, în lumea Atenei şi Romei antice.

14

Universitatea Spiru Haret

3. EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE

3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat

O dată cu descompunerea comunităţii gentilice, a apariţiei primelor state în văile mănoase ale Nilului, Tigrului şi Eufratului, de-a lungul a două milenii, mai înainte ca grecii să-şi fi dezvoltat strălucitoarea lor civilizaţie şi cultură, intrăm în domeniul istoriei scrise, bazată pe documente şi informaţii obiective. Istoria orientului antic tratează apariţia primelor state despotice, începând cu cel egiptean, realizat prin unificarea celor două comunităţi independente : Egiptul de jos şi Egiptul de sus, în cea de-a doua jumătate a mileniului IV (3300 - 3200 î. Hr.). Egiptul, ca stat unitar, va supravieţui în istorie până în anul 525 î. Hr. , când va fi cucerit de

perşi. În complexul acestei înfloritoare civilizaţii egiptene, timp de aproape trei milenii, astronomia, arhitectura, ingineria, meseriile, pictura, sculptura, administraţia şi cultura vor înflori şi vor rivaliza cu cele ulterioare, ale grecilor din vechea Eladă. În acest context, exerciţiile fizice sunt incluse în conţinutul procesului de educaţie şi practicate în şcoli, care se bucurau de o mare reputaţie întrucât ele pregăteau scribii, funcţionari de stat de prim rang. Gimnastica, luptele, călăria, ridicarea de greutăţi, săriturile, alergările pe distanţe lungi pentru vânătoare constituiau formele exerciţiilor fizice de bază. Celebra pictură murală de la Beni-Hassan, veritabil manual de lupte, cuprinzând 120 de faze de atac şi de apărare folosite în luptă, reprezintă documentul cel mai elocvent al nivelului pe care această activitate fizică, intrată în conceptul şi realitatea educaţiei, l-a atins cu mii de ani în urmă. Iranul de astăzi îşi are obârşia în istoria celor două popoare înrudite din antichitate – mezii şi perşii. Primul stat al mezilor apare în secolul al VII-lea î. Hr. şi va fi destrămat în secolul al VI-lea de către perşi,

15

Universitatea Spiru Haret

care sub regele învingător Cirus, vor crea un stat unitar şi puternic ce va include şi Babilonul. Darius va mări spaţiul şi puterea statului persan până când Alexandru Macedon îl va supune în secolul al IV-lea î. Hr. Mărturie scrisă asupra conţinutului educaţiei, în general, şi a practicării exerciţiilor fizice, în special, stă lucrarea lui Xenofon intitulată Ciropedia, o naraţiune despre modul în care viitorul rege a fost instruit în copilăria sa. Vânătoarea, care reclamă o pregătire fizică şi atletică remarcabilă formată din alergarea rapidă pe distanţe mari, din aruncări, şi apoi călăria, jocul cu mingea, care se crede că ar fi la originea hocheiului pe iarbă şi a polo-ului călare, toate aceste forme de întrecere şi de pregătire a tineretului pentru război au fost reflectate în scrieri, desene, broderii sau ţesături. India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale lumii respective. Cert este că de abia în secolul al IV-lea î. Hr. avem mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui popor numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se caracteriza printr-o interesantă şi originală cultură materială şi spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme redactate în limba sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul al patrulea î. Hr. şi se consideră a fi Cartea sfântă care reprezintă temelia religiei, filosofiei, moralei şi instituţiilor sociale ale hinduşilor. În Vede sunt cuprinse preceptele fundamentale ale vieţii, modul de a trăi, de a gândi, de a munci şi implicit de a practica exerciţiile fizice. O dată cu stratificarea socială a popoarelor hinduse, către mijlocul mileniului al II-lea î. Hr., şi formarea castelor (a brahmanilor sau sacerdoţilor, militarilor, mese- riaşilor, muncitorilor şi ţăranilor) se produce şi o diversificare a procesului educaţiei şi, implicit, a exerciţiilor fizice. În legile lui Manu care întăresc autot-puternicia religioasă, socială şi politică a castei preoţilor brahmani, exerciţiile fizice erau predominant de ordin respirator. Ele s-au constituit într-un sistem unitar denumit Pranayama, încadrat într-o concepţie complexă filosofico-religioasă, completată de reguli de comportament în plan fizic, moral, social şi medical. Exerciţiile de acest tip constau din poziţii ale membrelor superioare şi inferioare combinate cu exerciţii de inspiraţie şi expiraţie, alternate cu stări de apnee (de reţinere a actului respirator). Spre deosebire de pranayama, care se bazează doar pe exerciţiile de tip respirator, sistemul yoga, tot atât de vechi şi creat tot în acest spaţiu geografic şi spiritual, pune accentul pe un ansamblu de exerciţii constând din diferite poziţii iniţiale ale corpului şi segmentelor sale, menţinute static

16

Universitatea Spiru Haret

timp prelungit, însoţite de suspendarea respiraţiei şi continuarea reflecţiilor asupra unui anumit subiect, ca şi de exteriorizarea unor atitudini de detaşare pentru a ieşi din normal şi a suspenda funcţiile senzoriale. Budismul, apărut în secolul al VI-lea î. Hr., a fost nu numai o filosofie religioasă, dar şi o doctrină adversă brahmanismului şi sistemelor castelor, care şi-a creat propriul sistem de educaţie. Conţinutul acesteia este dezvăluit în cartea care descrie Copilăria lui Buda, a prinţului Gautama. Episodul din această naraţiune care interesează istoria exerciţiilor fizice din antichitate se referă la concursul instituit de tatăl prinţului pentru cucerirea mâinii frumoasei Gopa, la care participă 500 de candidaţi. Concursul se va dovedi a fi complex şi variat, fiind alcătuit din mai multe probe intelectuale şi motrice: interpretarea cărţilor sfinte, ştiinţa calculului şi întrecerile corporale: mânuirea arcului, tragerea la ţintă, ridicarea arcului, luptă, săritură, alergare, înot, conducerea elefantului, a carului, dans, mimică etc. Aşadar, în cadrul sistemelor filosofice ale Indiei antice – brahmanismul, budismul, hinduismul, structurate pe ideea meditaţiei, a resemnării, prin care se câştigă dreptul la Nirvana, la fericirea eternă dincolo de moarte, nu se acordă o însemnătate de prim ordin călirii şi dezvoltării corpului uman. Identificarea spiritului uman cu absolutul, purificarea prin ascetism şi eforturi psihofizice asigurau, în viziunea acestor filosofii, eliberarea sufletului, autocontemplarea, autopătrunderea în interiorul fiinţei umane, singurul sens al vieţii. Într-o asemenea conjunctură, exerciţiile fizice vor avea o existenţă subordonată, situân- du-se pe un plan secundar. Israelul antic se formează în nordul Palestinei prin unificarea triburilor nomade care cuceriseră pământurile roditoare ocupate de băştinaşii canaaneeni, popor înrudit cu fenicienii. Procesul istoric are loc în cursul secolelor XIII şi al XII-lea î. Hr. şi culminează cu crearea unei organizaţii statale centralizate care cuprindea Israelul şi Iudeea într-un stat unitar condus de un rege. Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire acestui stat până la destrămarea lui în 925 î. Hr. Despre existenţa exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia, care este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi incomplet ar fi el. De exemplu, în Cartea regilor se arată că doar regele Saul şi fiul său Ionathan aveau sabie şi lance, fapt care evidenţiază caracterul paşnic, nerăzboinic al vechiului popor evreu. Dar tot în Vechiul Testament se relatează despre măiestria lui David, care ucide cu praştia pe uriaşul

17

Universitatea Spiru Haret

Goliath, şi despre ridicarea pietrei, probă de forţă realizată la una din porţile Ierusalimului, descrisă de prorocul Zaharia. În schimb, practica dansului, sub formele sale sacre şi profane, ocupă, potrivit relatărilor, un loc central în obiceiurile evreilor. Încercarea de a implanta, după modelul cetăţilor greceşti antice, exerciţiile fizice în viaţa poporului israelian a fost permanent contracarată de preoţime, indignată că acestea profanează „vechea credinţă” cu obiceiuri păgâne. În China, veche statul unitar creat între secolele al XVII-lea şi

al XII-lea î. Hr. se destramă în secolele al VIII-lea şi al VII-lea î. Hr. În locul

său va apărea un alt stat, care aparţine dinastiei TIH, în timpul căreia se va construi marele zid chinezesc. Cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia lui Confucius şi a sistemului său (secolul al VI-lea î. Hr.) şi a ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor influenţa puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice. Tragerea cu arcul, conducerea carului, lupta cu pumnii, aruncarea cu piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă formele predominant războinice ale exerciţiilor corporale. Dar, o parte din exerciţiile respective vor fi încadrate de medicul Kong-Fu într-un sistem medical, gradate după intensitate şi ritm, alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă, care urmărea să asigure

o ţinută corectă. Pentru aceste caracteristici, în timpul aşa-zisei bătălii a

sistemelor din secolul al XIX-lea, i s-a reproşat lui Ling şi Müller că ar fi copiat sistemul antic medical al lui Kong-Fu. În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici misti- co-religioase shintoiste şi budiste care au constituit temelia educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social-politice şi militare a poporului japonez. Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a Japoniei o intensitate unică, prin cultivarea paroxistică a simţului de onoare, de vitejie, de sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie. Formele acestei educaţii şi culturi, stilizate în manieră japoneză şi de

esenţă motrică, sunt următoarele:

Sumo – luptă cu torsul şi membrele dezgolite, bazată pe reguli precise, cu 48 de procedee tehnice. Acest gen de luptă a stimulat întrecerea oamenilor cu un exces ponderal, ajungând la o greutate de peste 150 kg.; Kendo – similară cu o scrimă cu bastoane lungi de bambus ţinute cu ambele mâini. Loviturile dure peste cap şi membrele superioare impun protecţia pieptului şi mâinilor cu măşti, pieptare, manşoane şi mănuşi;

18

Universitatea Spiru Haret

Jiu-jitsu – luptă de apărare fără armă, reprezentând un exerciţiu străvechi japonez bazat pe rapiditatea efectuării unor procedee tehnice de apucare, torsionare, trântire care provoacă dureri insuportabile adversarului şi îl obligă să nu mai continue întrecerea. Iniţial, o artă de apărare a samurailor şi apoi a oamenilor din popor, jiu-jitsul, vechi de când lumea, a devenit astăzi un sport larg răspândit. Kyudo reprezintă o mânuire a arcului, care reclamă forţă, stăpânire de sine, echilibru interior şi ţinută.

3.2. Grecia clsică (Atena, Sparta şi Jocurile Olimpice antice)

Practicarea exerciţiilor fizice în Grecia veche sau clasică reprezintă o culme, un apogeu al istoriei lor milenare. Integrate în contextul civilizaţiei şi culturii elene, exerciţiile fizice au cunoscut o înflorire în planul diversificării, generalizării în spaţiul mediteranean; urmele, vestigiile şi efectele lor au intrat profund şi ireversibil în conştiinţa umană. Sursele care ne furnizează informaţii despre profilul şi locul exerciţiilor fizice în această epocă sunt scrierile literare, ştiinţifice, documentele arheologice şi operele de artă. Dacă se stabileşte ca hotar războiul Troiei (între 1193 - 1183 î. Hr.), istoria antică a Greciei se împarte în epoca preelenică şi epoca clasică, ambele prezentând un interes real pentru identificarea formelor de exerciţii fizice practicate încă din anii 2000 î. Hr. în peninsula şi în insulele elene. Din două documente literare ne provin ştiri despre aceste exerciţii; în primul rând, Legenda Argonauţilor, mai veche decât poemele homerice, care ne relatează despre expediţia lui Jason cu corabia Argo în Marea Egee. În toate escalele, argonauţii se întrec cu băştinaşii în jocuri, în pugilat, în lupte cu taurii (tauromahia), curse cu cai, trasul cu arcul, întreceri de palestre şi de stadion. Totodată, în Poemele homerice - Iliada şi Odissea - şi, localizat, în cartea a XXIII-a a Iliadei, găsim descrieri ample şi colorate asupra unor întreceri ocazionate de înmormântarea lui Patrole, ucis de Hector. Întrecerile cu care, pugilatul, trânta liberă, alergările de viteză, scrima cu sabia, aruncarea cu suliţa, cu discul, tragerea cu arcul alcătuiesc un ansamblu de practici efectuate cu măiestrie de eroii homerici. Întrecerile conduse de reguli prestabilite, efectuate în momentele de sărbătoare sau solemne ale cetăţii de către tineretul castei nobiliare militare vor atinge

19

Universitatea Spiru Haret

strălucirea lor maximă în epoca Greciei antice. Dacă, în epoca preelenică, practicarea şi preocuparea pentru exerciţiile fizice erau instinctive, în epoca următoare ele se transformă într-o concepţie care va determina institu- ţionalizarea şi sistematizarea lor. Grecii vechi sunt cei care au creat cuvântul gimnastică (de la termenul ghimnos, care în traducere înseamnă „gol”), pentru a conceptualiza generic multitudinea exerciţiilor fizice. Acestora li s-au amplificat sensurile educative, recunoscându-li-se efectele lor în plan fizic şi psihic, ca şi puterea de a influenţa unitar fiinţa umană. Ca atare, valorificarea exerciţiilor fizice a cunoscut o polivalenţă fără precedent, care va influenţa gândirea şi practica domeniului în lumea modernă. Direcţiile principale în care acestea au acţionat sunt multiple şi diverse:

În sfera medicală şi igienică, exerciţiile fizice sunt preluate de cei doi medici celebri ai antichităţii – Hipocrate (460-377 î. Hr.) şi Galenus (139- 201 d.H.) –, care le valorifică pe plan terapeutic. Primul, considerat părintele medicinii şi unul dintre cei mai străluciţi bărbaţi ai „secolului de aur” al lui Pericle, asociază exerciţiile fizice cu alimentaţia, dieta, masajul şi băile de soare şi de mare în vederea echilibrării humorale a organismului şi stimulării metabolice. Cel de-al doilea a dominat medicina evului mediu până la Renaştere. În cărţile sale de patologie, terapeutică, farmacologie şi fiziologie, el se referă la exerciţiile fizice, la jocurile cu mingea, reţinând doar pe cele care solicită organismul, acestea influenţând, aşa-zisa pneuma, principiu vital care domină medicina lui Galenus. Funcţionalitatea sporită a organismului, asociată cu actul respirator profund, fortifică aparatele şi sistemele acestuia, le măreşte rezistenţa la îmbolnăviri. În sfera militară, specifică statutului spartan creat de dorieni, exerciţiile fizice joacă un rol central. Organizat prin legislaţia lui Licurg (a doua jumătate a secolul al IX-lea î. Hr.), statul spartan va fi un lagăr militar în care cetăţenii lui liberi (puţini la număr faţă de sclavi) practicau neîntrerupt, începând din copilărie, exerciţiile fizice dure. Nici fetele nu erau excluse de la această pregătire fizică paramilitară. Alergătoarea dorică, o capodoperă a sculpturii antice, aflată în Muzeul Vaticanului, evidenţiază această concepţie; din pregătirea fizică făceau parte: alergările, lupta, aruncarea cu discul şi suliţa, jocul cu mingea şi dansul. Elemente morale, emoţionale şi intelectuale nu găsim în această practică intensivă, dar limitată a exerciţiilor fizice. În sfera educaţiei, gimnastica antică va găsi spaţiul şi timpul necesare dezvoltării ei impetuoase. Atena, centrul politic şi economic al Aticei, va cultiva fiinţa umană în complexitatea ei, procesul de educaţie (care îi va fi

20

Universitatea Spiru Haret

atât de specific) urmărind perfecţionarea acesteia în plan fizic şi spiritual. Modelul educativ şi cetăţenesc creat de educaţia ateniană era sintetizat de noţiunea devenită simbol kalokagathia, care se traduce prin „frumos şi bun”. Acest deziderat social va orienta conţinutul şi metodologia procesului de instruire şi educaţie a tinerei generaţii, va determina crearea de instituţii specializate în acest sens. Paralel cu dezvoltarea virtuţiilor trupeşti (sănătate, putere, abilitate, agilitate şi armonie somatică), tânărul va fi înnobilat prin concepţia filosofică dobândită, prin însuşirile morale şi trăirile sale spirituale. Educaţia va fi dominată de cultul frumosului, de necesitatea armoniei dintre formă şi conţinut, dintre dezvoltarea fizică şi cea psihică a tânărului. O astfel de viziune poartă amprenta gândirii lui Platon, care, în lucrarea sa Legile, subliniază că, după muzică, omul are nevoie de gimnastică pentru a se forma unitar în plan intelectual, moral, estetic şi fizic. Aristotel, cel mai reprezentativ savant şi filosof al lumii antice, dar şi un eminent pedagog, în lucrarea sa Politica, consideră educaţia ca una din funcţiile cele mai importante ale statului şi familiei. Corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea raţiunii, afirma Aristotel. Gimnastica este indispensabilă educaţiei. Aşa se explică apariţia instituţiilor specializate, în peisajul Cetăţii pe lângă şcolile şi gimnaziile în care tânărul învaţă cititul, scrisul, raţionamentele, desenul, muzica, poezia şi declamaţia. În aceste instituţii specifice, numite Palestre, se vor forma tinerii efebi, un model de armonie exterioară şi interioară cultivat de Atena clasică. Li se vor alătura apoi stadioanele, construite în spaţii verzi lângă ape curgătoare, alcătuind o ambianţă rafinată a unei instruiri şi trăiri pe cât de spiritualizate, pe atât de viguroase în aer liber, în meditaţie, în conversaţie şi exerciţiu corporal. În acest context, conţinutul gimnasticii va cunoaşte dimensiuni noi, forme noi, metode noi şi, împreună cu celelalte arte, aceasta va alcătui un sistem educativ format din trei categorii fundamentale: gimnastica pro- priu-zisă, agonistica şi orchestica. Gimnastica propriu-zisă constituie un concept integrativ în care se asamblează exerciţiile fizice ale vremii: alergarea, săriturile, aruncările (cu discul, cu suliţa), pugilatul şi pancraţiul, ultimele două conţinând formele primare ale boxului şi chas-en chasului modern. Celebrul discobol al lui Miron sau grupul statuar al luptătorilor Borghese, aflate ambele în muzee italiene (al Vaticanului şi al fundaţiei Ufizi din Florenţa), sunt mărturii care

21

Universitatea Spiru Haret

străbat timpul, sugerându-ne tehnicile folosite, atât de apropiate de cele moderne. Pe lângă aceste exerciţii, gimnastica antică mai cuprindea jocul cu mingea sau sferistica, înotul, tragerea cu arcul, cursele de cai şi de care. Agonistica reprezintă un concept generic folosit pentru a nominaliza concursul, întrecerile efectuate în toate probele incluse în gimnastică. Practic, conceptul este sinonim cu cel de sport, consacrat mult mai târziu (secolele al XIV-lea şi al XX-lea), ambele materializând competiţia, întrecerile. Iniţial de esenţă religioasă, aceste întreceri, legate de înmormântare şi localizate ca spaţiu şi participare, se transformă treptat în instituţii organizate pe tot teritoriul panelen, în sărbătoare pentru toate seminţiile Eladei. Aşa s-au născut, şi au marcat istoria Greciei clasice, jocurile periodice cu denumiri şi localizări diferite: jocurile pitice, istmice, nemeice şi panatheniene. Dar cele mai importante se vor dovedi jocurile olimpice. Organizate în Olimpia, o câmpie situată în colţul de nord-vest al Peloponesului, din 4 în 4 ani, Jocurile olimpice vor dura 12 secole, nefiind întrerupte de nici un cataclism natural (cutremure, inundaţii etc.) sau social (războaie, epidemii etc.) şi fiind vizionate de o mulţime de spectatori (cca 40000) veniţi din toate colţurile lumii greceşti antice (Asia mică, Africa, insulele şi peninsula continentale). Spectacolul jocurilor organizate cu rigurozitate (selecţia competitorilor, alegerea arbitrilor) şi cu solemnitate (depunerea jurământului la altarul lui Zeus, patronul jocurilor, şi încoronarea învingătorilor) era inaccesibil femeilor şi sclavilor. Programul jocurilor se desfăşura pe parcursul a 5 zile, prima fiind destinată procesiunii concurenţilor şi depunerii jurământului, a doua zi, tragerii la sorţi şi intrării în concursurile pentatlonului, care se deschidea cu alergarea, după care urmau săriturile, aruncările, luptele, pugilatul şi pancraţiul. După aceste concursuri, de tip atletic, se schimba locul concursului (din stadion în hipodrom), care continua în ultimele două zile prin întrecerile de călărie şi care. Această succesiune a suferit modificări de-a lungul timpului, căutân- du-se ca spectacolul concursurilor să devină tot mai interesant. Premiile acordate învingătorilor, în special la pentatlon, în ziua a cincea, aveau o mare valoare morală şi materială. Campionii olimpici antici erau consideraţi eroi naţionali, ei primind rentă viageră din partea Cetăţii, bunuri materiale (pământ, sclavi, imobile), o dată cu proslăvirea lor în operele poeţilor. După 12 secole, jocurile inaugurate în anul 776 î. Hr. vor fi desfiinţate de împăratul Teodosiu I, prin decret, în anul 394 d. Hr. Măreaţa instituţie trăise 1172 ani, după ce se derulaseră neîncetat 293 ediţii ale

22

Universitatea Spiru Haret

Jocurilor olimpice antice. Raţiuni politice, religioase, morale şi fenomene de corupţie, de mercenariat, de dopaj au determinat această hotărâre, care va acoperi Olimpia de uitare. Cutremure, incendii, năvăliri, inundaţii vor îngropa timp de 15 secole amintirea şi vestigiile acestui lăcaş unic ca semnificaţie educativă şi istorică. Expediţia arheologică condusă de savantul german Ernst Curtius o va dezgropa în 1881, redând-o lumii actuale; în acest sens menţionăm importanţa excepţională a spiritului umanist al lui Piere de Coubertin, care va fi considerat întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne, în 1896, la Atena, având loc prima lor ediţie. Orchestica, care cultivă gestul motric prin dans, completa educaţia armonioasă a efebului. Mişcările lui, ca atare, vor fi pline de eleganţă, graţie, ritm şi mlădiere, exteriorizând stări sufleteşti complexe şi contradictorii – bucuria, tristeţea, spaima, speranţa, înfrângerea sau victoria. Dansul asociat cu muzica, cu poezia, declamaţia şi corul este prezent în viaţa cetăţeanului grec antic în momente funerare, religioase, dionisiace şi pirice sau războinice, cultivându-i simţirea şi trupul.

3.3. Exerciţiile fizice în viaţa romanilor şi declinul lor în lumea antică

Dacă romanii au cucerit militar (secolul I î. Hr.) Grecia clasică, Atena a cucerit Roma prin cultura, artele şi civilizaţia acestui popor original, dotat cu o mare putere de creaţie. Statul roman antic, republică sau imperiu, va prelua pasiunea greacă pentru exerciţiile fizice şi întrecerile agonisice, adaptând-o îndeosebi scopurilor militare generate de politica sa expansionistă, fără a le conferi însă caracterul sistemic pe care l-am întâlnit în vechea Eladă. Instituţiile greceşti suferă astfel modificări substanţiale, în special în conţinutul lor. Palestrele se vor transforma în terme sau stabilimente de băi, iar întrecerile pentatlonice în lupte de gladiatori. Băile sau termele romane, ale căror vestigii impresionante dezvăluie dimensiunea şi construcţia lor ingenioasă, cum au fost cele ce poartă numele împăraţilor Caracala şi Diocleţian care le-au creat, asociau procedurile de sudoraţie cu cele de băi reci şi calde, cu masajul, cu exerciţii ale pentatlonului sau cu jocul cu mingea. Se încheiau cu plimbări prelungite, în interiorul lor, constituind momente de odihnă ale romanului patrician, care le considera ca pe un for public, un tip de gimnaziu, anticipând cluburile lumii moderne. Aceste practici, care situau jocul cu mingea de piele sau umplută, denumită

23

Universitatea Spiru Haret

spheristerium, în preocupările recreative, vor fi dublate de jocurile spectaculoase care au degenerat treptat, mai cu seamă în timpul imperiului, devenind sângeroase şi pline de cruzime prin luptele gladiatorilor cu fiarele sălbatice sau prin aducerea în arenele circurilor a primilor creştini şi sacrificarea lor ca hrană a acestora. Sărbătorile şi spectacolele în circuri sau amfiteatre, care erau construcţii grandioase, cum ne sugerează ruinele Coliseumului din centrul Romei de astăzi (24000 de locuri), erau numeroase (123 construite într-un singur an, în timpul lui Traian), având în program alergările de care şi cai, mult gustate de publicul roman. Ele vor fi folosite ca diversiuni abile de către împăraţi despotici, cum au fost Caligula şi Nero, pentru a determina masele să „uite” revendicările lor politice şi sociale, mulţumindu-se cu „panae et circense” (pâine şi circ). Strădaniile unor oameni politici ca Pompei, Sylla, Cezar şi August, ale filosofilor şi poeţilor (Quintillian, Tacit şi Juvenal) de a reimplanta la Roma jocurile şi, îndeosebi, luptele greceşti vor fi anulate de degenerarea, în ansamblu, a practicării exerciţiilor gimnastice şi agonistice. Astfel, după încercările neizbutite ale lui August de a înfiinţa jocurile periodice numite „actice” şi ale lui Neron de a întemeia jocurile „neronia”, din care făceau parte întrecerile fizice, de poezie şi de cânt, Domiţian instituie cicluri cincinale numite „agon capitonilus” , după modelul olimpiadelor greceşti, care se ţineau în Circus Agonalis, lângă Panteon, pentru exerciţiile fizice, şi în Odeon, pentru activităţile artisitice. Dar profilul lor nu satisfăcea aspiraţiile şi gusturile unui public necultivat şi corupt de spectacolele sângeroase ale gladiatorilor. Acelaşi eşec l-au avut şi încercările împăraţilor Traian, Adrian, Titu şi, îndeosebi, ale împăratului filosof Marc Aureliu de a înlocui sângeroasele dueluri denumite „munera” prin „lusio”, un simulacru al lui „munus” – duelul fără sânge. Dispariţia Olimpiei, leagănul jocurilor antice la sfârşitul secolul al IV-lea d. Hr., şi degenerarea luptei gladiatorilor din arenele romane au fost semnele evidente ale unei decăderi ireversibile. Marele istoric german K. Mommsen, care a reînnoit studiul istoriografiei romane pe bază de documentaţii epigrafice, afirmă un adevăr pe cât de dureros, pe atât de indubitabil: „plăcerea abjectă a jocurilor gladiatorilor a fost cancerul care a ros Roma veche şi, în genere, epoca din urmă a antichităţii”. Cu ele se încheie o lume, poate cea mai strălucitoare din istoria universală a exerciţiilor fizice. Aveau să treacă mai multe secole de umbră şi de tăcere privind soarta, rolul şi efectele exerciţiilor fizice practicate de omul evului mediu.

24

Universitatea Spiru Haret

4. EXERCIŢIILE FIZICE MEDIEVALĂ

ÎN EPOCA

După anul 476 d.Hr., data prăbuşirii imperiului roman de apus, generată de contradicţii interne (corupţie, destrămare politică, modificarea relaţiilor economico-sociale, răspândirea religiei creştine care zdruncină temelia morală şi administrativă statală) şi externe (migraţia popoarelor aşa-zise barbare), începe o nouă epocă istorică, cea a evului mediu, denumită şi medievală sau feudală, când aristocraţia nobiliară este înlocuită prin cea funciară, iar sclavii devin coloni sau iobagi. Paralel, şi ca efect al fărâmiţării economice a societăţii, se produce şi o fărâmiţare politică. Oraşele prădate de năvălitori decad. Dar castelele şi burgurile bine apărate de şanţuri şi fortificaţi vor deveni centrele vieţii sociale, politice, militare şi economice ale acestei epoci. O astfel de societate îşi creează o suprastructură proprie, materializată în concepţii filosofice, educative şi în instituţii politice, juridice etc. Imperiul roman de răsărit, sau Bizanţul, şi-a păstrat structurile economico-sociale până la căderea Constantinopolului (1453 d. Hr.), încercând să restaureze, în Apus, vechea orânduire şi luptând neîncetat, în Răsărit, cu arabii, şi în Nord, cu slavii. În această perioadă, care acoperă multe secole (până în cel de al XIV-lea, când apare fenomenul complex al Renaşterii), procesul de educaţie suferă modificări radicale. Condus şi influenţat de biserica creştină în spaţiul european, cel mai evoluat din punct de vedere cultural, economic şi social, procesul pedagogic este subordonat unor modele cu totul deosebite de cele ale lumii antice şi îndeosebi ale Greciei clasice. Filosofia creştină şi biserica, instituţia ei fundamentală, vor afecta profund exerciţiile fizice care sunt excluse din arsenalul educaţiei. Vechea concepţie a lumii greco-romane, îngropată o dată cu incendierea Olimpiei şi abolirea Jocurilor olimpice antice, concepţie care cultiva robusteţea fizică,

25

Universitatea Spiru Haret

performanţele corporal, armonia dezvoltării spiritului şi fizicului uman, concretizată în modelul efebului, este înlocuită cu o doctrină mistică, ostilă biologiei acestuia. Omul, afirmă textele teologice creştine, este născut pentru păcat, dar „mortificând” carnea, este împiedicată săvârşirea lui. Ideile aşa-zise „păgâne” (cum au fost catalogate şi Jocurile olimpice vechi), ca vigoarea trupească, plăcerea vieţii sănătoase, prospeţimea şi puterea trupului, sunt considerate nefaste, urmând a fi înlăturate. Cu cât trupul va fi mai slăbit, cu atât sufletul – se afirma – va fi mai transparent, mai pur şi ca atare va beneficia de bunăvoinţa divină. Acest ascetism creştin va arunca un con de umbră asupra exerciţiilor fizice de-a lungul secolelor care alcătuiesc evul mediu, întrerupându-le evoluţia şi strălucirea antică. Dar, în pofida acestor oprelişti, a epurării lor din contextul educativ al timpului, predominant religios, exerciţiile fizice vor supravieţui datorită celor doi factori sociali atât de specifici epocii: cavalerismul şi masele populare ale burgurilor medievale.

4.1. Locul exerciţiilor fizice în educaţia cavalerilor

Instituţiile feudale, întemeiate pe forţa armelor, ca pavăză a puterii politice, ca şi apariţia pe arena istoriei a unor noi popoare vor genera, totuşi, în pofida acestor limite, nevoia de prospeţime fizică şi de efectuare a unor exerciţii fizice specifice. Cavalerismul medieval n-a apărut ca o instituţie înfiinţată de autoritatea politică sau spirituală a vremii, ci ca o consecinţă a unor influenţe interne şi externe care au acţionat asupra statelor creştine europene rezultate din condiţiile feudale. Preluând concepţia germană asupra pregătirii şi investirii solemne a tânărului pentru exerciţiile militare, a practicii arabe privind călăria, a moravurilor războinice nordice, spiritul eleganţei franceze şi mândriei spaniole cultivate de armatele statelor respective, cavalerismul medieval specific Europei occidentale va idealiza „bravura dezinteresată”, simţul onoarei, sacrificiul total pentru credinţă, pentru biserică. Aşa se explică, în mare parte, şi celebrele cruciade organizate pentru cucerirea locurilor sfinte ale Orientului apropiat şi, îndeosebi, a drumurilor comerciale către Orientul mijlociu şi îndepărtat. În sistemul de educaţie cavalerească, corpul şi sufletul, care reflectau durerea creştină, erau, fiecare în parte, cultivate în mod specific: trupul era

26

Universitatea Spiru Haret

oţelit prin pregătire militară, iar sufletul prin mistica creştină. Educaţia morală, de esenţă creştină, şi practicarea exerciţiilor fizice alcătuiau pregătirea cavalerului. Pentru purtarea războiului şi practicarea vânătoarei, îndeletnicirile fundamentale ale acestei caste nobiliare, tânărul cavaler sau novicele trebuia să cunoască cele şapte exerciţii – călăria, exerciţiu de bază, raţiunea de a fi a cavalerismului, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea săgeţilor din arc, a arbaletei, a lancei, turnirul (joc războinic individual sau pe echipe) şi juta, care imită duelul, un gen de turnir simplificat în doi. O dată cu întărirea regalităţii, cu apariţia pedestrimei, ca armă decisivă verificată în războiul de 100 de ani, şi a armatelor profesioniste, însoţite de negarea de către biserică şi cler a rolului cavalerismului, care nu-l mai folosesc în cruciadele de acum încheiate, asistăm la declinul acestuia, care începe în secolul al XIV-lea şi se încheie în secolul al XV-lea. Turnirul era un joc cavaleresc prin excelenţă, un joc de război, o şcoală de pregătire militară, de origine celtică. Desfăşurarea turnirului se transforma într-o sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă, întrecerea având loc între două echipe de cavaleri special echipaţi. Câmpul de luptă era un vast spaţiu dreptunghiular, fie curtea interioară a castelelor, fie piaţa centrală din interiorul oraşelor. Publicul invitat – nobilii şi doamnele – înconjura arena, poporului rămânându-i locurile periferice. Semnalul luptei era dat de „herald”. Echipele erau despărţite printr-o frânghie, care la un semnal era tăiată şi cele două formaţii se năpusteau una împotriva celeilalte. Lupta începea cu lancea şi se termina cu sabia, dar după reguli severe care să micşoreze efectele dramatice. Lupta continua mai multe ore, până ce arbitrii apreciau că victoria revine echipei care avea mai mulţi călăreţi „în şa”. Forma aceasta de luptă pasionată şi chiar sângeroasă a evoluat spre forme mai blânde, în urma legilor, decretelor şi ordonanţelor date de papi şi regi pentru a-i diminua violenţa. Juta era o formă simplificată a turnirului, care reducea întrecerea dintre două echipe la doi adversari. Aceştia, în fuga cailor veniţi din direcţii opuse, despărţiţi de o barieră, căutau să prindă momentul precis al încrucişării, pentru a aplica lovitura de lance adversarului şi calului acestuia, protejaţi de armură. Fiecare lovitură reuşită era punctată, întrecerea încheindu-se când unul din cei doi adversari era doborât de pe cal. Jocul a evoluat cu precizie şi eleganţă, devenind o competiţie a regilor şi prinţilor. Toate evenimentele importante din Franţa, Germania şi Anglia medievale

27

Universitatea Spiru Haret

erau întovărăşite de întrecerile jutei, din care unele au rămas celebre, fiind citate de documente istorice şi reproduse în stampe, gravuri şi medalii.

4.2. Exerciţiile fizice şi jocurile în practica maselor

Paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în sferele nobiliare, înglobate în concepţia instruirii specifice instituţiei cavalereşti, înregistrăm jocurile populare, practicate de ţăranii liberi, meşteşugarii din jurul burgurilor izvorâţi din pătura ţărănească şi negustori. Dintre aceste jocuri menţionăm Quintena, joc vechi, probabil de origine romană, ca şi oina, care parodia juta, constând în lovirea unei ţinte fixe ce sugera o fiinţă umană, un manechin, o momâie. Un alt joc, lupta liberă, în care bretonii străluceau prin tradiţie, se baza pe priza puternică a adversarului şi aplicarea de dezechilibrări şi piedici până la răsturnarea lui pe spate. Jocurile cu mingea, spre deosebire de precedentele jocuri, care aveau un scop militar, războinic, satisfăceau dorinţa şi nevoia maselor de întrecere organizată în zilele de sărbătoare în aer liber, în pieţele satelor şi oraşelor sau în afara lor, pe câmpuri. Jocul consta din lovirea mingii şi se numea jeu de paume. Când scopul urmărit era aruncarea mingii la distanţă cât mai mare, jocul se numea longue paume. Mingea era confecţionată din piele groasă umplută cu pietre, nisip, rumeguş sau pilitură de fier, fapt care reclama jucătorilor o mare dibăcie, dublată de o forţă remarcabilă. Jocul, la nivelul maselor, s-a bucurat de o popularitate egală cu cea a turnirurilor în lumea cavalerilor. Acelaşi joc, cu aceleaşi reguli simple, inclus în spaţii acoperite (denumite Balhaus, în Germania, şi Tripot, în Franţa) se va numi court paume. Mingea, de data aceasta, nu mai era bătută cu palma, ci cu racheta, inventată în secolul al XVI-lea, mai întâi pătrată şi apoi rotundă. Acest joc va fi preluat de nobilime, fiind probabil strămoşul tenisului modern, a cărui denumire provine de la cuvântul vechi de origine franceză „tenez”, care înseamnă „primeşte”. Alături de jocul la paume, realizat cu mâna, va fi practicat şi cel cu piciorul, la soule, tot atât de vechi ca şi cel de mai sus. Obiectul de joc era o minge mare confecţionată uneori din lemn, dar cel mai adesea din piele umplută cu tăţe sau fân. Mingea era lovită cu piciorul şi, mai rar, cu mâna sau cu pumnul, fiind disputată de două echipe care aveau de apărat o ţintă

28

Universitatea Spiru Haret

sau un spaţiu propriu (un zid, o linie trasată etc.). Fiecare echipă urmărea să arunce şi să conducă mingea în câmpul echipei adverse. Jocul era violent, fiind însoţit de accidentări grave şi devastări care au dus la abolirea lui. În Italia, jocul cu mingea se numea Calcio ş