Sunteți pe pagina 1din 195

Prof. Univ. Dr. Ş tefan Purici

Istoria Basarabiei Note de curs

Ş tefan Purici

Coperta şi tehnoredactarea: Cristian Negoi

Copyright © 2011 Toate drepturile şi responsabilit ăț ile asupra con ț inutului apar ț in autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României PURICI, Ş TEFAN Istoria Basarabiei / Ş tefan Purici. Bucure şti : Semne, 2011

ISBN 97860615 01311

94(478)

94(498.7)

Editur ă acreditat ă de Consiliul Na ț ional al Cercetă rii Ş tiin ț ifice din Învăță mântul Superior (CNCSIS)

Editura SEMNE Str. Barbu Delavrancea nr. 24 Sector 1, Bucure şti Tel./Fax: 021 318 83 44 email: office@semneartemis.ro web: www.semneartemis.ro

Difuzare:

Tel./Fax: 021 223 41 16, 021 311 49 36 email: semne_artemis@yahoo.com, difuzare@semneartemis.ro COMENZI ONLINE www.semneartemis.ro

Tiparul executat la S.C. SEMNE ‘94 SRL Tel./Fax: 021 667 08 20

Bucure şti, 2011

2

Istoria Basarabiei

Ş tefan Purici

Istoria Basarabiei

Lucrare ap ărut ă sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni Str. Walter Mă r ă cineanu, nr. 13, Sector 1, Bucure ş ti Tel.: 004 021 310 26 98, Fax: 004 021 310 15 36, www.hurmuzachi.ro

nr. 1 ‐ 3, Sector 1, Bucure ş ti Tel.: 004 021 310 26 98, Fax:

3

Ş tefan Purici

Istoria Basarabiei

CUPRINS

ARGUMENT I. GENEZA CHESTIUNII BASARABENE. R ĂZBOIUL

6

 

RUSOTURC (1806–1812)

9

II.

ORGANIZAREA POLITICOADMINISTRATIVĂ

A

BASARABIEI

19

III.

EVOLU Ț IA ETNODEMOGRAFIC Ă Ş I SOCIALĂ A BASARABIEI

(1812–1918)

29

IV.

IDENTITATEA NAȚ IONAL Ă ROMÂNEASC Ă (1812–1860)

39

V.

EVOLU Ț IA AGRICULTURII (1812–1918)

45

VI.

INDUSTRIA. COMER Ț UL. TRANSPORTURILE (1812–1918)

55

VII.

VIA Ț A BISERICEASCĂ ORTODOX Ă SUB STĂPÂNIREA Ț ARISTĂ . 67

VIII.

EVOLU Ț IA CULTURII ÎN BASARABIA ÎN 1812–1914

81

IX.

REFORMELE RUSEŞ TI ÎN BASARABIA (ANII ’60’70)

101

X.

ASPECTE ALE VIE Ț II POLITICE (1861–1914)

117

XI.

MIŞ CAREA NAȚ IONAL Ă ROMÂNEASC Ă (1861–1914)

129

XII.

BASARABIA ÎN ANII PRIMULUI R ĂZBOI MONDIAL

145

XIII.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

153

XIV.

BASARABIA DE LA AUTONOMIA ADMINISTRATIVĂ LA UNIREA NECONDIȚ IONAT Ă

ANEXE

175

187

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

192

GLOSAR

195

5

ARGUMENT

Basarabia un cuvânt greu încercat de istorie în ultimele dou ă secole, un cuvânt care na şte speranță şi vise, disperare şi alinare, desconsiderare şi revoltă . Mul ț i dintre cei pentru care acest cuvânt este un strigă t pe fondul acalmiei identitare privesc cu mare surprindere şi durere spre cei pentru care Basarabia este o problem ă în plus, o problem ă ce deranjează, o chestiune ce nu îi prive şte şi care, oricum, e departe… Optimismul exagerat, pesimismul nefondat sau indolența nefirească sunt cauzate de ignoranța sau slaba cunoaştere a ceea ce a fost Basarabia şi a felului în care istoria spațiului prutonistrean în secolele XIXXX a marcat evoluția populației acestei zone. Paginile ce urmează se doresc a fi un răspuns – fie şi indirect – la întrebările legate de existența a două state româneşti, de interesele Rusiei în actuala Republică Moldova, de felul în care răspund locuitorii la provocările modernizării, integrării sau globalizării. Analizând trecutul, dar şi prezentul, vom putea constata c ă regiunea/ț inutul este un element indispensabil al concepț iei oamenilor despre lumea ce îi înconjoar ă . Regiunile pot fi materializ ările, prelungirile în timp sau actualiz ă rile unor forma ț iuni administrative medievale sau moderne timpurii (Catalonia, Bavaria, Gasconia, Burgundia, Gali ț ia etc.) ori sunt rezultatul voinței politice, a şa cum sa întâmplat în cazul Basarabiei, când unei p ă r ți a Ță rii Moldovei, separată de restul na ț iunii şi anexată unui imperiu, i sa imprimat o identitate distinct ă , pe care zona dintre Prut şi Nistru nu o avusese pân ă la 1812. Istoria regional ă reprezintă dimensiunea trecutului care face legă tura între individ, na țiune şi umanitate, între nivelul local şi cel statal de organizare a grupurilor sociale. Noț iunea de regiune se poate aplica, dup ă caz, unei p ăr ț i de ț ar ă sau unui num ă r de ță ri mai mici sau mai mari, în raport de tr ă să turile unificatoare pe care dorim să le evidenț iem. Regiunea este un teritoriu relativ larg care se distinge prin particularit ăți fizice şi umane ce o fac deosebit ă de regiunile învecinate sau de întregul din care face parte. În cei peste 100 de ani de st ă pânire, administra ț ia ț arist ă nu a reuşit să anihileze amintirea destinului comun al locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului, dar nici să şteargă particularit ăț ile locale, efectul direct al domina ției str ăine fiind na şterea unei con ştiin ț e regionale prin intermediul c ă reia locuitorul Basarabiei î şi evidenț ia diferenț a fa ță de locuitorii celorlalte gubernii ruse şti. Regiunea este definit ă şi de specificul economic. Domina ț ia ț arist ă şi politica de exploatare a teritoriilor m ă rgina şe cu maxim profit pentru centru au imprimat un caracter rural economiei Basarabiei, specific nedep ăşit nici în prezent. De asemenea, trebuie să remarc ă m faptul c ă într

Istoria Basarabiei

o regiune exist ă toate condi ț iile pentru geneza specificit ăț ii culturale, în

special prin interferențele sau simbioza dintre cultura local ă şi cultura dominant ă , care exercită presiuni directe dar şi la nivelul subcon ştientului individului sau grupului.

Investigarea istoriei regionale ne ajută să înțelegem mai uşor cum se autoidentifică oamenii şi în ce măsură carapacea identității geografico

administrative poate fi sau nu îndepărtată. Semnificațiile istoriei regionale devin evidente în situația în care urmărim să relaționăm identitățile locale şi regionale cu identitatea națională. În pofida globalizării şi a fenomenului de uniformizare

ce o însoțeşte, regiunile se diluează în plan politic şi economic întrun spațiu fără granițe şi bariere, însă în conştiințele oamenilor granițele regiunii rămân conservate ca simbol al identității locale. Regiunea o putem privi prin prisma sub regiunilor (Nord, Centru, Sud

în cazul Basarabiei) sau prin cea a tiparelor geografice, sociale, economice

şi culturale. Însă chestiunea regiunii devine cu adevă rat important ă pentru societate în condi ț iile în care ea capă tă dimensiuni politice. Dacă istoria Bucovinei reprezint ă obiectul de interes în special al istoricilor, al speciali ştilor în artă , literatur ă , lingvistic ă , etnografie ş.a., istoria Basarabiei

(prin dimensiunea [geo]politic ă actual ă ) este sau ar trebui să fie în centrul atenției întregii societ ăț i ori m ă car a reprezentanț ilor ei legitimi. Aceste note de curs au fost concepute ca o prezentare sistematică a evolu ției unei regiuni distincte, botezat ă de ruşi Basarabia, chiar dac ă acest statut nu a fost specific teritoriului dintre Prut şi Nistru înainte de 1812. În dorin ța de a valorifica la maximum poten ț ialul economic şi uman al zonei anexate, administra ț ia ț arist ă a reuşit prin politica de marginalizare a autohtonilor, de colonizare, de dezvoltare particularizat ă a economiei – să creeze o regiune distinct ă în cadrul imperiului, regiune care, la momentul prielnic, a revendicat recunoa şterea identit ăț ii. Nu ne am propus să oferim cititorului o poveste triumfalist ă sau un text care să eludeze realit ățile istorice în preajma împlinirii a 200 de ani de

la anexarea teritoriului prutonistrean la Imperiul Rus. Inten ț ia noastr ă a

constat în realizarea unei priviri sintetice asupra trecutului Basarabiei pentru a facilita extinderea orizontului cunoa şterii noastre, dar şi pentru a

descoperi ră spunsuri la ceea ce sa întâmplat, se întâmpl ă şi, de ce nu, la ceea ce sar putea întâmpla în spa ț iul de la est de Prut.

Noiembrie 2011 Prof. univ. dr. Ş tefan Purici Universitatea Ş tefan cel Mare” Suceava

7

I. GENEZA CHESTIUNII BASARABENE. RĂ ZBOIUL RUSO TURC (1806–1812)

Basarabia este o parte a spa ț iului na ț ional românesc care, ast ă zi, sub aspect politico statal, se identific ă în mare parte cu Republica Moldova. Acesteia din urm ă îi lipsesc, însă , partea de sud (jude ț ele Cetatea Alb ă şi Ismail) şi partea de nord a Basarabiei (o parte a jude ț ului Hotin), încorporate Ucrainei în 1940, având în plus alipit ă Transnistria. Originea toponimului Basarabia. Dea lungul istoriei fruntariile geografice ale acestei regiuni au variat sensibil, stabilizându se definitiv la începutul secolului al XIX lea, în urma anex ă rii zonei dintre Prut şi Nistru de c ă tre Imperiul Țarist. Totu şi, denumirea Basarabia este mult mai veche, fiind legată , potrivit unor cercetă tori, de a şezarea pe teritoriul românesc, la mijlocul secolului al XIlea, a migratorilor cumani. În cronicile poloneze, cumanii sunt numi ț i „bersabeni”, „bersabensi”, „bersabeis”, „bersabis”, „sarsabis” sau „bessarabis”. Aceşti termeni reprezintă o modificare neînsemnată a numelui popular de „besermen”, dat de polonezi popoarelor mahomedane şi în special cumanilor (în pronun ț area lor „b ä sä rbä n”). Zona, în care cumanii şi au instalat efectiv statalitatea, a c ă p ă tat denumirea de „Basarabia” şi privea doar regiunea dintre Nistru şi Dun ă re (vezi harta lui Georg Reichersdorffer, din 1541). Potrivit opiniei mai multor istorici români (Nicolae Iorga, Ş erban Papacostea, Victor Spinei, Neagu Djuvara ş. a.), o statalitate cuman ă (Cumania sau Cumania Neagră ) a existat mai bine de un secol în zona Basarabiei istorice şi în teritoriile care ulterior vor deveni parte a principatului Muntenia. Sl ă birea autorit ăț ii mongolilor, c ă tre sfârşitul secolului al XIIIlea, a permis românilor de la est de Carpa ț i să se unifice în cadrul a dou ă state – Valahia (numit ă într o prim ă perioad ă şi Țara lui Basarab sau Țara Basarabilor , dup ă numele dinastiei întemeietoare a Basarabilor) şi Moldova. În anul 1345, în urma victoriei repurtate de trupele valahomaghiare în luptele împotriva t ă tarilor, întreaga regiune danubian ă , pân ă la Cetatea Albă inclusiv, a fost trecut ă sub autoritatea lui Basarab I (13101352). Anume de aceste evenimente, adică de extinderea autorit ăț ii Basarabilor asupra teritoriului dintre Nistru şi Dun ă re, leagă al ț i cercetători originea toponimului.

Ş tefan Purici

Probabil, înc ă din 1387 Basarabia a intrat în componenț a Ță rii Moldovei, deoarece domnitorul Petru I Mu şat aducea omagiu şi devenea vasal al regelui Poloniei, împreun ă cu „poporul şi ț ara noastr ă , cetăț ile Moldovei şi celelalte domenii(subl. n.). În orice caz, Roman I Mu şat (13911394) se putea intitula „Domn al întregii Ță ri a Moldovei, din munte pân ă în ță rmul m ă rii”. La 1484, turcii au ocupat cetăț ile Chilia şi Cetatea Alb ă, Basarabia r ă mânând, pân ă la ră zboiul din 18061812, sub administra ț ia otomanilor, c ă rora li se vor al ă tura mai târziu tă tarii din Crimeea. Din acest motiv, pe harta folosit ă de negustorul francez Motiel în timpul c ă lă toriilor sale în Turcia (15801582), precum şi pe harta geografului italian Sansone (1641) în locul toponimului „Basarabia” apare „Tartaria”. Prin tratatul de pace de la Bucure şti (1812), administra ț ia ruseasc ă a extins denumirea „Basarabia” asupra întregului teritoriu românesc anexat Imperiului Țarist. Rusia a apelat la acest toponim, pe de o parte, pentru a ar ă ta Europei c ă nu a ştirbit din integritatea Moldovei ş i Ță rii Române şti, iar pe de alt ă parte, pentru a conferi zonei r ăpite o anumit ă individualitate politico administrativă şi, în acela şi timp, pentru a pă stra argumente în scopul emiterii unor noi pretenț ii teritoriale (asupra fostelor posesiuni ale Basarabilor) în spa ț iul carpatodanubian. Expansiunea Rusiei țariste în direc ția Balcanilor. Dac ă , în secolele XVXVII, mersul istoriei sud est europene a fost marcat definitoriu de expansiunea otomană şi, într o m ă sur ă mai mică , de cea habsburgic ă , în secolele XVIIIXIX destinul acestui spa ț iu, în special al principatelor române, va fi influen ț at puternic şi de expansiunea ț arist ă . Deja în anul 1679 reprezentanț ii Moscovei cereau otomanilor, fă r ă succes înc ă, stabilirea hotarului dintre Turcia şi Rusia pe râul Nistru. Urcarea pe tron a ț arului Petru I (16891725) a imprimat politicii externe moscovite o dimensiune global ă , europeană . Educa ț ia ob ț inut ă pe baza unor lucr ă ri de istorie, precum şi a letopise ț elor ruse şti, i a conturat o concepție politic ă antiotomană , determinându l să declare, nu o singur ă dat ă , c ă el „se va r ă zbuna pe turci şi tă tari pentru toate ofensele, pe care ace ştia le au provocat Rusiei”. Dup ă o perioad ă de cucerire a spa ț iului necesar ie şirii la Marea Baltică , în 1711 Petru I î şi îndreapt ă armatele împotriva otomanilor. Campania de la Prut (1711) a reprezentat prima intrare a trupelor ț ariste pe teritoriul Ță rii Moldovei. „Tr ă darea” lui Dimitrie Cantemir, ac ț iunile antiotomane ale domnilor munteni, afirmarea etnicit ăț ii româneşti în rândul clasei boiere şti

10

Istoria Basarabiei

din cele dou ă principate au determinat Poarta să apeleze la varianta instituirii regimului fanariot. E şecul țarului ar fi putut avea consecin ț e şi mai grave pentru Moldova, autorit ăț ile turce şti examinând posibilitatea transform ă rii acesteia în pa şalâc. Spre deosebire de evenimentele precipitate din 1711, în timpul r ă zboiului rusootoman din 1735 1739 armatele ț ariste au ocupat pentru o perioad ă mai îndelungat ă principatele (iulie octombrie 1739), românii având posibilitatea să cunoasc ă mult mai bine caracterul şi intenț iile ruşilor. În timpul negocierilor rusootomane din 1737, diploma ț ia ț arist ă , susț inut ă de cea austriac ă , a revendicat, pentru prima dat ă , anexarea Basarabiei (pe lâng ă regiunile Kubanului şi Crimeii) şi recunoa şterea Moldovei şi Valahiei ca principate autonome sub suzeranitatea Rusiei. Primul succes palpabil a înregistrat Petersburgul, însă , abia în urma r ă zboiului rusoturc din 1768 1774, când, prin Tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi, sultanul a acceptat dreptul ț arului de a i „vorbi în favoarea” Principatelor Române. În articolul XVI al tratatului, era din nou abordat ă chestiunea Basarabiei: „Rusia înapoiaz ă Sublimei Por ți întreaga Basarabie cu Akkerman, Chilia, Ismail şi cu târgurile şi satele şi tot ceea ce cuprinde aceast ă provincie, dup ă cum îi restituie şi fortă reaț a Bender (…)”. Acela şi lucru a fost prevă zut şi de Tratatul rusoturc din 29 decembrie 1791 (9 ianuarie 1792), semnat la Ia şi, în urma încheierii r ă zboiului rusoaustrootoman din 17871791. Chiar dacă nu a reuşit să se instaureze în ță rile române, Rusia, datorit ă victoriei repurtate în ră zboiul din 1787 1791, şi a mutat hotarele pe Nistru, devenind vecină direct ă a Principatului Moldovei. Chestiunea teritoriilor române şti în rela țiile interna ționale la începutul secolului al XIXlea. Sfârşitul secolului al XVIIIlea şi începutul celui de al XIX lea a reprezentat, pentru istoria Europei, o perioad ă de tensiuni, convulsii şi de spectaculoase modific ă ri de frontiere. Marea responsabil ă de seismele politicosociale a fost Franț a revoluț ionar ă şi napoleonian ă . Urm ă rindu ‐şi interesele confruntarea Imperiului Rus cu Poarta Otomană –, împ ă ratul francez Napoleon I l a îndemnat, în iunie 1806, pe sultanul Selim III să nu permit ă vreunei puteri str ă ine (subîn ț elegându se, evident, Rusia) să intervin ă în discu ț iile dintre otomani şi r ă scula ț ii sârbi (r ă scoala antiotomană în Serbia a durat din 1804 pân ă în 1813). Totodat ă , l a sf ă tuit să‐i destituie pe domnii fanarioț i de la Ia şi şi Bucure şti, care f ă ceau jocul Petersburgului, şi să‐i înlocuiasc ă cu principi români din vechile familii domnitoare ale Moldovei şi Munteniei.

11

Ş tefan Purici

La 24 august 1806, Alexandru Moruzi şi Constantin Ipsilanti au fost înlocui ți cu Scarlat Calimachi, în Moldova, şi, respectiv, Alexandru Ş u țu, în Țara Româneasc ă , cunoscu ț i pentru orientarea lor filofranceză . La 8 septembrie, Italinski, ambasadorul Rusiei la Istanbul, a înaintat un protest oficial prin care fă cea responsabil guvernul otoman de înc ă lcarea prevederilor hatt i ‐şerifului din 1802, care stipula durata domniei la şapte ani şi condi ț iona înl ă turarea domnitorilor de săvâr şirea unor delicte grave şi doar cu consim ță mântul Rusiei. Acest protest a fost urmat de o altă not ă , din 29 septembrie, care anun ța ruperea rela ț iilor în cazul în care domnitorii destitui ți nu ‐şi vor relua imediat dreg ă toriile. În acela şi timp, la „sugestia” lui V. Malinovski, consulul rus la Ia şi, o parte a boierimii ie şene a adresat ț arului o peti ție, în care î şi exprima speranț a că Moldova va fi eliberată de sub jugul otoman de c ătre Rusia şi va trece sub obl ă duirea acesteia din urm ă . Guvernul ț arist folosea cu abilitate sentimentele antiotomane ale românilor pentru a ‐şi atinge propriile sale scopuri anexioniste. Pe de alt ă parte, Anglia, speriat ă de cre şterea brusc ă a influen ței franceze la Istanbul, a înaintat o not ă guvernului otoman prin care î şi exprima nemul ț umirea fa ță de mă sura adoptat ă de Poartă şi anun ța constituirea unei noi ş i numeroase coali ț ii antifranceze care urma să‐l zdrobeasc ă pe Napoleon. Sultanul, supus presiunilor externe ruse şti ş i engleze, confruntat cu conflictele cu pa şalele locale şi nemul ț umirile ienicerilor, precum şi cu r ă scoala sârbilor, a dispus la 15 octombrie reinstaurarea vechilor domnitori. R ă zboiul ruso turc din 1806 1812 . Era, însă , prea târziu pentru a evita ciocnirea cu Rusia. La 16 octombrie 1806, generalul rus Michelson a primit ordin să preg ă teasc ă invadarea Principatelor, în timp ce ambasadorul rus prezenta Por ț ii noi revendic ări: restabilirea tuturor drepturilor şi privilegiilor Moldovei şi Valahiei, eliberarea lor de armata neregulată a lui PasvanOglu etc. F ă r ă să a ştepte r ă spunsul Istanbulului, evocând obliga ț iile Rusiei privind menț inerea ordinii în Principate în special în Țara Românească , care fusese atacată în mod repetat de trupe turce şti şi de mercenari de la sudul Dun ă rii –, ț arul a ordonat generalului Michelson să treacă Nistrul. La 11 noiembrie, cu o armată de aproape 40 000 de osta şi, acesta a intrat în Moldova, iar la 25 decembrie a ocupat Bucure ştiul. Abia la 24 decembrie Turcia declara formal ră zboi Rusiei. R ă zboiul rusoturc a cunoscut, în desf ăşurarea sa, câteva etape: 1. De la invadarea Principatelor pân ă la semnarea armisti ț iului de la Slobozia, lâng ă Giurgiu (11 noiembrie 1806 – 12 august 1807); 2. Perioada

12

Istoria Basarabiei

negocierilor rusootomane la Ia şi şi a tratativelor rusofranceze privind soarta Imperiului Otoman şi a Europei în general (pân ă în martie 1809); 3. Reluarea ostilit ăț ilor armate pe frontul de la Dun ă re şi pe cel din Caucaz (pân ă la mijlocul lui octombrie 1811); 4. Perioada tratativelor de pace de la Giurgiu şi Bucure şti (19 octombrie 1811 – 16 mai 1812). Într o prim ă faz ă , ruşii pl ă nuiau să ocupe principatele, iar dup ă încheierea pă cii să formeze un stat „tampon” între imperiile habsburgic, țarist şi otoman, prin unirea Moldovei şi Ță rii Române şti. În acest scop, în fruntea ambelor principate a fost numit domn Constantin Ipsilanti (decembrie 1806 februarie 1808). A şa cum sublinia şi cronograful Manolachi Dr ă ghici, în Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani (1857), administra ția lui Ipsilanti „n a ț inut mult ă vreme şi nici n a însemnat ceva domnia lui, c ă ci dispozi țiile cele mai grele ț ineau de Prozorovski (comandantul armatei ț ariste de ocupa ț ie n. n.) şi de Kuşnikov ( ş eful administra ției ruse şti de ocupa ție n. n.)”. Dup ă ocuparea ță rilor române, în prim ă vara anului 1807 trupele țariste au declan şat opera țiuni militare împotriva cetăților turce şti de la Dun ă re. Trebuie de menționat faptul c ă în armata rusă au luptat, ca voluntari sau mobiliza ț i, sperând în emanciparea ță rilor lor de sub st ă pânirea otoman ă , mul ț i români, al ă turi de bulgari, sârbi ori greci. Astfel, la Odesa a fost organizat un corp de voluntari moldoveni sub conducerea maiorului Pangalo. În Moldova, unit ăț ile de voluntari erau formate sub îndrumarea boierului Gheorghe Cantacuzino, colonel în armata rus ă . Pandurii lui Tudor Vladimirescu vor lupta al ă turi de ruşi la Cladovo, Negotin şi Plevna. La începutul verii lui 1807, în componenț a armatei ț ariste luptau împotriva turcilor în jur de 20.000 de români, greci, sârbi şi bulgari. Odată cu declanşarea ostilit ăț ilor, Franț a a început să ajute Poarta cu instructori militari şi tunuri. La rândul ei, Anglia a intervenit în sprijinul Rusiei, trimiț ând, în martie 1807, o escadril ă engleză în Marea de Marmara. Concomitent, lordul Arbuthnot, ambasadorul englez la Constantinopol, a prezentat sultanului un ultimatum, prin care i se cerea să se al ăture coali ț iei antifranceze şi să cedeze principatele dun ă rene Rusiei. Demersul englezilor a suferit, în scurt timp, e şec, iar între Napoleon I şi Alexandru I sa realizat o nou ă apropiere, soldat ă cu semnarea tratatului de la Tilsit (25 iunie / 7 iulie 1807). Potrivit articolului XXII al Tratatului de pace dintre Rusia şi Fran ț a, armatele ț ariste urmau să evacueze Principatele române şi să încheie pacea cu Imperiul Otoman. În acela şi timp, prin articolul VIII al Tratatului secret de alian ță ofensivă ş i defensivă , semnat

13

Ş tefan Purici

odată cu primul tratat, în cazul în care Poarta avea să fie zguduit ă de tulbur ă ri interne şi nu reuşea să încheie pacea, Rusia ob ț inea dreptul ca, al ă turi de Fran ța, „să elibereze de sub jugul şi chinurile turce şti toate provinciile Imperiului Otoman în Europa, cu excepț ia Constantinopolului şi a provinciei Rumelia”.

Acceptând media ția Franței, în august 1807, Turcia a încheiat cu Rusia armisti ț iul de la Slobozia. Țarul se obliga să retragă trupele la est de Nistru în timp de 35 de zile, însă ruşii n au respectat prevederile armisti ț iului, profitând de faptul c ă otomanii au intrat în Br ă ila înainte de evacuarea principatelor. Mai mult, Alexandru I şi a exprimat clar inten țiile sale anexioniste în instruc țiunile date, la 27 septembrie / 9 octombrie 1807, generalului conte P. A. Tolstoi, ambasadorul Rusiei la Paris. Astfel, ț arul

sublinia c ă „felul cel mai repede de a încheia acest r ă zboi ar fi ( să ob ț in

posesiunea Ță rii Române şti şi a Moldovei; ca într un cuvânt, marginile imperiului meu să fie împinse în această parte pân ă la Dun ă re”. În cel mai r ă u caz, Rusia trebuia să ob ț in ă m ă car „toat ă ț ara cuprins ă sub numele de Basarabia, cu cetăț ile de la Bender, Akkerman, Chilia, Ismail”, apoi cetatea Hotin, precum şi ni şte teritorii pontocaucaziene. Însă negocierile rusootomane, purtate la Paris sub a şa zisa mediere a lui Napoleon, în iarna 1807 1808, nu sau putut finaliza din cauza pretenț iilor exagerate ale

Rusiei. În februarie 1808, Alexandru I a renun ț at să‐l menț in ă în fruntea principatelor pe domnul fictiv Constantin Ipsilanti, numindu l pe senatorul S. S. Kuşnikov pre şedinte al Divanelor şi administrator civil al Moldovei şi Ță rii Române şti. În martie 1808, în principate a fost înfiin ț at un „exarhat”, care includea Moldova, Valahia şi Basarabia şi care era subordonat sinodului rus. De asemenea, sa dispus reînfiin ț area str ă vechii episcopii a Cetăț ii Albe şi numirea în scaunul arhieresc a c ărturarului ardelean Gavriil B ă nulescuBodoni, care se bucura de încrederea ocupan ț ilor. Între timp, trupele ț ariste, aflate sub comanda mare şalului A. A. Prozorovski, erau imobilizate la Dun ă re de boli ş i de lipsa proviziilor pentru oameni şi cai. În urma rechizi țiilor efectuate în anii 18061807, m ă rturisea comandantul rus, „Basarabia a fost transformat ă într un adevă rat de şert de c ă tre trupele noastre”. Rechizi țiile for ț ate de produse alimentare, care depăşeau toate posibilit ăț ile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urm ă , în toamna anului 1810 şi prim ă vara anului urm ă tor, la o foamete ce a lovit crunt popula ț ia. În paralel, autorit ăț ile de ocupa ț ie au început să adopte m ă suri în vederea încorpor ă rii ță rilor române în

14

)

Istoria Basarabiei

cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregă tirea unui recensă mânt al popula ț iei, precum şi introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene şi muntene. Faptul c ă ț arul Alexandru I era sigur c ă va anexa principatele române se desprinde şi din m ă sura adoptat ă la 30 iulie 1808, când, printrun ucaz imperial, au fost desfiin ț ate consulatele ruse şti din Ia şi şi Gala ț i. Între timp, urcarea pe tron, în vara anului 1808, a sultanului Mahmud al IIlea (18081839) a dat o nou ă orientare diploma ț iei otomane. Sultanul a subliniat c ă nu se poate discuta despre cedarea principatelor, Poarta fiind pregă tit ă să redeschidă ostilit ățile pentru a le recuceri. Dificult ăț ile ap ă rute în Spania şi rezistența puternică din partea popula ț iei l au determinat pe Napoleon să ob ț in ă un sprijin ferm din partea lui Alexandru I. Drept urmare, la Erfurt, la 30 septembrie / 12 octombrie 1808, a fost încheiat ă o Convenț ie secretă de alian ță , prin care Franț a recunoştea încorporarea Ță rii Române şti şi a Moldovei la Rusia, iar împ ă ratul renunța la calitatea sa de mediator între sultan şi ț ar. În acest context, diploma ția ruseasc ă a propus otomanilor negocieri directe, însă ini ț ierea lor a fost împiedicat ă de izbucnirea unor noi tulbură ri la Constantinopol. Țarul a decis să profite de dezordinea de la Poartă pentru a impune condi ții de pace avantajoase Rusiei. De Anul Nou 1809 (1/13 ianuarie), mare şalul Prozorovski sa adresat boierilor din Divan „să înceteze de a ‐şi mai face iluzii că ț ara aceasta n ar r ă mâne pentru totdeauna sub st ă pânirea rusească ”. În concepț ia lui Prozorovski, cele dou ă principate urmau a fi divizate în patru provincii: Basarabia, Moldova şi dou ă provincii muntene. În prim ă vara anului 1810, Cancelaria imperială ruseasc ă a adus la cunoştin ț a lumii luarea în st ă pânire a Moldovei şi Ță rii Române şti. Însă , în urma r ăcirii rela țiilor rusofranceze, Petersburgul a l ă sat să se în ț eleagă c ă sar mul ț umi doar cu Moldova de dincolo de Prut, pentru celelalte teritorii române şti cerând un echivalent în bani (20 milioane de pia ştri). Ulterior, ț arul va propune împ ă ratului Austriei să ocupe Muntenia şi Moldova pân ă la Siret, restul urmând să revină Rusiei. La sfâr şitul verii anului 1811, în fa ț a amenin ță rii franceze, guvernul ț arist a promis Por ț ii ca, în schimbul încet ării ostilit ăț ilor, să renun ț e la Țara Româneasc ă . Însă , dup ă ce, la 22 iunie 1811, armata rusă a ob ț inut victoria de la Rusciuc şi, apoi, a încercuit trupele otomane în tab ă ra de la Slobozia, turcii au fost constrânşi să capituleze, la 23 noiembrie 1811.

15

Ş tefan Purici

La tratativele de la Giurgiu (19 octombrie – 21 noiembrie 1811), reprezentanț ii Rusiei au revendicat, totuşi, grani ță la Dun ă re, însă marele vizir Ahmedpa şa a declarat ferm: „Eu vă dau Prutul şi nimic mai mult. Prutul sau r ă zboiul”. În condi ț iile încercuirii corpului principal al armatelor otomane, vizirul a acceptat stabilirea grani ț ei pe Siret şi bra ț ul Sulina. Deoarece sultanul Mahmud II a refuzat să accepte aceast ă linie, negocierile au fost reluate la Bucure şti, la 31 decembrie, pe principiul stabilirii grani ț ei pe Prut. Turcii au consim țit să dea Rusiei zona dintre Nistru şi Prut, cu excepția Cetăț ii Albe, Ismailului şi Chiliei. În martie 1812, Poarta a cedat Cetatea Alb ă , iar în aprilie, a acceptat să distrugă cetăț ile Ismail şi Chilia, în schimbul ridic ă rii unui ora ş turcesc la gurile lacului Cahul. Pacea de la Bucure ş ti. La 16/28 mai 1812, la Bucure şti, a fost semnat Tratatul de pace între Rusia şi Poarta Otomană . El cuprindea 16 articole, la care se ad ăugau dou ă articole secrete. Articolul IV prevedea ca linie de hotar dintre cele dou ă state râul Prut, de la intrarea acestuia în Țara Moldovei şi pân ă la locul unde se întâlne şte cu fluviul Dun ă rea, apoi pe acest râu pân ă la Chilia şi pân ă la vă rsarea lui în Marea Neagră . Din punct de vedere al dreptului european, Imperiul Otoman nu putea ceda teritoriul unui stat aflat doar sub suzeranitatea şi nu în componenț a sa. Însă , dup ă înl ă turarea domniilor pă mântene şi a instaur ă rii domniilor fanariote, otomanii considerau Principatele drept p ă r ț i integrante ale Imperiului. Nu trebuie uitat, de asemenea, c ă în dreptul islamic lucrurile nu erau la fel de clare, iar Poarta şi a modelat permanent, de a lungul vremii, conceptele de drept interna ț ional. Pe de alt ă parte, pentru turci era important ca frontiera