Sunteți pe pagina 1din 460

1

Bucureşti, 25 ianuarie 2007


www.darisbasarab.com
2

Daris Basarab

ECVESTRA

roman

Închin aceste rânduri, PRIETENIEI !

BUCUREŞTI
2007
3

L-am cunoscut pe Nick prin 1947, într-un oraş din


Vest, la Liceul Gojdu, pe atunci încă liceu confesional -
creştin ortodox. Eram cu două clase mai mare şi, cum
era şi firesc, nu aveam ochi decât pentru cei mai mari ca
mine, fericiţii care se pregăteau de bacalaureat. În
cinstea evenimentului care se apropia, conform unei
frumoase tradiţii a liceului, nonconformistul, trăsnitul,
hipersensibilul Dom’ Profesor Ţârulescu, de la catedra
de desen, pregătise o expoziţie de artă, incluzând lucrări
de desen, grafică, acuarelă, pictură în ulei, sculptură.
Expuneau elevi de toate vârstele. Trei nume constituiau
artileria grea cu care minunatul dascăl-prieten
Ţârulescu, pentru noi ”Ţâru”, avea intenţia de a cuceri
laurii pentru şcoala pe care o iubea atât de mult. Erau
cei doi Mircea - Ştefănescu şi Bogdan - marii sculptori
de mai târziu, şi, Nelu Mândruţescu, pictor în devenire,
”coloristul” liceului şi inegalabilul meu prieten şi coleg
de bancă. În privinţa atitudinii faţă de o dexteritate, nici
noi nu făceam excepţie de la regulă. Luam în derâdere
străduinţele lui Ţâru de a ne ”cultiva”, cum îi plăcea lui
să spună, pentru a sădi în noi gustul pentru frumos,
pentru artă. Îl luam ”la mişto”, scoţându-l din sărite.
Părul lui cârlionţat şi vâlvoi, se umfla, parcă, şi mai
mult de supărare, ochii lui căpătau sclipiri de dispreţ, se
răstea, da înapoi, se molcomea şi prin cuvinte alese,
cum numai el ştia s-o facă, trecea la câte o glumă şi în
final ne invita să vizităm o expoziţie de pictură, deschisă
pe culoarele cinematografului Corso. Ne molcomeam şi
noi şi liniştea care urma ne aducea un ocean de bine. El
părăsea clasa zâmbind, iar noi, îl aplaudam zgomotos.
4

Această relaţie excentrică dintre profesor şi elevi nu-


i era de nici un folos, fiind mereu ţinta unor reproşuri,
uneori chiar admonestări, din partea intransigentului
nostru director, Părintele Catană. Era intransigent cu
profesorii, era intransigent cu elevii, uitând uneori de
cursul vremurilor ce le trăiam. Era însă un înţelept, care
ne dorea binele, lucru pe care l-a şi demonstrat într-o
situaţie inedită, când, afectaţi de ”plecarea” regelui din
Ţară, am demonstrat în curtea şcolii, cerând zgomotos
reîntoarcerea pe tron! Eram în fond nişte copii,
sufeream de teribilism, şi, ca atare, cu toată ameninţarea
ce plana asupra Ţării, venind dinspre Soarele-Răsare,
eram gata să ne ”sacrificăm” pentru rege, pentru
Regatul României. Da, înţelepciunea Părintelui Catană,
ne-a făcut să înţelegem la ce ne expunem, la ce
expuneam familiile noastre şi, să ne facă să ne liniştim
şi să mergem acasă. Din cei vreo patruzeci de elevi
”răzvrătiţi” , doar doi au plătit această nesăbuinţă. Unul,
neamţ din Banat - Gusti, altul, fiu de popă - Miron, au
fost arestaţi, schingiuiţi, condamnaţi. Au trecut eroic
peste aceste absurde lovituri ale sorţii şi, după vreo zece
ani de izolare, s-au întors curaţi, fără să fi divulgat vreun
nume, şi s-au apucat să ia şcoala de unde au lăsat-o!
Câţi dintre noi au avut tăria să le mulţumească? Nici
unul! Sunt convins că nici nu au aşteptat aşa ceva!
Da, din buchetul de artişti de care am amintit cu
respect şi nostalgie, doar Mândruţescu mai continuă
contactul cu lumea pământească, pictând în anonimat,
cu modestia-i caracteristică. Expoziţia a avut succes, cu
tot începutul furtunos. Ţâru nu-şi mai încăpea în piele.
Piesa numărul unu a fost tabloul de absolvire. Bogdan,
5

cu umorul său inegalabil, atât în vorbă, cât şi în creaţia


artistică, s-a întrecut pe sine. Nu era un tablou obişnuit,
cu poze. Era un tablou cu caricaturi! Da! caricaturi! De
la Director până la pedagog, de la premiant la ultimul
clasat. E greu de exprimat în cuvinte. Tabloul a şocat,
dar a stârnit admiraţie. Acest minunat artist în devenire,
a muncit pe rupte timp de un an de zile, pe ascuns,
culegând informaţii, schiţând chipurile celor din jurul
său, căutând să surprindă atitudini specifice, părţile
hazlii. Când l-a predat lui Ţâru pentru a fi prezentat la
expoziţie, nesperând prea mult la înţelegere, acesta a
rămas perplex! L-a surprins originalitatea ideii, l-a
surprins şi mai mult maturitatea caricaturistului. Ştia că
va şoca profesorii, ştia că va fi admonestat, dar l-a adus
la vernisaj în ultima clipă. Părintele Catană s-a oprit
încruntat în faţa tabloului de absolvire, l-a interogat din
ochi pe Ţârulescu, şi-a rotit privirea înspre grupul de
profesori, şi-a mai aţintit o dată privirea asupra
”capodoperei” şi, intrigat, a murmurat - cine este
autorul? Ţârulescu s-a dus împleticindu-se spre
Bogdan, l-a luat de braţ şi, roşu până-n vârful urechilor,
a răspuns - este elevul dintr-a 8-a, Mircea Bogdan,
Domnule Director.
- Şi D-ta cum consideri acest afront adus dascălilor
noştri? Îl aprobi? Sau poate că ideea îţi aparţine?! Poate
că este vorba de o capodoperă care depăşeşte modestele
noastre posibilităţi de înţelegere?!
- O, nu, Domnule Director, nu este vorba de nici un
fel de afront. Mircea Bogdan a demonstrat o incredibilă
maturitate, surprinzând într-o formă, aş zice accesibilă,
fie ea şi caricaturală, trăsăturile, uneori atât de ascunse
6

ale personajelor. În ceea ce priveşte calitatea artistică a


lucrării, pot spune cu mâna pe inimă, că este vorba într-
adevăr de o lucrare de artă de o mare subtilitate.
- Şi D-ta, Domnule elev, D-ta ce crezi?
- Cu tot respectul şi admiraţia ce V-o port, Domnule
Director, eu cred că, aşa cum Caragiale a introdus
caricatura în literatura română, aşa şi artiştii plastici, pot
şi trebuie să folosească orice formă de exprimare,
bineînţeles în limitele decenţei, fără să lezeze pe nimeni.
Aşa cum compozitori de seamă au creat mici glume
muzicale stârnind admiraţia melomanilor, aşa şi eu, umil
artist în devenire, am încercat să aduc o notă de glumă,
nevinovată prin sinceritatea ei, în lumea noastră care
începe să se sufoce de atâta răceală.
- Interesant punct de vedere, Domnule elev!
Domnule Profesor Dinu, Dumneavoastră ce părere
aveţi?
- Sincer să fiu, Domnule Director, am rămas
surprins. Cunoşteam lucrările elevului Bogdan, le
admiram originalitatea, în discuţiile cu el eram plăcut
surprins de umorul său fin, dar această lucrare m-a lăsat
fără cuvinte. M-a intrigat capacitatea fantastică de a
surprinde în portretele sale caricaturale, esenţialul din
fiecare din noi. Personajele îmi sunt cunoscute, fie că
este vorba de profesori, fie că reprezintă elevii clasei de
care mă voi despărţi mai greu decât s-ar putea crede.
Este uimitor să descifrezi aceste figuri fără nici un fel de
înscrisuri, să spui uimit - uite-l pe cutare, sau pe cutare -
şi să recunoşti, în multe cazuri, că habar nu ai avut de
aceste ”calităţi” scoase la iveală cu penelul. Cred că este
o lucrare care depăşeşte limitele impuse unui vernisaj
7

organizat de elevi şi, ca atare, cu toată mândria putem


accepta expunerea lucrării în oraş, conform obiceiului
împământenit. Sunt convins că vom stârni numai
admiraţie. Numai cu rea intenţie se poate găsi ceva rău
în asta.
- Mai sunt şi alte păreri, Domnilor?...Nu?! Lăsaţi
totul pe seama mea? Bineee...Domnule Artist, trebuie să
recunosc că pe mine m-ai şocat cu acest
nonconformism, şi nu este pentru prima dată, dar...dar
m-ai şi cucerit. În viaţa mea nu am avut parte de o
caricatură mai reuşită, în care să mă recunosc fără
ezitare. Şi uite-l pe Ţârulescu, uite-l pe Dinu, pe Musta,
uite-l pe Bogdan Mircea! Erai atât de sigur, Domnule
elev, de reuşită, încât nu ai considerat necesar să indici
în scris numele fiecărui personaj? Se pare că da, şi se
pare că ai reuşit. În ceea ce priveşte expunerea în oraş,
să mai cugetăm puţin. Încă mai suntem un liceu
confesional şi s-ar putea să nu fim înţeleşi chiar atât de
uşor. Vom mai vedea! Domnule Profesor, aveţi cuvântul
pentru deschiderea vernisajului.
A fost o zi plină de surprize. L-am luat de braţ pe
Nelu şi am început să facem coridorul oprindu-ne la
fiecare lucrare. Mândruţescu îmi servea de ghid şi o
făcea cu profesionalism. Bogdan nu mai avea nimic
altceva în afara tabloului de absolvire. Celălalt Mircea,
modelase un foarte frumos cap al lui Avram Iancu şi-l
turnase în ipsos. Mândruţescu expunea câteva peisaje de
un colorit ameţitor, în ulei, şi o lucrare făcută cu
creioane colorate, reprezentând o moară de apă pe malul
unui râu. Moara aceasta m-a făcut să visez, iar bunul
meu prieten şi partener de şah, măgulit de sinceritatea
8

vorbelor mele, mi-a făcut cadou tabloul. După ce am


părăsit casa părintească, tabloul a rămas la loc de cinste,
fără ca cineva să îndrăznească să-l mute. La un moment
dat m-am oprit la un portret fascinant. Era lucrat în
creioane colorate şi atrăgea atenţia prin meticulozitatea
cu care fusese executat. Părea o imagine cunoscută, dar
nu reuşeam să mă adun.
- La ce vă holbaţi, dragii mei? E Michelangelo, un
autoportret pe care tânărul nostru artist, ”copilul
minune” al liceului, l-a copiat la sugestia mea. E
Nicolae Krüger. N-are nici şaisprezece ani! E un
amestec de neamţ cu alte neamuri. Cam toată Europa
curge în sângele lui. Nicolae, hai să-ţi cunoşti
admiratorii...
- Bună ziua, Domnule Profesor, vă ascult...
- Uite un pictor şi un amator de artă, consumator,
cum se spune, care îţi admiră opera.
- Servus Nelu! Nu prea aveţi ce admira. E doar o
copie. M-am străduit să fie cât mai fidelă. E greu să
redai valoraţia în creion colorat. Vreau să reiau tema şi
în ulei. Uite, aici mai am ceva desenat în tuş, în peniţă.
Tot o copie. E alungarea din Templu a lui Dürer. În
peniţă anumite aspecte sunt mai uşor de redat, dar este
considerată o tehnică grea şi de rutină. Oricum, mă
atrage.
I-am întins mâna şi l-am felicitat. Atunci nu puteam
bănui că destinul însuşi hărăzise să ne întâlnim. Era
preludiul unei mari prietenii, al interferenţei dintre
familiile noastre, ceva care avea să marcheze întreaga-
mi viaţă, îmbogăţind
9

2
Prezentarea tabloului de absolvire într-o vitrină de
pe Corso a stârnit mare vâlvă în oraş, declanşând un
adevărat război al opiniilor. Oameni de toate vârstele şi
condiţiile, se adunau în faţa vitrinei cu pricina şi-şi
disputau zgomotos opiniile, acoperind tot spectrul
cuprins între admiraţie şi indignare. Cum presa nu putea
rămâne neutră, ziarul local a intrat în acţiune şi, spre
satisfacţia celor care erau alături de noi, a scris elogios
la adresa tânărului artist, a profesorului său şi a Liceului
ca atare. În schimb, instituţii precum Primăria sau
Prefectura, s-au zburlit rău, atacând direct conducerea
şcolii şi caracterul confesional al liceului. Vâlva stârnită
nu putea lăsa indiferentă instituţia patronală. Prea
Sfinţia Sa Episcopul a comandat o anchetă numind în
acest scop o comisie specială. Comisia a cercetat cazul,
l-a anchetat pe director, i-a anchetat pe profesori, i-a
scuturat pe elevi. Nu am scăpat nici eu.
Preşedintele comisiei episcopale a fost numit
minunatul om de cultură, Părintele Dărăban. La vremea
aceea, tatăl meu era şeful Serviciului arhive şi prin
bunăvoinţa Prea Sfinţiei Sale, locuiam într-unul din
apartamentele Cetăţii Episcopale. Într-un apartament
alăturat locuia şi consilierul episcopal, Părintele
Dărăban. M-a invitat într-o seară la ei şi, timp de câteva
ore m-a ”interogat”. Toată povestea l-a amuzat copios şi
s-a angajat să meargă de urgenţă să vadă corpul delict.
Însoţit de Părintele Catană, a doua zi de dimineaţa,
s-a postat în faţa vitrinei cu pricina şi, spre nedumerirea
trecătorilor, a început să râdă în hohote. S-a trezit, jenat,
la realitate şi a luat-o încet spre Palatul Episcopal. După
10

încheierea investigaţiilor, a întocmit un raport cu un


evident caracter împăciuitorist şi l-a prezentat Prea
Sfinţiei Sale. Surprins de această atitudine a
consilierului său de încredere, Episcopul a telefonat
Părintelui Catană şi a dispus retragerea imediată a
tabloului din vitrină şi sancţionarea celor vinovaţi.
Directorul s-a conformat, a trimis un pedagog să
ridice tabloul şi i-a convocat în biroul său personal pe
Ţârulescu şi pe Bogdan pe care i-a mustrat, fără martori.
Bogdan a primit permisiunea de a duce tabloul acasă, cu
promisiunea că nu-l va mai expune nicăieri. Ziarul local,
aflând amănuntele privind ancheta, a făcut caz şi a
atacat vehement Instituţia Episcopală. Cu aceasta
incidentul a luat sfârşit, iar Bogdan, devenit peste ani
sculptor recunoscut, a adus tabloul la liceu, pentru a fi
păstrat alături de celelalte tablouri, conform tradiţiei.
După plecarea celor doi ”artişti”, viaţa la Gojdu a
suferit multe schimbări. Decretarea Republicii, anularea
caracterului confesional al liceului, schimbarea
directorului şi ”primenirea” corpului profesoral, au dus
la treptata atenuare a tradiţiilor, la schimbarea
raporturilor dintre profesori şi elevi, la diminuarea
manifestărilor culturale ale şcolii. Un singur om n-a
considerat necesar să se schimbe - Dom’ Profesor
Ţârulescu. Acelaşi excentric îndrăgostit de artă, acelaşi
pictor sensibil, acelaşi profesor-prieten, mereu în
căutarea talentelor. Nu era cazul meu, dar faptul că eram
bun la desen tehnic, că respectam orele de desen şi mă
lipeam mereu de cei ale căror talente săreau în ochi, mi-
au asigurat un loc în grupul celor aleşi şi iubiţi de el.
11

Dom’ Profesor şi-a concentrat atenţia asupra celor


doi rămaşi - Nelu şi Nicolae. El însuşi un peisagist de
marcă, s-a ocupat cu toată dăruirea de ”coloristul”
liceului, îndrumându-l în tehnica picturii în ulei,
făcându-i adesea rost de materialele necesare. Fiul unui
om înstărit, fost politician, Nelu a avut mult de pătimit
după arestarea tatălui, iar la terminarea liceului, drumul
la facultate i-a fost barat în mod brutal. Trei lucruri l-au
pasionat încă din adolescenţă şi le-a făcut pe toate trei
cu dăruire, cu pasiune: pictura, şahul şi fotbalul. De fapt
era bun în tot ce făcea! El mi-a deschis apetitul pentru
sălile de expoziţii, el mi l-a băgat pe gât pe Nicolae, sau
Nick, cum îi plăcea să i se spună. Era îndrăgostit de
talentul ieşit din comun al acestui copil minune şi îl
urmărea îndeaproape ca pe un frăţior mai mic. Şi Nick
se ataşase de mai marele lui coleg într-ale artei şi-l
însoţea cam peste tot. Cum relaţiile mele de prietenie cu
Nelu erau dintre cele mai bune, în mod inerent şi eu am
ajuns să fac parte din micul cerc al făuritorilor de artă,
cum în glumă se proclamau.
Cu tot talentul care se revărsa din el, Nelu era un tip
foarte modest şi totodată, foarte darnic cu cei din jur.
Admiraţia pe care a dăruit-o micului artist a fost de o
generozitate rar întâlnită în lumea concurenţială a artei,
chiar dacă se manifesta la ale noastre vârste fragede.
Nelu ne-a cărat după el la antrenamentele echipei de
fotbal-juniori, al cărei component de bază era. Pe acelaşi
stadion rămâneam ore în şir să urmărim antrenamentele
seniorilor. Erau spectacole de neuitat. Un buchet de
atacanţi format din Bodola, Baratki şi Vaczi, asediau
poarta marelui Mircea David, ”Il Dio”, având de trecut
12

un zid de nepătruns aparţinând unor apărători ca Juhasz


şi Lorant. Ceea ce am văzut noi atunci, astăzi pare a fi
de domeniul legendelor. Cum terenurile de atletism erau
în zonă, obişnuiam să poposim şi acolo, unde,
fantasticul şi neobositul decatlonist şi antrenor, se ocupa
de tinerele talente. Eu cunoşteam acest mediu şi am
rămas pe viaţă un fan al atletismului. Făcusem un an de
atletism sub aripa protectoare a lui Kiss. Eram înalt
pentru vârsta mea, şi cum aveam picioarele lungi, am
încercat o specializare la proba de garduri. N-a fost să
fie!
Pe atunci, ai mei o duceau destul de greu, iar eu,
destul de bun la matematică, dădeam meditaţii unor
copii mai mici şi rotunjeam cât de cât veniturile
familiei. Aşa s-a întâmplat şi cu baschetul unde,
prietenul meu Liviu Nagy, viitorul pivot al naţionalei,
m-a pus sub îndrumarea fratelui său Katyolo, jucător şi
antrenor, aşa s-a întâmplat şi cu înotul, unde marele
antrenor care a fost Micky Bácsi, ne cerea prea mult.
Regret şi astăzi ocaziile pierdute!
Într-unul din popasurile noastre pe terenurile de
atletism, când toţi trei ne amuzam jucându-ne cu un
superb Saint-Bernard, mândria lui Kiss şi a oraşului, s-a
apropiat de noi o fetiţă dulce, zâmbitoare, în ţinută de
antrenament.
- Ce faci, Ella? Ai terminat cu antrenamentul?
- Nuuu...V-am văzut jucându-vă cu frumosul ăsta şi
am venit să mă joc şi eu puţin. Singură n-am curaj.
- Hai să-ţi prezint doi prieteni! Doi artişti plastici,
Nelu şi Nick…
- Nick, ce frumos eşti!
13

- Ce vrei să spui?!
- Nimic, doar că eşti frumos! Tu nu faci sport?
- Nu, eu pictez, cioplesc...
- Ciopleşti?! Cum aşa?!
- Da, cioplesc...pietre, lemne...
- Nu vrei să te duc la Domnul Kiss, să te ia la
atletism?
Nu m-am putut abţine şi am izbucnit în râs.
- De ce râzi? Şi mie îmi plac sportivii, îmi place să
le urmăresc mişcările, să observ contracţiile musculare,
să schiţez mişcarea în efort sau în relaxare, aşa cum fac
şi cu caii. Mă ajută foarte mult în ceea ce fac, sau ceea
ce vreau să fac.
- Mulţumesc, Nick! Aici nu suntem la hipodrom!
- N-am vrut să te supăr, Ella! Data viitoare vin cu
mapa şi o să înţelegi mai bine ce am vrut să spun. Ai un
corp frumos, chiar dacă nu ai încă muşchii evidenţiaţi.
Mi-ar place să te desenez...
- Am fugit, că mă bate Kiss bácsi. Pa!
- Când mai ai antrenament?
- Vino zilnic şi ai să afli. Pa, pa!
- Ce faci frumosule? Ţi-a căzut cu tronc fata?
- Da de unde! E drăguţă şi mă interesează ca motiv
de desen. Vreau s-o văd alergând sau sărind.
Într-adevăr erau doi copii foarte frumoşi şi cu ochii
aţintiţi cu încredere spre viitor. Sufereau, cumva, de o
maturizare precoce. Ella făcea sport cu convingerea că
va ajunge în vârful piramidei, şi a ajuns. Alesese proba
săriturii în înălţime şi cu toate că nu era prea înaltă,
persevera cu îndârjire în credinţa ei, spre satisfacţia lui
Kiss. Şi nu s-a înşelat. După câţiva ani buni de muncă
14

şi-a atins ţinta: campioană naţională! Chiar dacă


performanţa ei de atunci ar stârni zâmbete, acel 1,45 i-a
adus marea satisfacţie. Avea talent dar nu şi înălţimea
corespunzătoare. Epoca ei nu a durat prea mult. Apariţia
Iolandei avea să răstoarne toate valorile de la noi, dar şi
din lumea întreagă. Unele probe atletice deveneau
apanajul giganţilor. Trecând de graniţa celor 1,90m,
Iolanda avea să domine mulţi ani atletismul mondial.
Acest lucru nu avea s-o afecteze pe Ella. Ea îşi făcuse
plinul. Visul ei din copilărie se realizase! În continuare
însă, destinul nu a mai fost atât de darnic cu ea. Lovită
de o boală necruţătoare, părăsită de cea mai apropiată
fiinţă, Ella, devenită între timp o femeie superbă, a ajuns
să se izoleze de lumea pe care a iubit-o atât! Nick, nici
el nu s-a dezminţit în previziuni.
De la vârsta la care l-am cunoscut, a manifestat o
încredere oarbă în viitorul lui. Dacă îl întrebai ce ai de
gând să faci în viitor?, îţi răspundea cu nonşalanţă -
viitorul meu a şi început! Sunt mare pentru cât sunt de
mic şi voi rămâne mare mereu. Capul meu, braţele
mele, mă vor plasa pe o orbită aparte! Când îl auzeam
vorbind aşa, rămâneam puţin descumpănit. La prima
vedere Nick era un timid. Vorbele lui, însă, săreau mult
peste pragul normal al modestiei. Astăzi, când răsfoiesc
prin amintiri, îi dau dreptate. Chiar copil fiind, Nick
dădea dovada unei mari lucidităţi, cu privire la propria
sa valoare. Copilul minune al liceului, avea să confirme.
Student eminent la Arte, maestru al portretului,
răsfăţatul dascălilor, sclav al monumentalului în artă,
desenator şi sculptor de excepţie. Şi culmea! Ca făcut,
ca şi în cazul Ellei, supus încă de copil vicisitudinilor
15

vieţii, avea să devină sclavul boemei şi să sfârşească în


chinurile unei boli necruţătoare.
Da, Nick era un copil foarte frumos. Avea dreptate
Ella! Când i-am văzut unul lângă altul, am avut un
sentiment de invidie. Curios, acelaşi lucru mi l-a
împărtăşit şi Nelu, cel care era considerat un ”exemplar”
de mâna întâia. Totuşi, nu am dat atenţie acestei întâlniri
până când m-am pomenit cu Nick într-o recreaţie.
Venise cu o mapă plină cu lucrări, executate pe diverse
hârtii, în creion, în cărbune, în peniţă sau tempera. Erau
schiţe şi portrete finisate, şi o mulţime de cai, cai în
repaus, la pas, cabraţi, sau în poziţii de galop.
- Vrei să vezi ce ţi-am adus?
- Sigur!
- Spune-mi, o cunoşti de mult pe Ella?
- De ce?
- Aşa,...am întrebat şi eu...
- O cunosc de anul trecut, când făceam atletism.
Vrei să te apuci şi tu de atletism?!
- Nuuu! Vreau să fac câteva schiţe cu ea şi cu alţi
atleţi, dacă se poate şi cu Kiss. Are omul ăsta un corp
făcut pentru sculptură. Parcă ar fi o statuie grecească!
Mi-a plăcut echilibrul proporţiilor. Parcă-i o carte
deschisă de anatomie!
- Măi, dacă vrei, mergem pe acolo, îţi duci
ustensilele de lucru şi o rogi pe Ella să vorbească cu
Kiss. Kiss ţine la ea ca la propriul copil.
- Mai bine vorbeşti tu cu ea. Să nu creadă că mă dau
mare!?
- Bine, Nick, se face! Mâine putem trece pe acolo.
- Astăzi nu se poate?
16

- Măi, dar ţi-a intrat microbul rău de tot! Bine frate,


mergem azi.

3
Când am ajuns la stadion, Ella tocmai se pregătea să
execute o săritură. Un sprint, o bătaie şi o trecere în
foarfecă a ştachetei.
- Bravo, Ella!...ai reuşit!
Kiss îi luă capul în mâini şi o sărută pe frunte. Se
pare că Ella reuşise baremul stabilit pentru acea zi.
Fericită Ella se culcă pe iarbă chicotind.
- Nu, nu, Ella! Ştii că nu e bine! Pune treningul pe
tine şi rămâi în mişcare, plimbă-te!
Ella se sculă ascultătoare, îşi trase pantalonii de
trening şi-şi acoperi umerii cu bluza. Făcu o piruetă şi
zărindu-ne, trase un strigăt de bucurie.
- Servus, Nick!
- Pe mine nu mă saluţi?!
- Servus, la toată lumea!
Alergă spre noi şi se aruncă de gâtul lui Nick. Îl
sărută prelung, apoi se retrase jenată, roşie foc.
- Haideţi să stăm pe bancă. Ce bine că ai venit,
Nick! Ai adus ceva bun?
- M-am adus pe mine şi operele mele...Ai fi vrut să-
ţi aduc altceva?
- Da! Nişte ciocolată sau ceva bomboane...
- Eu nu stric banii pe aşa ceva! Abia îmi ajung
pentru hârtie şi vopsele. Vino să vezi ce am adus.
- Ia să vedem, Domnule Artist, Domnule Pictor!
- Dacă mă iei la mişto, nu-ţi arăt nimic!
- Vrei să te mai sărut o dată? Uite c-o fac.
17

Ella se repezi la Nick şi-l sărută, de data asta, pe


gură.
- Acum e mai bine?
- Tu eşti ludă? Aici, în faţa lui Kiss?! Cum o să-l mai
rog să-mi pozeze?!
- Ceee?! Vrei să-ţi pozeze?! Cred că tu eşti mai lud
ca mine!
- Ce-i cu mine, copii? Despre ce poze vorbiţi?
- Nu-i vorba de poze. Eu aş vrea să-mi pozaţi. Vreau
să fac câteva schiţe detaliu după corpul Dumneavoastră.
Mă interesează bicepşii, pectoralii, muşchii piciorului.
Aveţi un corp superb şi m-ar ajuta mult să-l pot descifra
de aproape. Lumea mă consideră încă un copil şi nu
prea am parte de astfel de ocazii...
- Cine eşti Dumneata tinere, şi cu ce te ocupi? Eu
credeam că ai venit s-o vezi pe Ella. Se pare că m-am
înşelat, nu?
- El este Nick, prietenul meu. Este artist. Pictează,
ciopleşte,...ca artiştii plastici! Uitaţi, a adus o mapă
plină de lucrări. Vreţi să vă uitaţi?
- Ella, dragă,...n-am ştiut că ai un prieten atât de
talentat. Ia să vedem cu ce se laudă, Domnul Artist.
Kiss se aşeză lângă Nick şi începu să răsfoiască foile
volante. Parcurse întregul conţinut, după care o luă de la
capăt, oprindu-se, în special, asupra cailor.
- Impresionant! Toate astea le-ai făcut tu, singur?!
- Păi!? Cine să le facă?
- Măi, Nick, tu chiar eşti un artist! Al cui este
portretul ăsta?
- Al tatălui meu...
18

- Foarte frumos! Trebuie să fie foarte mândru de


tine, nu?
- Nu ştiu, e plecat în Germania, nu stă cu noi...
- Şi caii? Îi faci din imaginaţie, sau foloseşti
modele?
- Când cum. În timpul liber mă duc prin piaţă şi caut
câte un cal mai ca lumea. În general sunt gloabe, nişte
exemplare rahitice. Dacă dau de unul mai vioi, mă aşez
jos şi fac schiţe. Odată am desenat calul în întregime.
Ţăranului i-a plăcut atât de mult încât mi-a cerut
desenul şi mi-a dat doi pepeni mari pe el! Mi-ar place să
stau la o herghelie cu cai de rasă. Când o să fiu mare,
am să fac o ecvestră.
- Ce să faci?!
- O ecvestră, o statuie cu un Domnitor călare. Va fi
cea mai mare din România! Pentru asta trebuie să
studiez mult caii. Sunt grozavi!
- Nick, am o idee! Am să te prezint unui prieten de-
al meu, un ofiţer. El lucrează la şcoala de ofiţeri şi
răspunde de ”secţia călare”. Au acolo şi ceva cai dintre
care armăsarul este cu adevărat superb. Sunt convins că
te va lăsa să-l studiezi, cu condiţia să nu chiuleşti de la
şcoală.
- Pe bune?!
- Ce-ai zis?
- De adevăratelea?!
- Da, Nick! Meriţi aşa ceva!
- Dar aici, mă lăsaţi să desenez?
- Cât vrei tu! Emoţiile lui Nick au dispărut ca prin
farmec. Se simţea în largul său. Judecând după omul
care zăcea în antrenorul Kiss, nici nu e de mirare! Odată
19

terenul cucerit, prezenţa mea devenise inutilă. Stadionul


a devenit punctul de atracţie pentru micul artist. S-a
împrietenit cu atleţii, care, cuceriţi de talentul lui, se
ofereau fără mofturi să-l ajute în studiile sale. Prezenţa
lui în jurul pistelor de atletism a devenit ceva obişnuit
şi, dacă n-ar fi fost grija părintească a lui Kiss, cu
siguranţă că şcoala ar fi avut de suferit. Simţea nevoia
să lucreze pe viu, cum îi plăcea lui să spună, dar n-ar fi
recunoscut nici în ruptul capului că, dacă nu era şi Ella
prin preajmă, ar fi căutat, probabil, muşchii în altă parte.
Şcoala de ofiţeri s-a soldat şi ea cu un succes.
Intrigaţi de năstruşnica idee de a desena cai la unitatea
lor, ofiţerii şi elevii şcolii se întreceau în a-l înconjura cu
atenţie pe micul intrus. Faptul în sine aducea un plus de
culoare vieţii de cazarmă. Nick se învârtea în mijlocul
cailor, îi ţesăla, îi mângâia, le pipăia cu atenţie fibrele
musculare, schiţa. Uneori îi însoţea pe militari la micile
manevre, undeva, pe un loc viran din spatele cimitirului.
Colecţia lui de schiţe lua proporţii, spre satisfacţia lui
Ţâru. Când comandantul şcolii a venit să-l cunoască pe
noul ”copil de trupă” , atât de îndrăgit de personalul
şcolii, l-a găsit studiind armăsarul.
- Ce face tânărul nostru artist? Mulţumit de
condiţiile de muncă?
- Aha! Calul ăsta merită o statuie! Aş vrea să-l
desenez, dar mi-ar place să fie încălecat de cineva în
uniformă şi să mi-l cabreze de câteva ori. Vreau să-l
surprind în mişcare. N-aţi vrea să-l încălecaţi chiar
Dumneavoastră? Ar fi grozav! Ar fi începutul ecvestrei
pe care o visez. Va fi o ecvestră mare, cea mai mare!
20

- De acord, tinere! Dar cu o condiţie...să fim numai


noi doi. Nu vreau să mă fâstâcesc în faţa subordonaţilor
mei. De acord?
- De acord! Când doriţi şi unde doriţi
Dumneavoastră.
- Batem palma! Dar, mai am o rugăminte. Desenul
să rămână al şcolii de ofiţeri!
- Nici o problemă! Eu îl voi păstra în memorie.
Nu a fost vorba de o glumă! Comandantul l-a luat în
serios pe ”micul artist” , cum îi plăcea să-l numească pe
Nick. Prima şedinţă, desfăşurată pe poligonul de trageri
al şcolii, a fost un dezastru pentru Nick. Aflat într-o
stare de surescitare, ”artistul” nu-şi putea controla
mâinile. Speriat la culme, şi-a abandonat ustensilele şi,
vizibil marcat, a început să se învârtă în jurul călăreţului
care, neînţelegând ce se petrece, îl întreba mereu ce
trebuia să facă. Cu vocea gâtuită de emoţie, Nick îi
cerea să stea în repaus, apoi să pornească la pas, să
încerce să cabreze, s-o ia la trap, la galop, să se oprească
brusc. Comandantul executa docil toate comenzile
zâmbind îngăduitor. Începea să înţeleagă că ceva nu era
în regulă, dar, cu tact, aştepta ca lucrurile să se aşeze de
la sine. Această atitudine l-a salvat pe Nick. Nici în
ruptul capului n-ar fi recunoscut că era depăşit de
eveniment, de ineditul situaţiei. Încet, încet, Nick a
început să intre în rol.
- Pot să mă apropii şi să pun mâna pe el?
- Poţi, dar numai lateral şi fără mişcări bruşte.
Trebuie să-l mângâi uşor ca să-i câştigi încrederea. Uite,
prinde pacheţelul ăsta cu zahăr cubic. Din când în când,
întinde-i în palmă câte o bucăţică. O să vă împrieteniţi!
21

Nick luă prima bucăţică de zahăr şi întinse o mână


tremurândă spre botul calului. Armăsarul, cu o mişcare
gingaşă a buzelor, luă zahărul şi dădu din cap a
mulţumire. Nick transpirase tot. Mai întinse încă o dată
mâna cu bucăţica de zahăr. Surprins, parcă, de această
repetiţie neobişnuită, calul îl privi pe noul său prieten,
apoi cu aceeaşi mişcare gingaşă, luă zahărul şi mulţumi
din mişcarea capului.
- Ei, Nick, nu-l răsfăţa aşa! N-am să mai am pace cu
el. Să ştii că-i destul de şmecher şi va şti să speculeze
asta. Eu îi dau zahăr numai din când în când, ca să-l
răsplătesc pentru ceva deosebit.
Nick era în al nouălea cer. Niciodată nu avusese
parte de o astfel de şedinţă şi această premieră îl făcea
să se simtă cu adevărat ”mare”. Se învârtea în jurul
calului, îl mângâia, îl pipăia. Comandantul îl urmărea cu
atenţie pentru a preîntâmpina un accident. La un
moment dat Nick se retrase, îşi luă mapa, se aşeză pe jos
şi începu să schiţeze precipitat. Detalii peste detalii, fără
nici o ordine anumită. Botul, urechile, coama, piciorul,
crupa, coada, şi undeva, în mijlocul foii de hârtie, capul
comandantului, cu trăsături izbitor de bine surprinse.
- Aţi adus sabia?
- Sabia?! La ce-ţi trebuie?!
- Vreau o poziţie de şarjă, în galop. Încă nu ştiu de
ce-mi trebuie, dar îmi trebuie!
Manifestările unei firi hiperemotive cedau în faţa
talentului şi a visului artistului în devenire. Nick era la
el acasă. Umpluse trei foi mari de desen cu schiţe şi nu
se mai sătura.
22

- Puteţi să descălecaţi! Pentru astăzi ajunge! Puteţi


să-l ţineţi puţin liniştit? Vreau să mă bag puţin sub burta
lui, să văd cum sunt legate picioarele de corp. N-am fost
niciodată atât de aproape de un cal. Sunt formidabili!
- Nick, când ne întoarcem la şcoală, am să-ţi arăt
ceva care, cred, te va interesa. E un fel de album-studiu
asupra anatomiei cailor. Va trebui să ai mare grijă de el,
e al şcolii. Singurul necaz e că textele sunt în limba
maghiară, iar eu nu mă descurc prea bine ca să-ţi traduc.
- Eu ştiu ungureşte şi nemţeşte, aşa că nu-i nici o
problemă. Şi nici nu mă interesează prea mult textele.
Pozele şi schiţele sunt suficiente. Mă bucur mult!
Acest album i-a adus lui Nick multe bucurii, dar şi
necazuri. Petrecea ore în şir copiind din album,
entuziasmându-se la fiecare descoperire. Problema
cailor, în general, şi visul ecvestrei, în special, începeau
să ocupe un loc deosebit în preocupările sale de ”artist”.
Portretul şi anatomia omului au trecut pe locul doi. Visa
să călătorească prin Ţară pentru a vedea toate ecvestrele
existente. Ţârulescu, intrigat de atâta interes manifestat,
îi făcea rost , la rândul său, de albume ale marilor
capitale, furnizându-i elevului său preferat material
documentar. A doua şedinţă de lucru cu comandantul a
suferit o amânare de o lună, comandantul ”model” fiind
plecat la manevre. Timpul nu a fost însă pierdut. Nick s-
a apucat să schiţeze din memorie, şi bineînţeles, din
imaginaţie, de care nu ducea lipsă, ”proiectul” tabloului
călăreţ. După câteva variante schiţate în fugă, s-a oprit,
poate, la cea mai grea. O cabrare văzută din faţă, privită
cumva de jos. În imaginaţia sa , şi vedea ansamblul cal-
călăreţ, cocoţat undeva pe un soclu înalt, dominând o
23

piaţă centrală. A făcut şi refăcut, a rupt, a luat-o de la


început şi, în final, preludiul la ”Ecvestra” era terminat.
Pe o coală de bloc de desen, lucrat în cărbune, au apărut
armăsarul şi comandantul, armăsarul cabrând,
comandantul întinzând braţul cu sabia înspre înainte.
Opera odată terminată, înarmat cu mapa şi cu
albumul, Nick s-a prezentat la ora de latină. Cum
interesul pentru studiul limbii latine era minor, iar
justificarea pentru o astfel de atitudine o avea chiar în
afirmaţia lui Didiţă - o limbă moartă - Nick s-a cuibărit
în spatele colegului din faţa lui şi a trecut la studiul
albumului cu cai. Absorbit de această activitate,
studiosul artist s-a pomenit cu Domnul Profesor alături
şi nu s-a trezit decât atunci când a văzut o mână care se
îndrepta spre albumul buclucaş.
- Domnule elev, suntem la o oră de latină şi nu de
zootehnie! Şi mie îmi plac caii şi ca atare această carte
se confiscă! Ca supliment îţi mai acord şi un doi în
catalog!
Gata să se depărteze cu prada în mână, Didiţă
rămase perplex. Cu o mişcare rapidă, Nick smulse
albumul şi o zbughi, printre bănci, afară din clasă. Se
trezi speriat, nu de ceea ce făcuse, ci de faptul că uitase
în bancă mapa de desen, se întoarse în clasă şi, spre
consternarea profesorului, alergă spre bancă, îşi
recuperă mapa şi fugi afară. Era prea mult! Didiţă a ieşit
şi el valvârtej din clasă şi nu s-a oprit decât în
cancelarie, unde directorul se întreţinea cu Ţârulescu.
- Ce s-a întâmplat, Domnule Profesor? Păreţi foarte
agitat!?
24

- Cum să nu fiu, Domnule Director, cum să nu fiu?!


Sunt consternat de atitudinea unuia dintre elevii
Domnului Ţârulescu, mai bine zis unul dintre protejaţii
săi.
- Despre cine este vorba, Domnule Profesor? Care
protejat?
- Elevul Krüger, Domnule Director! Acest exemplar
rar confundă orele de latină cu ore de zootehnie. Nu are
altceva mai bun de făcut decât să studieze albume cu
cai. Când am vrut să-i confisc albumul, mi l-a smuls din
mână şi a zbughit-o afară. Vă puteţi imagina aşa ceva?!
Nu zâmbiţi, Domnule Ţârulescu, nu zâmbiţi! Prin
atitudinea tolerantă pe care o manifestaţi faţă de ”marile
talente” , sprijiniţi în fapt indisciplina, anarhia!
- Şi unde este acest anarhist, Domnule Profesor?
- De unde să ştiu? S-o fi jucând prin curte, sau poate
vagabondează pe străzi, de unde să ştiu ce-i în capul
lui?!
- Domnule Director, mă duc să văd dacă nu dau de
el.
Ţârulescu ieşi tacticos din cancelarie şi se îndreptă
direct spre pod. Ştia că acolo era locul de refugiu pentru
mulţi dintre favoriţii săi, şi nu se înşelă. Îl găsi pe
Nicolae al lui răsfoind liniştit lucrările din mapă. Era
atât de absorbit încât nici nu sesiză prezenţa mentorului
său.
- Ce faci Nicolae?
- O, ce bine că vă văd! Trebuie să vă arăt ceva.
Priviţi cum a ieşit! Am muncit ceva, dar sunt destul de
mulţumit.
- Măi, eu nu de asta te caut...
25

- Lăsaţi că ştiu! Mergem şi la Director, dar mai întâi


vreau să vă ascult părerea. Vă rog!
Ţârulescu luă în mână desenul şi rămase pe gânduri.
- Nicolae, nu-i cinstit! Trebuia mai întâi să mergem
la ghilotină şi abia după aceea să încerci să mă cumperi.
O, micul meu geniu, acum mă obligi să mă duc să te
apăr, şi nu va fi uşor. Eşti o adevărată pacoste pe capul
meu! Dacă într-o zi mă vor da afară, să ştii că vei fi
principalul contribuabil! E superb acest cuplu! Cal şi
călăreţ, fiecare cu personalitatea sa, dar făcând un
ansamblu perfect, unitar. Sper ca această lucrare să te
salveze, să ne salveze! Hai, la Director!
- Doamne ajută!
Când ajunseră la uşa cancelariei, Ţârulescu deschise
brusc uşa şi-l împinse pe Krüger înăuntru, nu înainte
însă ca acesta să fi apucat să facă semnul crucii.
- Ce fel de cruce faci Dumneata, Domnule elev?!
- Crucea romano-catolică, Domnule Director!
- Mare haos e şi în confesionalul ăsta al nostru!
Acum ai să spui că te şi persecutăm, nu ?
- Nuuu! Mama mea face crucea ca Dumneavoastră,
ea este greco-catolică...aşa că nu contează. Numai să
ajute!
- Domnule Director, mai întâi aş vrea să vă uitaţi la
ceva. Vă rog!
Ţârulescu nu aşteptă răspunsul şi puse în grabă
mapa pe masă. Scoase Ecvestra lui Nicolae şi o întinse
directorului.
- Priviţi o lucrare a unui copil de cincisprezece ani şi
veţi înţelege legătura cu albumul cu cai. Vă rog,
Domnule Didiţă, apropiaţi-vă!
26

Au urmat câteva minute bune de tăcere, de priviri


schimbate între cei puşi pe judecată, după care, Didiţă,
parcă transfigurat, rupse tăcerea.
- Domnule Director, în faţa unei astfel de evidenţe,
eu îmi retrag plângerea şi-l felicit pe tânărul artist pentru
această operă. Nu, nu mai vreau nici o exmatriculare,
dar menţin doiul din catalog , şi nu va fi uşor să fie
corectat! Dura lex sed lex, iar legea şcolii spune că la
ora de limba latină se face latină şi nu pictură! O mână
caldă, Domnule elev!
- Ascultă Krüger, tu ai făcut asta din imaginaţie, sau
ţi-a servit cineva drept model?
- Am avut ca model armăsarul şi comandantul şcolii
de ofiţeri. Albumul mi l-a împrumutat chiar comandatul,
pentru studii.
- Am simţit eu că mi-e cunoscută figura, doar îl
cunosc pe comandant! A venit de la Sibiu, de la celebra
şcoală de ofiţeri de cavalerie. El a văzut lucrarea?
- Nu încă, e plecat la manevre...Pot să plec?!
- Da, poţi să pleci! Şi, succes pe mai departe!

4
Nonconformismul, ca atitudine, nu era la modă în
acei ani. Dacă s-a manifestat, totuşi, în cadrul
colectivităţii liceului nostru, a fost ceva izolat şi, poate
de aceea, luat drept excentricitate, teribilism,
indisciplină. Reprezentantul cel mai fidel al acestui gen
de atitudine era fără îndoială Domnul Profesor
Ţârulescu, iar vina, nici nu putea fi altfel, o purta firea
lui de artist. Felul lui de a fi, atitudinea lui faţă de orice
fel de rigiditate - disciplină sau dogmă - era ”înghiţită” ,
27

dar nu şi aprobată. Venirea la liceu a unui copil


neastâmpărat, cum era considerat Mircea Bogdan, a
adus în ochii profesorilor, dar şi ai elevilor, exemplul
evident al obrăzniciei, al indisciplinei. Era talentat, sigur
pe el, gata să se bată cu oricine pentru ”opiniile” sale.
Profesorii dezavuau această purtare considerând-o chiar
periculoasă pentru atmosfera de disciplină ”sfântă” care
trebuia să domnească într-un liceu confesional. În
schimb, ecoul trezit în rândul elevilor, era diametral
opus - admiraţie şi tendinţă spre imitaţie.
Ce n-au înţeles însă unii profesori a fost faptul că
Bogdan ”Cel Groaznic” nu încerca să construiască o
atitudine de dragul teribilismului. El era un
nonconformist genetic - născut şi nu făcut! Plecarea lui
la facultate a venit ca o mană cerească pentru prea
cucernicii diriguitori ai şcolii, temători, până la
schizofrenie, de haosul care putea pune stăpânire pe
liceu. Spre deosebire de Bogdan, Mircea Ştefănescu era
un model de cuminţenie, un artist singuratic, visător,
care nu crea probleme. Că nu-l interesau unele materii,
nu ridica probleme deosebite. Două destine artistice
apropiate îşi urmau ţinta pe căi diferite. Ceva comun
avea însă să marcheze aceste destine - patima, de mai
târziu, pentru băutură - patimă care avea să stigmatizeze
viaţa lor de zi cu zi.
Şi aici, motivaţiile aveau să fie diferite. Bogdan o
făcea ca să se bucure ”din plin” de viaţă. Era plin de
energie, volubil, sociabil, exuberant până la refuz.
Ştefănescu avea să se apuce de băutură pentru a-şi îneca
suferinţele provocate de firea lui. Un hipertalent, mereu
nemulţumit de propriile creaţii, un singuratic, un
28

introvertit. Urmaşul lor într-ale artei plastice, copilul


minune al liceului, Nikolaus Otto Krüger, nu avea să
scape nici el de povara acestui stigmat. Într-un fel, el
întrunea calităţile şi defectele celor doi ”înaintaşi” . Era
un fel de amestec de bucurie a vieţii cu o bine mascată
dragoste de sihăstrie. Trecea uşor de la zgomot la linişte,
de la exuberanţă la închidere ermetică, de la râsul în
cascadă la lacrimi.
Imensul talent care l-a subjugat, a ieşit la iveală din
fragedă copilărie. Trebuia să fii orb să nu-l descoperi, să
nu rămâi surprins. Atracţia lui pentru desen nu a fost
încurajată în mod special de nimeni din familie. De la
cinci ani a prins drag de creionul negru, de pereţii albi,
de hârtie. Dacă cineva ar fi acordat un strop de atenţie
mâzgăliturilor sale, şi-ar fi dat seama cu uşurinţă că era
vorba de cu totul altceva. Aceste mâzgălituri, care îi
înspăimântau pe vecini, dar şi pe ai săi, ascundeau
contururi bine definite, chiar dacă erau mascate de
inerentul lor caracter infantil. Pedepsele erau şi ele pe
măsura înţelegerii. Puştiul răbda cu un fel de ”înţelegere
precoce” trasul de urechi sau usturimile lăsate de o nuia,
sau, şi mai rău, de o coadă de mătură. Durerea trecea
repede iar năbădăiosul artist se întorcea, ca pentru a se
răzbuna, la pereţii nesupravegheaţi sau la foile albe
lăsate la voia întâmplării. Era perioada lui de creaţie în
alb şi negru - creionul şi cărbunele de vatră.
Creioanele colorate nu-l atrăgeau. Poate că aici se
află rădăcinile viitorului portretist-sculptor, când,
cărbunele a devenit materialul său preferat în
portretistică. Chiar şi portretele cioplite în lemn sau
marmură, vor fi precedate, aproape fără excepţie, de
29

portrete studiu, făcute cu cărbune, de data aceasta însă,


cu cărbune pentru desen. Copilul din el nu a înţeles
niciodată atitudinea punitivă a părinţilor şi vecinilor faţă
de această preocupare, mai bine zis, înclinaţie, care
pornea din interiorul său, nechemată, dar cuceritoare.
Peste ani, amintirea acelor zile din copilărie, avea să-l
obsedeze, să-l facă să caute explicaţii pentru firea sa
năbădăioasă, pentru stările sale sufleteşti atât de
contradictorii. De la mulţumirea de sine - sunt mare,
dragul meu, sunt mare! - şi până la căderile în abis, când
se biciuia fără milă cu critici care mai de care mai
distrugătoare, reproşurile la adresa a lor săi, care mai
mult i-au umbrit copilăria decât s-o lumineze, luau
forme tot mai tăioase. Nu putea pricepe cum doi oameni
cultivaţi, iubitori de frumos, au putut rămâne orbi în faţa
pornirilor de nestăvilit ale mult prea frumosului lor
copil.
Mama sa, talentată într-ale desenului şi lucrului
manual, tatăl său, iubitor al muzicii, stăpân peste vioară
şi orgă. Nu a putut înţelege niciodată cum de a fost
considerat oaia neagră a familiei. Dacă severitatea
mamei era compensată de momente de iubire excesivă,
care mai estompau suferinţele micului neînţeles,
atitudinea tatălui, rece, lipsită de atât de necesara
afecţiune, rămânea un mister de nepătruns. Acest om
atât de cald în relaţiile cu străinii, atât de sociabil, acasă
se retrăgea în el strivind, parcă, deliberat, sentimentele
care fac dintr-o familie o cetate inexpugnabilă. Ceea ce
îl deruta însă cel mai mult era atitudinea, e drept
sporadică, total diferită, faţă de sora sa, mândria
familiei. Când îi vedea stând îmbrăţişaţi, şuşotind,
30

râzând pentru motive necunoscute, simţea o revoltă


împotriva acestei nedreptăţi flagrante. Atunci se retrăgea
în grădina din spatele casei, se aşeza la umbra unui pom
şi desena cu furie, trăgându-şi zgomotos nasul sau
ştergându-şi, cu dosul palmei, lacrimile care riscau să
păteze hârtia. Tânjea după o clipă ca asta. Ar fi dat orice
numai să poată să stea şi el în braţele celui pe care-l
iubea, s-o detroneze pe mironosiţa care nu făcea nimic
deosebit pentru a merita acea favoare.
Anna era într-adevăr un copil foarte frumos, foarte
deşteaptă, foarte cuminte, dar el se considerase
întotdeauna mai frumos. Îşi amintea deseori de o
întâmplare petrecută la Timişoara. E un fel de a spune
că îşi amintea, el având pe atunci trei ani, iar Anna
cinci. Cunoştea episodul din repetatele povestiri ale
mamei, ce însoţeau probele martor rămase, nişte
fotografii de mare calitate. Nici nu putea fi vorba de
altceva deoarece fotografiile fuseseră executate la cel
mai căutat atelier foto din oraş. Trecând într-o zi prin
faţa atelierului, Doamna Krüger a fost oprită de
proprietarul atelierului.
- Doamnă dragă, aveţi doi copii minunaţi! Îmi
permiteţi să le fac câteva poze? Sunt convins că veţi
avea o amintire grozavă peste ani!
- Nu vă supăraţi, dar n-am venit pregătită pentru aşa
ceva...
- Nu aveţi nevoie de nici o pregătire, Doamnă! Eu
nu sunt un simplu fotograf, eu sunt un artist. Intraţi să-
mi cunoaşteţi lucrările. În plus, ceea ce vreau să fac nu
Vă va costa nimic. Dumneavoastră veţi avea o frumoasă
amintire, iar eu voi rămâne cu o lucrare de artă.
31

Aceste ”probe martor” aveau să-l deranjeze atât pe


micuţul, dar, mai târziu, şi pe marele Nick, amintindu-i
mereu de discriminarea suferită în copilărie. Artistul
fotograf îşi făcuse datoria deplin. După câteva zeci de
poziţii solo pentru fiecare dintre cei doi ”frumoşi” ,
trecu la poze în doi şi, în final, la alegerea pentru mărire
şi retuşare în culori, a câtorva poziţii. Aşa au primit
acasă câte o duzină pentru fiecare copil, câte o duzină
pentru pozele în cuplu şi, aici a fost tragedia, două poze
mărite pentru Anna şi doar una, pentru cei doi împreună.
Nici o poză solo pentru el! Până şi fotograful îi dăduse
prioritate Annei! Aceste mici-mari nimicuri aveau să-l
urmărească necontenit pe Nick din fragedă copilărie şi
să-l împingă la tot felul de atitudini de revoltă. De aici
veşnicele hârjoneli cu Anna, tendinţele spre nesupunere,
spre năzdrăvănii, mai mult sau mai puţin acceptate de
cei din jur. Se înmulţeau pedepsele, dar se înmulţeau şi
actele de răzvrătire. Şi ca să fie totul ca la carte, Nick şi-
a găsit şi un prieten pe măsură, un pui de neamţ de prin
vecini, de altfel dintr-o familie foarte respectabilă, cu
care au făcut un cuplu cunoscut ca ”spaima satului”.
La nici şapte ani împliniţi, ei escaladau gardurile
grădinilor pentru a fura fructe, intrau prin magazine
pentru a şterpeli ceva nimicuri, dădeau foc la paiele din
care se înfruptau caii de prin pieţe, pândeau pe la colţuri
sau prin locuri mai întunecate, pentru a speria câte o
bătrână absorbită de gânduri, stârneau câinii. Nick ştia
ce-l aştepta, dar nu renunţa la a face tot felul de trăsnăi
pentru a atrage atenţia asupra lui. Cei de acasă, şi
cunoştinţele apropiate, îl considerau un copil dificil, dar,
cu toţii, recunoşteau în sinea lor că avea şi ceva, greu de
32

definit, care te cucerea. Şi mai era şi zâmbetul lui, ceva


care apărea când te aşteptai mai puţin, un zâmbet care
lumina întreaga-i fiinţă şi pe toţi cei din jur. Mult mai
târziu, acest zâmbet avea să fie asemuit cu al lui Robert
Redford, şi nu numai zâmbetul. Asemănarea izbitoare
cu acest star al cinematografiei i-a adus şi satisfacţii, dar
şi necazuri. Puştoaicele, iar cu timpul şi tinerele
doamne, s-au înghesuit să-l acapareze, satisfăcându-i
orgoliul, dar răpindu-i totodată timpul atât de preţios în
activitatea sa artistică.
- Nick, semeni grozav cu Redford!
- Nu ştiu, se poate, dar recunoaşte că sunt mai
frumos! Femeile aprobau această replică şi continuau
să-i populeze din abundenţă atelierul de creaţie.
La Timişoara, pe la zece ani, a invitat-o pe Anna să
intre într-o librărie să fure ceva. Anna l-a urmat cu
speranţa că-l va opri de la această ”nebunie”. N-a fost să
fie aşa! L-a urmărit cu teamă, dar n-a reuşit să-l
oprească. La ieşire i-a arătat cu satisfacţie un carneţel.
- Doamne, când l-ai luat ? De ce faci asta, Nick?!
- Ca să râd! Nu vezi ce proşti sunt?!
Pedepsele nu au putut să-l potolească. Tot la
Timişoara, la nici şapte ani, închis în casă de către
mătuşa sa drept pedeapsă, s-a revoltat, a făcut treaba
mare în mijlocul sufrageriei şi a coborât de la etajul unu,
pe un burlan.
Şi mai avea o meteahnă Nick - schimbul! Schimba,
pe te miri ce, lucruri din casă. Aşa a ajuns să schimbe un
superb brici Solingen, pe un briceag ”multifuncţional”,
pentru a avea cu ce ciopli lemnul, noua lui preocupare
artistică. Cioplea chipuri, chipuri de oameni cunoscuţi
33

şi, culmea, pentru acea vârstă, uşor de recunoscut.


Bineînţeles că briciul a fost recuperat, dar şi scula de
bază a viitorului sculptor, restituită.
Năzbâtiile micului neînţeles alternau însă şi cu clipe
bune, clipe de linişte, când, împins de acel lucru
nedescifrat încă de nimeni, Nick se refugia în grădină şi
desena, desena mult, vrute şi nevrute. Alteori se furişa
din casă, cu blocul de desen sub braţ, şi se ducea la
târgul de animale şi desena sau urmărea mişcările
cailor. La întoarcere se strecura în biserică şi pitit după
vreo bancă, asculta acordurile orgii la care tatăl său, în
clipele sale bune, îi aducea omagiu lui Bach. În acele
clipe se simţea aproape de acela pe care îl adora, dar
care nu-l înţelegea. Uneori făcea acest lucru împreună
cu Anna. Erau momentele în care se înţelegeau. Stăteau
retraşi într-un colţ ferit pentru a nu deconspira prezenţa
lor şi a nu deranja organistul. Respectau aceste clipe de
însingurare ale omului pe care îl iubeau atât, dar pe care
nu-l înţelegeau.
Atmosfera din casă devenea tot mai încordată,
certurile tot mai frecvente, iar cuvântul băutură, un tabu.
Influenţa acestor manifestări asupra stării de spirit a
copiilor era covârşitoare. La trezire omul suferea
cumplit, cerea iertare, lua angajamente, dar pauzele de
normalitate se scurtau tot mai mult. Coşmarul a luat
sfârşit odată cu apropierea frontului. Disperat din cauza
propriei neputinţe, bunul, înţeleptul, talentatul învăţător,
şi-a luat inima în dinţi şi a plecat împreună cu trupele
germane în retragere. Un capitol se încheia în viaţa
răvăşită de întrebări fără răspuns a lui Nick. Întrebările
aveau însă să persiste insistent în întreaga sa viaţă.
34

Nick se apropia de doisprezece ani când la marginea


satului s-au cantonat trupele sovietice. Lumea
înspăimântată de prezenţa antihriştilor, se zăvora în
case. Uliţele erau pustii iar orice ciocănit la poarta casei
aducea momente de teroare. Intrau în casă ziua, intrau
noaptea. Veneau beţi, descărcau automatele prin curţile
oamenilor, violau. Cotrobăiau prin cămări, prin
dulapuri, golindu-le. Luau alimente, luau haine, ceasuri,
bibelouri. Sub pretextul că se răfuiau cu nemţii, se
dedau la tot felul de nelegiuiri. Răscoleau podurile şi
pivniţele în căutarea soldaţilor germani. Uneori, din
echipe făceau parte şi femei. Îmbrăcate în uniformă, mai
îngrijite decât bărbaţii, dar prea fardate, cotrobăiau după
îmbrăcăminte mai deosebită. Seara aveau obiceiul să
iasă la plimbare, îmbrăcate în civil, uneori folosind
cămăşile de noapte ”confiscate” drept rochii de seară.
Oricum, nu erau agresive.
Le plăceau casele mai arătoase. Se întâmpla să vină
în grupuri mai mici, bărbaţi şi femei, să aducă tot felul
de alimente, unele din depozitele lor, altele furate cu
câteva zile mai înainte, să organizeze petreceri, la care
erau invitate, cu insistenţă, să participe şi gazdele.
Acestora le revenea sarcina să pregătească mâncare
caldă şi să servească. Nu lipsea armonica şi, cum era şi
firesc, dansul. Ţuica ”rechiziţionată” curgea în voie,
alterând spre dimineaţă atmosfera. In tot acest timp
gazdele înfricoşate treceau prin chinurile iadului. Cu
timpul lucrurile s-au mai potolit puţin datorită măsurilor
luate chiar de comandantul unităţii. Nu s-a potolit însă
teama şi neîncrederea oamenilor.
35

Pentru a evita intrarea în case, unii au recurs la


şiretlicuri, speculând teama obsesivă a soldaţilor de
bolile infecţioase. Chiar de la intrare se turna spirt
denaturat sau formol pentru a crea o atmosferă de
spitalizare şi se lansau zvonuri cu privire la câte o boală
care bântuia casa. De regulă rezultatul era cel scontat.
Dacă oamenii judecau la rece aceste stări de fapt,
copiii treceau prin stări greu de descris. Principalul
sentiment manifestat era teama, o teamă patologică, cu
efecte deseori nebănuite. Şi totuşi, în această atmosferă
absurdă, doi prieteni, Nick şi Günty, spaima satului de
altă dată, găseau şi părţi pozitive. Scăpaţi de sub
supraveghere, micii eroi, au găsit un loc pe măsura
dorinţelor lor. Era piaţa satului, ocupată de o subunitate
de blindate. Nu le-a trebuit mult ca să se aciuiască pe
lângă un fan al copiilor cu care s-au împrietenit la
cataramă. Colea, noul lor prieten, era fericit să-i aibă
prin preajmă, în dorinţa de a mai atenua dorul de casă,
de fiul său Alioşa, a cărui fotografie o ţinea la piept. Lui
Nick nu i-a trebuit mult ca să se apuce de treabă. La
început a desenat un tanc, apoi s-a apucat de portretul
lui Colea. Succesul a fost total iar accesul în tabăra
blindată, fără restricţii. Rezultatul? O grenadă şi o
duzină de gloanţe de mitralieră pe care le-a şterpelit de
sub nasul cuceritorilor lumii! Toamna târziu, hornarul
le-a descoperit ascunse în sobă, neştiind cum să
reacţioneze. Până la urmă le-a predat la o unitate
militară română.
Între timp, cei doi prieteni nedespărţiţi, continuau
vizitele la bunii lor amici şi se întorceau adesea acasă cu
braţele pline de daruri - zahăr, pâine cazonă, biscuiţi,
36

rahat. Cu toate că era vorba de alimente greu de


procurat, Doamnei învăţătoare Krüger nu-i surâdea
această relaţie. Cum şvabii get-beget se uitau chiorâş la
membrii acestei familii mixte, bucurându-se făţiş de
despărţirea care avusese loc, a apelat la sora ei şi şi-a
expediat copiii la oraş. Soluţia nu l-a încântat prea mult
pe Nick, în schimb a adus bucurie în sufletul
înspăimântat al Annei. Dorea să ajungă într-un oraş
mare şi să scape de aceşti şvabi încrezuţi, care o
etichetau de fiecare dată când se nimerea printre ei, într-
o germană strâmbă, drept ”Teitsche Wallach”.
Aşa a ajuns Nick la Gojdu, aşa a ajuns copilul
minune al unui liceu de renume, aşa a ajuns să cunoască
primii fiori ai dragostei. Idila lor ajunsese de notorietate
publică. Erau prea frumoşi ca să nu fie remarcaţi.
Străbăteau străzile oraşului ţinându-se de mână şi
împărţind în stânga şi în dreapta, zâmbete cuceritoare.
Erau prea copii ca să stârnească reproşuri sau să
trezească îngrijorarea celor din jur. Nick s-a retras
cumva în el, fără să jinduiască după prietenia celor de
vârsta lui. Prietenii lui erau antrenorul Kiss,
comandantul şcolii de ofiţeri şi Ţârulescu. Desenul şi
Ella erau singurele lui probleme. Nu-i plăceau
confesiunile şi ca atare nu-i cerceta pe cei din jur şi nu
se lăsa iscodit. Amintirile din copilărie îl frământau, dar
le ronţăia singur.

5
37

După plecarea din Ţară a Regelui Mihai I, soarta


liceului confesional a fost pecetluită. De la schimbarea
directorului cu un personaj ”laic”, adus dinafară, şi până
la punerea pe liber a unor profesori marcanţi, n-a fost
decât un pas. Relaţia profesor - elev s-a deteriorat,
religia a fost înlocuită cu un fel de educaţie
cetăţenească, a luat fiinţă UAER-ul, o organizaţie largă
a elevilor, pepinieră a viitorilor UTM-işti, a început
activitatea serviciilor de cadre, au început
exmatriculările. Nici profesorii, nici părinţii, nici elevii,
nu erau pregătiţi pentru astfel de schimbări. Încet, încet,
se instala o atmosferă de nelinişte, de nesiguranţă.
Profesorii rămaşi la catedră, deveniţi mai îngăduitori, au
început să caute o mai mare apropiere de elevi, elevii
receptivi la această nouă atitudine, s-au apropiat de
profesori. Nemulţumirea cvasiunanimă faţă de noua
orientare politică, făcea din această apropiere, un fel de
manifestare conspirativă. Orice atitudine recalcitrantă
era monitorizată, cercetată şi sancţionată.
Aşa l-am pierdut pe Mândruţescu, pe care, nici
purtarea sa exemplară, nici talentul, nici intervenţia lui
Ţârulescu, nu l-au putut salva. Fiu de moşier din
Bistriţa, a fost ales drept exemplu de ”element
antirepublican” şi exmatriculat, cu drept de înscriere la
un fel de liceu industrial. M-a surprins liniştea cu care a
primit vestea.
- Mă aşteptam la aşa ceva...tata a fost arestat de
câteva luni şi nu mai ştim nimic despre el...pentru ce
vreau eu să fac în viaţă, se poate şi fără liceu teoretic.
Talentul nu mi-l va lua nimeni! Îmi pare rău că ne-au
despărţit, îmi pare rău de Ţârulescu! Un adevărat artist!
38

O să-i fie greu cu ăştia...Maică-mea vitregă speră că vor


veni americanii, iar frate-meu vrea să fugă. Mai vedem
noi!
Ţârulescu a rămas şocat.
- Nenorociţii ăştia nu înţeleg că distrug un talent
deosebit, un copil nevinovat. Auziţi, măi copii,
comunism în România nu va creşte niciodată! A mai
rămas un talent, Nicolae al meu, pentru care mă tem. E
copilăros, uneori se grozăveşte, spune lucruri care nu-s
de nasul lui şi, ce e mai grav, mă tem că are ceva pe
suflet, ceva legat de familia lui. Vezi, poate că-l poţi
trage de limbă, poate-l putem ajuta. Este teribil de
talentat şi-l aşteaptă un viitor strălucit, de artist
bineînţeles!
Acest om minunat care a fost profesorul de desen,
dădea sfaturi bune pentru alţii, dar nu reuşea să se
sfătuiască pe sine, ignorând faptul că în
nonconformismul său, putea avea un duşman de temut
pentru vremurile care invadau acest colţ minunat de
lume. Dacă există oameni apolitici, apoi Ţârulescu era
unul dintre aceştia. El judeca lucrurile la rece şi se
exprima ca atare. Izul de ironie care îmbrăca orice
comentariu pe care se hazarda să-l facă, depăşea uneori
capacitatea de înţelegere a interlocutorului, atrăgând
inerent o reacţie de adversitate. Era cult, era talentat, era
sensibil. Nemulţumit de limitele talentului său, încerca
să ascundă complexul de inferioritate care-l stăpânea,
dăruindu-se trup şi suflet copiilor talentaţi ce se aciuau
în jurul său. Pierderea unor adevăraţi prieteni cum au
fost Bogdan, Ştefănescu sau Mândruţescu, l-a împins şi
mai mult spre, încă, nedefinitul Krüger, cu care se
39

înţelegea bine, dar, de care nu se putea apropia cu


adevărat. Simţea că este vorba de un talent clocotitor, o
susţinea cu voce tare, îl sprijinea în fel şi chip, dar, ceva
ocult, îl oprea la poarta acestui suflet zbuciumat.
Nicolae nu se apropia de colegii săi, nu-şi făcea, sau, nu
ştia să-şi facă prieteni. Nu aprecia glumele făcute pe
socoteala sa, răspunzând deseori cu agresivitate verbală
sau fizică. Nu era înalt, dar bine legat, cu un corp
frumos dezvoltat şi, din păcate, dispunea de un pumn
necruţător, pumn care i-a adus destule admonestări, dar
şi respect. Citea mult, colinda sălile de expoziţii şi visa
cu ochii deschişi. Da, visa mult.
Dispunând de o cameră atelier amenajată în podul
liceului, Ţârulescu l-a invitat s-o împartă cu el în orele
de ”creaţie”. Simţind înclinaţia, neobişnuită pentru acea
vârstă, pentru portret, Ţârulescu a început să aducă, ca
din întâmplare, autoportrete celebre, văitându-se că în
materie de portretistică era un ageamiu. Ca
demonstraţie, a început să copieze câte o lucrare,
demonstrând ostentativ neputinţa lui. Capcana şi-a
arătat roadele. Nick s-a apucat de treabă. La început în
alb-negru, mai apoi în creioane colorate, ca la sfârşit, să
se apuce de ulei. Ţârulescu îl lăuda, fără să exagereze, îi
punea la dispoziţie ustensilele pentru pictura în ulei, îl
îndruma în dedesubturile acestei tehnici de lucru.
Nicolae, al lui, plutea în al nouălea cer. Erau primii paşi
în pictura în ulei, erau primele ore de studiu ale picturii
prin copiere, erau primele satisfacţii. În acest timp,
profesorul descoperea în elevul său un perfecţionist într-
ale portretului, felicitându-se pentru intuiţia avută. Îşi
dădea seama că tânărul lui elev şi prieten avea ceva
40

deosebit în el, ceva care-i permitea să pătrundă în


sufletul personajului, indiferent de faptul dacă îl
cunoştea personal sau nu. Avea o putere de intuiţie
extraordinară şi o curiozitate de cercetător. Nu se apuca
nici măcar să copieze dacă nu reuşea să obţină date
despre persoana în cauză. Ţârulescu se dăruia fără
rezerve acestei noi preocupări.
- Nicolae, mă uimeşti! Uneori mă cutremur la
gândul că ai putea deveni un mare falsificator. Doamne,
fereşte! Ar trebui să copiezi şi ceva peisaje celebre. Te-
ar putea provoca la studiul tehnicii combinării culorilor.
E fascinant!
- Nu, nu! Mai vreau portrete, dar însoţite de material
documentar. Eu nu sunt fotograf! Un portret trebuie să
dezvăluie sufletul omului, cu tot ce are bun sau rău în el.
Tehnica combinării culorilor? Nu-i nici o filozofie! E
doar poleială! Portretul adevărat trebuie să plece de la
alb-negru! Pe acest Michelangelo l-am făcut în fel şi
chip, dar simt că nu l-am descifrat. Degeaba mi se spune
că este perfect executat, dacă eu nu l-am cuprins. Am
citit atâta despre el şi totuşi, îmi scapă ceva. Mâine îl fac
în cărbune ca să penetrez acest suflet atât de complex.
Veţi vedea că am dreptate. Treaba cu culorile e mult mai
complicată. Degeaba redăm cu fidelitate culorile din
oglindă, dacă pentru perceperea lor folosim doar ochii.
Culorile imaginii care ne priveşte trebuiesc descifrate cu
sufletul. Rezultatul va fi nesperat, chiar dacă nu la
îndemâna oricui. Vor apărea culori şi nuanţe ”străine”
pentru mulţi, dar, vor aduce încântare în sufletele celor
puţin aleşi, care văd cu sufletul. Când voi face un portret
în culori, voi fi poate un neînţeles, dar mulţumit de
41

profunzimea imaginii. Mai am o rugăminte...vreau să


modelez în lut şi să cioplesc în lemn sau piatră. Îmi
puteţi face rost de ceva scule şi materiale?
- Nicolae, se va rezolva, dar mă tem că poate este
prematur, iar eu nu prea te pot ajuta. Să ne mai gândim.
Oricum, te voi prezenta unui sculptor, un prieten. E
talentat, dar nu suficient. Şi, în plus, omul are atelier,
scule, materiale. S-a făcut!
Când Ţârulescu se angaja într-o treabă, se dăruia cu
trup şi suflet. Cu ajutorul prietenilor, cu banii din
propriul buzunar, micul atelier s-a utilat cu tot ce trebuia
pentru activitatea unui sculptor. Nicolae se bucura, se
frământa, nu ştia cu ce să înceapă.
- Cu ce să încep, Dom’ Profesor? Nu prea ştiu multe,
de fapt, nu ştiu nimic. Capu-i plin de idei, dar nu ştiu să
lucrez.
- Nicolae, nici eu nu pot să te ajut prea mult. Am
ceva habar, dar nu m-am omorât niciodată cu asta. Eu
zic să începem cu o vizită la un adevărat atelier de
sculptură, la amicul meu Paul. Am fost colegi la Arte
Plastice. Mie mi-a plăcut pictura, lui i-a picat cu tronc
sculptura. Nu e nimic de capul nostru, dar ca primi
îndrumători, facem faţă. E un boem haios şi sunt
convins că o să vă înţelegeţi. Mâine îi facem o vizită. Să
nu uiţi desenele! Să nu vorbeşti prea mult ca să nu-l
lipseşti pe el de plăcerea asta.
Aşa a început adevărata aventură a viitorului
sculptor, sau, mai bine zis, adevărata mare dragoste a lui
Nick. Întâlnirea a fost mai mult decât cordială. Paul,
marele boem al oraşului, atunci când lucra, lucra de
unul singur.
42

- Dragul meu, sculptura nu e şah ca să ai chibiţi în


jur! Pentru început ai să poţi să mă urmăreşti, dar dacă o
să te prinzi în horă, vom lucra separat. Sunt destule ore
în care eu nu sunt în atelier, aşa că vei putea fi de capul
tău. Ia să-ţi văd mapa!
Nick era copleşit. Să ai un atelier la dispoziţie,
materiale, scule! Era mai mult decât un vis împlinit. Să
poţi lucra singur! Gându-i zbură o clipă la Ella. Va
putea să stea cu mine, să-mi pozeze!? Nimeni nu ne va
deranja.
- La ce te gândeşti, Nicolae? Nu-mi dai să văd
lucrările?!
- Ba da! Sunt puţin emoţionat. M-am şi văzut
cioplind. Nu-mi vine să cred...
Paul răsfoi cu atenţie conţinutul mapei şi rămase pe
gânduri.
- De când desenezi, Nicolae?
- De când mă ştiu.
- S-a ocupat cineva de tine în mod special?
- Nu, am desenat după capul meu! De când am venit
la Gojdu, m-a îndrumat Domnul Profesor. De ce, nu vă
place?!
- Din contra, băiatule, sunt impresionat! Eşti un
mare talent...Va trebui să încapi pe mâini mai bune ca
ale noastre. Va trebui să aştepţi până ajungi la facultate.
În oraşul ăsta nu are cine să se ocupe de tine, fără să te
strice. Şi de ce vrei să te ocupi de sculptură?! Tu eşti
născut să fii pictor!
- Nu pot să explic, dar simt că asta trebuie să fac. De
mic am tot cioplit cu briceagul. Cred că am să fiu bun!
43

- Nicolae, cât voi putea, am să te iniţiez în micile


secrete. Restul depinde de tine. Dacă vrei, poţi să începi
chiar de mâine. Te aştept!
- Vă mulţumesc!
Paul a ştiut ce spune. L-a iniţiat în fugă în tainele
sculpturii, vorbindu-i despre materiale, scule, tehnici de
lucru. Nicolae era nerăbdător, înghiţea totul fără să
mestece, visând la ziua când avea să fie lăsat să lucreze
de unul singur în atelier. Paul încerca să-l tempereze, să-
l oblige să pornească cu paşi mărunţi, să aibă puţină
răbdare. Nu a fost posibil să-şi impună voinţa.
Nerăbdarea elevului său îl făcea să creadă că vorbele
sale treceau pe lângă ureche. Ştia că are în faţă un talent
neobişnuit, dar nu bănuia, nici pe departe, capacitatea
acestui copil, care sub masca superficialului, asimila în
fapt totul fără efort, dând frâu în acelaşi timp
imaginaţiei sale artistice, sau construind castele de nisip
în Spania. Avea să constate acest lucru nu peste mult
timp.
Primele încercări ale lui Nicolae s-au îndreptat spre
modelajul în lut, iar prima lucrare a fost un relief, o
ecvestră. Nick învăţase lecţia mânuirii lutului, ştia să-l
pregătească, ştia să-l protejeze împotriva unei uscări
prea rapide. Restul era treaba lui. Şi-a pregătit o placă
din lemn, a frământat o porţie bună de lut şi l-a întins cu
grijă într-un strat de cca. 6 cm. A verificat să nu aibă
goluri şi l-a presat cu o placă de sticlă, obţinând o
suprafaţă netedă. În clipa aceea a simţit o puternică
emoţie care i-a făcut pielea ca de găină. A transpirat tot.
Nu ştia cum să înceapă. A luat un fel de spatulă din
lemn, bine lustruită, dar s-a răzgândit. A căutat o altă
44

sculă şi s-a oprit la un fel de cuţit, tot din lemn. Şi-a


făcut cruce precum catolicii, sărutând în final degetul
mare. S-a sprijinit cu mâna stângă de masa de lucru, iar
cu dreapta, înarmat cu acel cuţitaş de lemn, a început să
contureze calul, cu gândul la armăsarul şcolii de ofiţeri.
Mâna a început să alerge de parcă ar fi ţinut un
creion. Lutul se transformase într-o coală de hârtie. Era
la el acasă! Descoperea o lume nouă pe care n-o
bănuise, dar pe care o intuia. Părăsea planul hârtiei
pătrunzând în spaţiul pe care i-l oferea cu dărnicie lutul
moale şi ascultător. Cuţitul a început să pătrundă în
carnea lutului, apăsând, dislocând, mângâind. Pe o
adâncime de nici un centimetru, se profila figura în
spaţiu a armăsarului. Nick era fascinat. Se apropia şi se
depărta, aprindea şi stingea lumini, se agăţa de umbrele
lăsate pentru a pătrunde mai bine tainele adâncimilor.
Era mulţumit. Prinsese acea nervozitate abia stăpânită a
armăsarului, prezentă chiar şi în poziţia de repaus. Se
apucă să degroşeze lutul pentru a definitiva forma finală
a reliefului. Nu auzi uşa atelierului şi se pomeni cu Paul
în spatele său.
- Nicolae, nu este prea mult pentru o şedinţă?
- Trebuia să termin! Lutul e fantastic! Ce
comunicare poţi stabili cu acest material! Ce părere
aveţi?
- Este incredibil ceea ce ai reuşit la primul tău
contact cu lutul! De data asta chiar nu am cuvinte! Te
sfătuiesc să nu-i mai faci nimic, dar absolut nimic!
Dragule, va trebui să-ţi cauţi alt profesor, unul pe
măsura ta! Dacă aşa ai să faci şi la cioplit, eu va trebui
să mă mut! Cu tine nu e de glumit! Îţi propun să ardem
45

lucrarea în cuptor şi s-o laşi drept amintire a unei zile


memorabile. Te rog să semnezi lucrarea, jos, în colţul
din dreapta. Când oi fi bătrân, am să iau bani buni pe
lucrarea asta!
- Vreau să aduc să vadă lucrarea doi oameni -
Ţârulescu şi Ella. Chiar mâine, dacă se poate.
- De putut sigur că se poate, dar nu ştiu cine-i
Ella...este sora ta?
- Nu, sora mea nu se pricepe la aşa ceva, ea-i cu
notele, nu cu arta! Ella este prietena mea, o să vă placă.
Este foarte drăguţă, de fapt, foarte frumoasă!
- Bine, Nicolae! Eu zic să te duci acasă, să te
relaxezi. Ai avut o zi foarte încărcată şi în meseria asta,
e şi bine, e şi rău! Mâine vă aştept pe toţi trei. Gata!
Cu toate că seara a început să coboare, Nick nu s-a
îndreptat spre casă, abătându-se pe la casa Ellei. Ca un
adevărat radar, Ella prinsese ceva pe ecranul simţurilor
sale şi aştepta la geam, cu ochii scrutând zarea. Când îl
zări pe cel reperat, sări ca un fulg peste pervazul
ferestrei şi se aruncă în braţele lui. Un sărut prelung fu
salutul lor de bucurie. Nici un cuvânt.
- Elly, ce faceţi voi acolo?!
- Apuka, e Nick, prietenul meu, e artist!
- Ia veniţi voi în casă! Faceţi spectacol în mijlocul
străzii?! Cum ai ajuns acolo?!
- Am sărit pe geam...
- Acum vă rog să intraţi pe uşă! Ia să vedem, cum ai
spus că te cheamă? Nick, şi mai cum?
- Nikolaus Otto Krüger, Domnule...
- A, eşti neamţ?
46

- Pe jumătate, după tata. Mama este româncă,


Grozăvescu...
- Avem şi noi un Grozăvescu în oraş, profesor de
matematică.
- Ştiu, este unchiul meu, dar eu nu stau la el, stau la
o mătuşă, sora mamei.
- Şi de când vă cunoaşteţi voi, Elly?
- Apu dragă, cam de un an. Dar hai să lăsăm asta!
Ne-am cunoscut la atletism. Îl cunoaşte şi Kiss bácsi.
Face cu el desen.
- Kiss se ocupă de desen?!
- Nuuu...Nick desenează după Kiss, face studii
despre corpul sportivilor.
- Şi ce fel de artist eşti, Nick?
- Încă nu ştiu, poate pictor, poate sculptor...
- După cum v-aţi comportat în stradă, am crezut că
poate eşti artist la teatru, dar se vede că m-am înşelat.
Dar tot nu înţeleg cum, la vârsta voastră, v-a venit ideea
să vă sărutaţi, şi încă în faţa casei, ca să aibă ce discuta
vecinii!?
- Ţi-am spus că Nick e mai mare ca mine cu doi ani!
- Cu toţi anii lui în plus, tot nu-i bun încă pentru aşa
ceva, iar tu, Elly, nici atât! Şi cu asta, basta! Hai, luaţi-
vă rămas bun, dar fără gesturi teatrale!
Rămaşi singuri, cei doi îndrăgostiţi s-au îndreptat
spăşiţi spre ieşire.
- Ai văzut ce tată grozav am? N-a strigat, nu m-a
luat de urechi, nu te-a dat afară. De fapt, nu m-a bătut
niciodată! Să vezi c-o să vă împrieteniţi
47

- Ella, eu am venit să te chem mâine după-masă, pe


la patru, să mergem la atelier, să vezi prima mea lucrare
de sculptor. Vine şi Ţârulescu, şi Domnul Paul.
- Unde ne întâlnim?
- La Corso, în faţă. Te-am pupat, dar fără gesturi
teatrale! Pa!

6
Zilele, săptămânile, lunile, care au urmat, au
însemnat pentru Nick muncă, multă muncă, pentru o
vârstă atât de fragedă. Satisfacţiile erau enorme, starea
de spirit excelentă. Cei doi mentori, ca doi părinţi
grijulii, îl înconjurau cu o atenţie exagerată, căutând să-i
satisfacă toate capriciile, care, de altfel, nu erau puţine.
Sfaturi, material documentar, materiale de lucru,
condiţii de lucru. Paul ajunsese să plece din atelier,
numai să-l vadă pe Nicolae lucrând liniştit. Copilul
minune devenise năbădăios, chiar arţăgos. Un singur
lucru, totuşi, îl neliniştea. Frecvenţa crescută a vizitelor
Ellei la atelier. Era un domeniu în care nu ştia ce are de
făcut. Nici Ţârulescu nu se dovedea mai breaz în
domeniu. Ştiau amândoi că erau pe un teren minat, dar
nici nu voiau să acorde o importanţă exagerată faptului.
Paul a încercat să-l atenţioneze, cât de cât, pe Nicolae,
dar fără succes.
- Nicolae, eu cred că Ella a început să vină cam des
pe la atelierul nostru şi nu cred că este bine. În primul
rând te distrage de la lucru, iar în al doilea rând, s-ar
putea să am neplăceri cu părinţii ei.
- Prostii! Ce e rău în vizitele astea?! Ella mă inspiră
şi mă linişteşte. Dacă vă este frică, spuneţi şi n-am să vă
48

mai deranjez. Cu părinţii, lăsaţi că mă descurc eu singur.


L-am cunoscut pe Domnul Széles, ştie că suntem
prieteni, că ne iubim, ne-a văzut sărutându-ne şi, s-a
purtat domneşte. Nu, nu s-a dat de ceasul morţii! Ne-a
dojenit el, aşa, puţin, dar fără istericale. Asta e! Dacă
Ella nu mai poate veni la atelier, atunci nici eu nu mai
pot veni aici!
- Nu, Nicolae, n-am spus că nu mai poate veni, am
vrut doar să-ţi atrag atenţia să fiţi cuminţi şi prudenţi, ca
să nu daţi de necaz.
- Bine, maestre, promit să fim cuminţi! De fapt, sunt
aşa de ocupat încât nici nu am timp de aşa ceva, adică
de prostii, dacă vă gândiţi la ce mă gândesc eu. Mâine
vreau să-i fac portretul în lut, dacă nu vă stric
programul, bineînţeles.
- Nu, Nicolae, mâine am o treabă la cimitir. Într-o zi
trebuie să vii cu mine, să-ţi arăt ceva, ceva sinistru. Ne
vedem săptămâna viitoare. Te-am pupat!
- Salut, maestre!
Noaptea care a urmat a fost o noapte plină de
zbucium. Nick a cunoscut, poate pentru prima dată, ce
înseamnă insomnia. Gândul că o va avea drept model pe
Ella pentru primul lui ronde-bosse, îl făcea să tremure.
Să poţi modela după natură un chip uman, să laşi la o
parte imaginaţia, să-i demonstrezi pe loc celui care te
priveşte şi aşteaptă cu nerăbdare rezultatul, era
fascinant, era o provocare. Ţârulescu îi atrăsese atenţia
asupra faptului că cel mai aspru judecător este modelul.
Este în firea lucrurilor ca omul să dorească să se
cunoască pe sine însuşi şi o face cu asiduitate privindu-
se în oglindă, această minunată invenţie. Ori, Ella, chiar
49

şi la vârsta ei fragedă, avea conştiinţa propriei valori.


Ştia că este frumoasă, că atrage privirile celor din jur, că
este admirată. Pentru Nick, era clar că un eşec în
domeniu, ar fi însemnat dezamăgire nu numai pentru
Ella, dar şi pentru el. Mai erau şi Domnul Paul, şi
Domnul Profesor, marii lui admiratori, care manifestau
o încredere oarbă în talentul său. Aceşti oameni nu
puteau fi dezamăgiţi, chiar dacă era vorba de o lucrare
de început. Ştia că, dacă ar fi fost vorba de un portret în
cărbune, nu ar fi avut probleme. Dar aşa?! Îndrăgise
lutul pentru maleabilitatea sa, pentru supunerea lui.
Întrebarea era dacă va reuşi într-adevăr să-l stăpânească,
să-l supună.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, s-au prezentat amândoi
la atelier, fără a mai trece pe la şcoală. Ella a venit
încărcată cu sandvişuri şi prăjituri de casă. Nick era mai
irascibil ca oricând.
- Tu crezi că mergem la picnic, pe malul râului? Eu
nu pot să lucrez când cineva mănâncă lângă mine!
- Nick, dar nu putem sta toată ziua flămânzi! Să vezi
ce lucruri grozave mi-a pregătit bunica! Numai ea ştie
că nu m-am dus la şcoală. Este cea mai grozavă bunică
de pe pământ! Trebuie s-o cunoşti şi tu!
- Dacă e să mănânc, atunci mai bine mănânc acum,
ceva... Şi aşa n-am mâncat nimic dimineaţa. Pur şi
simplu n-am putut!?
- Hai să mâncăm atunci şi după aceea te apuci de
lucru. De fapt, nici nu prea ştiu ce vrei să faci.
Bunătăţile întinse pe masă au deschis apetitul
tânărului artist. Mica gustare s-a întins cale de vreo două
ore, într-o atmosferă adolescentină. Totul era gustos
50

pregătit, dar sub cupola sanctuarului artei, se acoperea


cu un iz de romantism, negustat încă de cei doi copii
îndrăgostiţi.
- Gata! Cred că ziua de azi e ratată pentru artă! Să
mă întind puţin...am mâncat ca un porc! Să trăiască
bunica!
Nick se întinse pe canapeaua îngustă, ce-i servea lui
Paul pentru clipele de odihnă. Ella se aciuă lângă
canapea în genunchi şi începu să mângâie obrajii lui
Nick, sărutându-l, din când în când, pe gură. Nick sta
nemişcat, savurând, precum un motan, mângâierile
stăpânului. La un moment dat deschise ochii, privi
îndelung chipul drag, îi trecu mâinile prin păr şi se săltă
spre gura ispititoare. Un sărut lung puse capăt acestei
scene de intimitate nevinovată. Sări brusc şi, fără a
scoate vreun cuvânt, se duse spre grămada de lut. Îşi
scoase cămaşa şi se apucă de frământat.
- De ce ai sărit ca ars, Nick? M-ai speriat!
- În clipa în care te-am privit şi sărutat, am
descoperit ceva ascuns în interiorul tău, ceva fără de
care nu aş fi ştiut cum să-ţi fac chipul. A fost ca o
revelaţie de care trebuie să profit. Ai să fii mulţumită!
- Tu eşti puţin nebun, nu?! Am auzit că toţi artiştii
suferă de puţină nebunie. Auzi, tu, să mă săruţi cum m-
ai sărutat şi apoi să mă dai la o parte pentru o grămadă
de lut!? Acum eu ce trebuie să fac pentru a-ţi poza?
Trebuie să mă dezbrac?
- De ce să te dezbraci?! Doar n-am de gând să-ţi fac
fundul!? Capul tău mă interesează şi ce am citit eu în
sufletul tău. Cred că am să te port în mine toată viaţa!
51

- Şi vrei să spui că picioarele mele nu te interesează


de loc?!
- Ba da! Mă interesează totul, dar vorba lui
Mândruţescu, la o fată mă interesează în primul rând
frumuseţea capului, a chipului, pe care, dacă ştii,
descoperi şi frumuseţea sufletului, bogăţia lui. Ella,
aşează-te pe canapea, cât mai comod, şi relaxează-te! E
foarte important! Să nu încerci să pozezi ca la fotograf.
Gândeşte-te la ceva plăcut, odihnitor. Să nu te apropii de
mine ca să vezi cum iese! Dacă vrei să te mişti puţin, să
te plimbi numai prin faţa mea, şi la distanţă! De acum
încolo nu mai avem ce trăncăni! Data viitoare am să
aduc un radio, să ascultăm muzică.
Ella se aşeză cât putu de confortabil pe canapeaua
îngustă şi tare şi-l ţintui pe Nick cu privirea şi zâmbetu-i
inegalabil. Îi plăcea să-l privească, îi plăcea faptul că
erau singuri, şi nu oriunde - într-un atelier de sculptură,
un loc sacru pentru artiştii plastici care se perindau pe
acolo. Artişti plastici! Ce frumos sunau aceste două
cuvinte! Le descoperise prin Nick, iar acum încerca să
se umple de adevăratul lor înţeles. Începea să-i placă
acest loc.
Atelierul era încăpător, prevăzut cu un luminator în
tavan, cu tot felul de reflectoare, cu un mic birou, o
masă de lucru, un şevalet, şi mai nou, un stativ trepied,
înalt, cu placă turnantă, adus special pentru modelaj.
Pereţii erau plini de tablouri şi postere. De-a lungul
unuia dintre pereţi se aflau etajere şi rafturi, pline cu
scule. Ce nu avea Domnul Paul?! Seturi mari de dălţi,
ciocane, pile, instrumente de găurit, de tăiat, de şlefuit,
toate într-o ordine perfectă, ordine care te obliga să pui
52

totul la locul său. Materialele de lucru erau ţinute


separat, într-un şopron improvizat. Puteai găsi blocuri
de marmură, butuci, scânduri, bronz, aluminiu, saci cu
ipsos. În mijlocul atelierului, un chepeng permitea
accesul într-un mic beci, unde era păstrat lutul. Într-un
colţ, mascată de un paravan, se afla o chiuvetă mare, o
oglindă, un dulăpior şi un cuier de perete. Calitatea
săpunului, a ustensilelor de bărbierit, a prosoapelor, te
făceau să înţelegi ce fel de om era Domnul Paul.
Curăţenia şi ordinea desăvârşită, aveau să lase o
amprentă de neşters în viaţa viitorului sculptor. Peste
ani, atelierul său personal, avea să semene cu acest prim
lăcaş de creaţie, în care ordinea, dotarea şi abundenţa
materialelor de lucru, stârneau invidia confraţilor. Da,
pentru Nick, atelierul Domnului Paul era o lume, o lume
nouă, în care pionerul se mişca încrezător, dar cu o
profundă emoţie.
Cu toată vârsta fragedă, Nick se angaja cu toată
fiinţa pe drumul destinului său, care, parcă-l mâna din
spate. Era elementul care l-a cucerit pe Ţârulescu şi l-a
convins pe Paul. Şi pentru Ella atelierul reprezenta o
lume nouă, lume în care făcea primii paşi, lumea
intimităţii. Uşa atelierului o despărţea de lumea în care
crescuse şi de care fugea pentru a se elibera de ceea ce
credea că este un stigmat, copilăria. Aici se putea rupe
de toţi care o înconjurau cu o dragoste obositoare, de
toate regulile aspre care încadrau oamenii după vârstă.
Simţise fiorul atracţiei pentru un băiat, atracţie pe care o
definea a fi marea dragoste şi pe care ar fi dorit s-o
trăiască din plin, împotriva dogmelor. Era mai mică cu
doi ani decât Nick, dar în această direcţie sărise, fără să-
53

şi dea seama, peste ştacheta vârstei celui care-i furase


inima. Era plină de iniţiativă, făcându-l pe Nick să se
simtă, adesea, stânjenit. Sorbindu-l din ochi pe cel care
se agita frământând lutul, după un anumit ritual, lutul
proaspăt şi ascultător, Ella hoinărea cu imaginaţia până
hăt departe, într-un viitor de basm, alături de
neasemuitul ei prinţ-artist.
La un moment dat, ţâşni din poziţia incomodă de pe
canapea şi-l prinse în braţe pe artistul cufundat, până la
coate, în lut. Îi întoarse capul şi-l sărută cu nesaţ. Prins
pe picior greşit, Nick se lăsă în voia sărutărilor şi intră
în hora mângâierilor, uitând de lutul de pe mâini. Când
se desprinse din braţele ei pentru a trage o gură de aer,
un hohot de râs răsună în atelier, spre nedumerirea
frumoasei copile. Nick o trase pe Ella după paravan şi o
propti în faţa oglinzii. De data aceasta râsul fu lansat în
duet, întrerupt, din când în când, doar de sărutări.
- Tu eşti ludă! Acum va trebui să te speli cu apă rece
şi să-ţi usuci bluza. Doamne, ce-i în capul tău! Tu spală-
te, iar eu mă apuc de lucru. Gata cu prostiile!
- Nick, ştii ce mi-ar place să fiu acum? Lutul cu care
lucrezi...tu, să mă mângâi, iar eu, să mă las în voia
mâinilor tale. Aşa nu m-ai mai trimite să mă spăl.
Ella îşi scoase bluza, o clăti cu apă rece şi o întinse
pe paravan. Cu capul avu mai mult de lucru. Părul era
încâlcit, iar apa rece, cu tot săpunul de calitate, nu
reuşea să cureţe lutul lăsat de mângâieri. Găsi în
dulăpior un pieptene cu care-şi aranjă părul, drept. Nu-i
stătea rău nici aşa. Se înfăşură într-un prosop mare şi-şi
făcu apariţia de după paravan.
54

- Ai reuşit? Bravo! Acum aşează-te cuminte pe


canapea şi dă-mi pace! Te rog!
Între timp, Nick reuşise să aşeze pe stativul de lucru
o masă suficientă de lut, care să-i permită să realizeze
ronde-bosse-ul visat. Cu toate că avea o placă turnantă,
Nick era cel care se învârtea în jurul lutului, căutând să-i
dea, cu ajutorul mâinilor, forma primară. Lucra
precipitat, se depărta, se apleca, se înălţa, desprindea cu
hotărâre bucăţi de lut pe care le arunca pe masa de
lucru. Era operaţia de degroşare a formei primare, de
stabilire a dimensiunilor, a proporţiilor. Privirile lui se
concentrau numai asupra formei care lua viaţă. Nimic
din jur nu-l mai putea distrage. Actul creaţiei era în
plină desfăşurare. Mulţumit de rezultatul obţinut, se
depărtă la vreo trei metri şi-şi încruntă privirea. Făcu un
tur în jurul lucrării şi scoase un oftat de uşurare. Era
bine! Foarte bine! Pe stativ trona un fel de cap stilizat,
care în mintea lui prindea, încet-încet, chipul modelului,
în cea mai clasică formă a portretului.
- Bravo, maestre! De acum încolo nu-mi rămâne
decât să mă joc. Ella, treaba merge grozav! Nu-mi
rămâne decât să te fotografiez cu ochii şi mintea şi să-ţi
transpun chipul în spaţiu. Hei! Tu, nu mă asculţi?! Tu,
dormi?!
Ella aţipise într-adevăr. Prosopul alunecase de pe
corpul relaxat lăsând la vedere un sân fraged, destul de
necopt încă. Nick se apropie de canapea, îngenunche, şi
sărută cu tandreţe forma ispititoare. Aranjă cu grijă
prosopul şi se retrase spre stativ. Un fior necunoscut,
încă, îl străbătu. Era ceva sublim, greu de definit în
cuvinte. Se duse la raftul cu scule şi-şi alese câteva
55

spatule din lemn. Simţea că nu mai are nevoie de


altceva. Cu un ochi la chipul adormit al modelului, cu
celălalt la mogâldeaţa de lut, micul chirurg începu,
tremurând de emoţie, operaţia estetică. Cu o mică
spatulă în mâna dreaptă, cu degetele mâinii stângi
mângâind continuu masa de lut, apăsând, decupând,
lustruind, maestrul în devenire, dădea viaţă lutului.
Jocul cu spaţiul începuse. Nick avea în el un sâmbure de
geniu. Nu luase nici un fel de lecţii în domeniu, nu
răsfoise tratate. El ştia, pur şi simplu! Intra în lut fără să
depăşească niciodată adâncimea imaginii fixate în
creier, dând viaţă chipului propus în ansamblu, nu pe
bucăţi. Prelucra chipul în totalitatea sa, fără a se opri la
un element anume pentru a-l termina. Pentru cineva
care-l urmărea în timpul lucrului, devenea fascinant să
vadă apariţia chipului în ansamblu. Mâinile lui alergau
în jurul capului modelat ca într-o operaţie de
decopertare a unei lucrări cunoscute, cu grija
arheologului pentru comoara ce urma a fi dată la iveală.
Lucrul înainta relativ încet, pentru un observator
neavizat, dar într-un ritm inimaginabil, pentru o creaţie
care avea să prindă forma finală după nici opt ore de
”joacă”.
Când soarele încetă să mai ofere condiţii de lumină,
Nick aprinse câteva reflectoare. Lumina puternică o
trezi pe Ella care sări speriată de pe canapea.
- Ce s-a întâmplat, Nick?! Am adormit?!
- Da, frumosul meu model! Du-te şi îmbracă-ţi
bluza, să nu vină cineva pe aici. E târziu, e seară! Eu am
terminat! Trebuie să te duc acasă! Să vedem ce
minciună tragem...
56

Ameţită, Ella o zbughi după paravan, fără să arunce


măcar o privire chipului său din lut. Nick dădu din cap a
lehamite, dar, contrar firii, înghiţi în sec. Ella veni tiptil
în spatele lui şi-şi aţinti privirea asupra lucrării.
- Ce-i asta, Nick?! Asta sunt eu! Mă văd mai bine
decât în oglindă! Doamne! Sunt eu!
- Îţi place?
- Eşti formidabil! N-am crezut că este posibil aşa
ceva! Vezi de ce Ţârulescu spune că eşti un copil
minune? Nick, te iubesc atât de mult! Vreau să rămânem
toată viaţa împreună. Îmi promiţi?
- Am s-o dau s-o ardă şi am să ţi-o dăruiesc. Când
voi fi un mare maestru, ai să fii mândră că ai un portret
făcut de mine. Da, acuma ştiu că am să fiu mare! Hai să
fugim, că iese cu scântei. E târziu, ora zece!
Fuga lor a fost de fapt o plimbare. Când au ajuns
acasă la Ella, temerile lui Nick s-au adeverit. Domnul
Széles, contrar obiceiului, a ridicat tonul ameninţător.
Pentru Ella a fost o surpriză şi a rămas dezorientată. N-a
mai îndrăznit să-i sară de gât şi să-l ia cu „apuca drága”.
- Cum poţi veni la ora asta?! Cum ai putut lipsi de la
şcoală?! Unde aţi fost toată ziua?!
- Lasă-mă, te rog, să-ţi explic. Dacă strigi la mine
mă sperii şi nu pot să vorbesc. Am fost la atelierul
Domnului Paul. Nick mi-a făcut portretul şi l-a terminat
abia acum. Ai să vezi, este foarte reuşit!
- Şi, domnul Paul, ăsta, cum de vă lasă să vă faceţi
de cap la el în atelier?! El nu lucrează?! Voi nu-l
deranjaţi?!
- Nu, că el avea altă treabă în oraş.
57

- Cum?! Vă lasă acolo singuri?! Asta-i culmea!


Mâine voi avea o discuţie serioasă cu el şi cu profesorul
Ţârulescu. Ce fel de şcoală e asta?!
- Şcoala e bună, numai că vor să mă exmatriculeze,
din cauza lui taică-meu. Dacă se întâmplă asta, n-o să
mai pot merge la facultate. Trebuie să învăţ meserie şi
fără şcoală!
- Dar ce este cu tatăl tău, Nick?
- În 1943 a plecat cu armata germană şi a rămas în
Germania, după ce a stat prizonier într-un lagăr din
Franţa.
- Da, înţeleg...şi ce aţi făcut voi în atelier singuri?
- Ella a stat pe canapea, iar eu am lucrat la portret. A
mai rămas să ducem lutul la ars, şi gata!
- Măi copii, voi mă credeţi chiar atât de naiv?!
- Dacă vreţi, mergem acum şi vă convingeţi. E
aproape...
- E cam târziu, dar merită să clarificăm lucrurile.
Haideţi!
Drumul spre atelier a fost străbătut într-o tăcere
deplină. Fiecare era frământat de cele petrecute,
bineînţeles, fiecare din punctul său de vedere. Cel mai
stânjenit era domnul Széles. Cum am putut să cad în
capcana acestui joc de copii?! Până la urmă o să-mi
demonstreze că ei au dreptate... Ajunşi la atelier, Nick
aprinse luminile, scoase cu grijă pânza de sac umedă,
care acoperea lucrarea, şi se dădu la o parte. Domnul
Széles rămase mut. Copiii aceştia nu minţiseră. În faţa
lui, de pe trepiedul de lucru, îi zâmbea chipul de înger al
copilului său. Era buimăcit. Cine era artistul care reuşise
să surprindă nu numai chipul minunat al copilei sale,
58

dar şi ceva atât de specific sufletului ei, ceva ce numai


un părinte putea să cunoască?! Era ea, fetiţa lui dragă, în
toată splendoarea ei.
- Ei, vă place? Seamănă?
- Nick, cine a făcut lucrarea, sau cine te-a ajutat?
Domnul Paul, cumva?! Vreau să-l cunosc!
- Nu m-a ajutat nimeni! In primul rând, Domnul
Paul, nu este portretist, iar în al doilea rând, el nici n-o
cunoaşte pe Ella. Un portret nu este o fotografie bună,
Domnule! Un portret este mult mai mult! Un portret
este sufletul modelului studiat. Fără suflet, portretul
rămâne doar o fotografie plată! Nu, Domnule, eu nu am
nevoie să fiu ajutat!
- De când lucrezi la acest portret?
- De azi, de dimineaţă.
- Cum, asta aţi făcut voi astăzi?!
- Da, asta am făcut!
- Nick, când va fi gata, vreau să cumpăr lucrarea,
vreau să spun, portretul. Poţi fixa orice preţ! Sunt
impresionat, te felicit, şi-mi cer scuze pentru ieşirea
mea. Altădată, să-mi spuneţi şi mie când mai planificaţi
o ”prostie” ca asta.
- Nu trebuie s-o cumpăraţi, Domnule, lucrarea este
deja a lui Ella. Mă bucur că vă place!
- Sunt copleşit! Acum, hai să te ducem acasă pe tine,
Nick! Poate că trebuie să le explic această întârziere. Or
fi îngrijoraţi.
- Nu, nu trebuie. Ai mei ştiu că lucrez la atelier, şi
chiar dacă nu le place, nu au ce face! Ei ştiu că nu fac
prostii şi asta le ajunge.
- Bine, atunci, hai să mergem! E al naibii de târziu!
59

7
După o seară petrecută burlăceşte, cei doi prieteni se
îndreptară agale înspre atelier. Se apropia miezul nopţii
şi erau siguri că cei doi îndrăgostiţi, artistul şi muza,
visau fiecare în patul său, savurând din plin binefacerile
vârstei.
- Tu crezi că Nicolae al nostru s-a ţinut de treabă,
aşa cum ne-a promis?
- Profesore, nu ştiu ce să spun...Eu am mare
încredere în puştiul ăsta şi în talentul lui, dar, dar mă
întreb dacă e înţelept din partea mea să-i las singuri în
atelier. Tare-s curios s-o cunosc pe micuţa atletă. Se pare
că Nicolae e prins de sentimente încă necunoscute de el
şi, mi-e teamă să nu facă vreo prostie!?
- Ce prostie, omule?! Dacă în Nicolae clocoteşte
adolescentul, Ella este categoric, încă, un copil.
- Că bine zici, încă! Dar poate şti cineva unde se
găseşte pragul acestui ”încă”?! Ar fi teribil să fiu părtaş
la o prostie prematură şi să fiu nevoit să mă explic în
faţa părinţilor. Tu îţi dai seama ce dandana ar putea să
iasă?
- Nu te mai gândi la prostii! Nicolae e el zvăpăiat,
dar ascunde în el o mare capacitate de discernământ
care-l apără de multe izbucniri necugetate. Băiatul are
probleme în familie, s-ar putea să aibă probleme şi cu
dobitocii de la şcoală, dar, e suficient să discuţi puţin cu
el, ca să vezi maturitatea cu care se gândeşte la viitorul
lui. E hotărât să răzbată, cu orice chip, în lumea artei. E
convins că are un viitor strălucit şi nu dă prea mult pe
şcoala ca atare. Chiar dacă va avea probleme cu
60

şcolarizarea, eu cred în viitorul lui, în imensul talent şi,


sunt convins că va ajunge un mare artist, chiar şi
autodidact. Nu va fi primul caz în lumea artei. Da, eu
cred în el!
- Totuşi, trebuie să fim mai atenţi cu aceşti copii!
Ajunşi la atelier, mentorii îngrijoraţi, se opriră în
faţa stativului pe care, ceva nedefinit, era acoperit cu un
sac umed. Paul se uită întrebător la profesor şi cu grijă
de profesionist, întinse mâinile spre pânza protectoare.
Îşi retrase mâinile precipitat şi se uită iar la Ţârulescu.
- Tu crezi că putem încălca această intimitate?!
Oare Nicolae nu va exploda în faţa acestei curiozităţi
nestăpânite? Ce zici? Tu îl cunoşti mai bine...
- Las’ pe mine! Nu e prima oară când îmi asum
riscul unui sac de antrenament. Dă-i drumul!
Paul ridică cu mare grijă sacul umed şi se dădu la o
parte buimac.
- Tu vezi ceea ce văd eu?!
- Se pare că vedem amândoi un nou pas spre culmile
gloriei. Într-o singură zi, acest copil a lăsat pe masa de
lucru un portret de toată splendoarea! Când ai s-o
cunoşti pe micuţa lui muză, ai să rămâi cu gura căscată.
Nu mi-a fost dat de prea multe ori să văd un portret atât
de viu! Mă întreb dacă într-adevăr, acest copil, mai are
nevoie de profesori, de facultate!? Mă înspăimânt la
gândul că un copil copleşit de atâta forţă, ar putea să
capoteze din prea mult talent. Cine poate călăuzi o astfel
de fiinţă?! Poate, doar destinul!?
- Şi totuşi, Nicolae trebuie să meargă la facultate.
Fără maeştri în jurul lui, fără competiţie, poate capota
uşor, bazându-se doar pe talent şi pe dârzenie. Băiatul
61

ăsta trebuie încurajat, dar nu adulat! Are o fire


năbădăioasă şi, în vremurile noi pe care le trăim, poate
uşor deveni victimă din erou. Trebuie să-l facem să
devină mai maleabil, mai diplomat. Aici, profesore,
rolul tău va fi mai important. Eu va trebui să-l introduc
în sculptura cioplită, să-l fac să înţeleagă lemnul şi
piatra, să le iubească! Am să-l dau pe mâna cioplitorilor
de la cimitir. O să aibă ce învăţa!
Dimineaţa i-a prins pe cei doi prieteni învârtindu-se
în jurul capului de lut, admirându-l, căutând ceva de
care să se lege, pentru a mai potoli avântul de nestăvilit
al micului artist.
- Şi acum ce facem? Îi spunem că i-am văzut opera,
sau aşteptăm să ne invite el?
- Eu zic să-i spunem. Cu Nicolae nu e cazul să
riscăm un joc ascuns. Am de gând să-l iau cu mine în
atelierul de la şcoală şi, şi-oi vedea cum am să mă
descurc. E totuşi mai matur decât credem şi e bine să-l
tratăm ca atare. Hai să plecăm, că ne aşteaptă o zi grea.
Poate că diseară ne vedem cu toţii aici, dacă la şcoală nu
iese cu scântei.
N-au ieşit nici un fel de scântei. Ţârulescu l-a
ademenit în micul său atelier şi, fără nici un fel de
ocolişuri, l-a luat în braţe şi l-a sărutat părinteşte.
- Eşti mare, măi Nicolae! Eşti mare! Am fost aseară
cu Paul la atelier şi ţi-am văzut lucrarea. De unde,
dracu, ai învăţat să lucrezi?! Că de la noi, în nici un caz!
Ne simţim atât de mici, maestre, în preajma ta, încât nu
mai îndrăznim să-ţi dăm sfaturi. Nicolae, dragul meu, tu
trebuie să studiezi, tu trebuie să te învârţi pe lângă
62

adevăraţi maeştri, tu trebuie să mergi la facultate, cu


orice preţ!
- Şi cu maică-mea ce mă fac? Ea ţine morţiş să mă
vadă arhitect. Nici nu vrea să audă de pictură sau
sculptură. Zice, săraca, că nu-i trebuie un vagabond în
familie. Oricum, eu nu am ce căuta la arhitectură! Mai
bine mă fac cioplitor la cimitir, că şi aşa, Domnul Paul
vrea să mă ducă acolo!?
- Nu, Nicolae, Paul nu vrea să te facă cioplitor. El
este îndrăgostit de talentul tău şi crede că este timpul să
cunoşti şi alte materiale şi tehnici de lucru, care fac
parte din viaţa unui sculptor. Pe Paul te poţi baza! El
este primul care recunoaşte că personal nu prea are ce să
te înveţe, dar are avantajul omului care a parcurs toate
aceste etape şi are mare încredere în viitorul tău. Cu
arhitectura mai ai destul timp, şi mama ta la fel.
Important e să mai rezişti încă doi ani la liceu şi să nu te
iei la trântă cu nenorociţii ăştia. Acum e în toi procesul
de racolare a elementelor de vârf la învăţătură într-o
organizaţie de tineret subordonată direct partidului
comunist. Este o perioadă grea pentru toată lumea. Toţi
neisprăviţii sunt activişti de partid, în capul lor
domneşte haosul, iar modul de lucru, nimereala. Da,
nimereala! Nu au principii, nu au crez, au doar o mare
doză de îndoctrinare şi, cum e şi firesc, oportunism. În
România a început ciolaniada şi numai Dumnezeu ştie
cum se va termina. Trebuie rezistat cu orice preţ
deoarece aşa ceva nu poate dura mult şi nici nu cred că
Apusul va permite asta. Dacă te vor chema la
organizaţia de tineret, va trebui să accepţi! Ăştia sunt
festivişti, au nevoie de mâzgălitori.!
63

- Dom’ Profesor, ăştia nu ştiu ce vor! Pe sor-mea au


chemat-o pentru că-i premiantă de când s-a născut şi au
băgat-o direct în organizaţie, în UTM. Nici n-au
întrebat-o de tata!? Pe mine m-au frecat pe toate feţele
de parcă eu am plecat cu armata germană! M-au făcut
fiu de fascist, element periculos pentru noua societate,
mincinos. Când am auzit asta m-am înfuriat şi i-am
înjurat de mamă. Auzi, la ei, cretinii, mincinos!? Cică
taică-meu a încercat să intre pe şest în România şi eu nu
vreau să recunosc că a luat legătura cu noi. Un idiot mi-
a spus că tata ne-a lăsat în România ca să poată face
spionaj cu ajutorul nostru. Ce ştiu ei?! De dorul casei,
tata s-a lăsat de băutură, şi ne-a scris o serie de scrisori
din care reiese că a fost mult mai român decât neamţ!
Ce n-aş da să-l văd venind înapoi! Tata a fost un om
grozav şi numai cicălelile lui maică-mea l-au făcut să
plece cu nemţii. Sigur că e o prostie că s-a apucat de
băutură, dar cine poate şti ce voia el să stingă?! Dacă l-
aţi fi auzit cântând la orgă la biserică! Eu ştiu că n-am să
am nevoie de băutură! Cel mai grozav drog pentru mine
va fi sculptura! Nu, nu! Numai băutură, nu! Vreau să fiu
lucid în ceea ce voi face şi am de gând să fac multe!
Săraca maică-mea, se teme să nu ajung printre artişti!
Pentru ea artiştii, şi în general cei dotaţi prea mult de la
natură, ajung toţi nişte declasaţi!? Ea trăieşte în altă
lume şi sunt convins că mă iubeşte mult, dar nu mă pot
lăsa sufocat de o astfel de dragoste. Ce s-ar alege din
ceea ce mi-a dăruit natura, sau Dumnezeu, cum spune
ea?! Uitaţi-vă la Mândruţescu! Ăsta era băiat de dat
afară din şcoală?! Idioţii!
64

- Puţin spus! Mândruţescu e un caz tipic şi nu


singurul. Uite ce au făcut cu Gusti şi cu Miron!
Nemernicii vor să ne arate ce ne aşteaptă dacă nu ne
supunem. Da, dragul meu, de dragul talentului tău,
trebuie să fii diplomat, să-ţi aperi viitorul. Lasă-i să
vorbească şi în nici un caz nu te pişa contra vântului!
Eu, cât voi rezista, voi fi alături de tine! Mai ai doi ani şi
schimbi mediul. La examenul de la facultate trebuie să
fii strălucitor, şi nu la orice facultate, la Arte Frumoase!
Nu ai ce căuta la arhitectură! Poţi capota uşor şi irosi tot
ce e mai frumos în tine!
- Dacă ar gândi şi maică-mea la fel, ar fi grozav!
- Nu te pune acuma cu ea, până atunci mai sunt doi
ani, iar în doi ani se pot întâmpla multe. Bine! Ne
vedem la atelier, mai pe seară.
Ţârulescu era un sentimental, un artist, un boem, dar
mai presus, un suflet nobil şi un înţelept. Pentru Nick,
Dom’ Profesor era un prieten, dar şi un adevărat tată. La
şaptesprezece ani neîmpliniţi, Nick avea nevoie de
prieteni, dar şi de o dragoste paternă. El, repezitul,
încuiatul, începea să simtă nevoia comunicării. Aşa şi-a
deschis sufletul în faţa lui Ella, aşa s-a apropiat de mine,
aşa l-a îndrăgit pe Ţârulescu. Puţini au fost aceia care au
cunoscut durerile care îl măcinau, dureri care plecau din
fragedă copilărie.
Urmărea cu jind viaţa din familia Széles, o familie
unită, în ciuda necazului care plutea ca un nor
permanent peste bucuria vieţii, dar care nu altera cu
nimic legăturile trainice, bazate pe dragoste reciprocă.
Un handicap congenital alterase ţinuta coloanei
vertebrale a primului copil, o soră cu doi ani mai mare
65

decât Ella, fără a-i afecta însă seninătatea chipului şi


structura sufletului. Un copil inteligent, studios,
îndrăgostită de muzica clasică şi de pianul cu care-şi
împărţea timpul şi durerile, bine disimulate. Nick era
impresionat de atmosfera de normalitate familială care
domnea în această conjunctură frustrată de normalitate.
O familie unită, fără nici un fel de artificii dictate de
circumstanţe. De când cu portretul lui Ella, Domnul
Széles l-a adoptat, într-un fel, pe tânărul artist, Nick
devenind un obişnuit al casei. O aducea pe Ella de la
antrenamente, rămânea la cină, petrecea ore întregi cu
fetele în grădina din spatele casei, desena, spre
satisfacţia doamnei Széles. Emmy, de vârsta lui Nick,
organiza seri muzicale, delectându-i pe invitaţi cu mici
piese de Chopin, Mozart sau Bach. Bach ocupa un loc
important în repertoriul ei, dar avea darul să-l trimită pe
Nick în lumea copilăriei, într-o biserică romano-
catolică, unde, tatăl său înălţa spre cer sunetele orgii. În
astfel de clipe devenea tăcut, absent la ceea ce se
întâmpla în jurul lui, stârnind adesea nedumerire.
Din când în când, doamna Széles organiza mici
petreceri pentru fetiţele ei, când printre invitaţi se mai
nimereau şi elevi mai răsăriţi, care dau o notă mai aparte
acestor întruniri, supravegheate cu stricteţe de părinţi.
Printre ei mă număram şi eu. La acea vreme, aceste
”joururi”, aveau menirea, pe lângă aceea a distracţiei, de
a ne pregăti pentru intrarea în societate, cu tot ce
presupunea ea. Învăţam din mers să ne comportăm
civilizat! Se mânca bine, se dansa, se făceau audiţii, se
organizau jocuri de societate. Astăzi, răscolind amintiri,
pot spune, cu mâna pe inimă, că era bine! În astfel de
66

împrejurări, Emmy părăsea carapacea complexului de


care suferea în tăcere şi se antrena într-un comportament
normal, glumind, dansând, sau participând cu succes la
jocuri. Cum noi doi ne înţelegeam foarte bine, fără să
vreau, ajungeam confidentul ei în probleme care,
adesea, mă puneau în încurcătură.
- Când mă duci şi pe mine la atelier, la Nick?
- Păi, de ce nu mergi cu Ella?! Ea e muza artistului
care comandă acolo!
- Ella e un copil şi crede că e îndrăgostită. Nu vreau
s-o supăr, dar Nick e prea mare pentru ea! Nu crezi?!
- Emmy dragă, ăştia doi sunt un cuplu formidabil, îl
ştie tot oraşul şi, nu cred că ar fi bine să te bagi pe fir,
dacă asta intenţionezi. Să ştii că Nick ţine foarte mult la
Ella şi o şi spune în gura mare! Doar nu vrei să-mi spui
că-ţi place Nick?!
- De ce? Crezi că eu nu pot să mă îndrăgostesc?!
Nick e artist, eu am preocupări artistice, suntem de
aceeaşi vârstă. De ce n-ar fi posibil?! Hai, spune! M-am
săturat să tot stau deoparte! M-ai convins cât de prieten
îmi eşti! Să ştii că pot să mă apropii de Nick şi fără
ajutorul tău!
- Emmy, scumpă, nu uita că eu l-am dus pe Nick la
antrenamentele lui Ella, eu i-am prezentat-o şi, amândoi
mă consideră prietenul lor cel mai apropiat. Cum aş
putea să mă amestec într-o treabă care nu va aduce
nimic bun?! Eu zic s-o laşi baltă, până nu se împut
lucrurile. E mai bine şi pentru Ella, şi pentru tine!
Astfel de abordări au mai avut loc şi, pentru a le
evita, am încetat să mai apar, sub diferite pretexte, în
casa celor două surori. Oricum, a fost o mare surpriză
67

pentru mine să descopăr această latură ascunsă a firii lui


Emmy. Lucrurile nu s-au oprit aici. Emmy nu s-a
mulţumit doar cu vorbe. A tras-o de limbă pe Ella, a
aflat programul lui Nick, l-a pândit, şi s-a înfiinţat la
atelier.
- Ce-i cu tine Emmy, pe aici?!
- Ce să fie?! M-am gândit să văd unde lucrezi şi să
putem sta şi noi de vorbă între patru ochi. Te supără că
am venit?!
- Nu mă supără, dar mă miră. Aici îmi place să fiu
singur, lucru pe care-l respectă chiar şi Domnul Paul.
Numai aşa pot să lucrez!
- Şi când vine Ella, nu te deranjează?!
- Cu Ella e altceva! Ştii bine că noi ne iubim şi, în
plus, ea mă inspiră...
- Hai, că mă faci să râd! Ella e un copil! Ce iubire
poate fi între voi?! Crezi că eu nu te pot iubi?! Sau
poate...
- Poate, ce?
- Poate mă crezi handicapată, cum o fac toţi, dar n-
au curajul să mi-o spună în faţă.
- Nu te-am considerat şi nici nu te voi considera
niciodată handicapată! E bine să-ţi intre asta în cap şi să
nu încerci s-o faci cu mine pe victima! Cu dragostea
însă, mai lasă-mă în pace! Mă descurc şi singur!
- Bine, Nick! Am să plec, dar n-am să te las în pace!
Am şi eu dreptul să lupt pentru mine, nu crezi?!
Emmy se apropie brusc de Nick şi-l sărută pe gură.
Buimăcit, Nick o împinse destul de violent şi sări ca ars
într-o parte. Emmy se dezechilibră şi căzu pe spate.
Speriat, Nick se aplecă deasupra ei şi începu s-o
68

mângâie, cerându-i iertare. Emmy rămase nemişcată,


mimând un leşin. Când deschise ochii, un zâmbet plin
de recunoştinţă îi lumină chipul.
- Nu te speria! O să-mi treacă...nu mă doare nimic.
Nick o săltă de subsuori şi o conduse spre canapea.
Cu o mişcare bruscă, Emmy îl îmbrăţişă şi începu să-l
sărute cu patimă.
- Doamne, cât te iubesc!
Nick îi desfăcu braţele din jurul gâtului, i le întoarse
la spate şi o împinse spre uşă.
- Acuma cară-te de aici şi să nu te mai prind
niciodată că-mi vorbeşti de dragoste, dacă nu vrei să te
fac de râs în faţa Ellei. Şi să-ţi mai spun ceva la plecare
- tu nu eşti handicapată, tu eşti ludă!
A doua zi, Nick m-a căutat într-o recreaţie şi mi-a
relatat totul, făcând haz de necaz.
- Dacă află Ella, o omoară! Ea ţine foarte mult la
Emmy şi o cocoloşeşte, tocmai din cauza handicapului,
dar aşa ceva, sunt sigur că nu va înghiţi. Îţi dai seama ce
ar ieşi în familia aia? Doamne, nici nu-mi vine să mă
mai duc pe la ei! Şi ce bine mergeau toate! Vezi să nu
sufli nici o vorbă!
- Nu, Nick, dar să ştii că Emmy mi-a cerut ajutorul
pentru a ajunge la tine. Am dezamăgit-o, dar am şi
încetat să-i mai vizitez. Sub aparenta ei blândeţe, se
ascunde o revoltată, care nu se împacă cu ce i-a hărăzit
soarta. E clar că între cele două surori nu va mai fi
niciodată o pace adevărată! Nu te invidiez, bătrâne!

8
69

Vara lui ’49, atât de plină de satisfacţii pentru Nick,


anunţa o toamnă marcată de întrebări pentru cei din
seria mea. În aceeaşi oală se afla şi sora lui, Anna. N-o
cunoşteam decât din vedere, de la Nick ştiam că e
premiantă înrăită, iar din gura lumii că-i o încuiată, cu
educaţie de Notre-Dame. Nick nu prea era darnic cu
detalii despre familia lui, iar eu, prea puţin curios.
Întrebările noastre se legau de viitor. O puternică
propagandă era făcută în favoarea continuării studiilor şi
a alegerii, cu precădere a specialităţilor tehnice. Părinţi
şi copii, întorceau pe toate feţele şansele de a intra la
facultate, uitând, deseori, de problema posibilităţilor
materiale reale. Cu o forţă epidemică, cuvântul inginer
punea stăpânire, promiţând vrute şi nevrute. Cu toată
strâmtoarea în care ne scăldam, ideea cu Politehnica le-a
surâs şi alor mei.
Mă descurcam destul de bine cu matematica şi, mai
mult decât bine, cu fizica şi chimia. Profesori ca Musta
şi Oşorhan, ne-au netezit la mulţi drumul spre facultăţile
tehnice. Oşorhan a fost un geniu în pregătirea la chimie
şi fizică. Inginer chimist, de profesie, întors de pe
câmpul de luptă, prizonier şi evadat, îngrozit de ororile
războiului, s-a îndreptat înspre învăţământ, dăruind
talentul său pedagogic înnăscut şi dragostea de viaţă,
copiilor. Găsind o dotaţie deosebită în laboratoarele
liceului, Oşorhan, cel mai temut, dar, şi cel mai iubit
profesor, a organizat viaţa noastră în aşa fel, încât, în
scurt timp, ne-a cucerit pentru experiment. A organizat
un mic cerc de ”cercetare” în care a cooptat zece
”elemente” din seria mea. Petreceam timpul liber
jucându-ne în laborator alături de minunatul zbir al
70

liceului. Alături de el încercam să pătrundem tainele


vieţii, dând lecţiilor teoretice, un sens practic, prin
experimentul de laborator. Rezultatul a fost pe măsura
mentorului. Toţi cei zece aleşi, aveam să trecem pragul
mult râvnitei politehnici, fără pregătiri speciale, fără
meditaţii. Aşa m-a ”ajutat” Oşorhan, fără să bănuiască
măcar, să scap de visul adolescenţei mele, acela de a
îmbrăţişa cariera literară. Era un vis ascuns, bine păstrat,
doar pentru mine. Eram prea sărac ca să nu fiu dominat
de pragmatism.
Scriam pe ascuns, rupeam ziua ceea ce scriam
noaptea, complexat de prietenia cu Titus, un copil
genial, născut pentru literatură. Eram un auditor ideal
pentru el. Ştiam să ascult, ştiam să comentez, să-l admir,
să-l adulez. Serile petrecute în mansarda lui de pe strada
Castanilor, m-au făcut să înţeleg deosebirea dintre a dori
să faci ceva şi, capacitatea înnăscută de a face acel ceva.
Întâmplarea, sau mai bine zis, soarta, a vrut ca şi
Anna să gândească tot pragmatic şi să aleagă şi ea
politehnica. Aveam să ne întâlnim la poarta aceluiaşi
institut, în capitala Banatului. Am plecat zece plus una
elevi şi ne-am întors, cu toţii, studenţi-ingineri. Pe Nick
l-a pufnit râsul.
- Ai să fii coleg cu sor-mea! E drăguţă, e deşteaptă,
prea deşteaptă pentru mine şi, prea încuiată pentru tine!
Cum să spun?! S-a născut premiantă şi cred că va muri
aşa! Chiar că sunt curios să ştiu cum o să vă înţelegeţi!?
Dacă pentru mine Oşorhan a fost îngerul păzitor
care m-a îndrumat spre o carieră, pentru Nick, a fost un
fel de tartor.
71

- Măi, Krüger, măi! Într-un timp record ai reuşit să


aduni o colecţie de doiuri şi treiuri şi nu dai nici un
semn că vrei să scapi de corigenţă!? Cu aşa interes ai să
repeţi şi anul şi nu te scapă nici un Ţârulescu! Am auzit
că te preocupă arta - pictura, sculptura, că ai fi adeptul
celui mai pur curent realist, că te lasă rece speculaţiile
suprarealiste. Păi ceea ce faci tu este inerent legat de
viaţa reală, de chimie, de fizică. Tu crezi că poţi trăi în
mijlocul realităţii fără s-o poţi înţelege cât de cât?!
- Dom’ Profesor, probabil mi-ar plăcea şi chimia şi
fizica dacă ceea ce facem ar fi mai aproape de
preocupările mele. Tocind tabloul periodic sau,
proprietăţile gazelor nobile, sau anii când au fost
descoperite, nu învăţ nimic despre lut, sau despre lemn,
sau despre piatră. Cu fizica pe care o facem, eu nu învăţ
nimic despre rezistenţa materialelor, despre echilibru.
Eu sunt obsedat de lucruri practice şi nu găsesc
întotdeauna un răspuns. Nu-i uşor să faci o statuie şi să
ştii s-o faci să stea în picioare, aşa cum, nu e uşor să
modelezi ceva din lut şi să ştii să faci să nu crape la
uscare sau la ardere. Eu ce să fac dacă nu pot să învăţ
teorie pură?! Capul meu refuză, pur şi simplu!
- Măi, Krüger, măi! Tu crezi că eu am venit la şcoala
asta ca să chinui copii nevinovaţi? Mie îmi plac copiii,
chiar dacă sunt năbădăioşi, numai să nu fie prost
crescuţi sau, rău intenţionaţi. Tu chiar nu găseşti nimic
interesant la orele mele?! Chiar totul ţi se pare vorbărie
goală?! M-ai luat cu preocupările tale. Bine, dragule!
Facem un târg, un experiment. Tu te apuci să citeşti tot
ce găseşti despre argile, despre marmură, despre ipsos,
şi te prezinţi la o discuţie cu mine, în faţa clasei, o
72

discuţie examen. Dacă îmi demonstrezi că într-adevăr


aceste lucruri te preocupă şi că ai reuşit să însuşeşti ceva
util pentru ”meseria” ta, eu te trec şi la chimie şi la
fizică. Ce zici? Batem palma?
- Batem, dacă îmi daţi ceva material de unde să mă
inspir. Eu nu am timp să caut prin bibliotecă. De abia
îmi ajunge timpul pentru atelier.
- De acord, dar mai adaug ceva în plus - bronzul. E
un material fără de care nu ai să poţi turna statui. Peste
două zile îţi dau ceva materiale, iar tu te prezinţi cu
lecţia făcută peste două săptămâni. S-a făcut?
- Da, s-a făcut! Veniţi într-o zi pe la atelier cu
Domnul Profesor Ţârulescu. S-ar putea să vă placă...
- Am să vin, am să vin, dar să ştii că de examen n-ai
să scapi!
Plecarea mea la facultate nu a întrerupt relaţiile cu
Nick. În timpul vacanţelor, petreceam ore în şir în
atelierul Domnului Paul, sau în atelierul de monumente
funerare al cimitirului. Nick devenea tot mai
comunicativ, uneori, prea matur. Relaţia cu Ella se
consolidase, dar nu şi cu familia Széles. Cel mai
contrariat de mersul evenimentelor era Domnul Széles.
Nu înţelegea schimbarea radicală de atitudine
manifestată de tânărul artist - tonul arogant, refuzul,
aproape nepoliticos la invitaţii, irascibilitatea excesivă.
- Elly, ce se întâmplă cu băiatul acesta?! S-a
întâmplat ceva cu el? S-a întâmplat ceva cu voi?!
Purtarea lui începe să mă enerveze! Ar fi bine să se mai
controleze puţin, dacă mai vrea să mai vină în casa
noastră. Te rog să stai de vorbă cu el şi să lămuriţi
73

lucrurile. Dacă este talentat nu înseamnă că trebuie să


fie şi obraznic...
Ella simţise şi ea această schimbare de atitudine faţă
de familia ei, dar evitase să discute aşa ceva cu Nick,
mulţumindu-se cu clipele ”fericite” pe care le petreceau
împreună. Pentru ea Nick devenea tot mai frumos, tot
mai drăgăstos, tot mai artist. Totuşi, intervenţia
Domnului Széles a pus-o pe gânduri, făcând-o să se
gândească la încordarea care domnea de un timp între
Emmy şi Nick. O iubea pe Emmy şi făcea tot posibilul
să-i intre în voie. Schimbarea pe care o sesizase, o
punea pe seama unui fel de gelozie. Cred că Emmy se
teme că n-am s-o mai iubesc la fel ca până acum, din
cauza lui Nick. Ce prostie! Ce are dragostea mea de
soră cu dragostea mea pentru Nick?! Trebuie să
vorbesc cu ea şi s-o lămuresc. Da, şi mai trebuie să-l
rog şi pe Nick să fie mai drăguţ cu ea şi să nu mai facă
mofturi când este invitat la noi.
Nici lui Nick nu-i făcea plăcere noua atmosferă. La
familia Széles se simţea ca la el acasă şi deodată totul s-
a dus de râpă. Îl mai deranja ceva. Se obişnuise să-i
spună lui Ella tot ce-i trecea prin minte şi acum, ţinea în
secret o tâmpenie care venea să le tulbure liniştea de
paradis cu care se mândreau. Era foarte pornit pe
Emmy, nu se putea abţine de la a o brusca, dar nici nu
îndrăznea să lămurească lucrurile. Emmy înţelegea
perfect situaţia şi profita din plin. De câte ori putea, se
strecura pe lângă Nick şi, cu ochiade conspirative, îi
şoptea la ureche un eşti un prost. Nick încerca din
răsputeri să se abţină dar, uneori, mai trântea şi el în
replică, eşti o nemernică. Ultima lui replică a fost însă
74

mai dură şi a avut efectul picăturii de apă. Eşti o curvă


a venit ca o invitaţie la răzbunare.
Tot ce a mocnit în sufletul lui Emmy ani şi ani, a
ţâşnit stropind cu răutate pe cei din jur. Se săturase de
toate manifestările de bunătate ale celor din jur, de
compasiunea lor, mai mult sau mai puţin mascată, de
prezenţa acestei prinţese a frumuseţii care era Ella,
mucoasa cu aere de femeie.
- Elly dragă, de ce nu-l pui la punct pe neruşinatul
ăsta, pe artistul ăsta închipuit?! Ce-i toată povestea asta
dintre voi?! Tu, nu-ţi dai seama că eşti încă un copil, iar
afurisitul ăsta vrea să profite de tine?! Cum crezi că el
poate fi îndrăgostit de un copil?! Ştii că mi-a făcut şi
mie avansuri? Într-o zi ne-am întâlnit pe stradă, nu ştiu
dacă întâmplător, m-a invitat la atelier şi mi-a propus să-
i pozez goală. Am crezut că-l omor. Când a văzut că nu-
i merge, m-a implorat, în genunchi, să nu-ţi spun nimic,
ca să nu te rănesc. De atunci e un război ascuns între noi
şi văd că nici nu se astâmpără. N-am vrut să-ţi povestesc
nimic, dar purtarea lui, când vine pe la noi, a devenit
insuportabilă. Cred că ar fi bine să-l trimiţi la dracu, ca
să nu ţi-o ia el înainte.
- Taci! Am crezut că suntem nu numai surori, dar şi
prietene. Întotdeauna ai ascuns ura din tine la adresa
mea şi a celor din jur. Nimeni nu este vinovat că te-ai
născut bolnavă! Acum ţi-ai dat arama pe faţă şi nu am să
te iert niciodată! Nick mă iubeşte cu adevărat şi nu ar fi
capabil de aşa mârşăvie! Tu, chiar nu-ţi dai seama de
cum arăţi?! Sunt convinsă că ai dat buzna peste el în
atelier şi te-ai dat în spectacol. Îl cunosc foarte bine pe
Nick, felul lui de-a fi, ca să nu cred nici o iotă din ceea
75

ce mi-ai spus. Eu te-am iubit ca pe o soră şi am făcut


totul ca să te simţi bine. Acum, acum mi-e milă de tine!
Nick nu va mai veni pe la noi, iar dacă nu te astâmperi,
am să le spun totul părinţilor şi bunicii! Până una-alta,
am să găsesc eu o scuză pentru Nick. Da, Emmy, mi-e
milă de tine!
Atitudinea lui Ella a descumpănit-o pe Emmy, dar a
şi întărâtat-o. Ce crede mucoasa asta că am să înghit
mila ei? Nu, n-o să se bucure prea mult de Nick!
Trebuie să-i montez pe ai mei şi să-i pornesc împotriva
lui Nick! Doamne, cât îi urăsc pe toţi şi, mai ales, pe
cea care m-a născut!
Pentru Ella discuţia cu Emmy a avut un efect
pustiitor. De micuţă a fost educată s-o iubească şi s-o
menajeze pe sora ei mai mare şi s-a comportat ca atare,
spre mulţumirea părinţilor. Era dezorientată, privind cu
teamă spre viitorul relaţiilor deteriorate peste noapte. Ce
vor înţelege părinţii din această schimbare de atitudine,
era întrebarea care nu-i dădea pace. Ce voi spune alor
mei? Că m-am certat cu Nick?! Ar afla foarte uşor că
noi suntem în continuare împreună. Da, ar trebui să
lămuresc lucrurile şi să le spun adevărul, dar, dar asta
ar însemna ceva groaznic pentru ei. Şi atunci?!...
Nici Nick nu era atât de liniştit pe cât voia să pară.
Situaţia creată de Emmy îl bulversase prea mult, ca să
poată aştepta în linişte o limpezire a apelor, de la sine.
Nu ştia nimic despre discuţia dintre cele două surori şi
se întreba dacă nu era mai bine să-i spună totul lui Ella.
Oare cum va reacţiona? Va mai fi totul ca mai înainte?
Ce va fi în sufletul Ellei? Cum va evolua relaţia dintre
cele două surori? Ce va spune Domnul Széles? Mai
76

bine să nu mă mai gândesc şi să mă apuc să citesc


pentru nebunul de Oşorhan. Trebuie să-l aduc la atelier
să vadă cu ce mă ocup. Săracul, cred că s-a ţăcănit pe
front.
Angajamentul cu cititul nu a putut fi pus în aplicare
imediat, datorită vizitei făcute la atelierul de cioplit
marmura. Bătrânul meşter, NEA FANE, cum îi plăcea să
se semneze pe monumentele funerare care ieşeau din
mâna lui, l-a primit pe Nick cu multă căldură.
- Vrei să te faci cioplitor, dragul meu băiat? Mi-ar
plăcea să am un elev aşa de tânăr! Vrei să te laşi de
şcoală? Să nu faci aşa ceva, Doamne fereşte! Eu am
făcut prostia asta şi acum plâng de ciudă. Cineva m-a
întrebat, de ce semnez cu litere mari şi încă cu NEA
FANE. I-am răspuns că sunt un nimeni şi vreau să se
vadă asta de la distanţă. NEA FANE, şi gata!
- Nu, nu vreau să mă las de şcoală, şi nici să mă fac
cioplitor de pietre funerare. Eu sunt sculptor şi vreau să
învăţ totul despre pietre şi despre cioplit. Mă interesează
marmura, granitul, lemnul, dacă se poate. Până acum n-
am făcut decât modelaj în lut.
- Zici că eşti sculptor? Aşa de repede ai ajuns atât de
sus?! Ia spune, ce ai în mapa aia? Îţi place să faci
schiţe?
- Îmi place să desenez. Uitaţi-vă peste desenele
mele. Sunt ceva cai, ceva portrete...
Bătrânul răsfoi cu atenţie conţinutul mapei, se
întoarse cu o privire întrebătoare înspre Paul, îl privi pe
Nick, adună desenele şi se duse la o masă de lucru.
Aranjă desenele, după criterii numai de el ştiute, se
77

depărtă, se apropie, se aplecă. Nick privea intrigat la


bătrânul meşter, fără să înţeleagă prea mult ce urmărea.
- Nu ştiu dacă ai să ajungi sculptor, dar să ştii că eşti
un mare pictor!
- Ştiţi că maestrul Irimescu, la cei cincizeci de ani ai
săi, a spus că desenul este baza picturii, sculpturii şi a
arhitecturii? Sper să mă ajute şi pe mine.
- Bravo, Nicolae, ca vârstă, pentru mine eşti un fel
de nepot, dar ca talent, eşti deja un mic maestru! Să nu
mă contrazici prin ceea ce vei face! Am să-ţi arăt tot ce
ştiu. Îmi place şi lemnul, şi asta ai s-o vezi în atelierul
meu de acasă.
Orele petrecute de Nick în atelierul meşterului
cioplitor, la fel ca şi cele petrecute la el acasă, i-au
deturnat gândurile de la cele petrecute cu Emmy, l-au
introdus în lumea fascinantă a cristalelor de marmură,
sau aceea a fibrelor lemnoase. S-a apucat cu sârg să
citească materialele aduse de Oşorhan, să-l interogheze
pe NEA FANE, să se plimbe printre monumentele
funerare. Meşterul l-a înarmat cu o serie de eşantioane
din marmură de Vaşcău, de Ruşchiţa, de Carrara, granit
negru sau roşu, gresie, calcar. Nick străbătea cimitirul
comparând eşantioanele cu materialele din care erau
făcute monumentele funerare, mângâindu-le,
observându-le din unghiuri diferite de lumină. Era un
joc fascinant. Natura se jucase plecând de la aceeaşi
formulă chimică dar, conferind aspecte atât de diferite,
prin structura cristalină. De la marmura macrocristalină,
mai mult sau mai puţin omogenă, cu o reflectare
dezordonată a luminii, la structura microcristalină a
Carrarei, cu al ei aspect lăptos, omogen, de catifea,
78

reflectând o lumină odihnitoare, aproape mată, ideală în


portretistică. Oşorhan, ăsta, nu-i chiar tâmpit! Trebuie
să trec pe la el, sau să-l aduc aici, să-mi explice toate
aceste enigme ale naturii. Sper să se descurce!?
Acest prim contact, de la distanţă, cu materialele
care îl fascinau dar şi speriau, au adus în sufletul lui
Nick o stare de emoţie încă necunoscută, de nerăbdare şi
teamă, împiedicându-l să treacă la fapte, să pună mâna
pe daltă.
- NEA FANE, nu pot, încă, să mă apuc de cioplit!
Degeaba îmi explici cum să procedez, dacă eu nu simt
materialul, nu ştiu nimic despre el. Cu lutul a fost mai
simplu, l-am simţit din clipa în care am început să-l
frământ. Degetele mele au ascultat din prima clipă toate
comenzile venite din creier. Din prima am reuşit să fac
lutul să prindă viaţă, şi nu oricum! N-am copiat, ci am
creat! A fost fantastic! Acum însă mi-e frică, iar dalta
tremură în mâna mea. Ai răbdare cu mine şi lasă-mă să
te privesc în timp ce lucrezi.
- Bine, Nicolae! Am crezut doar că eşti nerăbdător.
Mâine te duc la mine acasă, să vezi ce înseamnă lemnul.
Ţi-am pregătit tot felul de eşantioane. Lemnul nu e
marmură! Lemnul e cald, marmura e rece! Cel puţin
pentru mine. Ai să vezi atelierul unde lucrez de plăcere,
şi nu pentru bani. E cu totul altceva! Am un fel de vatră
pentru ars lutul şi, un mic cuptor electric pentru topit
bronzul. Nu e cine ştie ce, dar eu mă descurc.
Vizita lui Oşorhan la atelier, însoţit de Ţârulescu, a
avut asupra lui Nick un rol mult mai important decât s-
ar fi aşteptat el. S-a învârtit în jurul portretului din lutul
încă umed, căutând unghiuri favorabile de lumină,
79

făcând tot felul de grimase, murmurând cuvinte fără


înţeles.
- Dom’ Profesor, staţi să-l pun în lumină, e
important...
Nick roti placa turnantă a stativului astfel ca lumina
de amurg, care inundase atelierul, să-l lumineze în semi
profil.
- Aşa e bine! Puteţi să-l priviţi acum cam de pe
aici...
Oşorhan se conformă indicaţiilor tânărului artist,
alese o poziţie favorabilă şi rămase tăcut. Nu ştiu ce-o fi
căutând cusurgiul ăsta, dar dacă vine cu vreo aiureală,
îl scot afară! Nick se îndreptă înspre masa de lucru şi
se apucă să aranjeze desenele din mapă. De ce, dracu,
tace?! Intrigat de liniştea ce domnea în atelier,
Ţârulescu se apropie de Oşorhan şi-l interogă cu
privirea.
- Cine-i fata, domnule elev? Mi-ar place s-o văd pe
viu...portretul ăsta este, cum să spun?...este ceva viu. Un
lut care respiră, zâmbeşte...da, este un lut însufleţit.
Impresionant!
Uşa atelierului scârţâi şi în prag apăru chipul, de
data aceasta viu, al modelului. Oşorhan scoase o
exclamaţie de uimire şi se îndreptă spre Ella.
- Onorat să te cunosc, chip frumos de fată! Vino, să
te privesc în lumina pe care mi-a recomandat-o tânărul
nostru artist!
Oşorhan o luă pe Ella pe după umeri şi o aşeză
alături de portret, după care se retrase cam trei metri şi
rămase în contemplare.
- Uimitor!
80

- Dom’ Profesor, veniţi să-mi vedeţi desenele! Nu


sunt multe, dar mă reprezintă. Lutul va arăta şi mai şi
după ce-l ardem. L-aş turna în bronz, dar nu cunosc
nimic din tehnica turnării şi nu dau lucrarea pe mâna
altuia. Haideţi, veniţi aici!
Ţârulescu îl luă la braţ pe Oşorhan şi se apropiară de
masa cu desene. Cai şi portrete, detalii pentru anatomia
muşchilor. Impresionat de atitudinea profesorului de
”gheaţă”, Nick sta cu ochii aţintiţi asupra chipului
aceluia care-l ameninţase cu corijenţa. Ella, intimidată
puţin de atmosfera care domnea în atelier, sta retrasă
într-un colţ, fără să scoată o vorbă. Lui Ţârulescu îi
sclipeau ochii de satisfacţie şi urmărea, la rându-i,
expresia feţei profesorului de chimie şi fizică, zbirul
zbirilor.
- Măi, Krüger, măi! Cu atâta talent, tu ai putea
umple zece suflete de artişti! Ascultă-mă bine, băiete!
Tu, uşor ai putea călca pe urmele fiului risipitor. Va
trebui să ţii cu dinţii de acest har divin. Un mare artist
care se risipeşte, nu are nici o scuză! Trebuie să şi
studiezi, să-ţi faci o cultură generală solidă. Autodidacţii
nu mai au căutare. Trebuie să cunoşti cât mai multe, în
cât mai multe domenii. Am să-ţi dau să citeşti viaţa lui
Leonardo da Vinci. A fost un artist-savant, sau, un
savant-artist, şi rezistă de secole fără a putea fi
contestat. Trebuie să şi toceşti, dacă trebuie! Pe mine m-
ai convins, ai scăpat de mine, dar ce te faci dacă mă scot
ăştia de la catedră?! Dacă vine unul care nu te va
înţelege?! Mai sunt doi ani până la terminarea liceului,
timp în care se pot întâmpla multe. Fără liceu nu poţi
merge la facultate, oricât talent ai avea, iar la facultate
81

se află elita, încă, fără de care nu poţi să intri în lumea


artiştilor. Fără de ei vei fi trecut în lumea artei ”naive”,
lume în care tu nu ai ce căuta! Da, la mine ai promovat,
dar asta nu înseamnă că nu trebuie să citeşti tot ce ţi-am
dat. Succes!
- Mulţumesc, Domnule Profesor, am să citesc şi am
să vin să vă bat la cap cu întrebările. Vor fi suficiente...
Drumul spre casă a fost marcat de o tăcere
apăsătoare. Nick era obsedat de vorbele lui Oşorhan, iar
Ella nu îndrăznea să-şi descarce sufletul.
- Ce mult m-am înşelat în privinţa lui Oşorhan!

9
Cimitirul Rulikowsky nu era, la acea vreme, numai
un loc de veci pentru cei plecaţi, era ceva mai mult, un
loc plin de viaţă, animat de prezenţa vârstnicilor, a
copiilor, a adolescenţilor. Pentru populaţia maghiară era
un loc de pelerinaj continuu la monumentul generalului,
la picioarele căruia, buchete de flori roşii şi albe,
încadrate de frunze de ferigă verzi, lăsau sentimentul
permanenţei spiritului austro-ungar de altădată. Era o
formă de manifestare privită cu rezervă de către
naţionaliştii români, dar acceptată fără gânduri ostile de
marea majoritate a populaţiei. Cimitirul era locul unde
cei ce se întâlneau, foloseau, fără voie, o limbă comună
- româno-maghiară, sau, maghiaro-română - ignorând
sforile care se trăgeau în anumite cercuri, de o culoare
sau alta. Era un loc liniştit, un loc al păcii.
Nu era un cimitir care să exceleze prin monumente
funerare de valoare sculpturală. Oricum, monumentele
care se evidenţiau prin valoarea lor artistică, precum şi
82

prin calitatea marmurei sau granitului, erau monumente


vechi, unele de peste un secol, purtând inerent amprenta
unor vremi apuse, a unui mare imperiu dispărut. Din
păcate, multe din ele erau date uitării, năpădite de
bălării, afectate de trecerea timpului. Administraţia
cimitirului, apăsată de bugetul prea mic, nu-şi mai făcea
probleme pentru o ”cauză pierdută”, încercând, cu
aprobarea Primăriei, să valorifice aceste vestigii ale
trecutului, prin înstrăinare. Nu era uşor. Erau prea puţini
aceia care îşi puteau permite să achiziţioneze astfel de
locuri de veci, valoarea lor înregistrată fiind pe măsura
materialelor din care erau făcute.
Marea majoritate a mormintelor erau modeste,
stereotipe, prin bordura lor mozaicată, cu monumente
tot aşa de modeste - plăci de mozaic, cu cel mult o cruce
din marmură. Ceea ce salva decorul, era faptul că nu
erau morminte acoperite. Spaţiul din interiorul
bordurilor era plin de flori, bine îngrijite şi, adesea,
primenite funcţie de sezon. Era un adevărat cult al
localnicilor, practicat cu smerenie, de către cei mai în
vârstă. Veneau înarmaţi cu scule de grădinar, provenite
din patrimoniul nepoţilor. Grebluţe, lopăţele, stropitori,
toate de dimensiuni miniaturale, suficient de mari însă,
pentru a acoperi activitatea în cadrul unor grădini în
miniatură. Îşi petreceau timpul, ore în şir, îngrijind
florile, deseori la umbra unor pomi strecuraţi printre
morminte, discutând cu vecinii, întotdeauna aceiaşi,
despre cei plecaţi, despre viaţă, despre moarte.
Mai vedeai, uneori, câte o pereche cufundată în
misterele unei table de şah, fără chibiţi care să tulbure
liniştea atât de căutată. Unii se încumetau să vină cu
83

nepoţii, pentru aerul curat care domina acest paradis de


verdeaţă, aşezat la marginea sudică a oraşului, într-o
zonă neindustrializată. Lipsa unor parcuri de anvergură,
a unei grădini botanice, a unei grădini zoologice, a unor
parcuri de distracţii pentru copii, era o motivaţie
pertinentă în faţa obiecţiilor aduse de părinţii odraslelor.
Copiii se simţeau bine, cuceriţi de peisajul floral şi de
posibilitatea de a scormoni pământul cu micile
instrumente aduse de bunici. Glasurile lor vioaie
răsunau cristalin printre morminte, aducând a un cor de
îngeri, ce se înălţa, peste prăpastia nevăzută dintre viaţă
şi moarte.
Această animaţie, datorată prezenţei celor două
extreme de vârstă, se făcea simţită, de regulă, până la
orele prânzului, când cimitirul redevenea un loc al
liniştii, al misterului. După-amiezile erau apanajul
adolescenţilor romantici, al vârstei marilor transformări,
al visărilor browniene. Băieţi şi fete, luau drumul
cimitirului, cu tramvaiul, sau pe jos, pentru a se întâlni
perechi-perechi, pe aleile ferite de privirile cerberilor
celor mai reprezentative licee ale oraşului. Faptul era
cunoscut, dar o întâmplare petrecută pe când eram încă
nou venit în oraş, a pus stop zelului excesiv al acestor
fiinţe mitologice.
Prin anii ’45 - ’46, două fiinţe băgaseră spaima
printre elevii liceelor Gojdu şi Oltea. Părintele
Maximilian, de rit greco-catolic, profesor de latină la
ambele licee, era nu numai un aprig reprezentant al
naţionalismului regional ardelenesc, nu numai un pion
în lupta împotriva ortodoxismului, dar mai era şi un
sclav al unor regulamente rigide privind disciplina
84

elevilor. Nu ar fi fost nimic dacă, această ultimă


meteahnă, s-ar fi rezumat numai la o obsesivă urmărire
a elevilor în scopul eradicării manifestărilor de
indisciplină. Nu ar fi fost un caz singular, iar elevii s-ar
fi mulţumit cu a da din umeri, sau, cel mult, cu a spune
sentenţios - asta-i viaţa de elev şi basta! Părintelui
Maximilian îi plăcea să chinuie victimele căzute în plasa
lui. Aveau loc adevărate interogatorii, cu întrebări la
care nu se aştepta răspunsul, cu insinuări greu de înţeles
pentru cei mai puţin avizaţi în domeniu dar, provocând
reacţii de revoltă la cei mai răsăriţi. Domeniul era mereu
acelaşi, independent de vina victimei - relaţia cu fetele
şi, mai ales, viaţa personală intimă. Cuvântul sex era
ocolit cu grijă, dar insinuările îl vizau permanent.
- Ia să-ţi văd palmele! Să văd dacă ai păr în palme...
A trebuit să treacă ceva timp pentru ca victimele
părintelui Maximilian să se dumirească asupra sensului
ascuns al întrebării. Părintele era obsedat de faptul că
elevii s-ar masturba. Verdictul elevilor ”luminaţi” a fost
categoric: Părintele Maximilian se masturbează! -
verdict care a făcut repede ocolul lumii celor două licee.
În sprijinul acestui verdict, victimele aveau să
semnaleze faptul că, în timpul interogatoriilor, părintele
se învârtea agitat în jurul acuzatului, punându-i mâinile
pe ceafă, pe umeri, pe braţe. Are, măi, omul ăsta, nişte
mâini reci şi umede, de te apucă scârba. La astfel de
observaţii urmau hohote de râs şi o forfecare fără milă a
prea cuviosului părinte.
În această activitate de apărare a disciplinei şcolare,
părintele Maximilian şi-a găsit şi un ajutor pe măsură.
Era pedagogul Mişu, de la Gojdu. Acest pedagog era
85

câinele de vânătoare al părintelui. Un tip timid, ascuns,


purtând făţiş pe faţă complexul neîmplinirilor în materie
de femei. Îi căzuse cu tronc părintelui prin ura
nedisimulată ce o manifesta faţă de băieţi. Urmărea cu o
plăcere diabolică elevii, atât în grupurile sanitare ale
liceului, cât şi în afara perimetrului şcolii, pe străzi, la
cinematografe, prin parcuri şi, nu în ultimul rând, la
cimitir. Nota totul şi raporta părintelui, iar acesta îşi
alegea victimele după criterii numai de el cunoscute.
Acest spion pervers, surprins întâmplător într-o cabină
de WC public de către un elev - Mişu uitase deschisă
uşa cabinei - în plin flagrant delict, jurase să plătească
această umilinţă. De aici toată ardoarea cu care s-a
dedicat răzbunării. Cum vizitele sale la cimitir au dat
roade, elevii claselor superioare s-au hotărât să pună
capăt acestor incursiuni.
Perechi de figuri necunoscute l-au ademenit înspre
aleile mărginaşe ale cimitirului, unde, un grup de
vlăjgani, despuiaţi până la brâu, purtând peruci şi
mustăţi false, l-au imobilizat, i-au pus batista în gură, l-
au dezbrăcat, gol puşcă, şi l-au legat de un pom. Cum
amurgul era aproape, au încins o horă a tăcerii în jurul
nudistului, la horă participând şi câteva fete. Pe înserate
a primit şi un mic avertisment: Dacă mai calci vreodată
acest pământ al morţii, te ducem în cimitirul evreiesc de
alături şi te tăiem împrejur! Este valabil şi pentru alţii
de teapa ta! Nu este nevoie să te sinucizi! Nimeni nu va
afla nimic dacă ştii să-ţi ţii gura. Pa şi pusi! A fost o
lecţie aspră dar cu efect scontat.
Dimineaţa, când paznicul cimitirului a dat peste
această arătare, a izbucnit în râs. S-a apucat să-l dezlege
86

pe nefericitul răstignit încercând să-l descoase. Umilit şi


extenuat, Mişu a rămas mut la toate întrebările. S-a
îmbrăcat în fugă şi s-a îndreptat spre primul post de
poliţie. S-a răzgândit şi a pornit-o spre casă. Pe loc s-a
hotărât să nu-i povestească nimic părintelui Maximilian.
Ar fi fost prea umilitor. Singura soluţie era să plece în
altă parte. Până atunci însă, trebuia să poarte crucea de
unul singur. Aşa s-a eliberat cimitirul de incursiunile
cerberului, aşa a devenit cimitirul locul preferat al
adolescenţilor romantici. O înţelegere mutuală s-a
instalat între năbădăiosul pedagog şi vânatul său. Orice
îi era permis domnului Pedagog, afară de trecerea
pragului cimitirului Rulikowsky. Anii au trecut, Mişu nu
a reuşit să plece nicăieri, iar noi, micii de ieri, am
devenit adolescenţii visători, mereu în căutarea unor
locuri liniştite, printre care cimitirul ocupa un loc
privilegiat.
După noi au urmat alţii, iar printre ei, fireşte, s-a
numărat şi Nick. Pentru el cimitirul a început din
atelierul de monumente funerare şi s-a oprit pe aleile
cimitirului evreiesc din vecinătate. O poartă, mereu
deschisă, lega cele două cimitire, iar paznicul cimitirului
evreiesc nu se sinchisea de prezenţa căutătorilor de
locuri liniştite. Acolo şi-a desfătat privirea Nicolae al lui
NEA FANE, plimbând-o peste o impresionantă cantitate
de marmură şi granit. Nu era vorba de monumente în
sensul artistic al cuvântului. Plăci mari de marmură sau
granit acopereau mormintele. Monumentele propriu-zise
erau, în general, corpuri paralelipipedice, tăiate într-o
geometrie perfectă, care stârneau admiraţie, dar şi
monotonie. Înarmat cu primele cunoştinţe despre mult
87

râvnitele materiale, cunoştinţe transmise cu generozitate


de noul său mentor, cioplitorul NEA FANE, Nick nu se
mai sătura să privească şi să mângâie această pădure
ridicată de mâna omului. Un singur lucru îl intriga
împingându-l la dispute cu mentorul său.
- Ei, Nicolae, ţi-a plăcut cimitirul evreiesc?
- Mi-a plăcut, şi nu mi-a plăcut! Prea multă
perfecţiune în prelucrarea materialului, prea mare aport
al maşinăriilor - la tăiere, la şlefuire...Unde mai este
mâna omului, a cioplitorului, a artistului?! De ce li se
mai spune, monumente funerare?! Arta în acest domeniu
a început să fie marginalizată. În curând vom face
numai obeliscuri, cu forme geometrice perfecte, vom
umple cimitirele cu o pădure de suliţe îndreptate spre
cer, executate nu de artişti ci de meseriaşi, foarte buni,
dar meseriaşi, care, pricepuţi în mânuirea sculelor
electrice, vor face din asta o industrie. Păi, un cimitir nu
este o fabrică de mobilă care-şi expune produsele într-
un târg comercial. Un cimitir este un loc al amintirilor,
al cinstirii memoriei celor plecaţi, ultima mărturie a
trecerii omului, din lumea reală, în lumea veşnică a
închipuirii, în lumea irealului, a viselor noastre...Da!
- Nicolae, cum crezi că ar putea fi altfel? Câţi artişti
ar trebui să sculpteze monumente funerare ca să umple
cimitirele? Câţi oameni şi-ar permite să plătească astfel
de lucrări? Sau, mai bine zis, câţi artişti s-ar apuca să
facă aşa ceva pe gratis, de dragul artei? Tu, priveşti
lucrurile cu ochi de copil, răsfăţat de talent, dar copil.
Visul tău nu se va putea împlini, oricât de mare ar fi
cultul pentru morţi. Uite-te la mine! Şi mie îmi place să
sculptez cu dalta şi ciocanul, dar din asta nu aş putea
88

trăi. Când ai să vii să-mi vezi atelierul de acasă, ai să


vezi că şi în mine zace un sculptoraş. Aici, la cimitir, la
atelierul de pietre funerare, cum i se spune, eu şi
ajutoarele mele facem ce putem ca să fie pe placul
oamenilor de rând, la preţuri accesibile buzunarelor lor,
asigurându-ne totodată existenţa. Dacă nu s-ar face aşa
ceva, cimitirele ar fi pline de cruci de lemn, a căror viaţă
este scurtă. Cei care-şi permit să comande monumente
funerare, sunt puţini. Sigur că ar fi frumos, dar aşa ceva
nu se poate. Suntem o ţară săracă, fiule, şi nici nu cred
că lucrurile se vor schimba curând. După cum merg
treburile, s-ar putea să ajungem şi mai rău. Până una-
alta, cred că ar fi bine să mă asculţi şi să pui mâna pe
daltă şi pe ciocan şi să înveţi tot ce se poate despre
materialele cu care vei lucra toată viaţa. Trebuie să
învingi teama şi să dai drumul diavolului care zace în
tine. Da, talentul e ca diavolul! Trebuie să te lupţi cu el
prin muncă, multă muncă!
- O să mă apuc, Nea Fane, sigur că am să mă apuc,
dar simt eu că nu a sosit vremea. Un singur lucru ştiu
sigur şi poţi fi convins de asta: eu vreau să fac portrete,
şi nu figuri geometrice!
- Om trăi şi om vedea, Nicolae!
În realitate, NEA FANE se cam săturase de ezitările
elevului său şi se întreba dacă, nu cumva, Paul se
înşelase în previziunile sale. Era un om ocupat şi nu-şi
permitea să umble după fundul micului geniu, care, pe
lângă talent, mai avea şi o mare doză de încăpăţânare.
Se hotărî să mai aştepte, preţ de câteva săptămâni,
pentru a nu-i dezamăgi pe cei care vedeau totul în roz şi
se pregăteau să lanseze pe piaţa artei acest ”copil
89

minune”. Îl mai deranja ceva şi nu ştia cum să


reacţioneze. În ultimul timp, prezenţa unei foarte tinere
domnişoare, îl răpea pe Nicolae din atelier şi-l antrena
în plimbări lungi pe aleile cimitirului.
- Măi, Nicolae, cine-i fetiţa asta care nu-ţi dă pace şi
nu te lasă să te-apuci de treabă?
- Este prietena mea, Ella, care mă iubeşte, şi pe care
o iubesc, şi care mi-a servit drept model pentru primul
meu cap. L-am modelat în lut, iar Domnul Paul l-a ars.
A reuşit bine. Uite aici, Nea Fane, poza portretului. Ce
zici, seamănă cu originalul? Portretul l-am făcut cadou
familiei Széles. Tatăl lui Ella a fost foarte încântat...
- Ia să văd! Da, nimic de zis! Cred şi eu că a fost
încântat! Pe aşa ceva puteai să iei bani buni! Altă dată,
să mă întrebi pe mine, cum se procedează!
- Bine, NEA FANE, primul bust în marmură, va fi al
matale...Acum am început să te cunosc, să-ţi pătrund
sufletul, iar fără asta, nu se poate dăltui un portret. Eşti
un om generos, cu picioarele pe pământ, un artist ratat,
care, nu a îndrăznit să viseze, să se rupă de realitatea
asta seacă. Nu poţi face şi artă, şi corvoadă, cum încerci
dumneata să faci. Eu nu am să pot lucra la sculpturi în
serie, eu voi face numai opere originale! Nu trebuie să
te superi pe mine, eu am început să te îndrăgesc ca pe
un tată, dar asta nu înseamnă că am să te ascult orbeşte.
Diavolul care zace în mine nu m-ar lăsa. Da, am să te
portretizez pe cinste! Eşti foarte expresiv. Totul vorbeşte
pe chipul tău. Privirea, zâmbetul, încruntarea, trăsăturile
nasului, ridurile. Eşti un model formidabil de sculptat!
Ajută-mă, doar, să înţeleg marmura, şi vei fi mulţumit
de mine. Şi mai las-o pe Ella în pace! Ea nu mă încurcă,
90

ea mă ajută, mă inspiră. Şi nu mai zâmbi aşa, cu


subînţelesuri, că nu te prinde!
- Poate că ai dreptate, puştiule! Eu nu am îndrăznit
să visez în voie. Se pare că nici chemarea mea nu a fost
suficient de puternică. A lipsit diavolul care să mă rupă
puţin de realitate. Eu, de tânăr încă, am urmat calea
normală a vieţii, devenind un om practic, pragmatic,
cum se mai spune. Am făcut ce-mi place în limite
impuse, dar am rămas sclavul picioarelor pe pământ.
Am lucrat pentru a-mi asigura existenţa, iar arta, în
ochii celor din jur, a fost doar un moft.
- NEA FANE, eu nu mai pot face rabat! Eu voi face
artă pentru artă şi, nu voi lucra niciodată sub comanda
cuiva. Probabil că n-am să mă însor niciodată, sau, mai
bine zis, sigur! Visul meu este mai presus de grija zilei
de mâine.
Siguranţa şi, de multe ori, maturitatea cu care îşi
expunea Nicolae ”ideile”, îl fermecau pe cioplitor, dar
nu reuşeau să-l şi convingă. Ceva îl neliniştea, ceva
legat de această nestăvilită dorinţă de a învăţa, dorinţă
estompată, însă, de o teamă ascunsă de a se apuca de
treabă. Cum crede, mucosul ăsta, că poţi învăţa meserie
privind doar la munca altora, mângâind marmura
şlefuită sau căutând nu ştiu ce, vorba lui, structura
intimă a materialului, în praful şi pulberea risipite prin
atelier?! Iarna lui ’50 avea să lămurească puţin
lucrurile.
In atelier era linişte, nu mai erau comenzi, nu mai
era forfotă. Muncitorii învoiţi, se prezentau doar pentru
a ridica salariile. Nea Fane, la căldura dulce, radiată de
un goden, îşi punea ordine în actele de evidenţă
91

contabilă. Nicolae petrecea multe ore, prea multe pentru


un elev de liceu, cotrobăind prin dulapul cu scule sau,
sortând bucăţi de marmură, după un plan greu de înţeles
- NEA FANE, duminica asta vii pe la atelier?
- Ce să caut eu duminica aici, în plină iarnă?! De ce
mă întrebi?
- Aş veni, dacă îmi dai cheile, să fac nişte schiţe în
linişte. Domnul Paul s-a apucat de o lucrare mai mare şi
nu prea am loc în atelierul lui. Nu vreau să-l deranjez.
Ce zici?
- Măi, eu îţi dau cheile şi las vorbă şi la poartă, dar
te rog să ai mare grijă cu focul. Şi te mai rog ceva, nu
aduce pe nimeni aici. Avem, totuşi, un regim de
instituţie şi, ştii cum e...
- Fii liniştit, Nea Fane, nu am nevoie de nimeni, nici
măcar de Ella, dacă la ea te-ai gândit. Vreau să lucrez şi
nu am unde să mă desfăşor, fără să fiu bătut la cap. Am
să lucrez numai ziua.
- Bine, Nicolae, nu-i nici o problemă.
Noaptea care a urmat, a fost o noapte albă. Nick era
năpădit de o mulţime de planuri şi de o stare de agitaţie
febrilă. Îşi punea mereu mâna pe frunte, convins că are
temperatură. Ştia că a doua zi va începe ceva, dar nu
putea defini nimic. Sleit, spre dimineaţă, a adormit
profund. S-a trezit odihnit, bine dispus, încrezător.
- Tuşi Maţuş, dă-mi ceva mâncare la pachet. Eu plec
la cimitir, am ceva de lucru la atelier. Te rog, repede! Nu
mă aşteptaţi la masă.
- Ce să cauţi, tu, duminica la cimitir? Ce să lucrezi
în zi de sărbătoare? Te bate Dumnezeu!...Nu, băiatul
ăsta nu e normaliş! Cu cât creşte, cu atât se bolânzeşte
92

mai mult...Acum, ce să-i pun eu la pachet? Istenem,


Istenem!...
Ajuns la atelier, Nick s-a pomenit cu NEA FANE
agitându-se în jurul godenului
- Ce-i cu tine, meştere, aici?! Aşa ne-am înţeles?!
Mi-ai spus că am să fiu singur...
- Stai cuminte că nu rămân. Am venit să-ţi fac focul
ca să te poţi apuca de treabă. Erai în stare să lucrezi pe
frig şi n-am chef să-mi spună ai tăi că te-am îmbolnăvit.
Gata! Te-am lăsat.
- Mulţam, NEA FANE! Dacă eu am să ajung un
mare artist, apoi dumneata eşti deja un mare suflet!
Rămas singur, Nick s-a grăbit să închidă uşa pentru
a nu fi deranjat. Emoţionat, dar liniştit, şi-a întins braţele
înainte, cu degetele desfăcute. A zâmbit satisfăcut.
- Bravo, maestre! Nici o tremurătură. Aşa te vreau!
Nu mai simt nici o teamă.
Nick s-a îndreptat înspre grămada lui de bucăţi de
marmură şi a ales un paralelipiped, aproape un cub.
Odată fixat pe masa de lucru, Nick se depărtă puţin,
privi marmura cu satisfacţie, apoi se apropie, o mângâie
şi o sărută. Se duse la dulapul cu scule şi se întoarse cu
câteva dălţi, ochite de câteva zile bune, şi câteva
ciocane, mai mari şi mai mici. În dălţi avea încredere.
Faţă de ciocane avea o rezervă. Înţelesese că dalta,
făcând corp comun cu mâna, îşi croia drum prin
marmură, mângâind-o, şlefuind-o, dându-i viaţă. Cu
ciocanele nu ştia cum să se poarte. Aceste instrumente
nărăvaşe, puteau scăpa uşor de sub controlul mâinii şi să
împingă dalta la nerozii ireparabile. Marmura nu era
lutul moale şi ascultător. Marmura era sensibilă la
93

purtarea sculptorului şi nu accepta nici un fel de


bruscări. Uşor îşi ieşea din fire, aruncând, dacă nu
scântei, atunci sigur aşchii distrugătoare.
Nick luă, pe rând, ciocanele din lemn, le cântări
făcând tot felul de manevre prin aer, neştiind, de fapt, la
ce se putea aştepta. Îşi făcu cruce şi, cu un oftat adânc,
alese primele scule. Ceremonialul botezului pietrei
începuse. Se cutremură de plăcere când simţi cum
opacitatea marmurei se transformă într-un cristal
fermecat care proteja chipul blând, dar sculptural, al lui
Nea Fane. Extraordinar! Văd chipul lui cum mă
priveşte din această masă de sticlă, rugându-mă, parcă,
să-l eliberez din strânsoarea ei. Eşti nemaipomenit, Nea
Fane! Tu îmi arăţi cum trebuie să degroşez materialul,
ca să mă apropii de chipul tău. Oare toţi artiştii văd
ceea ce văd eu? Păi aşa e simplu, frate! He, he, Krüger!
Mâinile lui Nick lucrau singure. Ele urmăreau, prin
ochii săi, chipul drag, căutând să se apropie de el. Masa,
podeaua, se umpleau de un alb de nea. Blocul de
marmură se degroşa, făcând loc dălţii să se strecoare
spre chipul care zâmbea de plăcere.
Nick se învârtea în jurul a ceea ce fusese un
paralelipiped, urmând, fără să vrea, tehnica intuită, sau
”furată” cu privirea. Se ocupa de forma generală a
portretului, fără a se opri la vreun detaliu. Era ca o
muncă de arheolog care dezveleşte cu grijă forme
ascunse pentru privirea unui profan. Nu-mi vine să cred!
Marmura ascultă de mâinile mele. Mulţam, Nea Fane!
Nici nu bănuieşti câte lucruri am furat, tot privindu-te
cum ciopleşti. Nu ştiu ce să spun?! Ori eu am ştiut să
fur cu privirea, ori matale mi-ai predat, în mod discret,
94

această artă, fără să mă cobori la condiţia de calfă?!


Orele treceau fără ca Nick să dea semne de oboseală.
Exaltarea lui nu mai cunoştea limite. Se grăbea să
prindă cât mai mult din lumina zilei. Seara, atelierul nu
dispunea de instalaţie de lumină care să pună în
evidenţă detaliile. Trebuie să ajung la figură, până nu
se întunecă. După aceea, Dumnezeu cu mila! Zâmbetul,
ridurile, privirea, sufletul, nu mă sperie. Dalta mă
ascultă cum nici n-am bănuit. Cizelarea, nuanţele, vor
fi la cheremul meu. Musai să lucrez şi la lumina
becului. Nu pot aştepta până mâine!
Când lumina amurgului de iarnă a început să se
strecoare prin ferestrele atelierului adâncind, parcă
dinadins, tot ce era de adâncit, Nick a izbucnit în plâns.
Peste zâmbetul lui şăgalnic, se prelingeau lacrimi sărate,
pe care le îndepărta cu dosul palmei, neîndrăznind să
lase din mână dalta. Era în al nouălea cer! Cristalul
magic dispăruse, iar pe masa de lucru, îi zâmbea NEA
FANE, încă necizelat, dar era chiar el. Reuşise să
destrame imaginea de basm a cristalului şi se întreba
dacă acel ”cristal”, existase într-adevăr. Nick se depărtă
de masa de lucru şi-şi fixă privirile asupra capului de
piatră. Nea Fane, cineva a scos piatra din măruntaiele
pământului, iar eu, eu te-am scos din miezul acestei
pietre. Prin mine te-ai născut mai o dată! Dac-ai şti ce
foame m-a apucat! Ia să vedem ce mi-a pus tuşa Maţuş
la pachet.
Cu mâinile crispate încă pe cele două scule, Nick
desfăcu, parcă cu teamă, degetele, lăsând să cadă pe
masă, dalta şi maiul. Privi spre fereastră şi rămase cu
gura căscată. Strivit de geamul ferestrei, se profila un
95

năsuc diform, aureolat, parcă, de chipul, în contre-jour,


al unui cap de fată. Se apropie de uşă, o deschise
precipitat, şi se pomeni în braţe cu Ella.
- Doamne, ce cauţi aici la ora asta?! În curând se va
întuneca. Dacă veneai ceva mai devreme, m-aş fi
înfuriat grozav. De noroc, am terminat prima fază a
lucrării, am ajuns la detalii, şi vreau să fac o mică pauză.
Mi-e o foame de lup!
- Nu mă laşi să intru în atelier?! Mi-a fost foarte dor
de tine! E duminică şi tu m-ai lăsat singură...
- Trebuia să fac ce am făcut. Dacă erai cu mine,
ratam totul! Aşa, am făcut primul pas şi, am intrat în
viitor! Acum sunt sigur de viitorul meu. Voi fi sculptor,
şi încă unul mare! Hai să mâncăm ceva din pachet...
Ella ţâşni fericită în atelier, parcă temându-se că
Nick s-ar putea răzgândi. Se apropie de chipul de piatră
care-i zâmbea şi dădu drumul unui strigăt de surpriză.
- Dar acesta-i NEA FANE al tău! L-ai convins să-ţi
pozeze?!
- Nu, dragă! Nimeni nu a intrat în atelier. Am lucrat
singur, într-o linişte de cimitir. Mai am de cizelat, dar
mai întâi să mâncăm şi apoi să te duc acasă. Începe să se
întunece. După aceea mă întorc şi stau până termin
totul. Vreau să-i văd mâine faţa lui Nea Fane! Sunt
convins că nu se aşteaptă la aşa ceva.
Nick desfăcu pachetul cu mâncare, îşi frecă mâinile
de satisfacţie şi se aşeză epuizat pe un taburet. Ella se
aşeză în braţele lui şi începu să-l servească cu bunătăţile
pregătite de tuşi Maţuş. Cum termina de mestecat o
porţie, îl săruta cu patimă, după care continua să-l
servească.
96

- Până la urmă, să ştii că-mi pare bine că ai venit.

10
Plimbarea i-a făcut bine lui Nick. Ella, îngheţată, se
cuibărise sub braţul lui stâng, îngreunând mersul pe
trotuarele acoperite cu polei.
- Dacă aşa o să mergem, nu mai apuc să mă mai
întorc la atelier.
- Nu fii rău! Nu vezi că am îngheţat?! Lasă şi tu
atelierul pentru mâine, că n-o fi foc! Ai făcut o treabă
extraordinară, eşti obosit, şi ai nevoie de puţină odihnă.
Hai, mai bine, pe o bancă în parc, să mă ţii în braţe, să-
mi revin şi eu puţin. Chiar nu ţi-a fost dor de mine?!
- Nici nu mă gândesc! Chiar dacă am făcut o treabă
”extraordinară”, cum spui tu, trebuie să mă întorc s-o
termin. NEA FANE trebuie să găsească lucrarea
terminată, cizelată, aşa cum îi place lui. Hai, ia-mă la
braţ şi să patinăm mai repede. Poate, te mai încălzeşti şi
tu puţin.
- Dacă ar fi după mine, aş lăsa lucrarea aşa cum e!
Este foarte reuşită şi nu trebuie să arate ca un bibelou!
Toată fiinţa lui NEA FANE stă în acea piatră. Înainte de
a o şlefui, m-aş mai gândi puţin! Mai bine vino la noi,
să-ţi facă bunica un ceai fierbinte şi să mănânci nişte
prăjituri. Ce dacă îl laşi pe Nea Fane să vadă lucrarea
aşa cum e acum? Poate că nici el n-o să vrea să o
şlefuieşti. Ce zici?
- Eu zic că am ajuns, te sărut frăţeşte şi mă întorc la
atelier. Mâine, dacă vrei, chiulim şi mergem să ne
97

plimbăm pe râul îngheţat. Eu, oricum, nu merg la liceu,


că, vorba ta, n-o fi foc.
- Biine!…mâine pe la zece, în faţa primăriei.
Nick o luă agale înspre cimitir, oprindu-se, din când
în când, pe sub crengile învelite în chiciură. Ce minune!
Omul nu va crea niciodată aşa ceva! Ce idee pe Ella!
Să las lucrarea aşa cum e, că nu e bibelou! Ceva
dreptate are fătuca asta! Acum, trăsăturile sunt aspre,
dar sigure. Dacă le voi atenua prin cizelare, oare nu se
duce dracului toată munca mea?!
Când Nick ajunse pe aleea atelierului, îl surprinse
faptul că lumina era aprinsă. Putea să jure că la plecare
o stinsese, dar cu Ella după gât, mai putea fi sigur de
ceva? La uşa atelierului se lămuri definitiv. Cineva
intrase în atelier, fără să folosească cheia de la poartă.
Cine, dracu, a îndrăznit să-mi tulbure intimitatea?!
Dracu era chiar NEA FANE, care se învârtea în jurul
chipului său, neacordând nici o atenţie uşii trântite cu
furie.
- Aşa ne-am înţeles?! Ai venit să mă spionezi?
Zâmbetul şăgalnic al lui NEA FANE nu-l putu
calma pe micul sculptor. Nick se îndreptă înspre dulapul
cu scule, alese un fel de baros şi se apropie furios de
capul din marmură. Nea Fane sări ca ars, apucă zdravăn
braţul care mânuia ameninţător barosul şi urlă fără
menajamente.
- Ai înnebunit, fiule?! Ce, vrei să distrugi imaginea
dăltuită a celui care te-a inspirat?! Această lucrare este
mai mult a mea decât a ta! Vrei să spargi ceva ca să te
răcoreşti? Sparge aici, o lucrare pentru un mormânt.
Mâine mă apuc s-o fac din nou. Nu face mai mult decât
98

o piatră. Da, da! Poţi s-o spargi! Nu are suflet, nu va


scoate nici un scâncet. Dar să dai în chipul meu, în care
ai băgat sufletul pe care l-ai furat din mine?! asta, nu! Ar
însemna să mă ucizi...În chipul ăsta din piatră, mi-am
văzut sufletul aşa cum nu l-am văzut niciodată. Cum l-
ai cioplit, nu ştiu! Ştiu doar că eu nu te-am învăţat să
ciopleşti. Te admir şi te compătimesc. În tine
sălăşluieşte un diavol care te va face să te crezi un zeu,
şi asta nu e bine! Acum, gata! Hai, să admirăm amândoi,
această minune ”diavolească”. Sper că nu mai ai de
gând să-i mai faci ceva!?
- Vrei să spui că-ţi place, aşa cum e?! Ştii că a mai
văzut-o cineva şi mi-a spus acelaşi lucru, numai că, nu a
strigat la mine. A fost Ella să mă vadă...
- Ella a spus să nu mai faci nimic la lucrare?! Fata
asta începe să-mi placă! Să dea Dumnezeu să fie mereu
pe lângă tine, pe post de înger păzitor! Trebuia să strig,
dragul meu, trebuia să strig! Te rog să-mi ierţi
intervenţia, dar dacă era nevoie, cred că-ţi dădeam şi o
mamă de bătaie.
- Să ştii că m-ai speriat. Am crezut că fac pe mine.
Eu sunt un timid şi încerc să salvez aparenţele făcând pe
grozavul. Din păcate, sunt un fricos, şi asta o să-mi
aducă multe necazuri. Lasă-mă să te pup şi, să-ţi
mulţumesc!
Cu lacrimi în ochi, Nick îl sărută pe NEA FANE pe
frunte, după care, luă barosul şi-l duse la dulapul cu
scule. NEA FANE plângea de-a binelea, ştergându-şi
nasul cu dosul palmei. O scenă care avea să rămână
întipărită în mintea lui Nick pe viaţă, o lecţie de omenie
şi de maturitate, o amintire pe care avea să mi-o relateze
99

peste ani şi , să mi-o repete obsesiv, de câte ori


degustam un vin de la ”producător”, cum îi plăcea să
sublinieze.
-Serios, Nicolae, chiar vrei să mai cizelezi ceva la
chipul ăsta atât de cunoscut şi, totuşi, atât de străin? Eu
nu aş îndrăzni! Ţi se pare brută această exprimare a ceea
ce are mai ascuns un suflet de om? Ai mânuit dalta cu o
măiestrie fantastică, făcând ca asperitatea liniilor să se
piardă sub blândeţea trăsăturilor. Da, e nemaipomenit!
Şi mai e ceva...tu mi-ai promis că ai să-mi ciopleşti
chipul în marmură ca să am o amintire de la cel care va
deveni un mare artist. Ai făcut-o! Vreau această amintire
aşa cum este acum. Nici în oglindă nu reuşesc să mă
văd atât de limpede. Eu sunt un om aspru, trudit, nu un
ornament lustruit. Lasă-mă aşa cum sunt! Te rog!
- Bine, Nea Fane! Şi Ella mi-a spus să nu fac din
tine un bibelou. Auzi?! Bibelou!...Poţi s-o duci acasă, eu
mi-am ţinut promisiunea.
- Spune-mi şi mie, băiatule, cum ai lucrat? Ai făcut
vreo schiţă? N-am găsit nici un desen pe aici!? Spune-
mi, cum de ai îndrăznit, în sfârşit, să pui mâna pe daltă?
Ce s-a întâmplat de fapt?
- Nu prea am ce să-ţi spun, Nea Fane. De câteva
nopţi m-am zvârcolit în somn, fără să înţeleg ce se
petrece. Apoi am visat că cioplesc într-o stâncă, pe
vârful unui munte, chipul lui Hristos. La un moment dat
am văzut prăpastia ce se căsca sub mine şi m-am
prăbuşit. M-am trezit speriat din coşmar şi am înţeles că
am coborât cu picioarele pe pământ, vorba matale, şi, şi
m-am hotărât să încerc marea cu degetul. Am venit şi
te-am rugat să mă laşi singur în atelier pentru că ştiam
100

că aşa ceva nu se poate începe în doi. În plus, nici nu


ştiam dacă va ieşi ceva din această încercare. Şi uite că a
ieşit! Când am aşezat piatra pe masă şi am luat sculele
în mână, nu aveam habar cum să încep. Dar s-a
întâmplat ceva curios, greu de explicat. Privind
marmura cu atenţie, mi-am dat seama că este, de fapt,
un cristal transparent, un bloc de sticlă, care ascunde
chipul tău. Zâmbeai şăgalnic, ca de obicei. Brusc m-am
hotărât să te scot din cuşca aia de sticlă, să te eliberez.
De ce râzi? Crezi că fabulez? Nu, NEA FANE, aşa a
fost să fie! Aşa şi-a început sculptorul Nikolaus Otto
Krüger cariera, sub privirea ta atentă, ascunsă într-un
glob de cristal. Apoi, totul a mers de la sine. Când am
văzut cum se desprinde prima aşchie de marmură, am
ştiut că ştiu să cioplesc. Mulţam, NEA FANE! Nici nu
ştii cât de multe lucruri m-ai învăţat lăsându-mă să te
privesc cum ciopleşti!
- Măi, fiule, tu, apucă-te să scrii poveşti, că după
cum îţi merge gura, ai să ai succes. Mie să-mi spui cine
te-a învăţat să mânuieşti dalta şi ciocanul! Acum sunt
convins că ai lucrat cu cineva de meserie, cu un sculptor
adevărat. Să nu-mi spui că a fost Paul, că n-am să te
cred! Paul ştie multe lucruri, dar nu ceea ce ai învăţat tu!
De ce m-ai prostit că n-ai mai pus mâna pe o daltă?! Nu
meritam atâta încredere?!
- Stai, NEA FANE, că o iei razna! Eşti singurul om
pe care nu l-am minţit niciodată şi pe care n-am să-l pot
minţi! Să fie clar! Dacă în sufletul meu plâng că n-am
un tată pe lângă mine, şi o fac numai pe ascuns, în
dumneata am găsit ceva ce nu prea se găseşte pe toate
drumurile - un prieten, un tată, un bunic, un
101

profesor...Asta pot s-o strig în gura mare! Nu, nu te-am


minţit! N-am cioplit decât cu brişca, mobila, gardurile,
copacii. Dar asta a fost demult. Când am modelat în lut
şi am depăşit planul unei suprafeţe de hârtie, cochetând
cu relieful, am ştiut că voi ciopli şi lemnul, şi piatra.
Năcazul cu dumneata este că nu ştii cât ştii! Dumneata
ştii să arăţi fără vorbe. E adevărat că trebuie să ai şi un
elev care să ştie să fure cu privirea, şi aici, trebuie să
recunoşti că ai avut parte de un hoţ de clasă.
- Aş fi fericit dacă aş şti că ai furat de la mine, dar se
pare că tu te-ai născut cu dalta în mână. Mâine vreau să-
i chem aici pe Paul şi Ţârulescu. Vreau să văd ce mutre
vor face când vor da cu ochii de NEA FANE cel din
piatră! Trebuie să mă ajute cineva să pricep ce este cu
acest cuvânt - talentul. Acum sunt derutat...Spune, ce ai
de gând să faci în continuare? Trece iarna, vine toamna
bobocilor, vei pleca la facultate. O să-mi fie greu fără
tine...
- Dacă ajung la facultate, vacanţele am să le petrec
aici, în atelierul de monumente funerare al lui NEA
FANE. De mine nu mai poţi scăpa! Acuma, spune-mi
matale, ce crezi că ar trebui să fac ca să stăpânesc mai
bine piatra?
- Poate că n-o să-ţi placă, dar eu cred că ar fi bine să
te joci puţin cu lucruri care să-ţi ordoneze mişcările
mâinilor, ca să-ţi asculte mai bine creierul. Să te apuci
de geometrie! Să faci ornamente - florale, arabescuri,
repetiţie, multă repetiţie! Să înveţi disciplina simetriei,
fără linie, fără echer, fără compas. Să înveţi să ai
răbdare, să înveţi să nu te plictiseşti, să nu te temi de
monotonie. Asta poţi face aici, în atelier. Nu ai nevoie
102

de profesori, de nimic! Ai nevoie doar de tine. Să te


apuci să scrii. Da, să scrii, cu litere stilizate. Eşti neamţ,
literele, mai bine zis, caracterele gotice, te vor ajuta
foarte mult. Toate acestea te vor ajuta să te poţi ”juca”
cu marmura, s-o şlefuieşti, când este nevoie. Cam asta
ar trebui să faci. Şi cu Ella ce te faci dacă pleci la
facultate? Ea mai are de stat la liceu încă doi ani.
- Nu ştiu ce-ţi veni, Nea Fane, să mă iei cu Ella?!
Dacă mă iubeşte, cum spune, o să vină după mine. Un
liceu găseşti oriunde. Nu ştiu, nici nu-mi vine să mă
gândesc. Poate că renunţ la facultate, poate că ne găsim
fiecare pe câte cineva...ştiu eu?!
- În treaba asta, singurul care nu are nici un cuvânt
de spus este omul, aşa că lasă lucrurile aşa cum sunt şi
nu te grăbi să tragi concluzii! Totul se rezolvă de la sine!
Sună cam fatalist, dar aşa e! Ce zici, mergem la culcare?
- Hai să mergem! Mâine vorbeşte matale cu Domnul
Paul, iar eu îl aduc pe Ţârulescu. Hai să închidem!
Nick era mult mai tulburat decât lăsa să se înţeleagă.
Amânase cât putuse primul contact cu marmura, iar
acuma, după ce trecuse Rubiconul cu brio, se pomenise
apăsat de ceva necunoscut, ceva greu de purtat pe
umeri, greu de definit. După ce a rămas singur, drumul
spre casa mătuşii l-a făcut cu încetinitorul. Oare de ce
nu sunt mai vesel?! Doar am obţinut confirmarea mult
aşteptată!? Acuma ştiu că am talent, ştiu că nu trebuie
să mă las dădăcit prea mult, ştiu că am s-o îmbunez
chiar şi pe maică-mea. Săraca! Ea mă vrea arhitect şi
pace! Ce păcat că taică-meu nu-i aici să mă vadă
lucrând! El m-ar fi înţeles! O, mamă, mamă! Tu, nu l-ai
înţeles niciodată! Cu cicălelile tale l-ai alungat de
103

acasă. Era un tip atât de sensibil! De aia s-a şi apucat


de băutură. Cât dor i-o fi acum de sor-mea! Efectiv o
adora! Oare pe mine, chiar nu m-a iubit?! Să-i fie de
bine! Eu ştiu că nici n-am să beau, nici n-am să mă
însor!
Noaptea ce a urmat, a fost, cu adevărat, o noapte
albă. A doua zi, la şcoală, a apărut obosit şi prost dispus.
Ora de chimie a fost un adevărat chin. Vocea lui
Oşorhan l-a trezit din starea de somnolenţă.
- Ce-i cu tine, Krüger? Pari cam obosit...
- Nuuu...da! ieri am lucrat toată ziua la atelier, iar
noaptea n-am putut dormi. Vreţi să veniţi, după ore, cu
Domnul Profesor Ţârulescu până la cimitir?
O rumoare străbătu clasa, dar totul se potoli la
privirea aspră a profesorului.
- Dacă zici, tu, că merită, am să vin. Ai vorbit cu
Ţârulescu?
- N-am apucat încă.
- Lasă că mă înţeleg eu cu el. Acum du-te puţin la
aer. Se pare că ai nevoie. Mai vorbim după ore.
Nick mulţumi cu privirea şi se îndreptă precipitat
spre uşă. Se îndreptă spre pod, spre micul atelier al atât
de neînţelesului artist-profesor. Uşa era deschisă, ca de
obicei. Se opri în faţa şevaletului pe care, pe un carton
gros, Ţârulescu aşternuse primele trăsături ale unui
peisaj citadin. Dacă avea ceva deosebit acest artist
ascuns, acest ceva se ascundea sub ceea ce, în general,
se cheamă perspectiva. E superbă adâncimea pe care o
au lucrările lui Ţâru! Oare de ce nu are încredere în
talentul său?!
104

- Cu cine vorbeşti, tinere?! Şi tu te miri de


încăpăţânarea cu care mă agăţ de pictură? La mine e o
boală, poate chiar un viciu, iar cu cei bolnavi trebuie să
fii îngăduitor. De ce nu eşti la cursuri?!
- Când m-a văzut cât de jalnic arăt, Oşorhan m-a
trimis la aer. Ieri am lucrat mult, iar noaptea nu am putut
să dorm. Am făcut primul meu mare pas...Am cioplit.
Vreau să veniţi cu mine, după ore, la atelier. O să fie şi
Domnul Paul. L-am chemat şi pe Domnul Profesor
Oşorhan. Ce ziceţi?
- Păi, ce să zic? Dacă ai convocat un aşa consiliu de
experţi, înseamnă că trebuie să mă aştept la ceva
deosebit. După ore mergem direct la cimitir. Ai grijă, nu
lipsi şi la celelalte ore! Este un an decisiv pe care nu-l
poţi rata! Hai, du-te!
Drumul spre cimitir l-au făcut, toţi trei, pe jos. Nick
a refuzat să meargă cu tramvaiul, încercând să mai
tragă puţin de timp.
- Măi, Krüger, măi, tu ai febră? De ce tremuri? Sau
ai emoţii?! Asta e! Vrei să tragi mâţa de coadă! De aia
nu vrei să mergi cu tramvaiul?
- Dumneavoastră, chiar citiţi în sufletele
oamenilor?! Da, tremur puţin. Cred că este o boală de
care am să sufăr toată viaţa. Mă apucă un fel de emoţie,
de teamă. Aş putea face pe mine dacă nu mi-aş suge
burta.
- Krüger, este normal să fie aşa. Tu, te-ai născut
pentru a fi un artist, ori asta presupune o
hipersensibilitate, o viaţă emotivă puternică. Tu, n-ai ce
căuta la politehnică! Tu eşti obligat, de mama natură, să
faci artă, să cultivi frumosul, să te închini talentului cu
105

care ai fost dăruit. Mi-ai spus că mama ta vrea să te faci


arhitect. Trebuie s-o convingi că n-ar merge. Nu că
arhitectura n-ar implica arta, dar are în ea o prea mare
cotă de inginerie, care ar ucide în tine artistul. Ştiu că
există exemple care m-ar contrazice. Dar ele se referă la
alte vremuri, care nu seamănă deloc cu cele sub care
trăim. Nu trebuie să te sperii de stările tale emotive, ele
te vor ajuta în actul creaţiei, chiar dacă, uneori, te vor şi
chinui. Nu ştiu dacă şi confratele meu este de aceeaşi
părere, dar eu simt în tine atâta emoţie pozitivă,
creativă, încât, nu te văd ducând o viaţă normală,
tihnită, la adăpostul unei meserii. Adăpostul tău va fi
arta pură, mereu vulnerabilă la sensibilitatea ta excesivă.
Cam asta eşti tu pentru mine, Krüger, şi, sper să nu mă
înşel! Altfel, voi purta povara greşelii de a te fi iertat la
chimie şi fizică.
- Dom’ Profesor, tot dom’ Profesor rămâne, chiar şi
atunci când se ocupă de lucruri lumeşti! Nu, eu n-am să
fiu nici arhitect, nici inginer, nici contabil! De asta sunt
sigur!
La uşa atelierului i-a surprins larma ce răzbătea
afară. Vorbeau mulţi, deodată. Era NEA FANE, era
Domnul Paul, era paznicul cimitirului, era Ella. La
Apariţia ”artistului” şi a însoţitorilor săi, se făcu o
linişte deplină. Toţi erau cu ochii pe noii sosiţi,
aşteptând reacţia, explozia. Liniştea a continuat să
domnească în atelier, Spre nedumerirea lui NEA FANE.
Singura care a îndrăznit să se mişte, a fost Ella. S-a
apropiat tiptil de Nick şi l-a sărutat ”decent” pe obraz.
Ochii lui Ţârulescu străluceau de satisfacţie, dar nu
îndrăznea să scoată nici un cuvânt, parcă pentru a nu
106

deranja activitatea de ”inspector” a lui Oşorhan, care se


învârtea cu încetinitorul în jurul capului cioplit, se
oprea, îl fixa pe Nea Fane, închidea ochiul stâng, ofta.
Intrigat, Nick rupse tăcerea, strângând-o de mână pe
Ella.
- Ce-i, Dom’ Profesor, nu ţine?!
- Ba ţine, măi Krüger, măi! Ţine, măi, dar nu ştiu de
unde să te iau. Măi, tu l-ai cunoscut pe sculptorul
Ladea? Sau măcar i-ai văzut lucrările?
- Nu, de ce?!
- Capul ăsta este realizat în stilul lui Ladea, e
aidoma capului lui Horea, e un cap cioplit, în adevăratul
sens al cuvântului. Curios, foarte curios! Parcă ai fi
elevul lui! Stai, nu te zburli! Ladea nu-i oricine! Ladea a
fost ucenicul lui Brâncuşi la Paris! A fost sculptorul
casei regale. Lucrările lui din acea perioadă nu au fost
distruse, ci doar puse deoparte. Şi acum se pot vedea
într-o magazie a muzeului din Oraviţa. Acum e profesor
la Institutul de Arte. Sper să şi rămână! Cu vremurile
astea nu se ştie niciodată! Până şi de noi, ăştia micii, se
ocupă noua suflare.
- Dom’ Profesor, eu nu ştiu ce poate Ladea ăsta, al
Dumneavoastră, dar ştiu că nu m-am inspirat de la
nimeni. Vă place, sau nu Vă place? Asta-i întrebarea!
De aia V-am adus aici!
- Stai, măi Krüger, măi! Lucrarea asta miroase a
prea multă maturitate şi, tocmai asta mă sperie. De
unde, şi mai ales, când ai reuşit s-o acumulezi?! Tu eşti
încă un copil şi, totuşi, mânuieşti cu uşurinţă nişte
elemente care n-au nimic comun cu copilăria. Copiilor
le plac lucrurile cizelate, şlefuite. Pe tine văd că nu te
107

interesează decât profunzimea viziunii tale. E grozav să


vezi cum şmirghelul nu apucă să atenueze această
profunzime! Mă bucur că m-ai adus aici, îţi mulţumesc!
- Colega, mi-ai tăiat macaroana! Eu, care mă
pregăteam să-mi înving emoţia şi să încerc o prezentare
à la critic de artă, m-am pomenit blocat de faţa ascunsă
a profesorului-inginer, care a trecut peste rigiditatea-i
proverbială şi a etalat, scurt şi simplu, o comoară
ascunsă, dragostea pentru frumos, pentru artă. Bravo!
Ţârulescu ţi se închină şi închide gura. Ce aş mai fi
putut să adaug?! Totuşi, un sincer, bravo! pentru cel pe
care, acum doi ani, l-am numit ”copilul minune” al
liceului. Bravo, Nicolae!
- Acuma, chiar că m-a apucat tremuriciul. Trebuie să
fug până afară...
Minutele care au urmat au fost consacrate tăcerii.
Toţi aveau nevoie de aşa ceva. Se învârteau în jurul
portretului, trăgând discret cu ochiul către NEA FANE.
Chiar şi el se analiza, încercând să privească în
profunzimea fiinţei sale, mânat de o singură întrebare
stăruitoare - cum de a pătruns acest copil, sufletul meu,
pe care l-am ferit cu atâta grijă de privirile celor din
jur?! - întrebare care îl făcea să se simtă puţin stingher
printre aceşti admiratori ai mult prea tânărului ”maestru
în devenire”.
La un moment dat, Ella se apropie de Oşorhan şi, în
stilu-i caracteristic, îl luă la braţ, aruncându-i o privire
strălucitoare. La privirea lui nedumerită, Ella şopti, abia
perceptibil, întrebarea care o frământa.
- Credeţi că Nick va deveni un mare sculptor? Dar,
aşa, sincer!
108

- Când mă uit la felul în care te uiţi la mine, încep să


regret că nu mai am vârsta voastră şi să înţeleg ce a găsit
Krüger ăsta la tine. Cum timpul nu poate fi dat înapoi,
regret că nu am un copil ca tine! Dacă va ajunge, Nick
al tău, mare sculptor? Are toate atuurile! Natura l-a
înzestrat cu o ”rampă de lansare” de care se pot folosi
doar marile talente, iar el este un mare talent! Aşa sec,
cum mă crede lumea, eu sunt, totuşi, un mare iubitor,
sau, mai bine zis, un mare consumator de artă. În el
mocneşte o mare forţă de creaţie, care, în momente de
saturaţie, iese la iveală prin explozii puternice. Până
acuma am reţinut două astfel de explozii - prima, când a
încercat să modeleze, şi a ieşit acel minunat cap de fată,
chipul tău, şi, a doua, când s-a hotărât să cioplească şi a
ieşit acest formidabil portret al lui NEA FANE. Krüger
este deja un mare artist! Întrebarea e dacă va rezista
încercărilor la care îl va supune viaţa de artist, care, este
mult mai grea decât pare. Ca să înţelegi toate astea,
trebuie să mai creşti puţin.
Nick reveni în atelier, palid, cu un zâmbet jenat pe
buze. Nu mai era zâmbetul lui care amesteca, cumva,
bucuria vieţii cu ironia subtilă.
- M-am făcut de rahat! Aşa o diaree!...Eu zic să
terminăm bâlciul şi să merem pe la căşile noastre. Vorba
ungurului - Jó volt, de elég volt!
- Îmi traduci şi mie?
- A fost bine, dar a fost destul! Şi mulţumesc că aţi
venit, Domnule Profesor!
-Mi-a făcut plăcere, Krüger, mi-a făcut plăcere!
Plimbarea cu Ella a fost reconfortantă. Aerul rece l-a
readus, parcă, la viaţă, la realitate.
109

- Ce zici? Aşa-i că am reuşit? Nu-mi vine să cred că


am reuşit din prima. M-am temut de marmură ca de
dracu! Degeaba încerca NEA FANE să mă forţeze să
încep să cioplesc în piatră. Tremuram la gândul că aş
putea capota. Ar fi fost un dezastru pentru mine. Ştiam
că pot, dar nu mă încumetam să iau taurul de coarne.
Culmea e că taurul s-a adeverit a fi un miel blând pe
care l-am putut mângâia în voie cu dalta! Multe am
învăţat din privire, urmărind munca lui NEA FANE
cioplitorul. Nu ştiu pe cine am moştenit. La noi în
familie nimeni n-a cioplit nici măcar în glumă. Poate că
sunt reîncarnarea cine ştie cui!?
- Nu, Nick, nu eşti nici un fel de reîncarnare, eşti tu,
iubitul meu artist, care s-a născut plin de talent, ca să mă
facă fericită. Oare cât o să mai dureze iubirea asta?! Ce
ne facem după ce pleci la facultate? Ai să vii des să mă
vezi, sau ai să-ţi găseşti, acolo, o artistă ca şi tine, de
vârsta ta, cu talent ca al tău, şi cu alte calităţi pe care eu,
încă, nu le am?
- Nu vorbi prostii! Artiştii nu iubesc decât o dată!
Ori, eu pe tine te iubesc, tu ai fost primul chip pe care l-
am modelat în lut, tu ai fost prima fiinţă care m-a înţeles
şi a reuşit să mă schimbe în bine. Doamne, ce rău eram!
Nu, nu cred că e corect. Nu eram rău, eram înrăit! Nu
prea am fost înţeles şi asta m-a înrăit. Tu nu poţi să
înţelegi. La voi, în familie, a fost armonie.
- Da, până ai apărut tu şi, cea pe care o credeam cea
mai iubitoare soră, s-a transformat într-o viperă. Cum
poate să schimbe invidia un om în aşa hal?! Eu nu mai
am linişte acasă. Au observat şi ai mei, dar nu pot să le
spun nimic. Îţi dai seama ce ar ieşi?!
110

- Emmy e rea, ca de altfel, majoritatea


handicapaţilor. Ea nu poate accepta că sora ei este atât
de frumoasă, de armonios alcătuită. E de înţeles, dar
greu de suportat. De câte ori o văd, mi se face rău.
- Chiar, tu crezi că sunt frumoasă?
- Cred că şi dacă am să ţi-o spun de o mie de ori, tot
o să mă pui să ţi-o repet. Da, eşti frumoasă şi ai să ai un
corp frumos. Asta se vede de la o poştă! Când o să-ţi
crească puţin sânii, am să fac un nud după tine.
- De unde ştii cum arată sânii mei?!
- I-am văzut când îţi modelam chipul. Erai învelită
în prosopul Domnului Paul, ai adormit, iar prosopul a
căzut. I-am şi sărutat înainte de a pune prosopul la loc.
- Vai, ce neruşinat ai fost! Şi nici nu mi-ai spus
nimic. Bravo!
- Ce era să-ţi spun? În primul rând, dormeai. După
aceea am uitat. Dacă vrei să ştii, m-a trecut un fior rece
ca gheaţa, dar mi-a plăcut!
- Ai mai avut şi alte modele în atelier?
- N-am eu timp de aşa ceva! Dacă am să am nevoie
de modele, am să te pun pe tine să le alegi. Sper să nu-
mi alegi nişte slute!
O idilă minunată, plină de farmecul copilăriei care-şi
trăia ultimele clipe, dar care avea să le marcheze viaţa
pentru totdeauna.

11
Ultima primăvară a liceanului „artist” a adus cu ea o
nelinişte aparte în sufletul lui Nick. Încurajat de
succesele obţinute şi, mai ales, susţinut şi adulat de
cvartetul ”Ţâru - Oşorhan - Paul - NEA FANE”, Nick a
111

gustat reversul medaliei, făcând cunoştinţă cu teama. O


teamă de şcoală, de atitudinea unor profesori, prea puţin
sensibili la aptitudinile lui artistice, sclavi ai unor
exigenţe dictate de convingerile lor, adeseori prea
rigide. Întrebarea pe care şi-o punea era - va reuşi să
ajungă la bacalaureat? Şi dacă da, va reuşi să-l ia? Fără
bacalaureat - examenul de maturitate - nu putea ajunge
la facultate, iar sămânţa sădită de Ţâru-Paul, şi nu mai
puţin de NEA FANE, încolţise. Nick înţelesese că
trebuia să ajungă pe mâna unor adevăraţi maeştri, că
drumul autodidactului putea să-l piardă. Ştia că trebuie
să se instruiască şi să intre în competiţie.
- Dom’ Profesor, ce Dumnezeu mă fac dacă nu iau
bacalaureatul?!
- Ce te-a apucat?! De unde-ţi veni ideea asta,
maestre? Să ştiu că va trebui să folosesc forcepsul şi tot
am să te scot student la arte. Nu, Nicolae, nici să nu te
gândeşti la aşa ceva! Tu ai nevoie de profesori adevăraţi,
nu de cabotini ca noi. Ai impresia că, de-al de mine, sau
Paul, sau NEA FANE, te-am învăţat ceva? Nu, dragul
meu, nu! Ne-ar fi plăcut să ne putem însuşi ceva merite,
dar, dar ce putem noi să-ţi transmitem, când tu, te-ai
născut cu sămânţa artistului în tine? iar sămânţa asta a
încolţit împinsă de acea forţă necunoscută care naşte
geniul. Nu protesta şi ascultă! Noi, cel mult, am stropit
ţărâna din tine, în care a încolţit această sămânţă.
Meritul nostru e că am înţeles că trebuie să cărăm niţică
apă. Poţi să-i spui încurajare. Totul a venit din tine! Şi
mai avem un merit, ca să nu spui că suntem prea
modeşti - nu ne-am simţit jigniţi, în amorul propriu, de
talentul tău. Da, Krüger, cum îţi spune Oşorhan, drumul
112

tău trebuie să treacă prin facultate. Trebuie să fii şi tu


mai înţelegător şi să te pui pe toceală. Ce reprezintă
câteva luni de corvoadă? Pe lângă talent, mai dispui şi
de o memorie excepţională. Nu va fi greu, şi în nici un
caz, imposibil. Vorbesc eu cu cine trebuie, să te ajute cu
niscai ore de meditaţii. Mai e şi Oşorhan, şi Didiţă. Se
aranjează!
- Dom’ Profesor, de când aţi devenit atât de
vorbăreţ?! Nu cumva vă e teamă de ceea ce mă tem eu?
Nu de meditaţii am eu nevoie, ci de puţină voinţă. Mi-e
greu să pierd timpul învăţând, dar asta nu înseamnă că
nu pot. Se pare că nu mai e altă cale! Fiţi liniştit, mă
descurc, până la urmă, iar dacă nu, nu! Ajung eu,
cumva, prin preajma vreunui maestru adevărat.
Principalul e să găsesc unul care să-mi placă, să mă
convingă de faptul că e maestru. Nu-mi trebuiesc
prelegeri, mă mulţumesc să observ, să fur! Şi am s-o fac
până când maestrul se va închina în faţa mea!
- Până îţi găseşti maestrul, eu zic, să te pui cu burta
pe carte! Totul va fi bine, dacă se va termina cu bine!
Rare erau ocaziile în care năbădăiosul Nick se lăsa
antrenat în astfel de discuţii. Ce l-o fi apucat pe Ţâru să
mă dăscălească atâta? Chiar aşa proastă părere au
profesorii despre mine?! Auzi, tu, să mă mediteze! La
dracu! O gaşcă de împuţiţi şi profesorii ăştia! Nu!
Trebuie s-o rup cu atelierul şi să mă apuc de toceală!
Ce panseu, à la Gâgă - Totul va fi bine, dacă se va
termina cu bine! E şi Ţâru ăsta o figură! Şi totuşi,
parcă i-aş face un portret de adio. Trebuie să vorbesc
cu Domnul Paul, să mă lase câteva zile în atelier.
113

Eliberat, parcă, de presiunea gândului la bacalaureat,


Nick, fără să-şi dea seama, o luă înspre stadion. Căldura
seacă nu-i împiedica pe atleţi să se ia la trântă cu
normele stabilite de neobositul Kiss. Spre surprinderea
lui Nick, Ella nu era la locul obişnuit. Nick roti privirea
şi o zări în tribună, alături de un tip, bine făcut, la prima
vedere, care o ţinea protector pe după umeri. Ella era
atât de preocupată de conversaţie încât nu-l văzu pe
Nick apropiindu-se.
- Deranjez?
- O, Nick, când ai venit?
Cu o mişcare bruscă, Ella sări spre Nick, îl îmbrăţişă
şi-l sărută, cumva, demonstrativ.
- Nick, să-ţi prezint un reporter de la Sportul, Tedy.
Se apropie naţionalele şi vrea să facă câteva interviuri
cu viitorii campioni. Glumesc...
- Nu-i nici o glumă la mijloc! Eşti foarte talentată şi
ai toate şansele la titlu. Să ne vedem la Bucureşti şi ai să
vezi ce interviu am să-ţi iau eu atunci. Cu ce te ocupi,
Nick?
- Eu? Eu nu mă ocup, eu fac! Sculptez, domnule
reporter! Nu-i atât de greu ca şi luatul unui interviu, dar
eu mă mulţumesc şi cu atât.
- Poţi să-mi spui pe nume. Nu sunt atât de bătrân pe
cât par. Acum vă las. Elly, ne vedem mâine. Pa, pa!
- Cine-i papiţoiul ăsta, care te ţine pe după gât, ca
să-ţi ia un interviu?! Ce moacă de boxer! Mai bine mă
car. Am venit să mă liniştesc şi, uite peste ce am dat!
Mă mir că nu l-ai sărutat la plecare! De fapt, mai ai timp
şi mâine.
114

- Nick, nu pleca aşa! Nu fii caraghios! Nu am nimic


cu el, şi nici n-am să am vreodată. Nu vezi că e mai
mare şi decât tine? Hai, te rog, stai cu mine, sau mai
bine mergem la plimbare, să-mi spui de ce trebuie să te
linişteşti. Nimeni nu poate să te liniştească mai bine ca
mine! Să nu mă faci să plâng!
- Hai, îmbracă-te, să mergem!
Ella, afectată de atitudinea lui Nick, părăsi
antrenamentul fără să-l mai anunţe pe Kiss. Îl luă la braţ
pe Nick şi se îndreptară spre poarta stadionului.
Antrenorul îi urmări cu o privire îngăduitoare, însoţită
de o mişcare a umerilor, un gest de acceptare, de
neputinţă.
- Ce e Nea Kiss? E cam răsfăţată puştoaica asta!
Cine-i tipul care o scoate, aşa, pe nepusă masă, de la
antrenament?
- Tedy, n-ai plecat încă? Puştoaica, e ca şi fata mea,
iar Nick, e un adevărat artist plastic! Un viitor mare
pictor, sau sculptor, sau poate, amândouă. Sunt un cuplu
minunat, cunoscut în tot oraşul. Sunt copii cuminţi! Ai
grijă, să nu-ţi treacă vreo prostie prin cap! O să ai de a
face cu mine! Te-am lăsat. Mă duc la aruncări.
Tinerii amorezi rătăciră pe străzi, fără nici o ţintă,
ţinându-se de mână, într-o tăcere deplină. La un moment
dat se pomeniră în dreptul atelierului Domnului Paul.
- Hai, să vedem dacă maestrul lucrează.
Nick bătu la uşă - trei lovituri conspirative.
Neprimind nici un răspuns, apăsă clanţa. Uşa era
închisă.
- Hai să intrăm, să mai vedem ceva lucrări de-ale
maestrului.
115

- Păi, cum, tu ai cheia de la atelier?!


- Am! Domnul Paul m-a blagoslovit cu toată
încrederea posibilă. Pot să rămân în atelier şi peste
noapte. E un tip grozav, numai că eu nu abuzez!
Nick se scotoci prin buzunare, scoase o legătură de
chei şi deschise. Pe stativul pentru modelaj era pus, la
vedere, un bilet scris cu majuscule: Nicolae, am plecat
pentru trei zile la Cluj. Ai grijă de atelier!
- Oho! Ce bine s-a potrivit! Aveam de gând să fac
portretul lui Ţâru. În sfârşit, ceva bun pentru ziua de azi!
- Nick, tot mai eşti supărat pe mine? Nu te mai
gândi la Tedy! Nu mă interesează nimeni în afară de
tine! Când ai să înţelegi că te iubesc ca în romanele de
dragoste? Te iubesc, te iubesc, te iubesc!
Ella îl trase pe Nick înspre canapea şi începu să-l
mângâie şi să-l sărute cu patimă. Nick încercă să scape
de drăgălăşeniile provocatoare ale Ellei, dar se lăsă
bătut şi acceptă acest joc minunat al împăcării. La un
moment dat, pufni în râs.
- Ce te-a apucat, Nick?!
- Nimic, râdeam de mine. Ştii că, până acum, n-am
ştiut că pot să fiu gelos? Nu, eu nu am dreptul să mă
implic într-o astfel de viaţă, zis normală! Eu am lucruri
mult mai importante în care să mă implic.
- Ce tot bolboroseşti acolo? Cum adică să nu fii
gelos? Dacă iubeşti, trebuie să fii gelos! Nici nu ştii cât
m-a bucurat purtarea ta! Am simţit că şi tu mă iubeşti
mult. Pentru tine aş putea să fac orice, chiar şi o prostie!
- Nu mai spune prostii, pentru că, la vârsta ta,
prostiile pot fi periculoase! Hai să ne cuminţim!
116

- Vorbeşti ca şi bunica mea. Află că nu vreau să ne


cuminţim! Când o să mai putem sta singuri, să ne
sărutăm în voie?
Ella reluă atacul ”la persoană”, copleşindu-l cu
tandreţea ei nevinovată. Nick răspunse mângâierilor cu
mângâieri, sărutărilor cu sărutări. Încet, încet,
mângâierile lui luară o altă turnură. Involuntar, căpătară
un caracter de studiu, de cercetare. Simţi, pentru prima
oară, cum palmele lui reţin într-o memorie a lor, forma
sânilor, a şoldurilor, a coapselor. Noutatea îl copleşi
făcându-l să se oprească.
- Ce-i, Nick? De ce te-ai oprit? E atât de minunat!
N-am mai simţit niciodată aşa ceva!
- Ella, am descoperit ceva nou, memoria palmelor.
Simt cum palmele mele reţin totul, toate amănuntele. Aş
putea să-ţi sculptez trupul fără să-l mai privesc. Ella, eu
m-am născut sculptor! Dacă ţi-aş modela nudul, nimeni
n-ar crede că nu te-am dezbrăcat. Poate doar un sculptor
adevărat!
- Nick, hai să ne dezbrăcăm, măcar puţin! O să
simţim mai bine mângâierile!
- Tu, eşti ludă de-a binelea! Tu crezi că eu sunt din
piatră? Vrei neapărat să facem ceva ireparabil?
- Nu vreau decât să mă mângâi şi să mă săruţi! Ce-i
rău în asta?! Eu te iubesc şi am să te iubesc mereu! Nici
eu nu vreau să facem ce nu trebuie, şi, nici n-aş şti cum
se face...E periculos? Hai să ne scoatem bluzele!
Nick zâmbi cu o mină de om matur.
- Nu, nu este periculos, decât în măsura în care nu
are nimic de a face cu dragostea, ceea ce, din păcate, se
întâmplă la tot pasul. Dacă apare un copil? Dacă a fost
117

dorit, e plus infinitul! Dacă nu, este hăul care-i macină


pe părinţi, dar, cel puţin în aceeaşi măsură, îl înghite şi
pe copil!
- Ce serios ai devenit, Nick! Hai, mai bine, mângâie-
mă, sărută-mă! Nu-mi place când eşti trist!
- Nu sunt trist, sunt cu gândul departe, la taică-meu.
Ce-o fi făcând, acolo, singur, printre nemţii lui, pe care
nu i-a prea avut la suflet? Fără familie, fără Anna a lui!
Nu se prea omoară cu scrisul, cică, nu vrea să ne facă
rău! M-am săturat să tot fiu interogat din cauza lui. Şi
nici măcar nu ştiu ce să le mai spun la nenorociţii ăştia!
Cică-s pui de fascist! Dobitocii! El, şi fascist!?
Nick o strânse puternic pe Ella, rămânând aşa,
nemişcat, cu ochii ţintă în tavan.
- Nick, aşa-i că n-o să ne despărţim niciodată?
- Ca să nu ne despărţim niciodată, trebuie să fim
mereu împreună or, eu nu sunt făcut pentru aşa ceva, eu
sunt sclavul convingerilor mele - sculptura! Într-un fel,
vom fi împreună, datorită acestei incredibile afinităţi
care ne leagă, dar nu ca o familie. La ce să fac copii,
dacă n-am să am timp pentru ei? Ştiu din proprie
experienţă cât de mult cere un copil de la părinţii lui. A
nu-i da, e o crimă! Copilul meu va fi arta şi am să-i
dăruiesc toată fiinţa mea...Sunt sigur!
- Eşti un egoist, Nick!
- Cred că toţi artiştii adevăraţi sunt egoişti. Dacă n-
ar fi aşa, nu s-ar crea capodopere!
- Nu mai vorbi atâta! Fii şi tu mai tandru!
Palmele lui Nick reluară drumul căutării formelor pe
care le ascundea acest corp de copil ce se voia femeie.
Era ceva nou pentru el, ceva care-l provoca. Cu gesturi
118

tandre, de care nu se ştia capabil, aduse nudul la


suprafaţă. Ella îl imită eliberându-l de strânsoarea
hainelor.
- Eşti atât de frumos, Nick!
- Nu mai vorbi, mai bine sărută-mă! Ştii, trebuie să
mai pui ceva carne pe tine! Mai lipseşte, pe ici, pe colo.
Să crească puţin sânii, să mai pui puţin pe fund, să
contracarezi efectele atletismului. Ai şansa să devii o
damă bine!
Ella se simţea în al nouălea cer. Întreg trupul ei vibra
de plăcere. Primul care se trezi la realitate, fu Nick.
- Gata, Ella! Să ne oprim până nu-i prea târziu! Ţin
prea mult la tine, ca să-ţi fac un rău! Gaata...sus!
- Vai, cât poţi fi de rău!
- Hai să ne îmbrăcăm, repede! Vreau să pregătesc
ceva lut pentru Ţâru, să văd ce va ieşi!
Ella, puţin dezamăgită, adună hainele împrăştiate pe
jos şi se retrase după paravan. Nick, în fundul gol,
coborî în beci, după lut. N-apucă s-ajungă jos, că şi ţâşni
afară, clănţănind din dinţi.
- Jos e gheţărie!
Ella apăru de după paravan şi izbucni în râs.
- Ce găseşti de râs? Ce n-ai mai văzut fund gol? E
frig jos!
-Foarte frumos! Pe mine m-ai trimis să mă îmbrac,
iar tu umbli ca Adam! Să ştii că nici eu nu sunt de
piatră! Hai, vino să te sărut!
- Tu vrei s-o luăm iarăşi de la capăt?! Nu, nu! Mi-a
fost de ajuns! Hai s-o lăsăm baltă, ca să n-o încurcăm!
119

- Bine, bine!...Eşti mai ceva ca bunica mea! Cred că


o să vă înţelegeţi bine. Hai să te ajut, să te îmbraci, dacă
vrei, bineînţeles!? După cum te-ai grăbit, nu s-ar părea!
Nick se îmbrăcă alene, mustăcind un zâmbet cu
subînţelesuri. Era bine dispus şi plin de chef de lucru.
Coborî după lut fluierând. Lutul rece îl învioră. Întors în
atelier, scoase lutul din găleată şi-l aşeză pe stativul de
modelaj. Ella, cuibărită pe canapea, cu obrajii încinşi, îl
urmărea cu ochii strălucind de bucurie. Era atâta
frumuseţe în această poezie! Într-un fel, era preludiul la
viaţa de boem pe care Nick avea s-o ducă la perfecţiune,
şi de care, Ella nu avea să aibă parte. Nu aveau cum să
ştie acest lucru, şi de aceea, profitau, fără premeditare,
din plin, de darul vârstei.
- Tu, ştii că s-a lăsat noaptea?! Hai să te duc acasă!
Sper să nu ne strice nimeni ziua asta! Hai!
Drumul spre casă, cu ocolişuri nemotivate, s-a
prelungit nepermis de mult. Pe la orele unsprezece, în
apropierea casei, s-au pomenit întâmpinaţi de Domnul
Széles.
- Măi copii, voi chiar că nu cunoaşteţi măsura! Elly,
tu n-ai lecţii de făcut? Unde aţi întârziat atât?
- Apuka, am întârziat la atelierul Domnului Paul.
Nick s-a apucat să facă portretul Domnului Ţârulescu.
Va fi o surpriză! Cred că o să semene puţin cu
Beethoven!?
- Şi pe tine, când lucrezi, Ella nu te deranjează?
- Nuuu! Ea este singura care mă ajută! Ea intuieşte
foarte bine ceea ce vreau să fac, şi de altfel, vorbeşte
foarte puţin, ceea ce-i mare lucru la o fată!
120

- Bine, maestre! Se iartă şi de data asta! Dar aş


prefera să nu se mai repete!
- Mai am puţin până plec, aşa că nu se va putea
repeta, din păcate! Vă invit să vedeţi acest ultim portret
din viaţa unui elev. Cred că în două zile va fi gata.
Noapte bună!
Într-adevăr, două zile au fost de ajuns pentru
realizarea ultimului angajament, chiar dacă,
angajamentul cu ”toceala” a trebuit să fie amânat. O
fugă până acasă a rezolvat treburile cu tuşa cea
prăpăstioasă.
- Tuşi scumpă, două zile nu mai dau pe acasă.
Rămân la atelierul Domnului Paul, să termin o lucrare,
înainte de a mă apuca de învăţat pentru bacalaureat.
Atunci am să stau mai mult pe acasă. Vorbeşte cu
unchiul Sandu să facă puţină matematică cu mine. Când
am să fiu Mare, am să-i dăruiesc o lucrare, sau, poate
că-i fac portretul. Dă-mi ceva la pachet, dacă ai prin
casă! Sărut mâna!
Prima zi de lucru a fost un chin. Nu reuşea să-l vadă
pe Ţâru în postura de dascăl respectabil, cum ar fi vrut
să-l facă. Lutul nu-l asculta. Făcea şi, desfăcea. Abia
noaptea târziu a întrezărit soluţia. Ţâru era un artist, un
boem! La ce s-o fi gândit Ella când a spus că portretul
va semăna cu Beethoven? Cred că ştiu! S-a gândit la
părul lui vâlvoi şi la privirea sclipitoare şi pierdută.
Asta e! Bravo Ella! Nu este pentru prima dată când mă
surprinzi...parcă îmi şopteşti în suflet.
A doua zi treaba a mers ca pe roate. S-a sculat
dimineaţa devreme şi nu s-a oprit decât pe la prânz,
când, s-a pomenit cu Ţâru în faţă, tronând pe stativ. Era
121

un Ţâru profund, era un Ţâru sclipitor, El, visătorul,


boemul, şi nu un Ţâru luat în derâdere de elevi, un Ţâru
forţat ironic. Bravo Krüger, aşa te vreau! Cizelează-i
puţin ridurile, dar lasă-i în pace coama de leu! Ce om
fantastic şi, totuşi, cât de puţin cunoscut şi înţeles!
Cizelarea a fost o treabă de copil în mâinile acestui
”copil minune”.
Vernisajul, cum îi plăcea să spună, avea să-i prindă
pe picior greşit pe toţi admiratorii ”copilului minune”.
Lucrarea a fost executată în taină, dacă taină a putut să
fie numită prezenţa Ellei. Nick i-a convocat pe toţi
membrii ”clanului” pentru o oră de amurg. Dorea să
profite la maximum de efectele soarelui apune asupra
portretului. Pentru el lumina era ”totul” într-o sală de
expoziţie. De unde ştia aceste lucruri, nimeni n-ar fi
putut s-o spună. El le ştia, pur şi simplu!
Prima care şi-a făcut apariţia a fost Ella, însoţită de
Domnul Széles, singurii care cunoşteau secretul
surprizei pregătite de Nick. Domnul Széles se apropie
de stativul cu pricina, unde, o pânză de sac umedă,
ascundea portretul din lut.
- Ei, cum facem? Trebuie să-i aşteptăm şi pe ceilalţi,
sau mă onorezi cu premiul pentru primul venit? Să ştii
că, de când cu portretul lui Ella, sunt admiratorul tău
supus şi, sunt convins că ceea ce am să văd, nu va fi
chiar o surpriză, ci mai mult, o confirmare. Ce zici, îmi
satisfaci curiozitatea?
- Riscăm să dea buzna peste noi şi atunci, surpriza
se va duce de râpă. Vă rog, eu, să mai aşteptăm!
Aşteptarea nu a fost lungă. Nea Fane, Paul, Oşorhan
şi portarul cimitirului, năvăliră în atelier.
122

- Unde-i Domnul Profesor Ţârulescu?! Nu vine?!


- Ba vine, Nicolae, dar s-a împiedicat de o
necunoscută, la intrarea în cimitir, şi a rămas s-o
vrăjească puţin. Asta-i muzica ce-i place! Boemul din el
nu se va dezminţi niciodată. Boema lui este mai
frumoasă decât Boema lui Puccini!
Timp de o jumătate de oră, Nick şi compania, au stat
ca pe cuie. Nerăbdarea şi emoţia îl făceau pe ”artist” să
transpire abundent. NEA FANE, cel cu litere mari, se
învârtea în jurul stativului, întindea mâna înspre sacul
protector, fără a-l atinge însă. Ella, stânjenită de
prezenţa lui ”apuka”, stătea retrasă, neîndrăznind să se
apropie de Nick. Apariţia lui Ţâru stârni un murmur de
uşurare. Realitatea era că toţi cei de faţă îl îndrăgiseră
pe Nick, Nicolae al lor, îl admirau şi aşteptau cu sufletul
la gură orice manifestare de succes a tânărului artist.
- Pe unde umblaţi, Dom’ Profesor?! Fără
Dumneavoastră vernisajul nu poate avea loc! Vă rog să
mă onoraţi şi să dezveliţi unica lucrare a expoziţiei de
adio a elevului Nikolaus Otto Krüger, care, de azi
încolo, se va pune pe toceală! Vă rog, Domnule
Profesor!
Cu gesturi de artist care-şi apără comoara, Ţâru a
ridicat pânza de sac şi a sărit speriat înapoi, împingând,
destul de brutal, asistenţa din spatele lui, care numai la
aşa ceva nu se aştepta. Un murmur de uimire acoperi
acel ce-i asta?! bâiguit de profesor.
- Nu pot să cred! Nicolae, ăsta sunt eu?! Nu m-am
văzut niciodată aşa! Ai făcut, asta, pentru mine?! Măi
băiatule, măi fiule! Când te-ai strecurat în sufletul
123

meu?! Cum ai pătruns secretele mele pe care le


consideram inexpugnabile?!
Ţârulescu se năpusti spre Nicolae, îl strânse la piept,
şi izbucni în hohot de plâns. Un ropot de aplauze porni
să desăvârşească acest moment emoţionant însoţit de
strigăte de ”bravo”. Ţâru se smulse din îmbrăţişarea lui
Nicolae şi părăsi valvârtej atelierul. Se îndreptă în fugă
spre cimitir. O luă, în pas alert, pe aleile laterale,
îndreptându-se înspre câmpul însămânţat care străjuia,
la apus, hotarul acestui tărâm al liniştii. Nici un suflet de
om nu tulbura această convieţuire dintre moarte şi viaţă:
crucile faţă în faţă cu rodul vieţii. Ce subiect de
meditaţie pentru boemul singuratic! Ţâru se apucă să
culeagă flori de câmp, sărutând fiecare fir smuls din
ţărână. Încărcat cu un buchet enorm, se întoarse, radiind
de bucurie, la atelier.
Apariţia buchetului în uşa atelierului, care ascundea
practic chipul răvăşit de emoţie, smulse un nou ropot de
aplauze, de data aceasta, adresate profesorului. Ţâru
făcu o plecăciune în faţa ”artistului” şi risipi florile în
jurul lui.
- Primeşte acest dar al naturii în schimbul darului pe
care mi l-ai făcut! Nicolae, al meu, vei fi sculptor
portretist, vei fi cel mai mare dintre cei mai mari! Tu nu
vei face fotografii, tu vei scormoni sufletele oamenilor!
Portretul ăsta e un fel de monument funerar: prin el ai
îngropat pe acela care şi-a ascuns faţa în faţa lumii.
Acum, lumea va cunoaşte un alt Ţârulescu, şi se va mira
ca şi mine! M-ai ucis şi m-ai recreat! Cel de ieri, te-a
admirat. Cel de astăzi, te va venera!...
124

- Dom’ Profesor, mă copleşiţi! Aţi fost îngerul meu


păzitor, într-o perioadă foarte grea din viaţa mea. O
parte din sufletul meu va rămâne cu Dumneavoastră, în
acest portret, pe care, sper, Domnul Paul îl va turna în
bronz. Mulţumesc pentru tot!
Nu mai era nimic de spus! Fără cuvinte, cei prezenţi
s-au perindat prin faţa lui Nick pentru a-i strânge mâna.
Ella, rămasă la urmă, i-a şoptit ceva la ureche, după
care, l-a sărutat prelung pe gură, spre dezaprobarea,
totuşi, îngăduitoare a domnului Széles. Era seara marii
despărţiri. Nick ştia că un capitol important din romanul
vieţii lui se încheiase. Urma luarea taurului de coarne,
toceala, examenele, bacalaureatul, facultatea. Nu mai
avea dubii. Era hotărât să realizeze tot acest program,
să-şi croiască singurul drum pentru care avea chemare.
Ştia că va trebui să înghită destule, pentru a evita un
conflict cu cei care se străduiau să instaleze noua ordine,
importată de la ”soarele răsare”.
Ştia că este stigmatizat, că este o victimă uşoară
pentru oportuniştii acelor zile, care, după naiva-i opinie,
nu puteau dura o veşnicie. Le trebuiesc panouri, lozinci,
portrete. Foarte bine! Am să-i umplu de portrete să-i
satur, numai să mă lase în pace. Poate că-l fac şi pe
tovarăşul Stalin, aşa cum îl percep eu, că şi aşa nu vor
pricepe nimic. Înainte, Nicolae, înainte, numai să faci
sculptură cum îţi place ţie! Să văd cum mă descurc cu
maică-mea, cu arhitectura?! Trebuie s-o păcălesc
cumva! Săraca! Ea crede că dacă am să ajung artist
plastic, voi merge pe calea bătută de taică-meu, că am
să mă apuc de băutură. Ce are arta cu băutura?! Nu,
mamă dragă, eu n-am să am timp de băutură şi nici de
125

însurătoare! Nici taică-meu nu era de însurătoare! El


trebuia să se ţină de muzică, săracul!
Urmărit de aceste gânduri, Nick nu simţi zgomotul
abia perceptibil al paşilor care îl urmăreau. Tresări
speriat când simţi un braţ aşezându-i-se pe umăr.
- Ce faci, Nicolae, te războieşti cu tine însuţi?
- Domnul Paul?! De unde aţi apărut?
- L-am condus puţin pe Ţârulescu, încercând să-l
mai liniştesc o ţâră. N-a prea mers, aşa că l-am lăsat să
se liniştească singur. L-ai bulversat cu portretul! Este
copleşit! E un sentimental incurabil, înzestrat cu un
suflet de aur. Tremură pentru tine, pentru viitorul tău.
Ştii, pentru timpul scurt care a mai rămas până la
examenul de maturitate, cum i se spune mai nou, m-am
gândit să-ţi las atelierul, să poţi să te apuci de toceală.
Mâine am să fac ordine pe acolo, am să încui toate
sculele, ca să nu te tenteze. Ai să poţi sta în linişte, zi şi
noapte, să înveţi, să te odihneşti. Ce zici?
- Faceţi asta pentru mine?! Sunteţi formidabil! Toţi
sunteţi formidabili! Ce noroc am putut să am să
întâlnesc astfel de oameni! Am să reuşesc! Da, da! Am
să reuşesc! Numai cu maică-mea nu ştiu cum am să mă
descurc...Sărmana, mă vrea arhitect şi pace!
- Nu te frământa, mai e timp până atunci. Se va
obişnui cu timpul şi va fi mândră de tine. Nu-i e dat
oricui să aibă în familie un artist adevărat!
- Mulţumesc! Mulţumesc mult pentru încurajare,
pentru tot! De mâine mă mut în atelier.
Ideea Domnului Paul de a-i asigura condiţii de
izolare de restul lumii, a fost salutară. Nick era genul de
om care necesita o linişte deplină pentru a se putea
126

concentra asupra lucrului, indiferent de natura acestuia.


Inteligent, dotat cu o memorie excepţională, se distra cu
lucruri care pentru alţii puteau ridica probleme.
Gândirea logică îl ajuta să pătrundă în esenţa lucrurilor,
iar memoria de elefant, cum îi plăcea să spună, îi
permitea să înmagazineze o diversitate mare de date şi
să le folosească cu uşurinţă, la nevoie. Înarmat cu aceste
atuuri, Nick s-a pus pe treabă. Nu tu absenţe de la
şcoală, nu plimbări prin toate coclaurile oraşului, nu
vizite la atelierul de monumente funerare. Nici măcar
Ella! Şi asta, cu toate riscurile legate de sensibilitatea
acestei fetiţe îndrăgostite.
Ella suferea într-adevăr. Nu putea pricepe cum, Nick
al ei, se putea izola în aşa ”hal”, ignorând, pur şi simplu,
existenţa ei. Exasperată de răceala lui şi, mai ales, de
hotărârea de a se izola până la încheierea examenelor,
Ella i-a făcut o vizită inopinată la atelier. Rezultatul a
fost un eşec lamentabil. Nick a ţinut-o la uşa atelierului
şi, după vreo cinci minute de tratative, a expediat-o, pur
şi simplu, acasă. A alergat înecându-se de plâns până
acasă, a intrat direct, prin geamul deschis, în camera
fetelor şi şi-a cufundat faţa în pernă. Neluată de nimeni
în seamă, a aleragat în biroul lui ”apuka”, cuibărindu-se
în braţele lui, fără explicaţii.
- Ce-i cu tine, Elly? Te-ai certat cu Kiss bácsi?!
- Nuuu! Am fost să-l văd pe Nick şi n-a vrut să stea
de vorbă cu mine. Nu m-a lăsat să intru în atelier şi, pur
şi simplu, m-a trimis acasă!? Cică are mult de învăţat!?
Cum adică să nu stea de vorbă cu mine?! Ce l-a
apucat?! E lud!
127

- Oh! Credeam că este vorba de ceva mai grav.


Trebuie să-l înţelegi, este cariera lui în joc! Acest mic
artist trebuie să intre la facultate! Este prea talentat ca să
rişte un eşec, un eşec care l-ar putea costa viitorul.
Nuuu, fetiţa mea, n-ai de ce să fii supărată pe Nick. Din
contra, poţi fi mândră de el! La vârsta lui puţini judecă
atât de matur. E de admirat! Lasă-l să-şi urmeze drumul
şi totul va fi bine. Nu uita că băiatul ăsta ţine mult la
tine, poate prea mult pentru vârsta asta! Gata, gata, nu
mai spun nimic! Du-te şi te spală pe ochi şi răsfoieşte şi
tu ceva cărţi de şcoală, aşa, din solidaritate.
- Apuka, nu vrei să treci tu pe la el şi să vorbeşti
puţin cu el?
- Nuuu, băiatul ăsta trebuie lăsat în pace, să-şi
exercite propria lui voinţă, mai ales că vrea ceva
deosebit de înţelept!
- Vorbeşti ca un profesor! Care proprie voinţă?! L-au
speriat profesorii şi acum se perpeleşte şi nu mai are
timp nici pentru mine. Să ştii că Nick mă iubeşte, dar
nu-mi place când se poartă aşa şi, nu-mi place nici
atitudinea ta! Dacă tu nu mă ajuţi, atunci eu ce să fac?!
- Să nu faci nimic, pentru binele lui Nick, şi totul se
va termina cu bine. Te-am răsfăţat cam mult şi tu te
porţi ca atare.
Ella a mai încercat în câteva rânduri să-l abordeze
pe Nick, dar fără succes. Nick îşi luase soarta în
propriile mâini şi era hotărât să rezolve totul de unul
singur. Nu absenţe, nu replici necuviincioase, nu desen,
nu sculptură. Tot timpul liber era dedicat exclusiv
tocelii. Aşa, şi numai aşa, a reuşit să reţină şi să
înţeleagă o serie de lucruri, altădată considerate inutile,
128

să capteze bunăvoinţa profesorilor, să treacă cu brio


perioada tezelor. Bacalaureatul nu mai putea fi o
problemă. Şi aşa a şi fost. Toate au mers ca pe roate, o
adevărată surpriză pentru colegi şi profesori. A mai
concurat un factor la acest neaşteptat succes, factor
ignorat de tânărul artist: lobby-ul făcut cu multă
insistenţă de către marii lui admiratori - triumviratul:
Ţârulescu, Oşorhan, Didiţă. Fiecare în parte, şi toţi trei
împreună, zi de zi, în cancelarie, sau, oriunde aiurea, îşi
încolţeau colegii de catedră, mai ceva ca într-o
campanie electorală. Încet, încet, Nicolae Krüger,
indezirabilul, nonconformistul, căpăta o nouă înfăţişare.
Idea lui Ţârulescu de a face un panou cu lucrările
executate de Nicolae în ultimii ani de ”ucenicie”
artistică, a dat roade. Profesori care până atunci, mai
mult ignorau prezenţa lui Krüger la ore, au început să se
înghesuie cu părerile despre artă, despre talentul
„copilului minune”. Când s-au afişat rezultatele de la
bacalaureat, Nick a venit printre ultimii să verifice
situaţia. Nu acelaşi lucru l-a făcut şi Ella. Ea s-a
înfiinţat, la braţ, cu apuka al ei, încă din primele ore ale
dimineţii. Cum rezultatele s-au afişat abia pe la orele
prânzului, Domnul Széles a trebuit să facă dovadă de
multă răbdare şi înţelegere pentru capriciile răsfăţatei
sale copile.
- Elly dragă, nu crezi că mă pui într-o situaţie cam
incomodă? Ce caut eu aici, printre copiii aceştia, care
mă sfredelesc cu privirile lor ironice?
- Apuka drága, nu mai face pe martirul, că şi ţie îţi
place de Nick! Tu nu eşti curios să vezi ce a făcut
artistul nostru? Ce era să fac? Să vin cu bunica printre
129

golanii ăştia?! Hai să ne plimbăm puţin, sau să mergem


la o cofetărie. Poate, până atunci, apare şi Nick şi poţi să
mă laşi cu el.
Listele au apărut, oamenii s-au înghesuit, apoi, încet,
încet, s-au împrăştiat în grupuri mici, fără multă zarvă.
Rezultatele erau previzibile. Ella a stat deoparte până
accesul la liste a fost posibil. Prezenţa lui Nick în prima
parte, mai bine zis, în prima jumătate a listei, a făcut-o
să scoată un strigăt de bucurie.
- Am reuşit, apuka, am reuşit! Pe unde o fi umblând
băiatul ăsta?!
- E aici, în spatele tău!
O decentă îmbrăţişare, o strângere de mână din
partea lui „apuka”, şi un capitol zbuciumat din viaţa
micului artist a luat sfârşit. Pentru Nick, drumul spre
realizarea marelui vis, era deschis.
- Domnu’ Széles, ne lăsaţi puţin să ne plimbăm
singuri? Vreau să-mi iau rămas bun de la Ella. Mâine
trebuie să plec la mama. Sărmana, mă aşteaptă cu
sufletul la gură! Trebuie să văd ce fac cu facultatea.
Trebuie să-i scot arhitectura din cap!
- Mergeţi copii, dar să nu întârziaţi prea mult! Încă o
dată, felicitări şi succes, şi acasă, şi la facultate! Aştept
veşti bune de la tine. V-am pupat!
Plimbarea a fost lungă, dar marcată de multă tăcere.
- Ella, nu ştiu cum va fi mai departe, dar ştiu că am
să mă gândesc mereu la tine!

12
”Satul Natal”, cum îi plăcea să spună lui Nick,
purtând un nume biblic, continua, în pofida ”vremurilor
130

noi”, să fie mândria şvabilor bănăţeni. Prin mărime, prin


bogăţie, prin gradul ridicat de conservare a tradiţiilor,
satul trezea admiraţia, dar şi invidia, multor localităţi
vecine. Pentru Nick, era satul din care, de copil, visase
să scape, dar odată scăpat, nu o dată, tânjise după
amintirea lui. Era amintirea satului în care, chiar dacă
nu se născuse, petrecuse ani de copilărie zvăpăiată, cu
joacă şi frământări, marcată de o aparentă indiferenţă a
tatălui şi de o panicardă căldură a mamei.
Gara, practic neschimbată, îl întâmpină conform
obiceiului, plină de băieţi şi fete, veniţi să întâmpine
trenul. Totuşi, nici un obraz cunoscut, nici un chip care
să-i zâmbească, lui, şi numai lui, nici o voce care să-i
strige un ”bun venit!”. Anii petrecuţi la oraş i-au
schimbat puţin optica. Devenise mai critic. Nu mai
putea înţelege cum aceşti şvabi, buni gospodari,
înstăriţi, au putut lăsa satul fără străzi pavate, fără
trotuare care să-ţi permită, pe timp de ploaie, să te
strecori în casă, fără să te afunzi în noroaie. Înstăriţi, dar
zgârciţi!
Şi cu lumina electrică au făcut la fel. A trebuit să se
instaleze comunismul, ca lumina electrică şi difuzoarele
să pătrundă în casele lor. Pentru ei, totul era casa, curtea
şi grădina, şi poarta, acea poartă înaltă, încastrată într-un
zid şi mai înalt, care le asigura o protecţie împotriva
privirilor indiscrete, le proteja o intimitate egoistă. Erau
gospodării model, dar reci. O vară secetoasă
transformase străzile în depozite de praf, sensibile la
orice adiere. Nick străbătu kilometrul care-l despărţea
de casă, plictisit, intrigat de cât de puţin îl mai atrăgea
”Satul Natal”. Saluta în dreapta şi în stânga, de câte ori
131

întâlnea pe cineva mai în vârstă, primind invariabil


răspunsul de bunăvoinţă ”Guten Tag, lieber Junge!”.
Poarta grea s-a lăsat anevoios împinsă, dar fără să
scârţâie. Era primul semn al gospodarului. De aici
încolo, totul răspândea acel iz şvăbesc de ordine şi
curăţenie. Gangul înalt, răcoros, te scotea brusc din
lumea arşiţei. Aici încep să simt că sunt acasă! Câte
năzbâtii nu ascundea acea uşă înclinată, din lemn masiv,
care te îmbia să cobori în pivniţă! Stăteau cu chirie, pe
bază de repartiţie, ocupând partea cea mai frumoasă a
casei.
O casă mare, cu spaţii mari şi luminoase. Din gang,
trei trepte duceau într-o verandă mare, cu un perete
format numai din ferestre. De aici, se trecea în două
camere mari, luminoase, cu ferestre la stradă. Înălţimea,
neobişnuit de mare pentru zilele noastre, te făcea să te
simţi liber de orice constrângere. Spaţiu, mult spaţiu!
Chiar şi iarna te simţeai bine datorită unor sobe mari de
teracotă, care înghiţeau lemnele fără milă. Tot din
verandă puteai trece într-un coridor lung, cu ferestre
luminoase, care străjuia camerele de interior, ocupate de
gazdă. Încăperile, la fel de spaţioase ca şi cele de la
stradă, duceau lipsa luminii directe, mulţumindu-se doar
cu cea transmisă prin coridor. Întunecimea lor dădea o
notă de tristeţe, dar şi un prilej de discuţii între gazde şi
chiriaşi. Era urmarea primelor măsuri de restricţie
asupra ” chiaburilor şvabi”, luate în numele noii
orânduiri, pentru instalarea ”dreptăţii sociale”.
Consecinţele aveau să fie dezastruoase.
Modelul satului şvăbesc avea să fie dat uitării,
gospodăriile puse la pământ, iar şvabii împinşi la exod,
132

un exod nedorit, dar impus din umbră, cu iz de afacere


tenebroasă. Era doar începutul, iar statul se lansa în ceva
murdar - comerţul cu oameni. După două camere mari,
urma bucătăria de iarnă, spaţioasă şi primitoare în zilele
geroase. Curtea din faţa verandei şi a coridorului era
umbrită de viţa de vie, întinsă artistic pe o reţea de
sârmă. În prelungirea casei se întindea un fel de şopron
deschis, unde, bucătăria de vară făcea casă bună cu
atelierul mecanic, bun la toate. O fântână îngrijită
asigura autonomia gospodăriei în privinţa apei. Curtea
pietruită îi scutea pe locatari de inerentele noroaie pe
timp de ploaie, atât de frecvente pe străzile satului. O
poartă, mai puţin impozantă, delimita curtea casei de
grădină, de cocina de porci, de coteţele pentru păsări şi,
de marea durere a inconfortului - closetul. Această
durere n-a fost înlăturată nici după introducerea
curentului electric, când un mic hidrofor ar fi permis
instalarea unei băi, cu tot ce presupunea ea.
Grădina era mare, era domeniul preferat al celei care
pentru toată lumea răspundea la apelativul de Kati néni,
cam unguresc apelativ pentru o şvăboaică get-beget dar,
frecvent printre şvabii tributari anilor petrecuţi într-o
zonă a Ardealului, unde, influenţa populaţiei de origine
maghiară se exercita cu asiduitate, când, până şi
intelectualii români, considerau de bonton să vorbească
ungureşte. Legume, fructe, struguri - un mic rai pentru
acele zile.
Când Nick pătrunse în verandă, doamna Krüger,
tocmai, se pregătea să meargă la şcoală.
- Jaj, Istenem! Ce-i cu tine, Puiule dragă?!
133

- Sărumâinile, Mami dragă! Am venit şi eu acasă,


am venit să te văd şi să-ţi spun că plec la Bucureşti,
pentru examen la Arhitectură. Cum eşti?
- Tu, n-ai putut să mă anunţi, cumva, că vii? Eu nu
am pregătit nimic de mâncare şi mai trebuie să merg şi
la o şedinţă. De unde să ghicesc eu că vii acasă?!
- Mami dragă, eu n-am venit pentru mâncare! Slavă
Domnului, mănânc foarte bine la Naşa! Am venit să te
văd! Şi nu-ţi face griji cu mine! Nu am de gând să stau
prea mult. Trebuie să plec la Bucureşti, la preselecţie.
Sper să meargă!
- Bine, bine! Nu te înfuria, te rog! Am să vorbesc cu
Kati néni să te servească ea cu ceva cald, până mă întorc
eu. Îmi pare bine că ai venit, că sora ta este ocupată cu
practica, la Zlatna. Gata! Am fugit la Kati néni, sper să
aibă ceva bun de mâncare. Doamne, Istenem!
Nick se întinse comod pe canapeaua din verandă şi-
şi aţinti ochii în tavan. Aşa păţesc de fiecare dată. Până
nu-mi spune că nu s-a pregătit, nu se astâmpără. Ce
fire! Când o afla că am nevoie şi de nişte bani de drum,
atunci să vezi! Ţine-te tare, Nicolae! După Bucureşti,
potopul!
- Puiu, te aşteaptă Kati néni. Am fugit.
Nick se îndreptă agale înspre bucătăria de vară. Kati
néni îl aştepta cu braţele deschise.
- Öcsi!
- Grüß Gott, Kati néni!
- Grüß Gott! Wie geht es?
- Gut, danke schön! Und Ihnen?
- Nicht so gut! Der Zeitlauf ist wie ist!
- Ja, Sie haben recht!
134

Ce putea spune Nick?! Într-adevăr, pentru şvabi,


viitorul se arăta acoperit de nori. Se vorbea despre
confiscarea întregii gospodării, despre deportare. Se
vorbea şi despre şansa plecării în Germania, dar pe baza
de ”răscumpărare” în mărci!? Rechiziţionarea numai a
câtorva camere, nu mai era o problemă gravă. De aici şi
îmbunătăţirea relaţiilor cu chiriaşii impuşi. Înţelegerea
vremurilor noi, aducea o nouă relaţie între oameni.
Resemnarea începea să-i adune pe oameni. Cu toţii
sufereau, indiferent de etnie. O teamă nemărturisită în
faţa viitorului, aduna rândurile în jurul speranţei.
America devenea cuvântul de ordine al speranţei.
Lumea nu putea crede că un fost regat european
putea fi lăsat de izbelişte, în mâna antihriştilor. Anii ce
au urmat, au demonstrat contrariul. Nick nu avea astfel
de preocupări. Nici nu putea fi altfel la o vârstă ca a lui.
Era conştient de talentul său, de menirea sa de a crea
frumosul, de a fi răsfăţatul, oriunde s-ar afla,
independent de politicul care îl agasa. Nu voia să se lege
sufleteşte de nici o ţară, de nici o orânduire politică.
Arta este universală era laitmotivul atitudinii sale în
orice dispută. Pentru el ”artă pentru artă” trebuia să fie
linia de conduită a oricărui artist. Viitorul avea să-l
pedepsească aspru pentru aceste adevăruri ”absolute”,
dar nu să-l şi învingă. Pentru moment era mulţumit că
mâncase pe săturate, că pălăvrăgise cu Kati néni într-o
atmosferă destinsă, de familie, departe de amintirea
tensiunii care domnise la început. Kati néni asta are un
cap superb de şvăboaică; trebuie să-mi notez câteva
trăsături, să-i pot face, într-o zi, un portret. Cred că ar
135

fi foarte mândră! Cu gândul ăsta se retrase în dormitor,


în căutarea unei coli de hârtie şi a unui creion.
Îşi plimbă privirea peste pereţii camerei, plină de
fotografii de familie. Într-o lumină foarte bine aleasă,
trona portretul tatălui, făcut pe la cincisprezece ani, cu
creioane colorate. Nu e rău, dar nici prea bun. Tată
dragă, am să-ţi fac un portret în care să troneze fruntea
ta superbă. Doar, ai fost un tip cerebral! Gândurile
zburară înapoi, la copilărie, când, sta pitit în biserică şi-l
asculta cântând la orgă. Sau serile când cânta la vioară
cu ochii aţintiţi la Anna. Ah, Anna! Era, de departe,
favorita lui. Ce n-aş da să vină să mă vadă lucrând!
Sunt convins că ar fi foarte mândru, dar şi ros puţin de
remuşcări! Nick se aruncă pe patul larg şi moale şi-şi
afundă capul în perna enormă şi primitoare, ca la mama
acasă. Curând somnul puse stăpânire pe trupu-i tânăr,
dar obosit. Se trezi în reproşurile lui ”Mami”, care se
uita consternată la pantofii prăfuiţi, afundaţi în
cuvertură.
- Asta ai învăţat tu la Naşa?! Istenem, Puiule! Cum
ai să te descurci când ai să fii singur, la Bucureşti?!
Doamne! De ce nu poţi să semeni puţin cu soră-ta?
- Mami dragă, dacă mă iei iarăşi cu soră-mea, să ştii
că am plecat! Nu semăn, şi nu vreau să semăn cu
nimeni! S-ar putea ca într-o zi să-ţi pară rău că nu
seamănă sor-mea cu mine!
- Doamne fereşte! Asta mi-ar mai lipsi!
- Mami scumpă, tu nici nu bănuieşti ce mi-a dăruit
Dumnezeu prin tine! Un talent enorm, care s-ar putea
să-mi aducă nu numai bucurii, dar şi necazuri! Da, da!
Degeaba zâmbeşti! Sunt pătruns de asta şi, de aceea, nu
136

mă pot supăra pe tine. Într-o zi vei fi mândră de fiul tău!


Nu ştiu dacă o să iasă ceva arhitect din mine, dar sunt
sigur că mă voi realiza în sculptură! Nu, nu te zburli! Ţi-
am ascultat sfatul şi mă duc să dau examen la
arhitectură, la Bucureşti. Dumnezeu cu mila! Trebuie să
mă ajuţi cu ceva bani de drum. Casă mi-am aranjat la un
prieten. După aceea, potopul!
- Tu, crezi că sunt fabrică de bani?! Crezi că nu mă
doare că a trebuit să te trimit la Naşa ta? Noroc că de
soră-ta are grijă fratele meu!
- Păi cum vrei să merg la Bucureşti?! Cu Naşul?!
Dacă altfel nu se poate, am s-o fac şi pe asta! Hai să
terminăm discuţia cu banii! Probabil te temi că am să
cheltuiesc banii pe altceva!? Mâine, oricum, plec şi nu
vreau să ne certăm de pomană! Ştii, vreau să iau cu
mine portretul ăsta, cu tata. Sper să-i pot face într-o zi
un portret adevărat. Mi-ar place să i-l pot trimite. Chiar
aşa, mai ştii ceva de el?
- Ce să ştiu? Cel mult, că ar vrea să divorţeze, zice
el, ca să nu ne mai încurce. După cele ce s-au întâmplat
acasă, şi după peripeţiile de pe front şi din prizonierat,
nu mai are cum să se mai întoarcă acasă. Nu uita că a
plecat cu nemţii, iar ăştia, de aici, nu iartă aşa ceva. Şi la
ce bun ar mai fi o întoarcere?! Familia s-a destrămat, iar
eu încerc să salvez ce se mai poate salva!
- Ai adresa lui?
- Sigur că am, dar la ce ar mai folosi? Vrei neapărat
să ai un dosar care să te distrugă şi pe tine, şi pe soră-ta?
Mie n-are ce să-mi mai strice, dar trebuie să am grijă de
voi. Lui, văd că nu i-a prea păsat prea mult...
137

- Să nu mai spui asta niciodată! De ce n-ai fost de


acord să mergem cu el?
- Unde era să mergem cu nebunii ăia?! Uite ce au
reuşit să facă, cu războiul lor! Au distrus pe alţii, şi au
distrus şi Germania! Din cauza lor au ajuns şi ruşii aici.
Tu erai mic şi nu poţi şti care era situaţia, atunci, la
plecare. Nemţii aveau nevoie de bărbaţi pentru armată,
nu de familiile lor! Populaţia lor trăia într-o mizerie mai
mare ca la noi. Şi frontul?! Ei se retrăgeau şi distrugeau
totul în urma lor, iar americanii îi împingeau pe englezi
să le distrugă oraşele. Uşor de spus, de ce n-am plecat?
Oricum, atunci, nu mă puteam baza pe tatăl vostru!
- Mami dragă, eu nu vreau să te supăr cu amintirile,
şi înţeleg că ai trecut prin mari greutăţi, dar acuma
trebuie să trăim vremurile aşa cum sunt. Eu te-am
ascultat şi voi încerca să intru la arhitectură. Să sperăm
că voi reuşi, iar dacă nu, îţi promit că mă voi descurca şi
altfel. Am talent, l-am moştenit de la tine şi sunt convins
că am să ajung departe...
- Să te audă Dumnezeu! Promite-mi că n-ai să bei
niciodată, te rog!
- E o promisiune uşor de ţinut! Urăsc starea de beţie
şi nici nu-mi place băutura! Nici măcar berea! Nu, ca să
lucrez, trebuie să fiu lucid. Atâta doar că, nu pot lucra
decât dacă sunt singur! Poţi fi liniştită! Nu am de gând
să mă însor şi nici să-ţi fac nepoţi. Poate că sor-mea este
mai bună pentru aşa ceva. Eu am nevoie de linişte.
- Eşti prea tânăr ca să iei astfel de hotărâri.
Important e să nu te laşi pradă băuturii! Băutura nu iartă
pe nimeni şi-i distruge şi pe cei din jur! Acum să văd ce
138

bani pot să-ţi dau pentru Bucureşti. Nu vreau să


călătoreşti fără bilet!
- Sărut mâna, mamă!
Drumul până la Bucureşti a fost lung, dar nu
suficient de lung pentru a pune ordine în gândurile lui
Nick. Problema era, cum să rezolve treaba cu
arhitectura, fără s-o supere pe mamă-sa. Examenul
eliminatoriu de desen începea cu două săptămâni
înaintea examenelor de admitere de la celelalte facultăţi.
Trebuia să participe la acest examen eliminatoriu, să
obţină nota de trecere şi, apoi, să caute o soluţie pentru a
nu putea să se prezinte la examenul de bază. Cum,
dracu, fac eu asta? Orgoliul nu-i permitea să ”capoteze”
la proba de desen. Ar fi fost prea de tot.
O amforă, la o scară dată, a fost proba de desen după
natură. Floare la ureche! Desenul tehnic a avut la bază o
machetă reprezentând o coloană dorică. Altă floare!
Rezultatul? Locul doi! Cine, dracu, o fi ăsta de pe locul
întâi?! Ce a ştiut el să facă mai bine ca mine?! Chiar
mă intrigă! Era într-adevăr intrigat, dar şi mulţumit.
Greul, însă, începea să se profileze la orizont. Ce era de
făcut? Prezentarea la examenele ce urmau se putea
termina rău: dacă reuşea? Era un risc prea mare! Ar fi
putut renunţa, dar atunci pierdea termenul de prezentare
la Institutul de arte!?
Nu, Nick nu putea renunţa la sculptură, iar
arhitectura nu-l atrăgea. Arhitectura, în viziunea lui
Nicolae, nu era numai artă, era în primul şi în primul
rând, tehnică, multă tehnică. Singurul lucru de care nu-i
era frică, era perspectiva. Aici se simţea tare şi era
convins că-l va ajuta mult în realizarea visului oricărui
139

sculptor - monumentalul! Era derutat, era speriat!


Trebuia găsită o cale care s-o convingă pe Mami!
Trebuie să inventez ceva credibil!
Cum rezultatele examenului eliminatoriu erau
afişate în mai multe locuri, protejat de întunericul serii,
Nick a desfăcut prima foaie, foaie purtând antetul şi
ştampila instituţiei, pe atunci Institutul de Construcţii -
Facultatea de Arhitectură, a împăturit-o şi a strecurat-o
în buzunarul de la piept. Măcar am o dovadă că am fost
la Bucureşti şi am participat la examen… Nu era
suficient, dar ”vremurile noi” i-au venit în întâmpinare.
A doua zi de dimineaţă, învârtindu-se pe lângă
panourile cu pricina, a avut surpriza să constate vreo
cinci linii roşii care acopereau tot atâtea nume de reuşiţi.
Printre acestea figura şi numele lui, sau mai bine zis,
urma acestuia. Ei drăcie! Was soll das heissen?! O
zbughi pe scări până la secretariat intrând fără să mai
bată la uşă. Îl întâmpină o voce răguşită de tutun, din
gura unui fel de femeie aflată la vârsta a treia.
- Ce-i cu tine băiatule? Nu ştii să baţi la uşă?
- Ba, ştiu, dar am văzut ceva roşu pe listele cu
promovaţii şi am uitat şi cum mă cheamă. Vreau să ştiu
ce s-a întâmplat!?
- Nu s-a întâmplat nimic, numai că am primit o notă
de la Comisie care a eliminat de pe listă câteva nume
care nu corespund la dosar.
- Şi ce nu corespunde la dosarul meu?
- Păi, poţi să mergi la Comisie, camera cinci, numai
să nu uiţi să baţi la uşă!
- Sărumâna, mulţumesc!
140

În camera cinci, un tânăr stătea îngropat în gânduri,


ascunzând cu greu un căscat.
- Ce te aduce, tinere?
- Sunt Nikolaus Otto Krüger, am reuşit al doilea la
examenul eliminatoriu şi am văzut că am fost tăiat cu
roşu. Ce s-a întâmplat?!
- S-a întâmplat că... Comisia a studiat dosarul tău şi
a constatat că nu corespunzi din punct de vedere social-
politic pentru a intra într-o instituţie de învăţământ
superior. Tatăl tău a plecat cu nemţii şi tu vrei să devii
specialist în noua orânduire politică?! Nu eşti nici măcar
UTM-ist!?
- Mulţumesc frumos, domnule!
- Îţi baţi joc de mine, tovarăşe?!
- Nu, aşa se mulţumeşte în germană - danke schön!
Nici nu vă imaginaţi ce bine mi-aţi făcut! Puteţi să-mi
daţi şi ceva în scris? Pentru mama...
- Tu chiar îţi baţi joc de mine? Şi nu mă lua cu
domnule! Noi nu eliberăm adeverinţe! Noi suntem
Comisie Social-Politică, tovarăşe! Poţi pleca!
Nick părăsi camera cinci plin de speranţe. Mami va
trebui să înţeleagă ce s-a întâmplat! Ce grozav că nu
poate da vina pe mine! Trebuie să fac rost şi de foaia cu
ştersăturile în roşu şi să i le trimit. Hai, Nicolae, la
panouri! Merse direct la panoul de unde, cu o zi înainte,
luase foaia originală şi, în văzul celor care se învârteau
pe acolo, desfăcu foaia cu pricina, o împături şi o
strecură în buzunar.
- Ce faci, măi ăsta?!
- Iau o amintire, măi ăla!
- Poate pun ăştia miliţia pe tine!?
141

- Să le spui să mă caute prin tren! Să-l întrebe pe


Naşu de mine. Baftă!
O fugă până la poştă, un plic timbrat şi câteva
rânduri de lămurire, alături de cele două foi document:
Sărut mâna, Mamă! Am făcut tot ce am putut, dar
vremurile m-au depăşit. Locul doi la eliminatorii şi o
respingere la social-politic!? Cum de este posibil aşa
ceva, nu ştiu! Am de gând să încerc la Institutul de Arte.
Sper ca cei din Ardeal să nu fie la fel de mitici! Dacă
capotez şi acolo, am să fug în Germania! Am să te ţin la
curent…
Călătoria cu Naşul a decurs fără peripeţii. În schimb,
gândul la ceea ce urma, nu i-a dat pace. Dacă mă
căsăpesc şi ăştia? Ce, dracu, mă fac?! Am s-o zbughesc
în Germania, poate dau de taică-meu?! Lucrurile au
luat, însă, o cu totul altă turnură.
Un moment de inspiraţie a avut darul să-l înarmeze
cu o porţie de optimism. Auzise de Ladea de la Ţâru şi
de la Oşorhan şi admirase lucrările maestrului, elev al
lui Paciurea şi al lui Brâncuşi, în câteva reviste de artă.
Nick se interesase de adresa profesorului şi se pomeni
bătând la uşa atelierului de creaţie din Mănăştur. Auzi
un ”intrăăă!” şi, intră. Un bărbat vioi, voinic, jovial, îl
întâmpină cu un surâs primitor.
- No, ce-i tinere? Pă mine mă cauţi?
- Dacă Dumneavoastră sunteţi Maestrul Ladea,
atunci da!
- Nu ştiu dacă sunt Maestru, dar ceva meşter tot
sunt. Ia spune, care-i baiul?
- Primul bai a şi trecut. Am fost la Bucureşti, la
Arhitectură, am reuşit al doilea la eliminatoriu, dar, m-
142

au scos de pe listă pe motive social-politice. De fapt,


bine au făcut pentru că, eu m-am dus acolo la
insistenţele mamei. Eu vreau să fac sculptură, de fapt,
mă simt deja sculptor! -Ei, na! Chiar eşti ”deja”
sculptor?! Şi eu cu ce te pot ajuta, aşa, ca între meşteri?
- Păi nu vreau să păţesc ce am păţit la Bucureşti!
Vreau să vă arăt nişte desene şi ceva fotografii cu
lucrările mele şi, dacă vă plac, să puneţi o vorbă bună în
Comisie...
- În primul rând, nu fac parte din nici o Comisie,
cum îi spui tu! În al doilea rând, n-ar avea nici o
valoare. Am şi eu un dosar prost: am fost sculptorul
Casei Regale! Pricepi, matale? Dar, hai să vedem cu ce
te lauzi!
Maestrul se aşeză comod la o masă de lucru şi
începu să răsfoiască materialele. Cale de un sfert de oră
nu scoase nici un sunet, nu schiţă nici un gest, spre
disperarea lui Nick.
- Vrei un pahar de palincă?
- Nu, nu! A băut taică-meu şi pentru mine!
- Şi i-a căzut rău?!
- Şi lui, şi nouă! M-am jurat să nu beau în viaţa mea!
- Şi ce face tatăl tău?
- Dumnezeu ştie! A plecat cu nemţii în Germania,
încă din timpul războiului. După tată, şi eu sunt neamţ!
- Ei, eu mai beau câte un pahar, pentru circulaţie şi
pentru inspiraţie!?
- E frumos bustul ăsta al lui Horea! Ar trebui să-i
mai puneţi vreo cinci degete la bază. Capul lui trebuie
să privească mai de sus lumea! Un gât mai lung i-ar
prinde bine! În rest, e grozav!
143

- I-auzi, măi! În loc să mă laşi să-ţi privesc operele,


tu faci pe criticul cu mine!?
- Nu, doar că aşa mi se pare mie, Maestre!
- Ia spune, tu, cu cine ai făcut desen şi modelaj?
Cine te-a îndrumat?
- Nimeni, Maestre! La desen, chiar nimeni! Iar la
modelaj, m-a lăsat un sculptor, Domnul Paul, să-l
urmăresc cum lucrează. Dacă am învăţat ceva, atunci,
înseamnă că sunt un mare hoţ. Eu am furat privind!
- Vrei să-mi faci un portret în cărbune? Aşa, o schiţă
fulger!?
- Da, puteţi să vă plimbaţi! Încercaţi să fiţi cât mai
natural, să mă ignoraţi. Hârtie şi cărbune!
- Ia din dulap şi aşează-te unde vrei!
Proba focului a fost rapidă. După zece minute Nick
i-a întins „portretul” Maestrului, ţintuindu-l cu o privire
întrebătoare.
- Să ştiu că am să mă dau peste cap, şi tot te voi
băga la Institut! E o notă aparte în chipul meu, o
interiorizare!? Ce ai văzut, ce ai surprins?
- Un suflet zbuciumat, marcat, parcă, de o suferinţă
ascunsă. Un om cu un suflet cât marea! Nu mă
interesează amănuntul, ci starea! Peste toate planează
artistul!
- Mulţumesc! Când ai să vrei să lucrezi, poţi bate la
uşa atelierului. Ai materiale, ai scule, iarna ai căldură.
Plata?! Să nu mă laşi să beau mult! Acum du-te şi te
pregăteşte pentru examen. Eu mă ocup de rest.
- Mulţumesc, Maestre!
Cât a contribuit ”intervenţia” Maestrului nu s-a ştiut
niciodată. Important a fost rezultatul afişat - media
144

maximă! Nick era fericit. Simţea nevoia să


împărtăşească această bucurie şi altora. Gândul îi zbură
la Ella, la Domnul Paul, la NEA FANE. Da, NEA
FANE! Cât îi datora acestui cioplitor fără pretenţii, dar
cu talent şi bun simţ, cu sacul! Nick nu se lăsase dădăcit
de nimeni, dar ştiuse să fure cu privirea, din ceea ce era
esenţial pentru aspiraţiile sale de artist plastic. Toţi l-au
încurajat cu dragoste, dar la NEA FANE găsise ceva ce
nu putea fi explicat în cuvinte. Tot învârtindu-se prin
atelierul de la cimitir, învăţase ce era piatra, unde era
ascuns sufletul acesteia, cum poate fi cucerită fără să se
opună, cum s-o facă să-i urmeze gândurile, să i se
supună. Primul pe care am să-l îmbrăţişez va fi NEA
FANE. Mi-e ca un tată! Şi ce suflet!
Cu gândul la toţi cei care l-au sprijinit, Nick aţipi,
legănat de ritmul roţilor de tren. O voce puternică -
coborâţi din vagoane! - îl trezi. Tramvaiul îl lăsă la
poarta cimitirului. Se îndreptă agale înspre atelierul de
monumente funerare cu intenţia de a-i face o surpriză
bătrânului mentor. Găsi lacătul la uşă şi se întoarse la
administraţia cimitirului pentru a lua cheia.
- Bună ziua, la toată lumea! Unde-i NEA FANE?
Am găsit lacătul la uşă!?
- Ai fost plecat? Nu te-am mai văzut de mult pe
aici!? NEA FANE nu mai este! A murit, acum o
săptămână, de inimă. Du-te să-i vezi mormântul, la
capătul aleii principale. E proaspăt, plin de coroane.
Mulţi l-au iubit! A murit în atelier, în timp ce cioplea.
Nici nu putea găsi un loc mai bun! Dumnezeu să-l ierte!
A fost un om bun!
145

Nick o zbughi pe aleea principală şi se opri gâfâind


la mormântul omului pe care l-a iubit atât!
- De ce te-ai grăbit, NEA FANE? N-ai fost curios să
vezi ce am făcut la facultate?! Tu m-ai împins acolo, ca
prieten, ca un tată! O, Doamne! De ce?!
Nick şi-a petrecut câteva ore bune la mormântul lui
NEA FANE, întrebându-se de rostul şi sensurile vieţii.
Era la o vârstă când astfel de lucruri rămân, de regulă,
fără răspuns. Într-un târziu, s-a îndreptat agale înspre
casa lui Ella. Era dezorientat şi pustiit, iar lacrimi fugare
îi brăzdau obrajii. De ce nu pot pune în aplicare vorbele
din popor - morţii cu morţii, viii cu viii? Ar fi mult mai
simplu!”
Bucuria revederii a reuşit să mai lumineze puţin
ochii umbriţi ai lui Nick. Ella, uitând de prezenţa bunicii
şi a mamei, i-a sărit de gât, copleşindu-l cu sărutări.
- Mai lasă-l puţin să răsufle, să auzim şi noi ce veşti
ne aduce. Hai, Nick, spune ce ai făcut la facultate?
- M-am dus să mă fac arhitect şi m-am întors
sculptor. A ieşit cum mi-am dorit şi am şi o motivaţie
plauzibilă pentru mama. Sărmana, va fi dezamăgită, dar,
aşa a fost să fie! M-au respins ”social-politic” la
Arhitectură, dar m-au primit cu braţele deschise la Arte.
Am cunoscut un om formidabil - Maestrul Ladea! Acum
ştiu că voi reuşi!
- Nick, cum a fost examenul? Hai, povesteşte!
- Doamna Széles, ne daţi voie să mergem puţin la
plimbare? Mi-a fost dor de Ella!
- Mergeţi, dar mai întâi mâncaţi ceva bun, făcut de
bunica.
146

- Nick, tu pari puţin trist, îngândurat. S-a întâmplat


ceva?
- S-a întâmplat că a murit NEA FANE! N-ai aflat?!
- Nu! Nu se poate! Tocmai NEA FANE?! Ai fost la
cimitir? Hai să mergem împreună!
- Mai întâi trecem pe la Domnul Paul, poate că e şi
Ţâru acolo. Trebuie să-l îmbrăţişez pe Ţâru! Şi lui îi
datorez foarte multe!
Cu lacrimi în ochi, Ella încerca să-l ţină pe Nick pe
după umeri.
- Măi, ai grijă că te vede cineva de la voi, de la
liceu!
- Ei şi!? Să mă vadă! Nu mai sunt chiar aşa copil!
- Poate, dar eşti, încă, elevă! Nu e bine să te pui cu
ăştia!
- Bine! La cimitir sper că ai să mă poţi săruta! Nu ţi-
a fost dor de mine? Nu-mi place că vei pleca!
- Nu ştiu cum va fi viaţa mea de acum încolo, dar e
sigur că se va schimba mult! L-am cunoscut pe Maestrul
Ladea. Cred că i-am plăcut!? Mi-a spus că pot veni
oricând să lucrez în atelier. I-au plăcut fotografiile cu
lucrările mele. A fost cam surprins...Nu ştiu dacă nu l-
am supărat puţin cu observaţiile mele legate de bustul
lui Horea!? Sunt curios dacă a ţinut cont de ele. Am să
văd dacă am fler de critic de artă.
- Tu eşti puţin lud, dragul meu artist! Intri pentru
prima oară în atelierul unui mare artist şi te apuci să
critici?! Cred şi eu că nu i-a plăcut prea mult aşa ceva!
- Dacă e un mare artist, atunci, cred că a înţeles că
nu sunt un nimeni. Am o sclipire de geniu în mine care
147

îmi dă dreptul să nu stau aplecat în faţa nimănui. Nu,


sunt convins că va mai lungi gâtul lui Horea!
- Care gât?!
- Las-o baltă! Ia spune, ce-ai mai făcut? Te-a mai
vizitat Tedy, ziaristul cu Y în coadă?
- De ce, eşti gelos?
- Gelos, pe dracu! Mă enervează aerele lui de
şmecher de Bucureşti! Sper să nu te laşi îmbrobodită!
- Gelos, negelos, mă bucură că măcar îmi arăţi că
mă iubeşti! Aşa-i că mă iubeşti?
- Te iubesc, dar dragostea mea nu-ţi va aduce nimic
bun! Eu sunt un om liber şi aşa va trebui să rămân dacă
vreau să fac artă pentru artă. Da, da! Artă pentru artă, nu
arta asta ”angajată”, cum vor ăştia, cu secera şi
ciocanul!
- Bine, bine! Cunosc pe de rost povestea asta cu
libertatea artistului. Nu e nevoie să te însori cu mine, dar
putem fi amanţi!?
- Bine că nu te aude nimeni! Vezi să nu spui asta şi
acasă! Or să creadă că vine de la mine. Doamne fereşte!
Chiar că eşti ludă!
Ella sări de gâtul lui Nick şi începu să-l sărute cu
disperare.
- Poate că sunt ludă, dar sunt cum sunt, din cauza ta!
- Măi copii! Vouă nu vă este puţină ruşine?!
- De ce Mamaie?! Ce e rău în asta?!
- Am şi eu nepoţi, dar aşa ceva nu s-a pomenit în
casa noastră!
- Da, nepoţii ăştia cum au apărut, Mamaie? I-a adus
barza? Dumneata nu te-ai sărutat niciodată, aşa, în văzul
lumii?! Ai trăit numai în întuneric?! Să ştii că n-ai gustat
148

nimic din viaţa asta spurcată şi, a dracului de frumoasă!


Nu-ţi teroriza nepoţii, că ai să rămâi singură şi, nu
merită! Sărumâna, Mamaie! Te salută un artist, şi asta
nu-i puţin pentru o zi!
- Bate-te peste gură, circarule! Auzi la el! Artist!?
Uite ce ne-au adus comuniştii! Se apropie Apocalipsa,
Doamne, păzeşte-ne! Ptiu, Satană!
Cei câţiva gură-cască s-au făcut nevăzuţi auzind
”blasfemiile” adresate noii orânduiri de bătrâna
Doamnă. Ţinând-o strâns pe după umeri, Nick o luă, de
data aceasta cu paşi grăbiţi, spre atelierul Domnului
Paul.
- Nu ştiu ce m-a apucat!? Cred că nu pot accepta
plecarea asta grăbită a lui NEA FANE! Nimic nu va mai
fi ca până acum! Mâine plec s-o liniştesc pe maică-mea!
Oare a primit scrisoarea cu arhitectura? Cine ştie ce-i în
capul ei, sărmana!
Vizita la atelier n-a fost o surpriză pentru cei doi
prieteni. Paul şi Ţâru stăteau la un pahar de bere. Cu
antenele, de care nu ducea lipsă, Ţâru a aflat rezultatul
de la Institutul de Arte, dar era avid să afle cele
întâmplate direct de la sursă. Priviri pline de sclipiri de
bucurie, şi mândrie, i-au întâmpinat pe ce doi amorezi.
Ţâru îşi ştergea discret lacrimile fugare, încercând să-şi
ascundă emoţia în spatele unui zâmbet, cam forţat.
- Felicitări, Maestre! Se pare că n-a fost să fie
arhitectură! Mă bucur ca un copil!
- Nu cred că şi maică-mea!
- Se va obişnui cu gândul, sunt sigur! Te aşteaptă un
viitor strălucit, băiete! N-are de ce să se plângă! Hai,
149

povesteşte! Dar mai înainte să ciocnim un pahar de bere,


ce zici?
- Ciocniţi şi pentru mine! Eu nu beau!
Gazdele savurau poveştile debitate de protejatul lor,
făcându-şi cu ochiul, în semn de satisfacţie.
- Dom’ Profesor, nu veniţi cu noi la cimitir, la
marele meu prieten, NEA FANE? Ella nici n-a ştiut că
NEA FANE nu mai este!? Până încep cursurile vreau să-
i fac o piatră de mormânt, o placă din marmură, un
relief înfăţişându-l, aşa cum l-am cunoscut, cioplind o
cruce. Mi-ar trebui o placă cam de un metru şi jumătate.
Poate că găsim ceva pe la atelierul lui. Ce ziceţi? Mă
ajutaţi?
- Da, Nick, o să te ajutăm, cu tot ce trebuie. Da, da!
Cred că NEA FANE te-a auzit şi zâmbeşte...
La cimitir s-a plâns decent, dar s-a plâns! Doi copii
şi, doi maturi, au plâns fără să se ruşineze.
Vizita la Mami a decurs aşa cum era de aşteptat. Nu
era uşor s-o convingi că totul s-a întâmplat aievea.
Totuşi, afişele smulse de Nick de pe panourile de la
Arhitectură, dădeau o oarecare credibilitate pledoariei
viitorului sculptor.
- Asta este! Ce te miri? Să dea Dumnezeu să nu mă
scoată şi de la Institutul de Arte! Acolo am făcut
impresie bună. M-a luat sub aripa lui Maestrul şi
Profesorul Ladea, ce nu-i de colo! Am să pot lucra în
atelierul lui! Asta e, Mami dragă, nu mai e nimic de
făcut. Sunt stigmatizat pentru aceşti netrebnici, şi, şi nici
nu-mi pasă!
- Ba, mie-mi pasă! Stigmatul ăsta ni l-a lăsat tatăl
vostru când a plecat cu nemţii şi ne-a lăsat aici...
150

- Stai puţin! Cum, adică, ne-a lăsat?! Tu n-ai vrut să


mergem cu el! O fi el vinovat în unele lucruri, dar de
data asta nu ai dreptate! Dar, ştii ceva? Hai să nu-l mai
vorbim de rău! Mi-e foarte dor de el, chiar dacă el n-
avea ochi decât pentru Anna...!
- Nu mai vorbi prostii! Niki v-a iubit la fel pe
amândoi. Când a plecat, a plâns şi m-a rugat să am grijă
de voi. A luat fotografiile voastre, de când eraţi mici.
Uneori, mi-e milă de el!
- Mai bine ţi-ar fi dor şi ai găsi o cale să comunici cu
el!
- Acum, chiar că ar fi o greşeală! Nu vreau să vă
expun!

13
Nici ”Satul Natal”, nici amintirile din casa lui Kati
Néni, nici rugăminţile lui ”Mami”, nu l-au putut reţine
pe Nick mai mult de douăzeci şi patru de ore. Piatra de
mormânt, promisă la mormântul lui NEA FANE, îl
obseda. Proiectul pornise din suflet iar gândurile nu-i
mau dădeau pace. Nu era vorba de o piatră funerară.
Trebuia să fie o operă de artă expusă în mijlocul naturii.
Atmosfera cimitirului îl fascina. Nu putea găsi un loc
mai potrivit pentru un monument închinat memoriei
unui om. Oare unde am mai auzit eu vorbele astea?
Cred...da, de la Oşorhan…
În monotonia muzicii roţilor de tren, Nick făcu
schiţa proiectului imaginat. Monumentul nu era
prevăzut cu o cruce propriu-zisă. Crucea trebuia să iasă
din mâinile lui NEA FANE, cioplitorul, în genunchi,
înarmat cu un ciocan şi o daltă. O cruce începută, dar
151

neterminată, aşa cum i-a fost şi viaţa. Într-un colţ al


hârtiei era notat: 150x110 cm.(cca.). De unde, naiba,
fac eu rost de o placă ca asta? Mai vedem!
Placa de marmură era într-adevăr o problemă. Nick
nu se izbise încă de adevăratele greutăţi ridicate de
această meserie. Preţurile, banii, nu prea îi spuneau
mare lucru. Ba Ţârulescu, ba Domnul Paul, ba NEA
FANE, au asigurat, cum au ştiut numai ei, materialele de
”joacă” pentru ”artistul” lor. Erau fericiţi să vadă ce
ieşea din mâinile acestui copil. O placă de marmură,
însă, de dimensiunile cerute de Nick, nu mai era pe
măsura buzunarului lor. În primul rând, nu se găsea, iar
în al doilea rând, preţul era prohibitiv. Plus aprobările!
Marmura era dirijată înspre alte domenii, sau, altfel de
monumente. Statuile ”vremurilor noi” nu se mai
ciopleau din marmură. Se turnau în bronz. Care sculptor
mai ţinea prin atelier blocuri de marmură, sau măcar
plăci?! Explicaţiile erau logice, dar nu şi convingătoare.
O stare de panică l-a cuprins pe inimosul artist, dar
şi pe susţinătorii lui. El le cerea, iar ei aruncau priviri
disperate. Mai era şi problema atelierului. Cu noul şef al
atelierului de la cimitir, nu se putea reactualiza statutul
câştigat de Nick în timpul lui NEA FANE. Nu de mult,
Nick îşi permitea să se simtă acolo ca la el acasă.
Rămânea atelierul Domnului Paul, dar lipseau sculele de
prelucrat piatra.
- Se poate şi fără ele, numai piatră să fie!
- Tocmai de piatră, dragul meu, nu putem avea
parte...
- Domnu’ Paul, fac lucrarea din lut, facem negativul
şi o turnăm în bronz. Ce spuneţi?
152

- Bronz zici?, la dimensiunile astea?! De unde atâta


bronz? De unde atelier de turnare, la aşa dimensiuni?!
Ce am eu, e pentru lucrări mici, pentru jucării.
- Nu pot să renunţ! I-am promis lui NEA FANE!
- Când i-ai promis?!
- La mormânt! Fac lutul, turnăm lucrarea în ipsos şi
atârn placa pe perete, în atelierul lui NEA FANE. N-au
cum să nu ne lase! Ce ziceţi?
- Eu zic să te apuci de modelat şi, pe urmă, mai
vedem noi ce facem. Uite cheia de la atelier. Lut găseşti
în beci. Nici cu ipsosul nu ne va fi uşor...
- Sunteţi de milioane! Dacă nu merge nici cu
ipsosul, fotografiem lucrarea, mai bine zis, lutul, mărim
poza şi o înrămăm. Măcar atât să aibă atelierul lui.
Merge?
- Nu te laşi?! Ce mult l-ai iubit pe NEA FANE al
tău! Frumos, foarte frumos!
Nick nu prea avea de unde şti ce muncă presupunea
proiectul său. Numai pregătirea lutului la subsol şi
aducerea lui cu găleata pe masa de lucru, pentru o placă
de 150x120x12 cm., presupunea o muncă de Sisif. Şi-a
pregătit un cofraj şi a coborât la subsol pentru
frământarea lutului. Căratul pe o scară îngustă, din
lemn, nu prea sigură, l-a epuizat, dar nu şi descurajat.
Murdar din cap până-n picioare, dar cu lutul pe masă,
Nick s-a trântit, aşa cum era, pe canapeaua pe care, într-
o zi de ”creaţie”, a adormit de oboseală Ella, într-o
şedinţă de modelaj, lăsând să-i scape de sub prosop, o
ivire de sân. Un somn adânc a fost întrerupt de un sărut,
venit parcă din lumea viselor. Totuşi, nu era vis! O mână
gingaşă, răsfirându-i părul încleiat de lut, îl trezi de-a
153

binelea. Ella, în genunchi, aştepta cu răbdare, acest


moment.
- Cum ai intrat aici?
- Simplu! Uşa era deschisă. Ce faci, tu, singur? Vai,
ce murdar eşti!
- M-am apucat de lucru pentru NEA FANE, dar cred
că e mai mult decât pot eu să fac!? Nu am ce-mi trebuie
şi încerc să improvizez. Mi-ar trebui o placă mare de
marmură, dar se pare că nu este posibil! Fac în lut, ceea
ce am ”văzut” eu în piatră! Păcat! Poate, peste ani, când
voi avea atelierul meu, şi bani, bineînţeles! Mulţi bani!
- Mai lucrezi astăzi?
- Nu! Sunt mort de oboseală!
- Hai, spală-te şi ia-mă puţin în braţe!
- Dacă-mi promiţi că stăm cuminţi!
- Întotdeauna am fost cuminţi! Prea cuminţi, zic eu!
Nick se dezbrăcă pân’ la brâu şi-şi băgă capul sub
robinet. Apa rece îl învioră, iar săpunul Domnului Paul,
întotdeauna de calitate, răspândi un miros proaspăt de
frunze strivite. Ella se apropie tiptil şi-şi înfipse degetele
în părul încleiat. Se apucă să-l frece cu sârg provocând o
destindere în corpul încordat din cauza poziţiei la
chiuvetă.
- Trebuie să-i sugerez Domnului Paul să instaleze un
duş şi un mic boiler electric. N-am avut parte de aşa
ceva nici acasă, şi nici la Naşa. Chiuveta, sau ligheanul,
sunt o adevărată pacoste. Îţi piere cheful să te mai speli!
O duşcă de apă cu săpun puse capăt acestei peroraţii.
- Nick dragă, poţi să vii la noi, să faci duş, de câte
ori vrei! Ce mare scofală?!
154

- Da, să mă vadă maică-ta, plin de noroi, cum


atentez la curăţenia templului vostru, nu? Nu, dragă, am
să am şi eu duş, şi săpunuri de lux, numai să mă văd în
atelierul meu! Trebuie să mă impun repede, să obţin şi
eu un atelier cum e al lui Ladea! Are tot ce trebuie, şi,
pe banii statului! El e mare maestru, dar nici eu nu am
de gând să fiu ceva mai mic! Gata! O să rămân fără păr!
Ella îl trase de păr înspre ea şi începu să-l sărute, aşa
ud cum era.
- Luda mea, aşteaptă să mă şterg!
- Dacă mai aştept mult, ne apucă seara şi va trebui să
plecăm!
- Oricum trebuie să plecăm! Trebuie să pice Domnul
Paul, să verifice atelierul înainte de culcare. Face
rondul, cum zice el.
- Mare mincinos mai eşti! Nu mi-ai spus că ţi-a lăsat
atelierul pe mână?! Hai, lasă-mă să te şterg şi, dacă e să
vină, să vină! Ce, el n-a fost ca noi?!
- Bine, frumoaso! Hai să ne sărutăm până ne-om
smulge limba unul altuia!
- Vai, ce scârbos eşti! Şi nu te mai preface, că şi tu
vrei, nu?!
Relaţia aceasta adolescentină avea ceva aparte:
dorinţe nedefinite, dorinţe ascunse stângaci, teamă de
necunoscut. Pe de o parte, o exuberanţă nestăpânită, o
curiozitate infantilă, o nerăbdare inflamantă; pe de altă
parte, o prudenţă matură, o dirijare pasională de unic
sens, nespecifică acelei vârste, dar marcată de
”perioada” acelor ani. Era un cuplu minunat pentru
ochii celor din jur, era un ”cuplu ideal” pentru ei înşişi.
O forţă ascunsă acţiona în interiorul lor, ceva greu de
155

înţeles, ceva care-i proteja împotriva pericolului întinării


încrederii de care se bucurau. Se simţeau mari prin
sentimentele care-i stăpâneau, dar redeveneau, la timp,
mici, copii, în faţa ispitelor provocatoare.
În concepţia acelor zile, cea norocoasă era,
bineînţeles, Ella. În plus, nu lipsită de importanţă, era
acea încredere deplină manifestată de Domnul Széles,
bazată pe intuiţie. Îl îndrăgise pe Nick pentru felul lui
direct de a fi, pentru neobişnuitul lui talent, pentru
poezia care-i legase pe cei doi copii. Undeva, în
subconştient, ”copiii” onorau această încredere.
Atât seara, cât şi Domnul Paul, i-au găsit stând
cuminţi pe canapea, scrutând amurgul pierdut dincolo
de geam. Au urmat zile de trudă, de creaţie, în care
junele artist s-a întrecut pe sine. NEA FANE a prins
contur în lutul proaspăt, trudind la crucea ce urma s-o
poarte dincolo de mormânt. După trei zile, lutul prinse
viaţă, spre marea încântare a susţinătorilor. Masa de
lucru era blocată de lutul adus la viaţă, ridicând semne
de întrebare - ce era de făcut mai departe? Atelierul nu
permitea turnarea ipsosului la astfel de dimensiuni. În
plus, lutul trebuia lăsat să se usuce în condiţiuni optime,
adică lent, iar timp pentru aşa ceva nu era. Nick era
presat de plecarea la Institut. Săptămâna ce o mai avea
la dispoziţie nu era suficientă.
”Consiliul de creaţie” a hotărât stoparea lucrărilor,
fotografierea operei şi abandonarea proiectului.
Fotografierea a reuşit peste aşteptări, lăsând impresia
unei lucrări în bronz. Un exemplar mărit, pus sub sticlă
şi înrămat de Ţâru, şi-a găsit locul în atelierul lui NEA
FANE, permanentizând prezenţa lui în locul unde şi-a
156

încheiat drumul lui de cioplitor de monumente funerare.


Pentru Nick a fost prima mare înfrângere. Cu timpul
rana s-a vindecat, dar nu a mai revenit niciodată asupra
proiectului iniţial. Viaţa avea să-l înveţe ce este banul şi
să-l întărâte împotriva acestuia. Avea să cultive un fel de
dispreţ faţă de bani, ceea ce a creat în jurul lui o aureolă
aparte, dar l-a şi lipsit de unele împliniri.
Plecarea la Institut se apropia înspăimântător de
repede, iar teama despărţirii, atât de evident manifestată
de Ella, l-a molipsit şi pe el. Era un sentiment nou, pe
care se străduia să-l înăbuşe, dar fără prea mult succes.
Pe Ella o apucase un fel de disperare, vizibilă în orice
gest al ei.
- Am să vin cu tine, Nick! Fac eu cumva!?
- Nu te gândi la aşa ceva! Lasă să curgă timpul şi să
hotărască el ce e mai bine! La vârsta ta nu te poţi căra
după un pierde-vară! Am să vin să te văd cât voi putea
de des. Tu n-ai ce căuta acolo! Ai tăi n-ar accepta aşa
ceva niciodată.
- De ce?! Ar putea să mă dea la un internat sau, să-
mi găsească o gazdă. Ce mare lucru! Ar putea să stea
bunica cu mine...Nu ştiu, sunt disperată şi ţie nici nu-ţi
pasă!
- Ba, îmi pasă, dar să rămânem cu picioarele pe
pământ! Să nu cumva să spui o aşa prostie acasă! Precis
vor crede că eu te-am tâmpit, şi asta n-ar fi deloc bine!
- Dacă-ţi găseşti o studentă? Eu, eu ce mă fac?!
- Dacă te caută Tedy? Tu, tu ce-ai să faci?
Plecarea lui Nick a avut un efect neaşteptat asupra
lui Ella. N-o mai interesau antrenamentele de atletism,
n-o mai atrăgea şcoala. Părinţii nu-şi prea făceau griji.
157

Sperau ca totul să treacă precum o aversă de vară. Cel


mai afectat era Ţârulescu. Băgase atât suflet în relaţia cu
acest ”copil minune”, încât, nici prietenia cu Paul, nici
catedra, nu-i puteau deturna gândul de la ”investiţia”
făcută. Pentru Nick a fost mai uşor.
Atelierul lui Ladea i-a oferit prilejul să lucreze într-o
atmosferă nouă, sub privirile maestrului, sever dar
omenos, atelier dotat cu scule de cea mai bună calitate.
Atelierul era şi un loc de întâlnire care îl stârnea pe
tânărul, dar simpaticul artist. Să ai ocazia să strângi
mâna unor monştri ai sculpturii, precum Medrea,
Irimescu, Jalea sau Caragea, era peste aşteptări. Să-i
asculţi povestind despre Brâncuşi sau Rodin, despre
peregrinările lor, să constaţi splendoarea simplităţii lor,
însemna pentru Nick un fel de vis împlinit. Nu lipseau
nici cunoştinţele lui din anii de liceu, cei doi Mircea,
Bogdan şi Ştefănescu, studenţii preferaţi ai maestrului.
Când s-a întors din vacanţă şi a poposit în atelierul lui
Ladea, prima surpriză care l-a uns la inimă, a fost să
constate că maestrul ţinuse cont de observaţiile lui
legate de bustul lui Horea. Era turnat în ipsos, un cap de
martir, de data aceasta, însă, tronând pe un gât alungit.
- La ce te uiţi Nicolae?
- Mă uitam la Horea. E grozav de viu, de dârz!
- Şi gâtul? Acum e bine??!
- Nu mă aşteptam să ţineţi cont de părerea mea. Sunt
flatat, ce să spun!
- La început m-a intrigat critica ta, dar cujetând, mai
apoi, precum ardelenii, am recunoscut că ai dreptate.
- Eu pot să lucrez în atelier şi când nu sunteţi aici?
158

- Ai să poţi, dar fără femei. Nu prea este în ordine că


eşti studentul meu, dar sper să nu deranjeze pe nimeni.
Totul e să-ţi vezi de treabă. Ai să fii un fel de ucenic, ai
să mă ajuţi, ai să poţi lucra şi de capul tău, dar va trebui
să mă şi păzeşti, din când în când. Vreau să spun, să nu
mă laşi să beau mai mult decât trebuie. Ţie îţi place
băutura?
- Nu, Doamne fereşte! Mi-ajunge că a băut taică
meu şi pentru mine! Sunt convins că n-am să beau
niciodată!
- Ei, nu-ţi lua astfel de angajamente pentru că viaţa
nu se aşterne după un plan prestabilit. Şi eu am început
să gust băutura destul de târziu. Mai rău e că am
perioade când nu pot să mă abţin. Asta e!
- Da’ la ce e bună băutura? Nu vă afectează munca?!
- Băutura îţi deturnează gândurile de la ce nu-ţi
convine. Până acum, creaţia mea artistică nu a avut de
suferit. Ştii, artiştii se îmbată cu vorbele lui Charles
Baudelaire: Cine bea vin, bea geniu! Dar e bine că nu-ţi
place băutura! Cel puţin ştiu că are cine să mă păzească!
- Ştiţi, m-au repartizat la un cămin studenţesc, dar
nu cred că am să pot să rămân. E hărmălaie mare. Zece
într-o cameră! Trebuie să găsesc ceva de lucru, să scot
nişte bani şi să-mi caut o gazdă. Am să încerc la un
atelier de monumente funerare, să cioplesc nişte pietre.!
- Gândeşti bine! Îmi place!
Într-adevăr, la cămin atmosfera era greu de suportat.
Zece inşi într-un dormitor, boboci cu preocupări diferite,
provenind de la secţii diferite. Singurul refugiu era
biblioteca unde puteai găsi o masă liberă, linişte, cărţi
de specialitate. În afară de cei doi Mircea, nu mai
159

cunoştea pe nimeni. Ca şi la liceu, distanţa dată de doi


ani, se menţinea, în pofida unei atitudini binevoitoare.
Nick însă nu era dispus pentru relaţii de bunăvoinţă.
Avea, deja, o părere prea bună despre el ca să accepte să
fie tratat ca un începător.
Căminul i-a oferit, totuşi, şansa de a cunoaşte
”artişti” tot aşa de plini de ei şi să lege prietenii de la
egal la egal. Poate şi faptul că erau din altă branşă,
pictură, i-a ajutat să rămână aceiaşi prieteni şi după
absolvire. Sever Frenţiu, Alfred Grieb, Zizi Pandore. S-
au admirat reciproc, s-au lăudat reciproc, s-au sprijinit
reciproc! Nick devenit Nichi pentru unii, Nicolae pentru
alţii, Puiu pentru cei de acasă, pui de neamţ pentru
Ladea, cucerea simpatia şi inimile celor din jur, prin
talentul său neobişnuit, prin maturitatea sa şi mai
neobişnuită. Citea mult, înmagazina mult, nu fuma, nu
bea. Era un interlocutor plăcut, căutat. Însoţea grupul de
prieteni la berărie, dar nu se atingea de băutură. Stârnea
nedumerire, dar nu intriga pe nimeni. Părea un timid,
fără să fie însă. Un chip fain, dar cu purtare de fată
cuminte, cum avea să-l caracterizeze Sever, peste ani.
Un încrezut, un nesuferit, cum avea s-o spună o colegă,
care, la orele de desen, îl urmărea pe furiş, pierzând din
vizor modelul ce se perpelea pe un scaun incomod.
Nick rămânea pasiv la toate tentaţiile pe care i le
oferea marele oraş. Trebuie să învăţ cât mai mult pe
lângă acest maestru! Omul ştie materie, chiar dacă la
desen lasă de dorit. În mâinile lui lutul prinde viaţă de
la prima atingere. Să-l văd cum se descurcă cu
cioplitul. Până n-am să fiu sigur pe mine, n-am să fac
nimic pe cont propriu! Ceva, totuşi, îl măcina. Îi lipsea
160

atmosfera în care-l scăldaseră mentorii şi admiratorii lui


din anii de liceu. Acolo era adulat. Aici?! Aici era cu
totul altfel. Era un simplu student şi nimic mai mult!
Orgoliul lui suferea. Şi mai era ceva, era apăsarea unui
maestru, exercitată de simpla prezenţă a acestuia. Rar se
întâmpla să se poată bucura de atelier în adevăratul sens
al cuvântului. Ladea era îndrăgostit de munca lui şi
petrecea mult timp în atelier. Se apuca greu de o nouă
lucrare, ”pierzând” prea mult timp cu proiectul lucrării,
după părerea lui Nick. În materie de portrete, mai mult
se documenta decât lucra.
- Nicolae, ca să poţi face un portret, trebuie să
cunoşti totul despre cel pe care vrei să-l imortalizezi în
piatră sau bronz. Trebuie să-i pătrunzi în suflet, în
adâncul fiinţei sale. E mai simplu când este vorba de
cineva în viaţă. Greul te copleşeşte când ai de a face cu
cei morţi, ca să nu mai spun de cei plecaţi de secole,
sau, şi mai rău, de milenii. În portretistică, ca şi în
compoziţie, documentarea e totul! Geaba ai talent!
Graba strică treaba, dragule. Să-ţi dau un exemplu. De
ani de zile mă chinui cu proiectul unei lucrări
monumentale şi nu-i pot da de capăt. În capul meu
răsună un titlu care mă chinuie - Şcoala Ardeleană. E
vorba de un grup monumental, iar grupul ridică
probleme aparte. Istoria literaturii române, când
pomeneşte de Şcoala Ardeleană, grupează într-un
ansamblu ”monumental” şase personalităţi: Samuil
Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai
Deleanu, Vasile Aron şi Ioan Barac. Obişnuit, încă din
şcoală, să mă poticnesc de numele primilor trei, m-am
gândit numai la ei. Dar ce mă fac cu gigantul Budai
161

Deleanu?! Am eu calitatea să simplific şi să fac


abstracţie de rolul acestui magnific literat?! Cu cât
citesc mai mult despre marii noştri luminişti ardeleni, cu
atât proiectul mă înspăimântă mai mult. Uniţi în
idealuri, diferiţi în caractere, ei trebuie să rămână ca
atare în cadrul ansamblului. Lucrarea n-are cum să se
adreseze marelui public. În faţa ei se vor opri oameni
avizaţi. Lor va trebui eu să le dovedesc că nu m-am
hazardat pe un teren minat, că sunt la mine acasă, că ei
au intrat în sufletul meu, tocmai, pentru că eu am
pătruns în sufletele lor. Nu vreau să te sperii, dar o fac
pentru a te pune în gardă, mai ales că, mereu vorbeşti de
portretistică.
- Dom’ Profesor, nu mă speriaţi de loc! Încă din
liceu i-am ţinut o ”prelegere” de acest gen profesorului
meu de desen. Era un om deosebit, care mi-a dat
dreptate şi m-a asigurat că voi ajunge mare.
- Măi Nicolae, să nu-ţi pui un astfel de ţel în viaţă.
Dă tot ce ai mai bun în tine, foloseşte-ţi harul şi vei fi
mulţumit. Nu-ţi propune să fii fericit! Fericirea este o
noţiune prea relativă ca să te legi de ea. Mulţumirea este
ceva personal şi tangibil!
Astfel de discuţii-lecţii se prelungeau deseori până
noaptea târziu. Maestrul era atras de talentul bobocului,
dar şi de maturitatea gândirii acestui pui de neamţ,
îndrăgostit de istoria Ţării în care avusese şansa, sau
neşansa, să se nască. Acasă se considera un neînţeles, un
copil de mâna a doua, cum îi plăcea s-o spună.
Încrederea în sine şi în viaţă o căpătase şi consolidase în
anii de liceu, ani care aveau să rămână în memoria
viitorului artist-sculptor până la prematura-i dispariţie.
162

La facultate nu mai era singurul ”mare talent”. Îşi


urmărea colegii în actul de creaţie, cântărind pe ascuns
şansele în lupta pentru supremaţie. Încurajările
profesorilor nu-i erau de ajuns. Ştia că trebuie să devină
propriul său arbitru, neacordând prea multă importanţă
laudelor venite din partea colegilor, sau a prietenilor de
drum. Sintagma ”valoarea nu cunoaşte vârstă”, era
deviza lui secretă pe care n-o mai striga în gura mare,
dar pe care o păstra cu sfinţenie şi încredere. Trecuse de
perioada ”infantilă” când spunea la tot pasul ”sunt
mare!”. Într-o pădure de talente aşa ceva nu mai avea ce
căuta. Acum trebuia să aştepte să audă, din partea celor
”avizaţi”, recunoaşterea spusă pe şleau, ”eşti mare!”
Ori, aşa ceva se aude foarte rar, chiar şi în lumea
artiştilor consacraţi.
M-am întâlnit cu Nick în prima vacanţă, pe
coridoarele Liceului Gojdu, plimbându-se agitat, cu
mâinile în buzunare, lucru neobişnuit la el. Când m-a
văzut, şi-a desfăcut generos braţele, afişând acel zâmbet
inconfundabil, care avea să-i dea mult de furcă printre
colege.
- Ce faci, bărbate? Ce cauţi? Amintiri?!
- Măi, îl caut pe Oşorhan. Îi place să-i dau raportul
despre ”băieţii lui”. Tu, ce faci?
- Îl aştept pe Ţâru. Mare om acest profesor de desen!
Tot cu sor-mea?! Nu te invidiez! A, uite-l pe Ţâru.”

14
Vacanţele, conform ultimelor promisiuni, trebuiau să
fie dăruite oraşului care i-a adus primele mari satisfacţii,
admiraţia până la adulare din partea ”mentorilor” săi,
163

dragostea celei care, cu toată frageda-i vârstă, a trezit în


el primele zvâcniri ale adolescenţei. Aici a învăţat să
cultive dorinţa de ”a fi mare”, de a se dărui trup şi suflet
talentului, de care nu se îndoia, de a demonstra ”Satului
Natal” că nu a fost numai ”spaima satului” şi nici
copilul nedorit, ”oaia neagră a familiei”. Aici a învăţat,
din dragostea admiratorilor săi că, pentru a reuşi, trebuia
să lupte chiar şi cu ideile fixe şi temerile mamei sale
legate de viitorul său. Şi a mai învăţat ceva, fără să ştie
de la cine, să respecte puritatea relaţiilor cu sexul
frumos. Încrederea câştigată în faţa lui Elly şi, transmisă
pe o cale nedefinită Domnului Széles, l-au făcut să
rămână tributar acestei relaţii, cu toate ”angajamentele”
de neangajare exprimate de atâtea ori în fraze ca: eu n-
am să mă însor niciodată, sau, eu n-am să am copii,
sau, eu n-am să beau niciodată.
Mai era cineva căruia Nick dorea să-i demonstreze
cât de mult a greşit ţintuindu-l pe linia a doua, mereu în
urma nestematei Anna. Era tatăl său, după a cărui
dragoste a tânjit în copilărie! Îi era dor de acest om atât
de dotat, închis prea mult într-o lume singulară,
neînţeles de cei din jur, gata să fie răstignit pentru o vină
care nu-i aparţinea. O astfel de fire trebuia înţeleasă, nu
”cicălită”, iubită, nu ”subjugată”. Era un fel aparte de a
vedea lucrurile şi, ca atare, un nou mod de abordare a
relaţiei tată-fiu. Nick ştia că va trebui să găsească o
modalitate de a lua contact cu acest ”proscris”, care, din
prea mare dragoste pentru familie, a părăsit ţara alături
de cei pe care, în sinea lui, îi dispreţuia. Nick era, poate,
singurul care a înţeles tragedia omului care s-a refugiat
în băutură şi, de aceea, se simţea dator să intervină, să se
164

apropie, nu din compasiune, ci din deplină înţelegere.


Era convins de reuşită. Va fi mândru de mine, sunt sigur.
Acesta este medicamentul de care are nevoie ca să
renunţe la autodistrugere prin băutură. Când mă
gândesc că şi Maestrul are nevoie de paznic, mă umflă
râsul.
Planul său era simplu: trebuia să găsească o cale
prin care să-i transmită o scrisoare, chiar şi nesemnată,
însoţită de poze, poze care să-l reprezinte prin primele
succese pe care le-a obţinut ca adolescent răsfăţat la
liceu cu scorneala lui Ţâru de ”copil minune”. Era prea
dornic să facă acest pas ca să se mai gândească şi la
riscuri. Locul cel mai indicat pentru a-şi pune planul în
aplicare părea să fie chiar ”Satul Natal”. Trebuie să-l
găsesc pe Günter, să văd ce legături mai are cu cei din
Germania. E prea isteţ ca să nu găsească o cale. Nu, tu,
adresă, nu semnătură. Ceva simplu, dar uşor de
decriptat pentru un tată. Ce surpriza am să-i fac! In
fond pot să semnez cu ”Puiu”, ceva folosit doar de
ramura românească a familiei, ceva care nu-l prea
încânta. Se luase după maică-mea şi mă răsfăţa cu
”Öcsi”, ştiind că nu-mi plăcea. Auzi, la ei, ”fratele mai
mic”! Parcă eram printre apaşi. Ce ţi-e şi cu înclinaţia
asta pentru limba maghiară! Chiar aşa, aş putea semna
cu ”Fratele mai mic” că doar e prea isteţ ca să nu se
prindă. Da, mâine plec la maică-mea ca să aflu adresa
şi să dau de Günty. Doamne, ce prietenie ne-a putut
lega în copilărie! Câte trăsnăi şi câte pedepse! Acum
trebuie să fug la Domnul Paul, la atelier, să mă
întâlnesc şi cu Ţâru. Ce oameni! Oare am să-mi pot
165

arăta vreodată întreaga mea recunoştinţă? Fără ei cine


ştie ce s-ar fi ales de mine...”
La atelier îl aştepta o masă plină de bunătăţi, greu de
procurat în acele vremuri, cu bere, cu o sticlă de vin şi
nelipsita palincă de Bihor.
- Bun sosit în prima ta vacanţă printre prietenii pe
care nu i-ai uitat! Să ne trăieşti, Nicolae! Hai să ciocnim
un pahar cu ceva licoare divină de pe la noi! Ţuica asta
de prune, dublu distilată, e un adevărat elixir.
- Domnu’ Paul, ştiţi bine că eu nu beau nimic care să
conţină alcool şi, nici n-am să beau niciodată. Am spus-
o şi o repet: a băut taică-meu şi pentru mine. Eu am să
închin cu apă de izvor, chiar dacă se spune că aduce
ploaie.
- Stai aşa! în primul rând, dacă mă consideri prieten,
te rog să nu mă mai ei cu ”Domnu’ Paul”, eu pentru
prieteni sunt, simplu, Paul. Acum eşti un tânăr în plină
împlinire şi în materie de prietenie poţi să renunţi la
tradiţionalul rol al vârstei. Şi lui poţi să-i spui ”Ţâru”,
aşa cum v-a plăcut vouă la liceu, aşa cum am preluat şi
eu de la voi. Cu licoarea, ce să zic? Tu ştii mai bine!
Pentru noi, repet, e un elixir care ne scoate din
anonimatul cabotinismului! Cel cu drepturi depline în
viaţa asta eşti tu! Sigur că te invidiem, dar şi acest
sentiment poate fi şi pozitiv. Gata, prietene, povesteşte
tot, dar absolut tot!
Cum să nu te simţi bine într-o atare atmosferă?!
Nick se scutura la gândul că aşa ceva nu va mai întâlni
nicăieri, cu atât mai puţin la facultate. Acolo nu mai era
”copilul minune”, acolo primea câte o laudă, o
recunoaştere, din când în când, şi, de obicei, de acolo de
166

unde nu se aştepta. Ladea l-a acceptat ca element


talentat şi l-a primit pe post de calfă şi de paznic, la
nevoie. Dar, dar nu mai era unicul. Colegii se simţeau şi
ei foşti ”copii minune”, fapt care i-a şi îndemnat să
meargă la Arte. La facultate însă erau mulţi din ăştia,
timpul scurt nu le permisese să se lupte pentru un loc pe
podium, iar decenţa îi împiedica să se autodefinească
drept artişti adevăraţi, cel mult, în devenire. Era ceva
bun în asta şi Nick o recunoştea fără echivoc. Dorea o
întrecere cu talentele reale care se puteau recunoaşte de
la o poştă, dar acest lucru nu avea nimic comun cu
”întrecerea” specifică acelor vremuri, când rar meritele
puteau avea ultimul cuvânt.
Experienţa însuşită cu ocazia examenului la
Arhitectură l-a pus în gardă, aşa că, nu aştepta nici un
fel de recunoaşteri oficiale, mai ales că, nici profesorii
nu aveau această libertate deplină, ea fiind îngrădită de
”noua politică de cadre”. Aceste gânduri îl bântuiau
chiar şi în momente ca cel pe care-l trăia alături de
vechii lui admiratori şi, totodată, noii lui prieteni.
Gazdele au simţit ceva nou şi nedefinit în
comportamentul fostului elev de la Gojdu. Ştiau că a
mai crescut, că s-a confruntat cu primele obstacole,
oferite darnic de viaţa de toate zilele, că trăieşte noi
emoţii legate de viitor. Niciodată Nicolae al lor nu
fusese prea volubil, dar acum acest lucru sărea în ochi
cu pregnanţă. Seara s-a scurs, totuşi, pe nesimţite, iar
plecarea anunţată, vizita în ”Satul Natal”, nu a fost
înţeleasă greşit ca o nouă atitudine faţă de trecutul, încă,
atât de apropiat.
167

- Nicolae, la întoarcere, înainte de plecarea la


facultate, să ne cauţi!
- Staţi, dacă-i bal, bal să fie! Dacă tot m-aţi onorat
cu prietenia voastră, hai să dau şi eu cărţile pe faţă şi să
vă spun ce caut eu să rezolv mergând acasă. E ceva
personal, care mă frământă şi nu-mi dă pace. În mare
ştiţi câte ceva despre taică-meu. Ei, încerc să găsesc o
cale ca să iau legătura cu el. E foarte important pentru
mine şi, s-ar putea să-i cadă şi lui bine. Omul a băut
mult în ultimul timp şi a plecat cu nemţii în ’43, a ajuns
şi pe front, a căzut şi prizonier la franţuzi. De ce a
plecat? Ca să ne scutească de neplăcerea de a avea în
casă un ratat. A încercat să ia legătura cu noi, dar a
renunţat pentru a nu ne face încurcături. Maică-mea s-a
ferit şi ea de teamă să nu ne facă rău. Eu vreau să-i
trimit o scrisoare şi nişte poze cu succesele mele într-ale
sculpturii. Sunt convins că-i va cădea bine, iar pe de altă
parte vreau să-mi fac mie un bine, să aflu că e mândru
de mine, lucru pe care l-am dorit din copilărie, vreme în
care nu avea ochi decât pentru sor-mea. E o problemă
veche între noi pe care sper s-o rezolv odată pentru
totdeauna. A fost un tip grozav, dar şi un mare neînţeles.
Pentru treaba asta am nevoie de ajutorul cuiva mai
descurcăreţ decât mine şi m-am gândit la un neamţ cu
care am făcut echipă bună în copilărie. Sper să găsească
o soluţie. Ţin mult de tot să transmit un strop de alinare
în sufletul lui atât de zbuciumat. Ce ziceţi, e o prostie?!
- Nu Nicolae, din contra, intenţia ta e mai mult decât
lăudabilă, dar realizarea ei incumbă şi un mare risc.
Totul trebuie făcut cu mare prudenţă. Viitorul tău şi al
surorii tale ar putea fi în joc. Oricum, dacă reuşeşti, vei
168

fi răsplătit. Dacă întâmpini greutăţi, mai treci pe la noi şi


vom căuta împreună o soluţie. Nu-i aşa Ţârule?
- Pentru orice lucru bine gândit există o soluţie. Am
şi eu o relaţie mai veche cu iz de nemţoaică şi s-ar putea
ca ceea ce nouă ni se pare de nerealizat, pentru o femeie
să fie o floare la ureche. Te aşteptăm, Nicolae. Nici prea
multă teamă şi fereală nu este bună la casa omului!
Mergi cu bine şi transmite sărutări mamei tale.
Acasă Nick a găsit aceeaşi atmosferă de tensiune, de
prudenţă excesivă. Nemţii răstălmăceau zvonurile
privitoare la deportări, tratau cu românii de încredere
problema salvării unor bunuri de valoare pe care să le
poată recupera la o eventuală revenire, convinşi fiind că
cei din vest nu vor permite asemenea barbarii. Unii, mai
optimişti, lansau chiar idei încurajatoare: Cum să
distrugă astfel de sate model, sate cu care s-ar mândri
orice ţară civilizată, populate cu oameni recunoscuţi
pentru hărnicia şi cinstea lor?! Alţii, mai pragmatici, se
gândeau că pentru ceva bani, se putea trata cu românii
”ajunşi”. Erau obişnuiţi cu astfel de practici şi
considerau că zvonurile rele erau lansate tocmai în acest
scop: totul este de vânzare iar liniştea merita orice
sacrificiu.
- Sărut mâinile, Kati Néni! Mama nu este acasă?
- Öcsiii!...Grüß Gott! Mama e la o adunare, la
şcoală. Cu analfabeţii. Trebuie să-i înveţe să scrie pe
copiii de ţigani din satul vecin. Cum să-i înveţi dacă ei
nu vor?! Să te baţi cu părinţii lor? Hai la bucătărie să
mănânci ceva...
- Sehr gern! Ich habe Hunger...
169

Ca de fiecare dată, o conversaţie cu Kati néni era o


plăcere. Liniştită în privinţa interlocutorului, şvăboaica
se lansa în aprecieri politice, în acuzaţii.
- Öcsi dragă, eu nu-i iubesc pe nemţi pentru ceea ce
au făcut cu războiul lor, dar nici nu pot să-i urăsc cum îi
urăsc pe comuniştii ăştia! Ei se răzbună pe noi de parcă
noi am invadat Rusia şi se folosesc de români, oameni
cu care noi am trăit foarte bine. Românii ne-au respectat
iar noi ne-am îmbogăţit muncind. Aici ne-am născut şi
nu vrem să plecăm în nici o Germanie! Ce să căutăm
acolo?! Acum, şvabii speriaţi caută să plătească bani
grei ca să fie lăsaţi să plece şi nu se gândesc că acolo, în
Germania, care nici nu este patria noastră, nemţii nu ne
iubesc şi ne consideră nişte corcituri. Cu războiul lor ne-
au făcut numai rău, şi încă adevăratul rău abia începe.
Tinerii vor să fugă cu orice preţ, numai că preţul ăsta
trebuie să-l plătească bătrânii din puţinul care l-au
agonisit. Dacă o să ne deporteze, ne-om descurca şi
acolo, că doar nu ne vor omorî! Uite, îl mai ştii pe
Günty, ăla cu care te jucai şi făceaţi prostii. A fost la
Timişoara, i-a plătit pe ăia de la miliţie şi acum se
pregăteşte de plecare în loc să termine facultatea. Şi cu
părinţii cum rămâne? Nici nu-i sigur că o să plece
pentru că nu i-au dat nici o chitanţă pentru bani...
- Păi, Kati néni, eu tocmai pentru Günty am venit.
Mergi dumneata până la ei să-l rogi să treacă pe aici?
Nu vreau să mă fâţâi prin sat. Am eu o treabă cu el, dar
să nu-i spui mamei că eu te-am trimis.
- Mă duc, mă duc, numai să nu pui la cale vreo
prostie! Acum nu mai sunteţi copii. Să nu aud că şi tu
vrei să pleci! Mama ta ar muri de supărare...
170

- Nu, Kati néni, eu nu am ce căuta în Germania. Eu


trebuie să învăţ încă mult timp aici...Treaba mea cu
Günty nu are nimic cu plecarea. Nici taică-meu n-ar fi
plecat dacă nu era treaba cu băutura. El era şvab ca şi
dumneata şi, şi nu mai contează...
Întâlnirea cu Günty a dat roade nescontate. Plecarea
lui în Germania venea ca o mănuşă planurilor lui Nick.
Discuţia care a avut loc în grădina din spatele casei,
grădina de refugiu pentru clipele ”grele” ale copilului de
odinioară, i-a adus lui Nick liniştea de care avea atâta
nevoie.
- Bărbate, tu fă-mi rost de adresă iar eu rezolv
personal treaba asta, numai să ajung acolo. Ce surpriză
o să aibă tatăl tău! Ai să afli totul prin cineva care te va
căuta la facultate. S-ar putea să dureze ceva deoarece în
prima fază va trebui să stau într-un fel de lagăr de
”dezinfecţie”!? Vezi Doamne, să nu-i infectăm de
şvăbism pe nemţii de origine pură! Nu cred că am să fac
mulţi pureci pe la ei. Sunt, totuşi, cum sunt!

15
Întoarcerea în oraşul studenţiei, al viitorului, cu o
escală prin locurile dragi ale adolescenţei, cu tot
optimismul legat de acţiunea ”conspirativă” pusă la
cale, nu a adus chiar liniştea în viaţa lui Nick. In primul
rând a rămas cu un gust amar după întâlnirea cu Ella.
Oare de ce nu i-am putut spune nimic despre escapada
mea pe acasă? Mi-a fost teamă că s-ar putea scăpa în
faţa Domnului Széles?! Este prima dată când am ceva
pe suflet şi nu găsesc cu cale să-i împărtăşesc şi ei. Să
fie microbul despre care mi-a pomenit chiar Günty?
171

Teama care pune stăpânire pe nesimţite în această


societate pe individ, neîncrederea cultivată de sistem,
lucruri nu neapărat specifice comuniştilor, ţinând cont
de faptul că aceleaşi treburi au bântuit şi Germania lui
Hitler, prezenţa încă nedefinită în umbra persoanei a
ceea ce înseamnă noua instituţie - Securitatea. De unde
o fi scos el aşa ceva? Doar n-am să încep să tremur la
gândul că trădarea există şi în forme nevinovate, în
naivitatea ce cade în plasa unor forţe oculte care, ca o
ironie, se împopoţonează cu un titlu ce vizează protecţia
individului?! Nu, nu-mi pot ierta această atitudine faţă
de o fiinţă nobilă, plină de dragoste pentru mine. Era
suficient să-i atrag atenţia că trebuia păstrat secretul
acestui demers. Să încep să mă tem de indiscreţia unor
prieteni ar fi egal cu ieşirea din lume, cu însingurarea.
Şi, culmea, Ella nu este un simplu prieten, termen care,
din păcate a început să se banalizeze. Ella este cu mult
mai mult! Într-un fel, chiar cred că o iubesc. Doamne,
de m-ar auzi! Auzi, chiar!? Pentru ea iubirea este ceva
sfânt. Degeaba aş încerca să-i demonstrez că nu există
nimic mai presus de prietenie. Ce tâmpenii îmi trec prin
cap! Nu poţi să pierzi încrederea în oameni, să te temi
şi de umbra ta. Ceea ce vreau să fac are o acoperire
morală. Vreau să mă apropii de tatăl meu, iar gândul
că cineva ar putea să mă pedepsească pentru aşa ceva,
mă înfioară. Cretinii l-au încadrat la ”criminali”
pentru că s-a ”înhăitat” cu nemţii. El şi criminal! Nu-i
destul că nu putem comunica în mod civilizat şi că nu
are drum de întoarcere, fie şi numai pentru a-şi vedea
familia?! Nenorociţii! păi dacă-i aşa, nimeni nu mă va
putea opri să fug eu în Germania. Uite, la varianta asta
172

nu m-am gândit când am discutat cu Günty. Trebuia să-


i fi spus să se gândească şi la o astfel de soluţie.
Inventiv cum e, sunt sigur că ar găsi el o cale...Totuşi, e
o variantă cu recul. Ar însemna s-o sacrific pe sor-mea.
Cu tatăl plecat cu nemţii şi un frate fugit la nemţi, cum
s-ar mai putea apăra în faţa celor care ne apără
”securitatea”? Nu, e un gând prostesc, iar o faptă ca
asta ar omorî-o pe Mami. Şi atunci, n-am eu dreptate
că nu-s făcut să am familie, copii? Cred că mâine iau
trenul înapoi. Nu pot să am pe suflet o astfel de
neîncredere. Dacă ar afla Ella, întâmplător, că am
oscilat în încrederea mea faţă de ea, ar suferi mai mult
decât poate suferi un copil, ceea ce, de fapt şi este,
încă. Asta e, domnule! Simt că viaţa mea începe să se
complice...
- Ce-i cu tine pui de neamţ? Stai şi te hodineşti?! Nu
lucri nimic, tinere domn?! S-au cujeţi la ce va să vie?
- Bună, Maestre! Nici n-am observat că aţi intrat. Nu
ştiu dacă-i cujet, dar câteodată mă bântuie neîncrederea.
Mare pacoste în viaţa unui om! Dar cum de aţi plesnit-o
aşa, hodoronc-tronc, cu puiul de neamţ?! Chiar la taică-
meu eram plecat cu gândul...
- N-am plesnit-o. Aşa îmi place uneori să-ţi spun.
Dar ce te frământă?
- Poate că fac o prostie, dar mă mănâncă limba şi
simt nevoia să şi comunic. Nu e nimic deosebit de ceea
ce ştiţi deja. Mi-e dor de el şi gata! Dar hai s-o lăsăm
baltă! Mai bine daţi-mi ceva de lucru. Văd că v-aţi
apucat de marmură. Frumoasă bucată. Ce vrea să fie? un
relief, sau cam aşa ceva.
173

- Dacă chiar vrei să mă ajuţi, apucă-te de degroşare.


Uite, eu trag nişte contururi care vor cuprinde o reliefare
a scenei, pe vreo trei centimetri profunzime. O scenă din
istorie cu Aprodul Purice îngenuncheat în faţa
Domnului Ţării gata să salte în şa. În jurul limitelor
trasate poţi intra cu dalta fără teamă. Nu vom folosi
scule sofisticate. Placa nu trebuie să arate ca ieşind
dintr-o fabrică de lustruit pietre funerare. Spaţiile libere,
printr-o buciardare potrivită, nuanţată, vor da mai multă
viaţă reliefului. Ce zici, creionarea asta mă va ajuta? N-
am mai pus de mult timp mâna pe daltă şi, sincer, am
oleacă de emoţie. E o comandă de suflet de prin
Moldova şi mă aleg şi cu ceva bani.
- Nu cred că are vreo importanţă creionarea, cum îi
spuneţi, căci sunt convins că totul este fixat deja în
creier şi ca atare fixat în piatră. Îmi place poanta:
Maestrul are emoţie, nu artistică, după cum reiese, ci
una de meşter!? Asta-i bună!
Prezenţa Maestrului l-a scos pe Nick din făgaşul
gândurilor şi al temerilor sale. Vedea în această primă
”colaborare” cu profesorul său, o bună ocazie de a-l
urmări de aproape, de a fura ce era de furat, dacă era
ceva de furat, de a porni cu dreptul în noul an şcolar. Nu
s-a înşelat. Erau destule lucruri ”de furat”. Culmea,
Maestrului nu-i plăcea să facă teorie, să peroreze.
Lecţiile lui erau aproape seci. După el, sculptură nu
puteai face tocind teorie. Pentru sculptură trebuia să te
naşti cu talent, talent care te făcea hoţ fără să vrei.
- Ştii, Nicolae, ce mi-a plăcut la tine din primele
”teorii” pe care le-ai lansat, când abia ne cunoşteam?
Era încrederea pe care o aveai tu în viitorul tău de
174

sculptor, când încă erai un mucos, când îmi vorbeai de


hoţul care zace în tine, de metoda infailibilă a ”furtului”
în arta plastică care, însă, nu este la îndemâna oricui,
fiind apanajul adevăratelor talente, şi-ţi susţineai teoria
bazat pe propria-ţi experienţă. Experienţă la anii tăi! Da,
m-ai surprins atunci deoarece nu participaseşi încă la
nici un curs de-al meu. Eram pe aceeaşi lungime de
undă. Ştiu că nu sună pedagogic ceea ce-ţi spun, dar
trebuie să recunosc că nu vei avea prea multe de învăţat
de la ”marii maeştri”, cum ne place nouă să ne
considerăm. Şi eu am furat de la Brâncuşi şi asta într-o
perioadă când era un mare controversat. Am vizitat
atelierul lui Rodin, care pentru mine rămâne omul
secolului, dacă nu cumva, al mai multor secole de
sculptură. Eram copil, dar privirea mea a furat cu
neruşinare. Brâncuşi l-a cunoscut bine. Mai târziu am
vizitat muzeul închinat lui şi de fiecare dată am furat
câte ceva. La un geam am văzut, într-o lumină
formidabilă, o lucrare de mici proporţii care m-a ţintuit.
Erau două mâini care se înălţau, parcă, spre cer. Era
”catedrala”. Mâinile acelea nu mi le pot scoate din
minte. Brâncuşi spunea despre el că nu pierdea timpul
cu lecţii, el lucra şi, doar, din când în când, mai şi
povestea câte ceva, câte o bârfă la adresa lui, dar nu
scotea o vorbă despre arta sculpturii sau tehnicile
folosite. De critici vorbea doar în zeflemea. Da, am furat
mult din portretistica lui. Avea o bibliotecă
impresionantă. Când l-a văzut pe Brâncuşi zgâindu-se
admirativ, dar şi interogativ, i-a spus simplu: Acolo se
găseşte secretul portretisticii mele. Studiul personajelor
alese, în cea mai mare parte, de mine. Personajul
175

trebuie pătruns în intimitatea lui! Da, pruncule, teoria


furtului m-a făcut să mi te apropii. Asta nu înseamnă că
te cunosc. N-aş putea, în clipa asta, să-ţi fac portretul.
Trebuie să recunosc că eşti mult mai complex decât mi-
aş fi putut imagina şi, probabil, doar o prietenie
profundă, care ar călca în picioare normele de vârstă, ar
putea să-mi permită să-ţi cunosc sufletul. Până atunci
mă mulţumesc cu prezenţa ta şi, bineînţeles, cu rolul tău
de paznic. Am nevoie de aşa ceva deoarece ştiu că sunt
slab în faţa elixirului vieţii. Ai să creşti şi, poate, ai să
mă înţelegi, fără să mă acuzi. Asta e, fiule! No, la
muncă! Să văd ce mai trebuie să mâzgălesc pe marmura
asta ca să n-o rebutăm. Aşa se spune la fabrică.
Începutul unei relaţii profesionale cu noul său
mentor era pe cale să se înfiripe. Nick era încântat de
felul cum evoluau lucrurile. Visul său legat de facultate,
de oraşul adevăratelor talente, nu mai era un vis de
copil. Un talent incontestabil îl acceptase în preajma lui
şi nu ca pe o calfă, cum crezuse la început. Începea să se
simtă ca un coleg de atelier, poate chiar de breaslă. Se
simţea obligat să se comporte ca atare, să se stăpânească
în pornirile sale mai puţin controlate, mai ales în ceea ce
priveşte expunerea unor păreri legate de artă, în general,
sau de sculptură, în particular. Maestrul simţea această
atitudine rezervată, sau, prudentă, poate, şi îl surprindea
uneori cu întrebări care nu permiteau răspunsuri
evazive.
- Ce zici, neamţule, dar fără ocolişuri, ”reuşita” asta
a mea nu este în fond o porcărie? Nu pare nici pe
departe ceea ce ar vrea să fie! Ceva mă roade şi nu-mi
dau seama ce.
176

- Maestre, nu mă provocaţi! Din moment ce nu vă


place, nu mai căutaţi aprobarea la alţii. E clar că aveţi
dreptate, e ceva ce n-aş vrea să fac niciodată, e pentru
artă ceea ce este un kitsch pentru un colecţionar de
profesie. Fără supărare, e o fuşereală...
- I-auzi, fuşereală!? Şi asta după luni de muncă, de
transpiraţie!? Chiar aşa?! Păi, atunci, de ce ai tăcut până
acum?
„De fapt nu am tăcut şi asta aţi observat-o singur. De
aia şi m-aţi şi întrebat, ca să v-o confirm, nu? Mă bucur
că m-aţi citit. Ce am pe suflet se citeşte în ochii mei,
asta dacă nu mă priveşte un analfabet, bineînţeles. Şi în
materie de artă, nu sunteţi un analfabet, fireşte! Cât
priveşte transpiraţia, să ştiţi că este un bun judecător:
transpiraţia creatoare are un parfum aparte, nici nu-ţi
vine să te speli, în timp ce transpiraţia unei activităţi
brute, pute, pute tare, te alungă la duş, dacă ai aşa ceva.
N-aţi simţit niciodată această diferenţă? Se spune că
femeile simt asta cel mai bine!?
- Mă-i neamţule, începi să mă cucereşti cu
nevinovăţia asta obraznică. Ţine-o tot aşa şi nu vei
scăpa de prietenia mea, care te cam paşte, dar să nu o
practici şi cu alţii pentru că s-ar putea s-o şi încurci. Nu
oricine poate înghiţi anumite forme de sinceritate, aşa că
atenţie!
Ceea ce trebuia să fie o compoziţie, acum, un lut
descalificat de arbitraj, a coborât de pe masa de lucru,
ajutat de braţele vânjoase ale Maestrului şi de o bună
dispoziţie apărută din senin, transformându-se într-o
masă inertă, informă, de materie primă. Seara, luând-o
încet pe străzile nu tocmai bine famate ale oraşului, s-a
177

oprit frânat de o cugetare: Măi, eu cred că sunt lud,


vorba Ellei. Cum am putut debita asemenea grozăvii la
adresa lucrării unui ”maestru” ?! Dacă i-a căzut rău,
am încurcat-o! Nu ştiu, când am să mă învăţ minte?! E
drept că mă mânca limba şi înainte de a mă provoca,
dar o aşa lipsă de tact nu avea voie să se manifeste. Oi
trăi şi-oi vedea efectele. Dacă vrea să-mi plătească, n-o
să întârzie prea mult. Încep să-l cunosc. Totul depinde
de cât de mult i-a fost rănit orgoliul. La dracu! dacă
vreau să ajung ce mi-am propus, trebuie să fiu eu, aşa
cum mama m-a făcut!
Drumul spre cămin, pe o vreme mohorâtă de
toamnă, l-a întors cu gândul la cele aranjate cu Günty, la
Ella. Mâine iau trenul şi mă liniştesc. Nu pot avea astfel
de secrete faţă de ea.
Ella l-a zărit de la fereastră şi, conform obiceiului a
ocolit uşa şi a sărit în stradă chiuind de bucurie.
- Ce-i cu tine, Nick?! Parcă trebuia să pleci la
facultate?!
- Am şi fost şi m-am şi întors, de dorul tău! Am uitat
să-ţi spun ceva ce am pus la cale cu un prieten. E secret
de stat, aşa că, să ne plimbăm puţin, departe de urechile
indiscrete.
- Mă faci curioasă, hai, spune! Ce te-a apucat cu
”secret de stat”? S-a întâmplat ceva rău?
- Nu, nu s-a întâmplat nimic rău, dar dacă nu-ţi ţii
gura, s-ar putea întâmpla. Şi asta n-o spun în glumă,
priceput?
Nick îi relată foarte pe scurt cele aranjate cu Günty
şi rămase tăcut, privind-o cu coada ochiului.
178

- Eu nu văd nici un ”secret de stat” în ce vrei să faci.


Nu înţeleg de ce te temi, în fond?! E vorba de tatăl tău
cu care vrei să iei legătura.
- Tu pe ce lume trăieşti, fată? Nici la şcoală, nici
acasă la voi, n-ai auzit de securitate, de cum îi urmăresc
pe cei cu rude în apus? Ştii că într-o zi m-am pomenit
acostat, la ieşirea de la cursuri, de un individ, un ”civil”,
care m-a invitat la o plimbare prin grădina botanică.
Când l-am întrebat ce dracu vrea, mi-a arătat o
legitimaţie, din care nu am înţeles nimic, cred, din cauza
tremuratului. Mi-a spus că mă cunoaşte, că ştie de
situaţia grea creată de taică-meu, că e bine că nu
corespondez cu el, şi multe alte măgării. În grădina
botanică ne-am aşezat pe o bancă mai retrasă, şi-a
desfăcut servieta, a scos o hârtie şi un stilou şi mi-a spus
să trecem la treabă. Mi-a explicat că, pentru binele meu,
ar fi bine să colaborez cu el, să-l informez dacă primesc
veşti de la taică-meu, dacă mai cunosc şi alţi colegi care
au rude în străinătate, că îl pot suna la telefon, oricând,
şi el va veni la întâlnire. Că ar fi bine să dau o scurtă
declaraţie, un fel de mic angajament, prin care să devin
colaboratorul lui. Mi-a întins foaia şi stiloul şi a început
să dicteze. Eram atât de înspăimântat, gândindu-mă la
facultate, încât m-am ridicat brusc şi, pe picior de
plecare, i-am spus că nu discut cu el decât la facultate,
în faţa profesorului meu. Mi-a zâmbit şi, cu un ton
nevinovat, mi-a întins mâna spunând că ne vom mai
întâlni, pentru binele meu. Lucrul ăsta, poate, te va face
să pricepi de ce sunt ”paranoic”, vorba lui Günty. Dar,
vezi, cu toată paranoia mea, m-am hotărât să fac ceva,
să iau contact cu taică-meu şi sper să şi reuşesc. Atâta
179

lucru merit şi eu, şi, merită şi el săracul! Dacă mă mai


bat la cap, renunţ la facultate şi mă angajez cioplitor de
monumente funerare. Auzi, tu, colaborator!? Cretinul!
Ella, eşti singura care ştie de lucrurile astea murdare şi
ar fi bine să le consideri suficient de grave ca să nu-ţi
vină ideea de a le împărtăşi cuiva. De aia m-am întors,
pentru că nu puteam ţine în mine tâmpeniile astea. Nu i-
am suflat nici o vorbă Maestrului de teamă că ar putea
să scape o vorbă nevinovată la un pahar.
- Nick, sunt fericită că te-ai hotărât să-mi spui toată
povestea asta! Acum sunt convinsă că mă iubeşti...
- Mai am vreo trei ore până la tren, dar n-am chef să
trec pe la tuşa. E în stare să se sperie. Nici pe la voi nu
vreau să mergem. Mai bine ne mai fâţâim puţin prin
oraş.

16
Anul 52 - 53 s-a adeverit a fi hotărâtor pentru Nick.
Lipsa oricărei şanse de a se apuca de lucru după capul
lui - Maestrul nu era omul care să accepte salturi peste
etape - l-a făcut să fie mai înţelept şi să se apuce cu
toată ardoarea de studiu, acceptând, din capul locului,
importanţa desenului. Era, de fapt, o întoarcere la anii
copilăriei, la prima lui dragoste. Desenele, mai bine
spus schiţele care au început să curgă cu nemiluita, au
rămas, peste ani, dovada muncii depuse în aflarea
”anatomiei mişcării” fiinţei umane. Nu suferea desenul
după ”natură moartă” care, după părerea lui, nu era
decât o pierdere de timp, o simplă demonstraţie de
virtuozitate în materie de copiere. Pentru el, modelul,
chiar şi atunci când sta liniştit pe un scaun, sau întins pe
180

o canapea, era în permanentă mişcare, mişcare care era


întreţinută de viaţa care pulsa. Această viaţă, oarecum
ascunsă, trebuia surprinsă. Schiţele lui erau pline de
aceste mişcări oculte, cum îi plăcea să spună: poziţia vie
în orice ipostază, expresia dătătoare de mişcare, mersul
care să sugereze continuarea mişcării chiar şi în planul
bidimensional al hârtiei, braţele, degetele, ah, aceste
degete care, în timp, au devenit unul din punctele forte
ale viitorului sculptor. Desenul venea să compenseze
lipsa unei activităţi directe cu „materia primă” , vorba
Maestrului, dar se infiltra convingător în activitatea de
studiu.
Maestrul se manifesta larg în aprecieri, cu o notă
mascată de invidie. Da, era domeniul în care nu
excelase niciodată. Vedea în Nick un viitor artist
”multilateral dezvoltat”, o sintagmă a vremii, luată
deseori în glumă, uneori nu lipsită de zeflemea. Totuşi,
maestrul ascundea în el o teamă nemărturisită.
Pruncul ăsta ar putea face cu succes pictura. Nu
înţeleg de unde ideea lui fixă cu sculptura. Poate că ar
trebui să-l pun măcar în gardă, aşa, pe un ton amical,
nu de dascăl. Şi a făcut-o, şi a ieşit o mare dandana.
- Cum, Maestre, v-aţi şi săturat de mine?! Desenul
pentru mine este doar o metodă de studiu, ceea ce ar
trebui să fie valabil şi pentru alţii, chiar şi consacraţi.
Cine nu are desenul în sânge, nu are ce căuta la arte! E
valabil şi pentru sculptori! Repetaţi ceea ce aţi afirmat şi
dau dracului facultatea cu ”maeştri” cu tot! La mine nu-i
un moft sculptura, e mai mult, curge în vinele mele. Pot
s-o fac şi fără şcoală.
181

- Măi, pruncule, nu uita că între noi mai închepe


încă unu şi jumătate de-al de tine. Nu, nu uita, eu sunt
din 1901! şi sunt şi dascăl, şi am şi răspunderea
îndrumărilor mele. Sau poate că te bântuie gândul că
vreau să scap de un viitor rival?! Eu nu-ţi sugerez să te
laşi de sculptură, eu îţi spun că poţi face pictură cu
succes, probabil ca portretist. Studiul e bun şi el la ceva,
dar talentul obligă. Şi nu te mai repezi ca taurul la roşu.
Nu este indicat pentru vremurile pe care le trăim, cu
voie, sau, fără de voie. Aminteşte-ţi că roşul este
culoarea la modă! Şi, aminteşte-ţi de Leonardo...
Cum era să uite când el înghiţea tot ce avea legătură
cu Leonardo?! Al dracului de şmecher Maestrul meu! Şi
când mă laudă nu uită să-mi aducă aminte că, încă, nu-
s decât un prunc. Oi fi, dar nu într-ale artei plastice.
Cel mai mare of era viaţa la cămin. Zece inşi într-o
cameră, ca la cazarmă! Zece indivizi dintre care vreo
cinci puşi pe ”viaţă” , fără mofturi, fără prejudecăţi.
Jocuri de cărţi, bere, gălăgie, fum, mult fum de ţigară.
Încercările lui Nick de a se acomoda cu studenţia se
loveau de un zid interior, de felul său de a fi, închis,
puţin comunicativ. Ce, dracu, mă fac? Eu am nevoie de
linişte, de o masă de lucru, cel mult de puţină muzică.
Să desenez şi să-l ascult pe Bach. Orga, ce instrument
divin! Parcă nici un instrument nu o egalează. Chiar că
a fost făcută pentru muzica sacră. Cum să le spun că n-
am chef de gălăgie, de bancuri proaste, răsuflate şi,
totuşi, repetate, stârnind râsul celui care-l spune.
Doamne, ce cloacă! Ăştia o să mă facă să lucrez pe o
bancă din parc şi să dorm în sala de aşteptare de la
gară. E drept că pot lucra în atelierul Maestrului, dar
182

parcă acolo am libertatea de a petrece ceva timp de


unul singur? Ieri mi-am petrecut noaptea la gară şi
când am venit dimineaţa, obosit, nebărbierit, s-au luat
de mine: Ei, cum a fost ”noaptea” , caldă? O
cunoaştem? Cine şi-ar fi închipuit că sculptoraşul
nostru duce o viaţă de noapte! Cretinii! Trebuie să fac
ceva, să câştig nişte bani, să închiriez o cameră, sau să
mă aciuez pe lângă vreun cioplitor cu atelier, să-l ajut
ca să mă lase nopţile acolo. Ce grozav a fost la NEA
FANE! Aşa ceva n-am să mai întâlnesc niciodată. Şi
Ţâru, şi Paul. Ce oameni! Oare ce m-a apucat?! Nu mi-
a căzut prea bine ce mi-a servit Maestrul. Nu, Maestre,
sculptura este visul meu, chemarea, şi nu mă poţi
prinde cu nici un fel de tertipuri. Acum că sunt student,
poate că ar merge să încerc la Bucureşti, la Ion
Grigorescu, prin transfer. Prea sunt plini de ei aceşti
ardeleni. Cu miticii din regat te înţelegi mai uşor. Nu
ştiu, când eşti calic e greu să găseşti soluţia ideală.
Mamă dragă, de ce m-ai făcut sărac? Fără bani mori
cu talentul în suflet!...Trebuie să dau o raită prin
cimitire, să văd atelierele.
Nick, chiar că dădea dovadă de hipersensibilitate.
Nici pe departe Maestrul nu i-a sugerat să încerce
pictura. El îl stima, avea încredere în talentul cu care, de
fapt, l-a şi cucerit, mai mult, fără s-o spună, îl dorea
aproape ca pe un fiu, în preajma sa, pentru a ostoi un of
personal. O întâmplare i-a dezvăluit lui Nick starea de
fapt a lucrurilor şi l-a făcut să abandoneze, din faşă,
proiectul cu Ion Grigorescu. O discuţie surprinsă între
Maestru şi un necunoscut, în atelier.
183

Uşa întredeschisă i-a permis să înregistreze


esenţialul: un prunc superdotat pentru arta plastică, la
care ţin mai mult ca la propriul meu fiu, care va mătura
pe mulţi consacraţi din topul valorilor, numai să mă
asculte, să se mai tempereze în pornirile sale furtunoase
de copil teribil, să accepte, cât se poate, vremurile pe
care le trăim. Da, puiul ăsta de neamţ merită toată
atenţia, toată grija mea...
N-a mai stat să asculte, a zbughit-o sărind într-un
picior, rumegând sensul caldelor cuvinte spuse la adresa
sa, fără nici un regret că a încălcat regula unui
comportament civilizat, ascultând la uşa atelierului. Ce
contează? Că nu se face să asculţi, sunt de acord. Dar,
şi dacă asculţi într-un loc potrivit, şi, cum se spune?, la
momentul potrivit, te alegi, uneori, cu cheia dilemei.
Deci ăsta-mi eşti, Maestre! N-aş putea spune că n-am
dat de puţin noroc şi aici, la facultate. Ce, puţin?! E
mult şi odihnitor...Şi atelierul! Aş fi un prost să nu
profit, chiar dacă o să mă şi bată la cap. E mare
Maestrul meu, e mare!
Era şi nu era aşa. Nick suferea mult din cauza
inactivităţii creatoare. Maestrul nici nu se gândea să-l
încurajeze într-o asemenea activitate. Socotea că ceea ce
realizase la o vârstă fragedă, fără o acoperire
”profesională” , fără o şcoală adevărată, practic fără nici
o instruire într-un domeniu atât de ”gingaş”, dar şi plin
de capcane, putea să-l termine, ca artist, din faşă. E plin
de bune intenţii Maestrul meu, dar, această neîncredere
a lui mă poate frâna în avântul care clocoteşte în mine.
Sper să fie vorba de ”bune intenţii” izvorâte din spiritul
său de mare pedagog şi nu de o atitudine retrogradă ce
184

porneşte din aşa zisa ”gelozie de breaslă”, care , se


spune că sălăşluieşte nu rareori în sufletele marilor
artişti! Să fiu al naibii dacă nu trebuie să mă aştept şi
la aşa ceva! Nici Paul şi nici Ţâru nu erau chiar nişte
ageamii care să nu poată recunoaşte talentul, iar
onestitatea lor nu poate fi pusă la îndoială. Erau
conştienţi de limitele lor şi, ca atare, nu puteau cădea
în păcatul invidiei, al geloziei, sau mai ştiu eu ce. Cu
mijloace limitate, ei mi-au acordat încredere
necondiţionată, m-au împins înspre instruire trezindu-
mi interesul pentru facultate, pentru confruntarea cu
adevăratele talente. Nu, fără a-l provoca pe Maestru,
trebuie să găsesc o cale care să-mi permită să lucrez
după capul şi sufletul meu, fără o linie impusă, fără un
program rigid de ”pregătire”. Da, trebuie să găsesc un
atelier de prelucrare a marmorei, să mă ofer să fac
degroşări, buciardări, să scriu. In schimb, vreau
libertatea de a lucra în afara orelor de program, câte o
bucată de piatră, poate din recuperările din
cimitir...Chiar dacă nu voi putea face lucrări de
anvergură, voi face testări care să mă ajute să cunosc
aceste materiale, aparent dure, dar atât de maleabile în
faţa spiritului creator...
Nick a început să cutreiere cimitirele, mai bine zis,
atelierele de monumente funerare, încercând să intre pe
sub pielea unor oameni, în general necăjiţi, apăsaţi de
grijile zilei, reticenţi la orice încercare de ”infiltrare” în
lumea lor. Să lucrezi într-un oraş mare, lângă familie,
chiar şi cu o remuneraţie mai mult decât modestă, era de
preferat muncii de miner din exploatările de marmoră,
cum erau cele din Apuseni, de pe lângă Vaşcău.
185

Condiţiile, chiar dacă se lucra la suprafaţă, erau


inumane, folosindu-se o tehnică ce ar fi trebuit arhivată
de mult. La cimitirul central al ”municipiului”, cum le
plăcea să spună angajaţilor, aversiunea s-a manifestat de
la primul contact.
Şeful atelierului, de fapt al Cooperativei, un ungur
cu mustaţă de gábor şi cu o pălărie neagră cu boruri
largi agăţată la vedere de un cui din perete, cu o burtă
atârnând dizgraţios, fapt care nu-i permitea să stea ca
omul la biroul de prelucrat hârţoage, darămite să se
aplece asupra unei plăci de marmoră, i-a răspuns
răspicat că nu înţelege româneşte.
- Nem tudok romanul!
- Nu-i bai! Eu vorbesc şi ungureşte, înţelegi?
Nu?!...No, atunci pe ungureşte: Én beszélek magyarul
és németül is!...
- Akkor miért nem mész német országra? Nincs
pénz magunk számára sem! Nu lucru cu copii!
A fost prima experienţă neplăcută pentru Nick. Şi în
adolescenţă a făcut liceul într-un oraş cu o importantă
populaţie maghiară, dar, parcă, nu a întâlnit asemenea
atitudine. Drept e că acolo nu întâlnise direct decât o
familie de unguri, dar era familia Ellei iar relaţiile erau
de cu totul altă natură. Ajunsese să fie iubit de Ella,
râvnit de năbădăioasa Emmy şi simpatizat de însuşi
capul familiei. Îl mai întâlnise şi pe Kiss şi a rămas,
cumva, legat de acest om deosebit. Mama ta de bozgor!
N-are bani să mă plătească...Nici măcar nu m-a lăsat
să-i explic că nu pentru bani voiam eu să lucrez la ei!
Neamu’ prost e neam prost şi când cade în budă: nu se
duce, mai întâi, să se spele, se duce să reclame podeaua
186

spartă! Mâine încerc un atelier mai la periferie. N-or fi


toţi împuţiţi!?

17
Cât era municipiul ăsta de mare, totuşi, nu se putea
lăuda cu prea multe cimitire înzestrate cu ateliere de
cioplit pietre funerare. Norocul, care, se pare că îl
însoţea pe ici-pe colo, l-a îndreptat unde trebuie. Un
atelier, mai mult decât modest, condus de un meşter
bătrânel, blajin, ungur get-beget, cum îi plăcea să spună,
ascundea soluţia căutată.
- Bună ziua, sau, jó napot!...
- Servus, drága! Care-i baiul? S-o-ntâmplat ceva
rău?
- Nu, nuuu...sunt student la sculptură şi aş vrea să
lucru ceva în timpul liber, să învăţ să cioplesc marmura
sau calcarul, sau ce-o fi. Şi dacă se poate să şi stau
câteodată prin atelier, să învăţ, că la cămin nu pot face
nimic de atâta gălăgie. Nu am pe nimeni în oraş şi nici
nu prea am bani de buzunar...
- Şi tu crezi că la amărâţi ca noi poţi să înveţi ceva
bun?!...
- Ca elev am mai lucrat într-un atelier, la unul ”NEA
FANE”, şi am învăţat multe despre cioplit, despre
pietre, despre lemn, mai mult decât învăţ aici la
facultate. Ce ziceţi? S-ar putea?
- Dă putut să poate dar, dar nu avem bani cu ce să te
plătim. Suntem săraci. Dacă vrei poţi veni să ne ajuţi şi
mai vedem cum facem cu restul. Ce zici? Dacă eşti băiat
cuminte te putem lăsa să mai stai şi prin atelier după
program. Numa’, să nu ne faci năcazuri, că avem
187

dăstule...Dacă o să avem mai mult de lucru, poate că te


angajem zilier. Mai vedem.
- De când pot veni ca voluntar?
- De când vrei tu, tinere student. Batem palma?
- Batem!
- Să aduci un carnet de student să te trecem în
rejistru, că ăşe-i musai!
Un ungur bătrân şi doi tineri din Ţara Moţilor
reprezentau personalul atelierului de cioplit monumente
funerare. Nu se prea lucra cu marmora. Se turnau plăci
mozaicate, standardizate ca formă şi mărime, privind
spre cer printr-o cruce şi ea mozaicată, sau, în cel mai
fericit caz, din marmură albă. Românii, de regulă,
comandau un mozaic natur, picăţele albe pe fondul
cenuşiu al cimentului. Ungurii cereau un mozaic pe
fond verde cu gândul realizării tricolorului lor şi
depuneau în acest scop trandafiri roşii. Plimbându-te
printre morminte, puteai uşor să le clasifici după
apartenenţa etnică a celor plecaţi din lumea
pământească.
Un cimitir îngrijit, dar modest, fără extravaganţe, cu
prea puţină marmură şi cu şi mai puţin granit negru.
Nick, obişnuit cu cimitirul Rulikovsky, a simţit o
strângere de inimă. Îi lipseau monumentele funerare
care tronau în alb şi negru unde, doar florile roşii şi
frunzele verzi se alăturau albului imaculat al marmorei
pentru a satisface, chiar şi în trecere, spiritul naţionalist
al populaţiei maghiare. Aici, totul era simplu, totul arăta
sărăcia şi, mai nou, alinierea la noul spirit al ”vremurilor
noi”. Era bine şi aşa, atâta timp cât crucile încununau,
încă, mormintele. Păi, în sărăcia asta de unde să mai
188

pretind să găsesc ceva material de cioplit?! Poate doar


dacă mă miluieşte cu ceva Maestrul...Dar asta mă va
obliga să mă deconspir, să-i spun pe unde m-am aciuit,
ce am de gând să fac pentru a-mi asigura un strop de
autonomie, de linişte în creaţie. Nu ştiu, poate că merită
să încerc, dar să văd mai întâi cum am să mă descurc
pe aici.
Într-adevăr, condiţiile oferite de atelier erau sărace şi
gândul la posibilitatea pierderii timpului l-au cam
dezumflat pe Nick. Ceva, totuşi, l-a încurajat: atitudinea
celor noi trei tovarăşi de suferinţă. În fond erau nişte
amărâţi, fără comenzi, fără bani pentru familie şi, mai
ales, fără perspectivă. Şi totuşi, oameni buni, cu
înţelegere faţă de nevoile altuia. Cum Nick nu prea suna
bine în magherniţa lor, s-au hotărât să-l adopte, pe şest,
e adevărat, ca Nicolae. Scule erau puţine, dar avea acces
la toate. Materiale, aproape de loc, dar bunăvoinţă
berechet. Pur şi simplu, la comanda şefului, ”Şefu”,
impus de cei doi moţi, băieţii au plecat în căutare de
relicve, bucăţi de calcar, sau marmură chiar, acoperite
de trecerea timpului cu pământ sau numai cu muşchi,
iviri aducând uneori a şantier arheologic dat uitării.
Nicolae îi urma răbdător dar sceptic, cu gândul undeva
departe, în căutare de noi soluţii.
- Uite, Nicolae, aici trăbă că e o bucăţică bună de
marmură. E verde da’ cred că e toma’ bună. Haide, măi,
s-o trajem afară! Bagă lopata uşor să n-o spurcăm. Ăşe,
şi pe partea ailaltă. Eu bag bâta să văd dacă se mişcă.
Ăşe, ăşe! No, nici nu-i mică. Ce zici, Nicolae, o’, cum
vrei să-ţi spun? domnule student? Nu, că nu mere!
189

Amu-i cu tovarăşe, nu? Mai bine, Nicolae, ca între


ortaci, ca la Cău.
- Ca unde?!
- Ca la Vaşcău, c-ăşe-i zâcem noi, ăiştia dân
Apuseni.
Nick, prins de febra căutătorului, luă o bucată de
cărămidă şi, cu grija arheologului începu să frece un colţ
al comorii pentru a îndepărta, cât de cât, stratul de
muşchi şi de pământ. Surpriza a fost mare. Cu puţin
scuipat marmura s-a luminat.
- Măi, fraţilor, asta nu-i de la Cău, asta-i de la
Ruşchiţa, măi!
- Dă inde?!
- De la Ruşchiţa, unde avem cea mai bună marmură.
Să vezi ce s-o bucura Şefu. Numa’ să mi-o dea s-o
lucrez. Asta are cam juma de metru pe juma. Hai să-l
chemăm!
Şefu, surprins oarecum de descoperire, începu să
mângâie partea de marmură dezvelită, dând din cap a
mulţumire.
- No, Nicolae, o da’ norocu’ păste tine dîn prima zî.
Crezi că-i bună bucata la ce-ţi trebă? Hai s-o scoatem
afară, s-o vedem toată. Să nu fie crepată mai de jos. Du-
te măi şi adă nişte rănji, s-o urnim dân loc. Tu, fă loc pe
lângă e’ cu hârleţul, să vedem cât îi dă adâncă.
Nick nu s-a înşelat. Era o bucată bună, cum numai
în atelierul din cimitirul Rulikovschi mai văzuse şi, şi
era mare, tocmai bună pentru un bust, pentru un portret
pe cinste.
190

- Şefu, dacă-i bună?! Păi aşa ceva trebuie sărutat


înainte de a te apuca s-o ciopleşti! E formidabilă! Chiar
mă laşi să cioplesc ceva din ea?!
- Da pă’ cum?! Aiasta nu face parte dân averea
atelierului. Aiasta-i a pământului care o îngropat-o. La
ce să ne încurcăm cu e’?! E a ta, dacă vrei!
- Dacă vreau?! Doamne, cum să nu vreau?! Vreau
să-ţi arăt ce pot, să nu crezi că m-am lăudat. Am să fac
un portret, portretul profesorului meu, Maestrul...
- Da?! şi cum o să-l aduci pe Maestru aici, la pozat?
- Păi nu-l aduc, el este aici, în capul meu. Am să ţi-l
arăt când ne întoarcem în atelier, am să-ţi fac o schiţă.
- O ceee?
- O schiţă, un desen. Am tot ce-mi trebuie în mapă.
Istenem, nu pot să cred!
- Văd că ştii şi ungureşte!?
- Ştiu, ştiu şi nemţeşte, că doar îs neamţ. Aşa că
putem vorbi cum îţi place matale.
Ba, o să vorbim româneşte, să nu le cadă rău
băieţilor. O’ să creadă că vorbim urât dă ei, nu?!
- Eşti mare, Şefu, eşti mare! Şi ai şi un chip fain!
- Ce să am?!
- O faţă frumoasă, bună de sculptat. Da, da! La
început fac un desen şi, dacă mă ţii pe aici, am să-ţi fac
portretul în piatră. Poate mai găsim ceva materie primă,
cum zice Maestrul.
- Vrei sa spui că-mi faci un tablou? Să-l atârn pă
părete? O să râdă baba me, Marika néni...Hai, să merem
la mühely, să luăm căruţu...
- Unde să mergem?!
- No, la atelier...spuneai că vorbeşti ungureşte, nu?!
191

- Vorbesc, vorbesc, numa’ că n-am auzit bine.


- Ăşe..., când omu nu pricepe ceva, spune că nu
aude...
- Eşti şugubăţ, Şefu.
- Nu, sunt bătrân...
Atmosfera care domnea îl încânta pe Nick. Venise
cu emoţii şi s-a pomenit într-un loc, parcă, cunoscut lui,
cu oameni cunoscuţi, primitori. Oare ce va urma? Am
să pot să lucrez ceva după voia mea? Om vedea. Nici
nu ştiu dacă ar trebui să-i spun Maestrului. S-ar putea
să nu-i convină să lucrez după capul meu. Mühely-ul lui
Şefu era un fel de magazie, şopron, sau orice altceva,
numai atelier nu era. Lumină avea, e drept, şi ferestrele
mari erau întreţinute ”la zi”, dar se apropia iarna şi
prezenţa unui minuscul goden nu inspira prea multă
încredere.
- Şefu, da’ iarna se poate lucra?!
- Păi, cum să nu?! Vezi tu sobiţa aiasta? Aiasta am
arănjet-o să meargă cu petrol care cură din rezervorul
ăla de sus. O fo’ un rezervor dă camion, cam spart el, da
l-o arănjet un tinichijiu, un preten. Petrol să fie, că nu
poţi de căldură. Lucrăm cu uşa dăşchisă, zău ăşe! De
lucru să avem, că de frig n-o murit nime’...
- Da spune, matale, cum de ai învăţat ăşe bine
româneşte?! Că doar ungurii de pe aici nu prea aud bine
limba asta...
- N-am eu treabă cu bozgorii mei, eu aici m-am
născut, aiasta e ţara me şi nu mă ocup eu de cine-i la
putere. Poa’ să vină şi austriecii că nu mă doare pă
mine. Oameni să fie!...româneşte? păi când am fost
tânăr am lucrat şi pe la Bucureşti, la Granitul, cum îi
192

spune astăzi. O fo’ bine şi am învăţat şi meserie. Nime’


nu mi-a spus că-s bozgor! Da, o fo’ bine...
Până au reuşit, el şi cu Şefu, să tragă căruţu dintr-un
fel de şopron şi să-l aducă la locul descoperirii, moţii,
încântaţi de noua lor misiune, au şi scos piatra la
suprafaţă. Nu era ea chiar de juma pe juma, cum o
apreciase Nick, dar vreo 40x40 tot avea. Era un cub
perfect, ciobit puţin pe la colţuri şi muchii, şi promitea
să fie o ”materie primă” a-ntâia. Un plan înclinat făcut
la repezeală din cele două răngi, şi piatra, cu puţină
opinteală, a fost instalată pe căruţ. Este greu de redat în
cuvinte mica procesiune care s-a urnit luând drumul
atelierului. Oameni care de abia se cunoscuseră,
participau cu trup şi suflet la evenimentul care urma să
dea o nouă culoare vechiului lor loc de muncă. Fără să
ştie încă cum, toţi trei se simţeau, deja, părtaşi la cele ce
urmau să se întâmple. Un tânăr student fusese adoptat
fără nici o reţinere şi, chiar şi neoficial, avea să facă
parte din acea mică familie de meşteri necăjiţi. Nick era
în culmea emoţiei, trădată, ca de obicei, de vibraţia
întregului corp. Era ceva care îl deranja, dar nu avea
obiceiul să vorbească despre această meteahnă. Pe unde
o fi buda? Dacă mă apucă, mă fac de minune. Oare de
la cine am mai moştenit şi asta?! E de groază! În loc să
mă pot bucura în voie, să iau şi eu parte la bucuria
sinceră a celor din jur, eu găsesc cu cale să fac pe mine.
S-ar putea să mă coste scump porcăria asta. Am să mai
pot eu apărea la un vernisaj copleşit de stările astea
emotive extreme, de nestăpânit? Nu e ceva psihic, oare?
Ar trebui să vorbesc cu Maestrul, dar mucalit cum e
uneori, s-ar putea să mă fac de rahat…
193

- No, am ăjuns! Hai s-o băgăm înlontru şi să merem


acasă. Nicolae, ai să ai timp să te ocupi dă..., dă, cum îi
spune? de meşterul tău.
- E meşter mare, Şefu, e Maestru!
- No, bine! hai, că-i noapte...sunt obosit...nu mai
mere cum o fo’…
Nick a luat-o agale neştiind încotro s-o apuce. Oare
nu se răzgândeşte până mâine? E o piatră bună, prea
bună chiar. Nu, nu cred. Pare om dintr-o bucată.
Unguru când e om, e de cuvânt. Mai rău e când îl
bântuie originea lui de ”neam nobil”, atunci nu-i mai
ajungi la nas. Dacă era aşa, nu mai pierdea el vremea
cu mine. Mai bine mă duc la Maestru, precis stă în
atelier.
Luminatoarele atelierului ”de creaţie”, cum îi plăcea
Maestrului să spună, străluceau în noapte, anunţând
prezenţa stăpânului. Dotat cu o energie rar întâlnită,
Maestrul petrecea multe nopţi în atelier, de unul singur,
furat de gânduri care nu aveau nimic comun cu arta. Era
şi el om, nu doar artist, bântuit de gânduri cenuşii, de
insatisfacţii, de probleme de familie. De data aceasta se
pare că se abătuse rău de la conduita lui obişnuită. Nick
îl găsi în faţa unei sticle cu vodcă, golite cu grijă.
Încerca în zadar să mai stoarcă ceva în paharul
străveziu, bolborosind enervat într-o limbă numai de el
cunoscută.
- Acuma-mi vii, neamţule? Acum e prea târziu...am
băut şi mai vreau. Ţi-am spus că trebuie să mă păzeşti,
dar tu?, canci! Du-te să aduci ceva de băut şi stai cu
mine. S-a dus dracului lutul meu, aşa cum ai vrut tu şi,
şi altul nu mai iese!? Dă-l naibii, o să mă apuc de
194

altceva. Ştii că mi s-a propus o lucrare mare, o statuie,


pentru Bucureşti. Nu mi-au spus încă de cine este vorba.
Măcar de n-ar fi careva din noii politicieni! Trebuie să
fac un proiect, dar să vezi cum o să mă ăsta comisia:
sunt numai Zmei ai artei, dar amestecaţi cu politruci, că
fără ăştia nu mişcă nimic în cultura ”vremurilor noi”.
Zmeii sunt daţi dracului, dar măcar vorbesc pe limba
mea şi ei ştiu că-i ascuţită. Mai rău e cu ceilalţi, nişte
analfabeţi, dar au cuţitul în mână! Dă-i dracului! Hai,
du-te şi adu ceva pălincă sau vodcă. Nu m-ai păzit şi
acum să vezi tărăşenie! La mine ţine cu luna...
- Nu, Maestre, nu mai bem! M-aţi angajat de paznic
şi paznic vreau să fiu. Eu şi aşa nu beau, aşa că n-are
rost să beţi de unul singur. Hai, că vă ştiu! Nu vă place
să beţi fără companie, iar la ora asta, de unde s-o luăm?
- Mare pezevenghi! De ce să nu bei cu mine?! Aaaa!
C-o băut taică-tu şi pentru tine, nu? ştiu ce mi-ai spus,
dar n-are rost să te juri. E mai mare păcatul să-ţi încalci
jurământul! Nicolae, ascultă la mine! Ai să bei, până la
urmă! Eşti artist, eşti bun, eşti sensibil. Cum crezi că ai
să suporţi toate porcăriile care ne înconjoară?! Noi,
artiştii, suntem sortiţi să fim victimele ”marii
neînţelegeri”. E o sintagmă ce nu-mi aparţine, dar a
lansat-o un mare artist, cred că Van Gogh, dar nu-s
sigur. Am reţinut-o pentru că incumbă un mare adevăr,
ca şi ăla cu ”in vino veritas”.
- Vreţi să spuneţi că, noi artiştii, adică şi eu, suntem
nişte sclavi ai ”marii neînţelegeri” manifestate de restul
lumii?! Victime?! Păi, nu suntem înţeleşi pentru că
suntem un soi aparte, un fel de ”popor ales”, mic, dar
ales! N-am să mă consider niciodată o victimă, a
195

nimănui, şi cu atât mai puţin din cauza unei sintagme


scornite! Maestre, sunteţi un ales al Proniei, sunteţi un
”mare, cu M mare” şi, nu mai căutaţi scuze răsuflate,
mai ales cu mine, cel numit mai deunăzi un ”ales”.
Chiar dacă am tras cu urechea, cele spuse rămân spuse
şi eu le-am recepţionat ca atare. Lăsaţi-o naibii de
băutură, măcar pentru astăzi, astăzi când am alergat să
vă dau o veste mare, cel puţin pentru mine...
- Măi, Nicolae, tu crezi că sunt beat şi încerci să mă
vrăjeşti cu vorbe mari. Acum ai să-mi vorbeşti şi de
datoria sacră care mă apasă de când, cum ai spus?,
Pronia m-a ales printre cei aleşi, nu? Biine, mai stăm
puţin să aud ce veste mare mi-ai adus...Hai, dă-i
drumul! Şi să ţii minte că eu nu mă îmbăt dintr-un gât
de vodcă!
- Maestre, am găsit un loc unde să pot să lucrez, din
când în când, fără să deranjez pe nimeni, fără să simt
sabia privirilor, chiar şi ale unui Maestru, asupra mea.
Un mic atelier de cioplit monumente funerare, la un
cimitir ca vai de el, cum este de fapt şi ceea ce eu
numesc atelier, cu oameni necăjiţi, dar buni la suflet,
care mi-au şi găsit o bucată de ”materie primă”, o
bucată de marmură acoperită de pământ şi mucegai, dar
fără stăpân. Culmea este că e marmură a-ntâia, marmură
de Ruşchiţa, un cub tocmai bun pentru un portret. Dacă-
i mai ajut la turnat borduri mozaicate, sau la montat
cruci pe morminte, o să mă lase să lucrez în afara
programului lor, un fel de zilier fără plată. Ei, ce
spuneţi, nu-i grozav?...
- Tu mă iei cu preşul, nu? Marmură de Ruşchiţa,
hai?! Nici aia de Vaşcău nu se mai dă de pomană.
196

Marmura a devenit ”materie primă specială” , dirijată de


undeva de sus, pentru nevoile partidului, pentru
monumente, pentru palate, pentru, dracu mai ştie pentru
ce. Cum o să-ţi dea, aşa pe daiboj, marmură pentru
joacă?! Ai grijă să nu dai de vreo belea! Or fi ei oameni
buni dar, se pare că nu prea ştiu pe ce lume trăiesc. No,
că m-ai prostit! Ştii că nu mai am chef de băutură. Hai,
mai bine, să ne culcăm, aici, în atelier, că n-om muri de
inconfort. Aşa am să am şi eu paza lângă mine. Nu că
nu mă pot abţine, dar ştii vorba aia cu paza şi primejdia.
Ce zici, ne culcăm?
- Da, Maestre, mâine mai vorbim despre găselniţa
asta a mea.

18
Dimineaţa ce-a urmat l-a găsit pe Maestru într-o
formă deosebită. Buna dispoziţie emana din priviri, din
vorbe, din gesturi. Nick s-a trezit cu o teamă nedefinită,
un sentiment păstrat în adâncul sufletului său de copil,
încă, sădit de amintiri din copilăria-i umbrită de
atmosfera poluată de izul de alcool. Degeaba aş încerca
să fac pe îngerul păzitor al unui suflet mare dar răscolit
de o teamă ocultă, când experienţa trăită în propria-mi
casă îmi şopteşte, la fiecare pas, cuvântul cheie:
zadarnic! De unde blestemul ăsta pe capul meu?! De
ce, tocmai acum, când încerc să înfiripez o nouă relaţie
cu omul pe care l-am iubit în ascuns, dar care n-a
recepţionat acest mesaj transmis de privirile nevinovate
ale unui copil, atunci, când plângeam pe ascuns, de ce
trebuie să cad iarăşi în atmosfera viciată de neputinţa
unui om, un străin de fapt, dar care mă obligă la o nouă
197

nereuşită?! Cum pot fi eu paznic când, n-am tăria


convingerii că, ceea ce mi se cere, are vreo şansă de
izbândă?! Omul ăsta e chiar naiv, sau se ascunde după
degetul propriei îndoieli? Cred că momentul nu este de
loc favorabil pentru o discuţie despre găselniţa mea. S-
ar putea să mă dezumfle pe loc, şi atunci?! Oi vedea..
Maestrul n-a deschis vorba despre planurile lui
Nick, ceea ce l-a derutat puţin. Cred că mustăceşte
ceva, el, Maestrul! Ori se face că plouă, ori îmi
pregăteşte vreo lecţie de profesor ca să-mi taie
macaroana cu autonomia mea. Dacă tace el, tac şi eu.
Acum, să încerc să-l conving să mergem împreună la
institut. Mi-e că se duce de capul lui la vreo cârciumă.
Să văd mai întâi ce propune el.
- Nicolae, neamţule, hai s-o luăm pe jos spre institut,
să mă mişc puţin după somnul ăsta obositor. Am tot
visat, m-am zvârcolit, am vrut să mă scol, dar am
renunţat când te-am văzut dormind ca un prunc. Bună-i
şi tinereţea asta la ceva!...
Bucuros să audă o astfel de propunere, Nick a sărit
ca un arc scăpat de sub control şi, contrar obiceiului, s-a
oferit să-i facă Maestrului o cafea tare.
- Grozav, Nicolae, dar tu nu bei?!
- Nuuu! Ăsta-i drog curat. Vreau să am mintea
limpede.
- Măi, tu trebuia să te naşti fetiţă!... Maestrul sorbi
cu nesaţ din cafeaua fierbinte şi scuipă ceea ce nu luase
drumul gâtlejului.
- Ce mi-ai dat, băiatule?! Ăsta-i sirop curat. Cine,
Dumnezeu, te-a învăţat să faci cafea?!...eu o beau fără
zahăr, ca beţivii. Las’ c-o să-ţi vină rândul şi ţie, că doar
198

eşti artist în devenire!... Dar nici nu-i aşa de rea! Uite, o


beau ca să-ţi fac plăcere şi să mă mai întremez oleacă!
N-am mai băut cafea dulce de nu mai ştiu când. Nu, nu,
nu-i rea!...
Nick zâmbi cu înţeles şi-i mulţumi din privire. E
cuşer Maestrul meu, e cuşer! Acest prim succes obţinut
în îndeplinirea sarcinii de paznic îl bine dispuse pe Nick
şi, printre banalităţi, abordă şi subiectul ”tabu” al
autonomiei sale.
- Nicolae, eu nu vreau să-ţi impun o anume conduită
în drumul tău de artist plastic, eu vreau doar să te feresc
de surprizele care ne pasc la tot pasul, vorbesc de cele
neplăcute, surprize care pot lăsa urme adânci şi greu de
vindecat în sufletele noastre. Ne credem zmei, dar
suntem teribil de vulnerabili! Fă cum crezi tu că simţi,
fii prudent în avântul tău juvenil şi, nu te feri de mine!
Sunt vulpe bătrână şi pot să-ţi împărtăşesc din
neîmplinirile care m-au măcinat. Şi au fost destule!
Când ai să crezi că e posibil, invită-mă să-ţi văd
atelierul tău de ”creaţie” şi, bineînţeles, lucrarea pe care
ai plănuit-o pentru Ruşchiţa aia buclucaşă. Sper, din
toată inima, să nu ai probleme cu nenorociţii care ne
urmăresc zi şi noapte şi scornesc tot felul de oprelişti
pentru a ne îngrădi libertatea şi a ne supune ca pe nişte
roboţi. Apropo, să te duci să vezi filmul Golem.
Robotizarea poate deveni un real pericol pentru
omenire, ca, de fapt, orice proces de supraautomatizare.
Nu lua în seamă toate inepţiile debitate de mine. E o
doză de vodcă în ele...
Da, această latură a Maestrului începea să-l atragă
pe Nick, acest ceva ascuns, dar etalat, uneori, cu
199

generozitate şi, chiar, cu iz de naivitate. Maestrul ieşea


la suprafaţă, fără ifose, fără efort. Omul, care se
dovedea a fi, păşea alături, pe drumul ce ducea spre
institut. Nick mustăcea a mulţumire.
Iarna lui ’52 se apropia cu paşi repezi. Ploaie rece,
vânt şi chiar lapoviţă. Gândul că va putea ciopli
marmură după voia lui, departe de ochii iscoditori ai
Maestrului, chiar şi în condiţii precare, cele câteva dălţi
şi un mai primite în dar încă din perioada lui de glorie
adolescentină, făceau drumul până la cimitir, la atelierul
lui de ”creaţie”, mai uşor. Cu paşi săltăreţi atacă
trotuarul în rampă, cu părul vâlvoi jucându-se în braţele
vântului ameninţător. Ajunse sus pe deal cu respiraţia
întretăiată aşteptând cu nerăbdare reversul medaliei, o
pantă lină, tocmai bună pentru relaxare. Jos, în vale, ca
într-un peisaj întunecat, se profila cimitirul cu baraca-i
sărăcăcioasă, tronând precum o biserică părăsită, spre
care îl mânau paşii lui de arheolog.
Da, Nick pleca în căutarea vestigiului pierdut odată
cu venirea la institut. Trebuia să regăsească acele
vremuri dispărute, dar păstrate cu sfinţenie în sufletul
lui de artist. Am să fac din această baracă un atelier pe
cinste! Ceva cu care am rămas în suflet de la plecarea
prematură a lui ”NEA FANE”. Oare Şefu o să mă
înţeleagă? N-o să creadă că sunt un copil răsfăţat ce se
crede buricul pământului? Trebuie să-i câştig de partea
mea! N-am să încep cu cioplitul, am să-i fac şefului un
portret în cărbune, să-l conving că ştiu ce vreau. Nu, nu
trebuie să mă grăbesc. Trebuie, mai întâi, să-l bag pe
Maestru în sufletul meu, să-i cioplesc chipul acolo unde
nimeni nu mă poate incomoda, să-l pot vedea în piatra
200

rece şi nefasonată aşa cum l-am văzut pe NEA FANE,


ca într-un cub de sticlă. Abia atunci am să mă las dictat
în mişcările mele de simplu cioplitor şi nu de creator.
Creaţia din sufletul meu, invizibilă pentru cei din jur,
mă va împinge fără să-mi dea pace. Când ajungi în
acest punct, nu mai eşti tu stăpânul, ci acel ceva care
zace în tine, Harul Supranatural, care nu are nevoie de
ficţiune, care se hrăneşte cu viaţa aşa cum e ea, cu
realitatea ce ne înconjoară, fie ea bună sau
rea...Bătrâne, se pare că ai cam obosit, chiar dacă te
rostogoleşti la vale. Unde eşti Ella să mă vezi cum
gâfâi. Ce ocazie să mă iei la mişto! Cred că tu ai fi
trecut dealul sărind într-un picior...Ştii, trebuie să
recunosc că mi-e un pic dor de tine! Bine că nu mă
auzi, că n-aş mai ajunge la atelier. Mais où
sont...plimbările de altădată?..
În atelier domnea o atmosferă caldă, şi la propriu şi
la figurat. Godenul îşi făcea simţită prezenţa
îndemnând, parcă, la permanentă aerisire. Căldură
berechet, dar nu şi aer proaspăt! E drept că nici iarna nu-
şi intrase încă în drepturi. Atmosfera de căldură
îmbietoare era însă întreţinută de cei trei, doi plus Şefu,
cum le plăcea să spună moţilor. Nick era emoţionat de
simplitatea atitudinii lor. Siguri pe ei, bucuroşi de
oaspeţi, gata să se implice, în orice fel, în realizarea
dorinţelor noului venit.
- No, ai venit să ne vezi, o’ vrei să mâi să lucri? Şezi
şi mâncă cu noi clisă cu pită. Dacă vrei, be şi o pălincă
dă Bihor, dă szilva.
- Clisă, da!, pălincă, nu...!, da de care ai zis că e?
- Dă prune.
201

- Mulţam!
- Fă cum vrei, da să ştii că fără pălincă, clisa poa’ să
cadă rău. Da, da!
Pâinea neagră, dar bună, cum trebuie, trăgea la clisa
străvezie, crestată cu brişca şi ţinută într-o tigaie pe
goden. Făcea, cumva, parte din amintirile din copilărie
legate de ”Satul Natal”. Era îmbietor şi Nick se şi visa
într-un atelier pe cinste, la umbra protectoare a trei
oameni cumsecade.
- Şefu, ca să pot lucra mai pe seară, pot să aduc un
bec mai puternic?
- Un bec mai puternic?! Aiasta-i mai greu! Avem
contor pă lumină şi nu avem cu ce plăti. Da ce, ăşe nu să
vede?! Şi poţi lucra pe lumină, că Dumnezeu nu ne pune
contor! Noaptea-i pentru durmit, dragule!
- No, nu-i bai! Am vrut numai să ştiu...
- No, amu ştii...
Uşoara umbră care s-a aşternut pe chipul lui Nick nu
a adus nici o schimbare de atitudine. Din contra, cele
câteva înghiţituri de palincă au conservat atmosfera
caldă de la început. Nick, s-a retras la un colţ al mesei
de lucru şi şi-a scos lucrurile „personale”: blocul de
desen, cărbunii, cele câteva dălţi şi maiul. Şefu, împins
de curiozitate, s-a apropiat şi a început să învârtă între
degete dălţile, cu o sclipire în ochi nemaiîntâlnită încă
de Nick.
- Îţi place, Şefu?
- Păi, da! Dă inde ai ăşe marfă? Asta, da, scule!
- Le-am primit cadou de la cei care m-au ajutat şi
îndrumat când încă eram elev. Ei au crezut în talentul
meu şi asta mi-a dat curaj.
202

- Uite, aiasta-i bună pentru scris pe piatră, nu?


- E bună şi pentru scris, dar e foarte bună pentru a
lucra la riduri, la expresia gurii, a ochilor. Cu ea intri în
piatră mângâind, cum mângâi o fată. Nu râde, nu
glumesc! Piatra trebuie mângâiată dacă nu vrei s-o
superi. Iar comanda pe care o primeşti din suflet este,
uneori, foarte pretenţioasă. Dacă n-o respecţi, strici
totul, şi cel mai important, strici relaţia cu cel care-ţi
dictează din adâncul sufletului tău. Dacă o încurci, mai
bine renunţi la lucrare, şi chiar la piatră! Acum, Şefu,
stai puţin de vorbă cu băieţii ca să pot să-ţi desenez
chipul, cum ţi-am promis. Poţi să te mişti, că nu mă
conturbă.
- Ce-ai zâs că nu te...?
- Că nu mă deranjează dacă te mişti sau dacă
vorbeşti.
- No, bine!
Spre surprinderea Şefului, şedinţa nu a durat mult,
cum s-ar fi aşteptat. Mustăcea tot timpul şi trăgea cu
coada ochiului spre celălalt colţ al mesei.
- Ei, gata, băieţi! Hai să vedeţi dacă-l recunoaşteţi pe
Şefu...
Nick rămase surprins de sprinteneala cu care Şefu a
ajuns lângă el. Băieţii se uitau şi ei peste umărul lui.
Nici o vorbă, nici o exclamaţie!?
- No, ce-i?! Nu vă place portretul?!...
- Ba, Nicolae, îmi place, cum să zâc?...e
gyönyörü...e frumos, no!
- Şefu, să-l pui în ramă, sub sticlă, să nu se strice
cărbunele, şi rama să fie subţire, doi-trei centimetri, nu
mai mult!
203

- Şi ce să fac, să-l pun pă părete?


- Păi cum?!
- Dacă m-o lăsa Marika néni, că ea ţine numai
icoane pă păreţi. Doară n-o să se roaje la mine, nu?!
- Pune-l şi matale pe alt perete, că doar n-oţi avea
icoane peste tot...
- Şi când te apuci cu lucru’ la ”Meşterul” tău?
- Nu ştiu niciodată! când l-oi avea gata, aici, în
inimă, şi m-o face să-l văd în piatră, să-mi dicteze...
- Cum zâci, tu, dar eu spun să te apuci la primăvara,
când zâua-i mai lungă şi ai lumină bună.
- Om vedea ce spune Diavolul din mine. Numai el
ştie când pot începe ceva nou.
- Nu mai vorbi dă dracu! Bine că nu te aude Marika
me...ea ştie numai’ de Isten! La mine în casă eu nu pot
nici să sudui, érted? Când mă supăr, sudui pe româneşte,
că ea nu înţeleje nimic, sau să face că nu înţăleje. N-o
vrut să înveţe româneşte. Zice că s-o născut unguroaică
şi ăşe trebă să moară.
Zilele, săptămânile, lunile care au urmat, au repetat,
parcă, o istorie mai veche. Nick făcea orice numai să nu
se apuce de piatră. Şefu nu spunea nimic, mai ales că el
îi sugerase s-o lase până la primăvară, să lucreze pe
lumină naturală. Nici Maestrul nu reuşea să scoată ceva
de la el.
- Ei, Nicolae, când mă inviţi la tine, la atelier?!
- Am spus eu că vă invit?! Care atelier, Maestre?!
Ăla-i un şopron întunecat şi atât!...
- Şi Ruşchiţa ta, ce-ai făcut cu ea?
- Mă joc cu ea, o curăţ, o ”recondiţionez”, cum se
spune. Mai e timp, că nu vin turcii!
204

- Bine, bine, numai să nu ţi-o umfle careva de pe la


primărie, de la gospodăria cimitirelor. Dacă-i piatră
bună, ştii, face cu ochiul. Dar, totuşi, ce-ai mai făcut pe
acolo, că de lipsit ai cam lipsit!?
- Am ajutat şi eu pe ici, pe colo,...muncă de salahor,
dar câştig şi eu încredere şi bunăvoinţă...
Treaba asta cu amânatul începea să semene cu
perioada petrecută în atelierul lui NEA FANE, când, nici
în ruptul capului nu voia să înceapă cioplitul în piatră.
Atunci, însă, avea o scuză plauzibilă: era vorba de un
început, de o reţinere greu de explicat deoarece
ascundea un sâmbure de adevăr - teama. Acum
problema căpăta o altă nuanţă. Nu mai putea fi vorba de
teamă. Reuşise s-o învingă şi să arate ce poate, şi încă
cu brio! Şi atunci?!
Ce, dracu, m-a apucat iarăşi?! Dacă mai ezit mult,
mă fac de rahat! Ce-or crede oamenii ăştia? Că m-am
lăudat? Nici n-ar fi de mirare! Şi Maestrul, cu
întrebările lui!? Nu înţelege că vreau să-mi port singur
de grijă? Că nu chiulesc, că trec printr-o perioadă de
pregătire, că şi pe mine aşteptarea asta mă costă. Nu,
n-am de gând să ratez totul. Aici nu are cine să mă
susţină, să creadă în mine, să mă ridice pe un piedestal.
Noroc cu Sever şi cu Zizi, două talente de necontestat
care, cu toate că sunt la pictură şi nu la sculptură, mă
tratează cum zic eu că merit. Probabil doi viitori
prieteni. Sau poate că tocmai din cauză că nu-i
interferez la pictură?! Nu, nu se poate! Fără să vreau
devin meschin în paranoia mea. Ştiu că sunt bun, din
câte înţeleg, şi înţeleg bine, sunt cel mai bun, sunt
”mare”, cum spuneam cândva.
205

Astfel de gânduri mânau paşii lui Nick, într-o zi de


iarnă, pe un drum îngheţat, cu urcuş şi coborâş, o zi de
duminică, înspre ”atelierul său de creaţie”. Cheia era la
locul ei, ceea ce însemna, fiind o zi de odihnă, că nu
erau programate înmormântări. Nick aprinse focul şi se
aşeză în apropierea godinului pentru a-şi dezmorţi puţin
mâinile. Se apropie de piatră şi o mângâie cu dosul
palmei. Era un fel de a face cunoştinţă cu noul material,
obicei copiat, oarecum, de la NEA FANE al lui.
Niciodată nu am înţeles de ce acest fel de a mângâia,
dar nici nu l-am întrebat. Curios e că l-am păstrat. Ei,
Nikolaus, neamţule, iei dalta, sau nu a sosit încă
momentul? Ia, să te văd ce poţi!? Maestre, ieşi din
sufletul meu şi bagă-te în pietroiul ăsta! Hai!
Nick retrăi clipele marelui început din atelierul lui
NEA FANE. Nu mai cujeta, vorba Maestrului, nu mai
avea timp pentru asta. Maiul lovea mânat de nu ştiu
cine, dalta i se supunea pătrunzând fără menajamente în
lumea cristalelor fine, care, ca şi atunci, începeau să
aibă o transparenţă de sticlă, să permită privirii
încordate să pătrundă în întunericul de peşteră
neexplorată al marmurei. Eşti a mea, piatră măiastră,
îţi mulţumesc că m-ai găsit, că mi te-ai arătat! Dacă
nu-mi săreai în faţă, puteam să te caut mult şi bine! E
ceva ocult în toată povestea asta! Să intri cu dalta şi cu
ciocanul în piatră şi, în loc s-o răneşti, tu să-i dai viaţă!
Da, viaţă, pentru că, ce altceva este chipul care răsare,
care stârneşte admiraţie, care duce din tine o parte din
viaţa ta, ca la o naştere?! Maestre, ai puţină răbdare, te
voi scoate la lumină cu multă grijă! Nu mai sunt copilul
nerăbdător care nu ştia să se oprească, vrând să
206

termine o lucrare într-o noapte. Poate să dureze cât o


dura, important să nu denaturez nimic din făptura celui
care se chinuie să iasă la suprafaţă. Maestre, de la tine
am învăţat ce este răbdarea în creaţie, aşa că, nu mă
zori! Începutul a fost greu dar a meritat. Acum ştiu că
cel care mă mână stă pe picioare sigure în sufletul meu.
Gata pentru astăzi, mai bine mă întind puţin pe bancă,
lângă godin.

19
Iarna începutului lui ’53 se anunţa grea. Ger, vânt,
viscol, troiene de zăpadă greu de înlăturat, şi toate astea
într-o atmosferă festivă, de pregătire a marelui Festival
Internaţional al Tineretului, cu orice preţ, pentru gloria
tineretului comunist din România. Alimente, băuturi, şi
te mai miri ce, dispăreau din circuitul comercial luând
drumul rezervei de stat. Trebuia să ne dăm mari în afara
Ţării, şi asta, pe fondul unei mizerii generale de
nesuportat. Ce erau, până atunci, cantinele studenţeşti,
dar până unde aveau să cadă de la dezlănţuirea
furibundă a pregătirilor pentru festival! Foamea dădea
ghes prin burţile supte ale bieţilor studenţi împingând, la
nivel generalizant, înspre paleative precum fumatul.
A fost o perioadă absurdă, cu urmări de nebănuit, pe
termen lung. Să înghiţi o ”ciorbă lungă” din capete de
bovine, aduse şi ele într-o stare jalnică la cantinele
studenţeşti, vinete, de un vânăt înspăimântător, pline de
sânge uscat, însoţite de cohorte de muşte, flămânde şi
ele, să te bucuri de o zi de ”sărbătoare” cu ceva fasole,
tip cazon, sau de faimosul ”crep” într-un fel de sirop de
zahăr, ca ”desert”, să aştepţi o zi cu clisă şi pită, oferite
207

cu dărnicie de Şefu, era peste puterea de înţelegere a


unor tineri plini de viaţă, în aşteptarea unui viitor
strălucitor! Vorba lui Cernâşevschi: Cel mai uşor este să
vorbeşti despre viitor. Viitorul este luminos şi minunat.
Ce mult puteau să spună aceste cuvinte despre
”fundamentul” ideologic al comunismului. Virtualul, ah,
acest virtual ocult! Şi, uite cum a apărut prima abatere
de la acele ”principii” sfinte, de nezdruncinat. Ţigara,
prima ţigară oferită cu dărnicie de colegii de cameră şi
de cantină, prima încercare, e drept cam nereuşită în
începuturile sale, dar salvatoare!? Această fire dârză şi-a
demonstrat, fără echivoc, vulnerabilitatea în faţa
vicisitudinilor ”vremurilor noi”. Primul ”viciu” care
intra în viaţa lui Nick, avea să-l însoţească tot restul
vieţii. Şi, cu toată împotrivirea, nu avea să fie ultimul.
Şi, când te gândeşti că acest ”viciu” avea să-i deschidă
calea spre inimile colegilor de cămin, o intrare deloc
glorioasă dar necesară. Avea nevoie de atmosferă, de un
cor al vocilor, nu de un solist sau doi, de societate, de
puţină gălăgie, de care fugise atât. O singură ţigară şi
devenise ”băiat de comitet”, acest pui de neamţ
singuratic.
Talentul său de necontestat, nu mai era o pricină a
excomunicării sale. Peste noapte a devenit
”portretistul”, unanim recunoscut al anului, al
institutului. Care mai de care se înghesuia la coada
formată pentru a fi imortalizat cu ajutorul unui versatil
cu mină de cărbune. Fără s-o fi căutat, Nick a ajuns şi
haios, şi talentat, şi erudit, şi de comitet. În acest timp
”gaşca” îşi punea întrebarea: cât ne mai trebuie să-l
aducem pe calea ”cea dreaptă”, să-l facem să guste din
208

licorile divine, să devină ”membru cu drepturi depline”


al asociaţiei ”non profit”, cum am spune astăzi, a
artiştilor liberi?!
Această nouă stare de lucruri, l-a ajutat pe Nick să
fie mai înţelegător, mai înţelept, în relaţiile cu colegii, să
accepte realităţile dintr-un cămin studenţesc, să nu pună
totul la suflet. Nu mai căuta să evadeze nopţile, să caute
singurătatea. Acum nu-l mai supăra nici fumul de ţigară.
Se apucase de fumat şi fuma în draci. Relaţia cu
Maestrul mergea şi ea pe un drum neted, fără
interferenţe cu iz de dascăl, dar cu o discretă prezenţă
protectoare.
- Nicolae, am vorbit cu scenograful de la operă. E
copleşit de noua punere în scenă a baletului Călăreţul de
Aramă, se zbate, dar nu prea are cu cine lucra, cu cine
să-şi pună în practică ideile. E un tip talentat şi bătăios.
M-a rugat să-i fac rost de vreo doi studenţi care să-l
ajute în această perioadă. M-am gândit la tine şi, dacă-
mi recomanzi pe cineva, la unul de la pictură. Ce zici?
Mai şi căpătaţi ceva mărunţiş.
- Păi, ce să zic?! Mulţam de gândul bun! Un pictor
ziceţi? Ar fi Sever, îl ştiţi doar, e talentat, e de comitet,
asta ca să nu mă recomand tot pe mine, nu?!
- Nu te laşi de înţepături, nu?! Să ştii că ai fi bun la
toate, dar omul nostru are nevoie de mai multe braţe, nu
numai de capete creatoare. Dacă vrei, anunţă-l pe Sever
al tău, şi, mâine seara mergem la Operă, e tot balet,
Spărgătorul de nuci. Dacă voi vreţi, e ca şi făcut.
Cum se leagă, uneori, lucrurile în viaţă, avea să se
vadă cu viteza fulgerului, acela din povestea ”dragoste
la prima vedere”. Aşezaţi confortabil într-o lojă, grupul
209

celor patru, pus pe taifas în plin spectacol, a trebuit să se


retragă spăşit, la sâsâiturile vecinilor. La un semn al
scenografului, cei doi candidaţi oferiţi de Maestru, l-au
urmat în linişte.
- Haideţi mai bine jos, să vă arăt atelierul unde vom
lucra.
- Să înţeleg că suntem acceptaţi, aşa, fără măcar o
discuţie?!
- Ce discuţie?! O recomandare mai ceva decât cea a
Maestrului, cum am auzit că-i spuneţi, nu mai comportă
discuţii. Dacă vouă o să vă convină ceea ce am să vă
arăt, e în ordine. Aşa cum văd eu treaba, şi cum în mare
e şi acceptată, vom avea ceva bătaie de cap. După atelier
trecem şi prin culise ca să vedeţi şi scena pe care se va
desfăşura totul. După spectacol mai rămânem puţin să
vă pun la curent cu ideile mele. Am o ambiţie aparte cu
acest spectacol. Trebuie să reuşesc. Aşteaptă şi cei de la
Bucureşti şi, în caz de reuşită, sunt dispuşi să preia
scenografia.
Era prima incursiune a lui Nick într-o instituţie a
culturii ”aplicate”. Nu-şi putuse imagina proporţiile pe
care trebuia să le implice un astfel de atelier. Totul i se
părea gigantesc. Decoruri vechi în aşteptare, decoruri în
devenire, instalaţii de tracţiune, instalaţii de ridicare,
platforme mobile, mici şi mari, toate într-o ordine
dezordonată, în aşteptare, ca în spatele liniei frontului.
- Doamne, dacă aş putea să lucrez în astfel de
condiţii, după capul meu...Ce condiţii pentru o lucrare
monumentală, o masă enormă de lut dând viaţă visului
meu, Ecvestra!
- La ce te gândeşti, Nicki? Pari cam îngândurat, nu?
210

- Severe, tată, visez şi eu la cai verzi pe pereţi...într-


o zi, ai să afli povestea unui vis de copil, nu!, de
adolescent, ca ani, dar adult ca trăire artistică.
- Ai, că mă faci curios! Ce vis?!
- Nu e momentul dezvăluirilor, încă. Am învăţat că,
fiecare lucru ”la timpul său”, răzbate. Nu mă mai avânt,
nu mă mai grăbesc...
- Ce vă frământă, fraţilor?! Ei, ce impresie v-aţi
făcut? Batem palma?
- Batem, batem, cum să nu batem?! Dacă depinde de
mine, mă şi consider muncitor cu state vechi de plată.
Ce zici, Severe?
- Ce să zic? Abia aştept să văd ce-i de făcut.
- O să fie multe, adesea treburi de salahor, dar la
bază, totuşi, o muncă de creaţie, chiar dacă ”statele de
plată” or fi cam subţiri. Dar, hai puţin în culise,
spectacolul e pe sfârşite şi putem să ne plimbăm în voie
pe scenă. O să faceţi cunoştinţă şi cu ceva prospături din
corpul de balet, şi asta nu-i chiar puţin pentru prima
vizită!
Prospăturile erau chiar prospături: fete de 15 -16 ani,
una şi una, drăguţe, suple, pline de viaţă dar, de voie, de
nevoie, sclave ale unei discipline de fier. Un mic grup
de viitoare soliste se apropie de scenarist.
- Fetelor, să vă prezint doi artişti de la arte, doi noi
colegi, care se vor delecta un timp mai îndelungat
urmărindu-vă din culise. Trebuie să intre în atmosferă,
chiar dacă nu le veţi poza.
- De ce nu?! Nu ”cohrespundem” ca modele?!...
211

- Nuuu, Ralu, e vorba doar de disciplina noastră. Ştii


bine că aici, ca nicăieri poate, ne cunoaştem, ne
zâmbim, mai şi glumim uneori, dar atât!!!
- Da’ ce, suntem la mânăstire?!
- Ha, ha! Că bine zici! Cum te cheamă, ahrtistule?
- Nick, sau Nicki, sau Nicolae, la alegere. Spune,
întotdeauna vorbeşti, aşa, graseiat, sau eşti emoţionată şi
te sclifoseşti?
- Oho, nu te lua de vorhba mea, aşa vohrbesc de
când mă ştiu. Te supăhră?
- Nu dacă asta ţi-e meteahna. E a ta şi, îmi place. Nu
fii aşa de suspicioasă că strică, şi-i păcat, eşti chiar
drăguţă...
- Gata băieţi, v-am spus că pe aici suntem cuminţi
şi, foarte important, prieteni.
- Înţeles, maestre!
A fost un început frumos, plin de perspectivă, dar, s-
a lăsat cu un fel de fulger, un şoc electric, la prima
vedere.
- Ce-a fost, măi, cu înţepăturile alea?! Ţi-a luat faţa
fetiţa? Dacă stau să mă gândesc, cam tot grupul era la
înălţime, pe poante, vreau să spun.
- Taci, mă! Să nu te audă Zizi, c-o-ncurci!
- Zizi-i prea ocupată cu studenţia ca să mai aibă timp
şi de mine. Cum să spun?, e prea silitoare, ca o şcolăriţă
care umblă după coroniţă. Are mult talent, simţ artistic
cât să dea şi la alţii, dar mă tem că va obosi înainte de a
se realiza cu adevărat. Oricum, are multă culoare în
sufletul ei. Ceva slav, poate! Da’ ce zici de scenograful
nostru? Pare un tip normal, nu?! Ceva om face şi noi pe
acolo şi ne şi obişnuim puţin cu ”lumea bună”...
212

- Nu-mi fac eu probleme cu scenograful. Sunt curios


ce minuni are în cap pentru spectacol. Mi-a spus să mă
documentez puţin. Vrea un Călăreţ de Aramă la
dimensiuni care să impresioneze sala. Ţie, la ce ţi-a
propus să te gândeşti?
- Ei, vrea culori de fundal care să sugereze nopţile
albe, apoi, pentru scena revărsării fluviului, ceva
întunecat, dar nu prea, şi mai are o idee năstruşnică. Apa
trebuie să inunde scena lăsând impresia continuă a
curgerii. Vrea mişcare şi culoare. S-a gândit la o pânză
foarte fină, un fel de tul, în culorile jucăuşe ale apei în
mişcare. Un curent de aer, bine dirijat, băgat pe sub
voal, va oferi spectatorului din sală senzaţia că se află în
faţa unei inundaţii, trezind în el, dacă se poate, o stare
de panică!? Rolul meu e să mâzgălesc cum trebuie şi
fundalul şi valurile. Vrea ceva de mare efect. Tipu-i
isteţ, oricum. Mai e şi jocul luminilor, bineînţeles!
Drumul spre cămin a fost brăzdat de astfel de
discuţii, dar şi de tăceri prelungite. Sever, nu era el prea
vorbăreţ din fire aşa că nu se grăbea prea mult să-l
provoace pe noul său prieten. La Nick, pauzele se
instalau fără voia lui, impuse de gândurile care nu mai
zăboveau pe teme legate de ”atelierul de creaţie”, de
relaţia cu Maestrul, sau de Elly. Se întâmpla ceva
neobişnuit pentru el. Fixa intr-o imagine virtuală, un
chip zâmbitor, încununând un trup de fetiţă-femeie,
suplu, bine proporţionat, gata, parcă, în orice clipă, să se
desprindă într-o plutire ireală. Era ceea ce
subconştientul fixase într-un interior ascuns, o scenă
urmărită din culise, de după perdele, în timpul
213

spectacolului de balet. Mai târziu, după ”iniţiere”, avea


să afle, şi să nu uite, că era vorba de ”dansul florilor.
- Ce m-a apucat, frate?!
- Ce-ai spus?
- Eu?!, nimic, ţi s-a părut!
- Eşti cam absent, omule! Ba nu-mi răspunzi, ba
vorbeşti de unul singur!? Ei, să nu-mi spui că ai rămas
cu ochii pironiţi pe sirena aia, cum a zis c-o cheamă? A,
da, Ralu...
- Du-te mă şi te plimbă! Auzi la el, Ralu...

20
Nick, cel fără de probleme, s-a pomenit, aşa,
deodată, copleşit. Când mai fac eu ceva cu piatra de la
cimitir?! Dacă e să trag la operă, pe frigul ăsta
năprasnic, la becul ăla nenorocit, mai apuc eu să mă
ocup de ”creaţie” ? Ce va crede Şefu de toată povestea
asta cu scenariul, cu baletul? Să nu-mi închidă uşa-n
nas. Ar trebui să mai chiulesc de la cursuri ca să ajung
pe lumina zilei la atelier, să mai cioplesc puţin la
Maestrul meu. Da, chiar va trebui să înaintez, cât de
cât, cu portretul, mai ales că simt cum ”diavolul” din
mine începe să mă zorească. Se pere că momentul
adevărului e aproape şi aşa ceva nu se ratează!
Cu aşa moral s-a pomenit el la uşa atelierului, la o
oră matinală, spre surpriza Şefului.
- Ce e, Nicolae? N-ai putut durmi, sau nu ai treabă la
facultate?
- De dormit, am dormit eu, dar vreau să mai pătrund
oleacă piatra asta cu dalta. Nu vă încurc, nu?
214

- Poţi să faci ce vrei, că nu ne băgăm păste tine.


Hai, şi mâncă cu noi, că ţ-o fi foame!
Era plăcut să fii primit aşa, simplu, fără nici un fel
de ”protocol”. Nick s-a aşezat lângă cele trei gazde, s-a
înfruptat din veşnica clisă şi, cu gura încă plină, s-a
apropiat de piatră privind-o cu o insistenţă aparte.
- Ce zici, Şefu, n-o putem sălta pe ceva. E aşa de jos
că ar trebui să lucrez în genunchi...
- Dă putut să poate, da’ să găsim pă ce. E gre, masa
n-o ţâne.
- No, nu-i bai, Şefu, oi lucra aşa, cum se poate, că
doar îs tânăr!
- Că bine zâci!
Şi a lucrat, sprijinit pe un genunchi, fredonând în
surdină ceva care semăna cu „dansul florilor. Oare ce
m-a apucat? Ce-or gândi oamenii ăştia despre mine?
Dacă m-ar auzi Ralu, cred că mi-ar graseia ceva, aşa,
pe îndelete, cu încetinitorul.
- Ha, ha!...
- Ce-ai spus, Nicolae?
- Nimic, Şefu, nimic, mă gândeam şi eu cu voce tare
la cineva...
Dalta intra fără milă în piatra ascultătoare, umplând
cu nea de Ruşchiţa spaţiul circular din jurul portretului
în devenire. Cei trei trăgeau cu coada ochiului înspre
locul faptei, neîntrezărind nimic, încă, din chipul
Maestrului. Nick se simţea urmărit şi mustăcea un
zâmbet înţelegător. Era conştient de nerăbdarea lor şi se
întreba dacă, după ivirea trăsăturilor personajului, nu va
fi deranjat de această manifestare a curiozităţii, care-i
oprea practic de la treabă. Numai să nu-mi vină în spate
215

şi să mă bombardeze cu întrebări. Va trebui să mă


obişnuiesc şi cu această nouă situaţie. Altfel, unde aş
mai putea eu găsi condiţiile de la NEA FANE?! Ceva,
totuşi, l-a deranjat pe Şefu.
- Tu, Nicolae, fumezi?!
- Mai nou fumez...ţine şi de foame!
- Prostie, mare prostie!
A fost singurul comentariu făcut de Şefu, dar a fost
de ajuns ca Nick să renunţe la ţigară în timpul lucrului şi
să introducă pauze pentru fumat afară. Era conştient de
cât de mult îi datora Şefului ca să nu înţeleagă cât de rău
ar putea fi înţeles gestul lui. Şi, mai era ceva care-l
deosebea de fumătorii înrăiţi, amintirea zilelor, de
curând apuse, când îi ura pe fumători. Nick nu-şi dădea
seama că era doar la început de drum şi că avea să
devină, cu timpul, un dependent, precum cei care-l
ademeniseră.
Lucrarea înainta greu, dar asta, cel puţin de data
aceasta, nu-l deranja. Era ca un fel de lucrare de
examen, dar fără termen de predare. Maestrul trebuia
pus în faţa unei lucrări fără cusur, o lucrare de
consacrare, de atestare a apartenenţei sale la lumea
artiştilor. Obosit, peste măsură, din cauza poziţiei de
lucru, Nick îşi adună sculele, mătură locul care trebuia
să-l consacre, salută plin de voioşie şi o zbughi spre
iarna care-l aştepta cu braţele deschise. Vântul, vorba
ţiganului: numai vânt să nu fie!, îl făcu să se cuibărească
precipitat în paltonul, cam subţirel, celebrul pardesiu
loden, şi să întindă compasul. Părul bogat, dens precum
o blană, îl ferea de gerul neobişnuit pentru un început de
iarnă, dar nu-l scutea de o durere ascuţită ce-i sfredelea
216

fruntea. Greu, dar sigur, paşii l-au îndrumat nu înspre


cămin, cum s-ar fi aşteptat, ci la intrarea artiştilor de la
operă. Ce caut eu aici, frate?! Poate că am vrut să mă
încălzesc puţin...sau, să văd ce mai face scenograful,
noul meu stăpân!? Atelierul era pustiu, materialele
adunate de Nick pentru Călăreţu-i de Aramă neatinse, o
linişte neobişnuită pentru un atelier, linişte tulburată
doar de acordurile muzicii din Spărgătorul de Nuci.
Iarăşi dansul florilor?!...Curios cum, fac ce fac şi, mă
învârt în jurul aceleaşi melodii. Hai, Nicolae, să vedem
ce mai e pe scenă. Aceeaşi atmosferă de basm, aceleaşi
flori, aceeaşi armonie de grup, aceeaşi Ralu ieşind prima
în culise.
- Ei, Nick, n-am ştiut că eşti la ateliehr. Mă bucuhr
că ai venit să mă vezi!
- Am venit să văd atelierul şi să-mi fac un plan de
bătaie şi, şi am tras şi eu cu ochiul să vă admir puţin
picioarele în acţiune. Aşa făceam şi cu caii pe care-i
studiam prin târguri. Trebuie să cunosc mişcarea, s-o
însuşesc, altfel tot ce voi crea va fi static, mort...Nu ştiu
dacă înţelegi...
- Ba, înţeleg bine, dahr simt că ai venit şi ca să mă
vezi, nu?!
- N-o lua aşa că s-ar putea să fii decepţionată. Mă
duc în atelier. Dacă vrei, după ce termini, vino să mă
vezi...
- Dacă tu vhrei, chiahr că am să vin, pa!
Ar fi avut ce face în atelier dar treaba nu se prea lega
de el în seara aceea. În fond, am tras destul la cimitir,
cel mult să mă mai uit peste albumul Leningradului, să
mă obişnuiesc cu marele Petru şi calul său sprijinit în
217

coadă. Păcat că nu-l pot studia de aproape. Ar trebui să


mai stau prin sala de spectacol, să mă obişnuiesc cu
scena, cu felul cum sunt recepţionate decorurile de
către spectator. Da, trebuie să-mi însuşesc
”perspectiva” spectatorului, să împac distanţele şi
unghiurile. Nu-i totuna să stai în primele rânduri ale
stalului, sau într-o lojă centrală, sau sus, la galerie, ca
să nu mai spun, într-o lojă centrală. E greu să împaci şi
capra şi varza. Trebuie să cer şi părerea Maestrului şi
să mă dumiresc şi cu ce lumini va folosi scenaristul în
încercarea de a transmite sălii iluzia inundaţiei. De
fapt, nu cunosc nici subiectul, decât foarte vag.
- A, ai terminat cu duşul? Hai că nu mai stau mult.
Putem merge puţin să hoinărim, dar să ştii că-i frig, nu
glumă! Stai pe aproape?
- Chiahr foahrte aphroape...dahr nu sufăhr de fhrig.
Uneohri luchrăm în sală neîncălzită. Numai la spectacol
se dă ceva călduhră. Chred că am să mă las. Nu
ştiu!...Ca să ajungi sus, solistă, threbuie să ai mult
talent, să luchrezi enohrm şi, şi să-i şi placi cui ţie nu-ţi
place, înţelegi, nu?
- Chiar aşa?!
- Chiahr mai mult!
Plimbarea n-a avut succes, gerul şi vântul tăindu-le
repede avântul.
- Hai să te duc acasă! N-a fost o idee grozavă. Simt
cum îmi îngheaţă şira spinării.
- Poate phrindem o zi mai caldă, dacă ai să mai ai
chef.
- De ce să nu am chef?! Eşti o fată faină! Ai un corp
frumos...
218

În faţa casei, Nick o strânse la piept şi-i strivi buzele


cu un sărut prelung.
- Ce-a fost asta, Nick?! Tu nu ai nici o phrietenă?!...
- Lasă asta acum! Ce, te-am supărat?!
- Nuuu, m-ai suhrprins, dar...mi-a plăcut. Când te
mai văd?
- Ne vedem la atelier, dacă ai să mai vrei...
- Ce să mai vhreau?!
- Să te sărut...
- Nu fii închrezut şi să-mi povesteşti desphre
phrietena ta, bineee?
Nick a rămas dezorientat. A luat-o razna pe străzile
marelui oraş şi s-a oprit lângă ecvestră, mândria oraşului
şi, totodată, sâmburele discordiei. Ce-or fi având de
împărţit, oare?! E un monument frumos! E frumoasă şi
ecvestra şi ansamblul. Ce curios!...aşa mi-am imaginat
şi eu ecvestra mea: un Mihai călare, cu braţul stâng
prelungit, parcă, de buzdugan, îndreptat înspre înainte,
pe un soclu înalt, înconjurat de căpitanii săi, pedeştri,
la baza soclului, câte doi de fiecare parte. Trebuie
spaţiu pentru aşa ceva, nu glumă!, cu o mare
deschidere...Mai e până atunci, frate!...Ce caut eu, pe
frigul ăsta aici?! Ralu?! Doamne, dacă m-ar fi văzut
Ella, cred că nu şi-ar fi crezut ochilor. Uite-mă şi pe
post de porc! Un porc iubit de un înger, nu alta! Porc,
neporc, dar uite că mă încearcă un dor, dor de ea, de
Paul, de Ţâru, de liceu, de NEA FANE. Trebuie să-i
explic, trebuie să înţeleagă faptul că nu poate avea un
viitor cu mine. Ella-i prea posesivă, ea trebuie să aibă
parte de un băiat care s-o savureze, nu pe părţi, pe de-
a-ntregul, să fie al ei trup şi suflet, s-o adore, să viseze
219

împreună cu ea, la unison, la familie, la copii. Ar trebui


să iau mâine trenul şi să-mi ostoiesc dorul şi, şi să pun
lucrurile la punct. Ea merită cu mult mai mult!
Când se pomeni la cămin, luă o mină de om vesel,
bine dispus. Jocul de pocher era în toi. Se aşeză în
spatele lui Sever, pe post de chibiţ. Nu agrea acest joc,
acest mod de a omorî timpul, dar, trebuia să accepte
pentru a nu se izola. Aprinse o ţigară şi încercă să prindă
ceva din acest joc. Gândurile îl împiedicau însă prin
slalomul ce-l făceau printre sclipirile unor ochi senini,
printre cele două nume: Ella şi Ralu. Era o senzaţie
nouă care-l tulbura. Acum am să încep să le şi compar,
nu?! Nu, nu pot fi comparate, sunt total diferite, chiar
dacă au cam aceeaşi vârstă. În fond sunt doar nişte
copile, dar cu aere, sau, cum am auzit, cu ”parfum de
femeie”. Nu, nu ţine comparaţia! Elly pare, şi de fapt şi
este, mai copilă. Categoric! Ralu, asta, e ceva mai
răsărită, chiar dacă-i şi mai mică, mai greu de definit
la prima vedere, un pic mai enigmatică.
- Ce aiureală!
- Ce-ai spus Nick?
- Eu?!, nimic...
- Ai mai dat pe la atelier?
- Da, de fapt, de acolo vin. Nimic deosebit...
- Ai mai vorbit cu cineva?
- Da, de fapt, am întâlnit-o pe Ralu...
- Oooo! Interesant...
- Interesant, pe dracu!
Intenţia de a o revedea pe Ella, de a regăsi atmosfera
de altădată, îl împinse spre gară, copleşindu-l totodată
cu speculaţiile slalomului din ajun. O stare de emoţie,
220

nu străină firii sale, îl făcu să se perpelească pe


bancheta, nu tocmai confortabilă, a unui vagon de clasa
a II-a. Desele incursiuni în zona toaletei, nu l-au enervat
atât pe el, cât mai ales pe cei din compartiment. In final
rezolvă instalându-se pe culoar, la geamul îngheţat.
Minunea de cristal care pusese stăpânire pe întreaga
suprafaţă a geamului îl linişti. Fantastic!, pur şi simplu
fantastic ce poate crea natura fără nici un ajutor din
partea fiinţei supreme ce bântuie pământul. Un pic de
ger, un pic de respiraţie şi o forţă ocultă îţi aşterne, cât
ai zice peşte, un tablou pe care artistul, acest om
supradotat, nu-l va putea egala cu toate strădaniile
sale. Cred că ne apropiem...
O voce răguşită, sau un difuzor răguşit, după o serie
de zgomote greu de înţeles, a reuşit să strecoare un:
urmeazăăă... Nick coborî neştiind încotro s-o apuce. La
Paul, la Gojdu, sau la Ella?! O porni agale, parcă, pentru
a putea hotărî varianta optimă. Se pomeni sunând la
casa Széles. Nici o reacţie. Să fie toţi plecaţi de acasă?!
Şi bunica?! Ori aştept, ori mă duc la Ţâru. Mai bine
aştept.
O aşteptare în frig nu putea fi pe placul lui. Se urni
brusc şi o luă cu paşi precipitaţi în direcţia liceului.
Ţâru, parcă presimţind ceva, se învârtea, fără motiv, prin
casa scărilor de la intrarea principală. Când îl văzu pe
Nick, zgribulit, îl luă de braţ şi-l împinse pe scări,
urmând drumul spre minusculul său atelier. Căldura
îmbietoare îl dezmorţi repede, iar privirea plină de
strălucire a mentorului său de altădată, îi umplu inima
de o caldă bucurie.
221

- Ştiam eu de ce mă trăgeau paşii spre Gojdu. E un


refugiu sigur pentru cineva care are impresia că şi-a
pierdut busola. Sunteţi, pentru mine, un fel de medic.
- Parcă am trecut la per tu, Nicolae!
- Da, ai dreptate, prietene! E foarte importantă,
pentru mine, această prietenie!
- Despre ce busolă este vorba?!
- S-ar putea să fie mai complicat decât am crezut la
început. Nu mi-am dat seama că am şi crescut în timpul
ăsta...
- Ce-i Nicolae, te-ai apucat de fumat?! Nu vrei să
ieşim puţin în oraş, să ne oprim undeva să ciugulim
ceva şi, poate să sărbătorim revederea cu un păhărel?!
- De fumat m-am apucat ca să suport mai uşor
atmosfera de la cămin. De ciugulit, cu plăcere, dar de
păhărel, ţi-l cedez şi pe al meu. Sper să mai rezist
tentaţiei.
- Toate când le vine rândul, nu?!
- Ba daaa!, sau, mai bine zis, ba nuuu! Orice, numai
nu băutură! Unde mergem?
- Ştiu eu un loc unde se mănâncă bine, fără să fie
prea simandicos.
N-a fost să fie un moment al destăinuirilor. Un
Niiick prelungit îi făcu să se oprească din drum.
- Nick, ce cauţi aici, când ai venit? Şi nici nu m-ai
căutat!...Unde mergeţi?
- De căutat, te-am căutat, dar n-am găsit pe nimeni
la voi. Acum mergeam să mâncăm ceva.
Ella se lipi de pieptul lui Nick şi cu un zâmbet ştiut,
îşi apropie buzele de ale lui. Nick se feri şi o luă la braţ.
222

- Ţi-e ruşine de Dom’ Profesor?! Nick, nu mai


suntem copii! Îmi daţi voie să vi-l răpesc?
- Aş putea să nu ţi-l dau?! Hai, mergeţi cu
Dumnezeu. Nicolae, caută-mă înainte de plecare, să mai
schimbăm câteva vorbe. Poate trecem şi pe la Paul. V-
am lăsat...
De data aceasta Nick nu mai scăpă de sărutul
prelung şi plin de căldură, dar nici nu se mai feri.
- Nick, s-a întâmplat ceva? Pari cam împrăştiat,
nu?!...
- Nu s-a întâmplat nimic, dar mi-a fost dor de voi
toţi, de atmosfera pierdută. Aşa ceva nu se găseşte la tot
pasul, iar anii care se tot aşează, chiar dacă încet,
produc, totuşi, schimbări. Ei, te-ai hotărât? Te duci la
ANEF? La toamnă trebuie să pleci la Bucureşti, asta
dacă nu te-ai săturat de sport.
- De tine şi de sport nu mă pot sătura, dar Bucureştii
nu mă atrag. Dacă plec aşa de departe, ce se va alege de
noi?! Aici eram aproape şi, totuşi, am început să ne
vedem tot mai rar. Bucureştii sunt la dracu în praznic.
Cred că am să mă răzgândesc şi vin după tine. Aleg şi
eu o altă facultate şi gata! Pot face sport, chiar de
performanţă, la Moina, nu?
- Să renunţi la o chemare din cauza mea, nu face! Şi,
apoi, de ce să vii după mine?! Ţi-am explicat de atâtea
ori că nu prea văd un viitor pentru noi. Ştiu, sună egoist,
dar eu sunt sclavul chemării mele, o ştii prea bine, nu
mă văd la casa mea, nu mă văd însurat, nu mă văd
înconjurat de copii...Sunt un obsedat, în felul meu...Nu
pot să încurc pe nimeni, n-ar fi cinstit, nu?!
223

- Nick, ţi-am spus-o şi ţi-o mai spun o dată, nu-mi


pasă dacă te însori, sau nu, cu mine. Putem fi împreună
şi fără căsătorie, chiar dacă asta n-ar fi pe placul unora.
Soţii trebuie să fie, în primul rând, amanţi. Eu te iubesc
prea mult şi nu-mi pasă de restul lumii! Şi nu mai
mustăci gânduri ascunse! Sau, spune, Nick, s-a
întâmplat ceva în viaţa ta? A apărut cineva? Vreo
colegă? Spune cinstit, pentru că simt că ceva nu-i cuşer.
Te-ai apropiat de cineva?...
- Iar mă întorci pe dos cu întrebările. Dacă s-ar fi
întâmplat ceva cu adevărat crezi că aş fi venit să te
văd?! Intre noi există, în primul rând, o prietenie
deosebită, ceea ce este cel mai important şi mai frumos
lucru. Sigur că nu trăiesc în sihăstrie, în cercul în care
mă învârt sunt şi colege, şi balerine, şi noi prieteni...
- Ce fel de balerine, Nick? E prima oară când
pomeneşti de aşa ceva...Chiar aşa, hai, spune ce-i cu
balerinele astea? Ai, că m-ai întors pe dos!...Mai bine
descarcă-te şi ai să scapi de starea asta de vinovăţie pe
care nu prea ştii s-o ascunzi.
- Luda mea, nu este nimic nici cu colegele, nici cu
balerinele. Am pomenit de ele pentru că, ţi-am spus, mă
învârt în mijlocul lor. Colege am berechet, dar relaţii
mai băieţeşti ca la arte, nu găseşti la nici o facultate. De
balerine am pomenit pentru că, mai nou, Maestrul mi-a
aranjat un posibil loc de muncă la operă, la scenografie,
iar la operă nu sunt numai cântăreţi şi corişti, mai e şi
corpul de balet. Şi ce-i cu asta?! Crezi că sunt chiar aşa
de uşor de ispitit? Şi, la balet sunt soliste care zboară
prin aer că n-apuci nici să le vezi structurile, şi mai sunt
şi începătoare, puştoaice, mai puştoaice decât tine, care
224

stau grămadă, şi chiar dacă sunt drăguţe, sau bine


dezvoltate, nu reprezintă un pericol pentru de-alde mine.
Eu, şi tu o ştii foarte bine, sunt, în fond, un abstinent.
Priceput?!
- Nu, Nick, n-am priceput ce vrei tu, am priceput ce
simt eu. Tu uiţi că nu mai sunt fetiţa din atelier căreia îi
modelai portretul pe când somnul o fura visând la tine.
Nu, Nick, fetiţa aceea care te adora este acum la o vârstă
care o face să vadă altfel lucrurile, care te doreşte aşa
cum o femeie îl doreşte pe bărbatul iubit...Şi nu te mai
uita aşa la mine! Am impresia că ai venit cu intenţia de a
te despărţi de mine. Fii mai curajos şi fii tu, cel dur, de
altădată. Nu te sfii! E mai dureros s-o înţeleg mai pe
ocolite...
- Faci o tragedie din nimic. Ţi-am spus că nu-i vorba
de nimeni, ci de mine, de firea mea imposibilă,
pasională, dar cu o pasiune bine dirijată, înspre artă,
care nu mai lasă loc suficient şi pentru altfel de pasiuni.
Nu-i pentru prima oară când îţi explic acest lucru. Ţin
enorm la tine, la prietenia ta şi tocmai de aceea nu pot să
fur această, atât de curată dragoste. Dacă stau să mă
gândesc puţin, tu eşti aceea care s-a schimbat. Într-un
fel. Voi rămâne un neîmplinit renunţând la atâta
curăţenie, gingăşie. Dar este peste puterile mele, este, la
mijloc, acel diavol de care a pomenit şi NEA FANE, şi
Ţâru. Şi eu te iubesc, dar în felul meu, limitat, şi nu pot
să-ţi impun aşa ceva, pricepe şi nu fii geloasă fără
motiv. Te rog, trebuie să ai grijă de viitorul tău, în
primul şi în primul rând.
- Nick, du-mă, te rog, acasă… E mai bine să nu mai
continuăm această discuţie. E prea dureros..
225

21
Nick nu şi-a prea imaginat un atare deznodământ.
Drumul de întoarcere a fost un chin. Nu-şi putea ierta
purtarea faţă de Ella, şi nici faţă de Ţâru, pe care-l
lăsase baltă, fără să-l mai caute înainte de plecare. Ce,
dracu, mi-a venit cu ”atenţionarea” asta?! Treaba
mergea de la sine, cu încetinitorul, e adevărat, dar
mergea. Acum, cică am pus punctul pe i !? Care i,
domnule?! Ella-i pe dos, eu aşişderea şi, parcă văd că
mâine mă pomenesc cu ea la cămin sau, mai ştii?, poate
că la operă...
Aceste câteva gânduri, l-au torturat practic tot
drumul, doar că într-o ordine mereu alta, fără nici
măcar o idee în plus. Abătut, s-a repezit, dis-de-
dimineaţă, pe drumul ce urca Dealul Calvariei, cum îi
plăcea să spună. Atelierul îl atrăgea ca un magnet, ca o
speranţă: să scape de obsedantele gânduri, să stoarcă din
piatră ceea ce simţea că sta ascuns, chipul Maestrului.
Redevenea El, Nicolae, egoistul, mânat de diavolul din
piept, sau din creier - nu mai ştia nici el unde sălăşluia.
Odată aprins focul din godin, se simţi descătuşat, îşi
frecă palmele cu putere, strânse pumnii până ce simţi
bicepşii răspunzând la provocare şi, cu un zâmbet atât
de ”cuceritor” ca al său, se apropie de raftul cu scule.
Nicolae, acum să te văd! La dracu cu muierile, cu
balerinele!...
Dalta începu să pătrundă cu nădejde în masa
cristalină, mânată, parcă, de furia creaţiei. Încet, încet,
elementele componente ale chipului ascuns începură să
iasă la iveală. Când, pe la prânz, auzind scârţâitul uşii,
226

Nick se opri înfierbântat, cu fruntea plină de broboane


ce se rostogoleau înspre barajul sprâncenelor, simţi că
picioarele nu-l mai ajută pentru a recâştiga verticala.
Aruncă sculele scâncind de durere şi se aşeză în fund,
pe patul alb de aşchii. Şefu se apropie curios de lucrare
şi începu un examen minuţios al reliefului, încă
nedefinit, însoţind fiecare încruntare ce-i aducea o
indispensabilă corectare a dioptriilor, cu mormăieli de
nedumerire.
- Lasă, Şefu, că n-ai încă ce să vezi. Mai bine saltă-
mă să mă pot îndrepta din poziţia asta groaznică. Am tot
stat pe vine sau sprijinit pe un genunchi şi m-am
pomenit cu picioarele amorţite şi cu un cârcel îngrozitor
în piciorul drept. Trebuie să găsesc o soluţie, să pun
piatra pe ceva, să pot ciopli stând în picioare. Aşa risc să
mă pomenesc cu dalta luând-o razna şi să iasă cine ştie
ce alt chip. În fond, ce dacă?! Nici Ştefan cel Mare de la
Iaşi nu are chipul lui Ştefan din cronici, nu? Cine ştie
pentru cine a fost făcută ecvestra şi a ajuns la noi, poate
de la solduri. Numai că Ştefan nu mai există ca să se
revolte iar Maestrul meu trăieşte şi va mai trăi mult şi
bine şi nu-i un om care să ierte aşa ceva...
- Dân cât o apărut nu înţeleg cum o să arăte: o să fie
un cap întreg, o să tai din piatră din toate părţile, sau o
să arăte ca în poze, cum să spune, în relief?
- Şefu, o să fie un cap întreg, ca la statui, dar mai e
până atunci. Când o să vină Maestrul să-l vadă, o să
creadă că se uită într-o oglindă. El trăieşte şi nu pot să-l
fac cum mi-ar place. Trebuie să-l fac aşa cum este,
priceput?
227

- Da, daaa..., numa’ să poţi să faci cu dalta ce ai


făcut cu mine cu cărbunele. Tare i-o plăcut lui Marika a
me. Da, daaa!…
- Am să pot, Şefu, am să pot!
Nick se aşeză pe un taburet şi se puse pe masat
piciorul. Îşi reveni şi adună sculele, aşa puţine câte erau,
le rândui pe un raft şi intră cu nădejde cu mătura în
zăpada de marmură.
- Lasă, măi, că vin moţâi mei şi adună ei rumeguşul.
Tu, hai şi mâncă cu mine, că nu-mi place sângur!
- Mulţam, Şefu, dar azi n-am chef de nimic…Am să
mă duc pe la Maestrul meu, că am lipsit fără să-i spun.
Ne vedem mâine să vă dau o mână de ajutor…
Nici gerul, nici vântul nu se lăsau. Cu gulerul ridicat
şi capul băgat între umeri, Nick luă în piept Golgota.
Cum dracu nu mi-am dat seama că Ella, fetiţa fără
vârstă, se schimbă pe zi ce trece, întră într-o nouă
categorie de vârstă, arată altfel, vorbeşte altfel, priveşte
altfel…M-am purtat ca un nemernic! Ce-o fi acum în
capul ei?! Mare tâmpit! Şi asta din cauza unui înger
zburător, care are acum vârsta Ellei de acum doi ani.
Ce, Dumnezeu!…Sunt şi eu, cogeamite bărbat şi îmi fac
de lucru cu un alt copil?! Nuuu, trebuie să mă astâmpăr
până nu intru într-un bucluc cât mine de mare. Nicolae,
concentrează-te pe ce-ţi dictează diavolul dacă nu vrei
să strici tot ce ai realizat până acum. Şi ce-ai realizat e
o nimica toată pe lângă ceea ce ţi-ai propus…Mi-am tot
împuiat capul cu ”sunt mare” şi în fapt nu sunt încă
nimic! Ella-i superbă, dar mi-ar bara drumul visat. Ce
bine că nu-i lângă mine! Dar treaba cu Ralu, e prea de
tot! Este, este, trebuie să recunosc, este prezentă în
228

capul meu, dar, din fericire nu este şi în sufletul meu şi,


nici nu trebuie să pătrundă acolo…
Un monolog obişnuit la Nick, dar, de data aceasta
cam insistent şi fără răspunsuri la problemele care,
parcă, au căzut din Înaltul Cerului. Atelierul Maestrului
era închis, dar cheia se afla la locul ştiut. Nick intră cam
răvăşit, se apropie de teracotă şi se lăsă moale în fotoliul
încăpător şi moale. Căldura îl moleşi şi un somn, ca la
mama acasă, îl cuprinse. Se trezi speriat la zgomotul
uşii trântite. Era Maestrul însoţit de Ion, cumnatul,
tenorul care răscolea sufletele amatorilor de muzică de
operă.
- Faceţi cunoştinţă: Ion tenorul şi Nicolae sculptorul.
O să vă întâlniţi la operă. Nicolae s-a angajat cu un strop
de normă la voi. Trebuie să-l facă pe Petru călare,
sprijinit pe coada calului, calul, nu Petru, într-o scenă
inundată. Au idei băieţii de acolo! Sunt convins că vor
face treabă bună! Ce faci Nicolae la ora asta?!
- Cuget! Cuget la prostia umană care, de un timp, s-
a cam sălăşluit în mine. Nici o grijă, mă descurc eu! Ion,
sau cum vrei să-ţi spun?, am auzit lucruri grozave
despre apariţiile tale pe scenă. Aş vrea să te văd, să te
ascult. Se vorbeşte la superlativ despre vocea ta, de un
nou Gigli, de rasă pur românească.
- Ei, nici chiar aşa! Dacă vrei, mâine seara cânt în
Tosca. Pentru mine e un debut. Sper să meargă!
- Nicolae, mergem împreună, o să tune şi vocea lui
David, în Scarpia. Avem locuri în loja centrală. Vine şi
nevastă-mea aşa că veţi putea discuta cât încăpe despre
pictură. Ioane, să ştii că Nicolae e mai mult pictor decât
sculptor, dar el nu crede în intuiţia mea şi-i dă înainte cu
229

sculptura şi, şi face bine, pentru că, pe undeva, are


dreptate. S-a născut artist, ca să-i parafrazez pe ăştia,
multilateral dezvoltat, cu o personalitate titanică care,
dacă va fi lăsat în pace, va dărâma multe ”statui în
viaţă”. Poate şi pe a mea!?
Era plăcută atmosfera care se aşternea, ca de la sine,
în atelierul Maestrului, de câte ori se întâmpla să vină
însoţit de câte un nume, sau, cel puţin, un nume în
devenire. Ion era un exemplu viu iar atmosfera era reală.
Spectacolul de a doua zi a fost un succes. Prezenţa lui
David obliga la competiţie. Pur şi simplu s-au întrecut,
la vedere, cum se spune, trăgându-se unul pe altul,
eclipsându-se, arătând parcă cu degetul unul spre
celălalt, stârnind aplauze furtunoase, ovaţii, disputând-o
parcă pe Silvia, atât de iubită pentru creaţia din Tosca.
In cea de a doua pauză, Nick, neobişnuit cu astfel de
spectacole, a ieşit în foaier pentru a savura în linişte o
ţigară. Orice, numai linişte nu se putea găsi. Forfota,
discuţiile aprinse, fumul, ce mai!, o atmosferă poluată,
din toate punctele de vedere, l-au făcut să se retragă
înspre o scară în spirală, să se aşeze pe o treaptă, să
aprindă o ţigară şi să inspire cu poftă fumul, să-l reţină
până la refuz, şi să-l elibereze cu zgârcenie.
- Ce faci aici de unul singuhr, Nick?!
- Nu se poate!…am crezut că am găsit un loc
liniştit…Cum m-ai găsit în fumul ăsta?!
- Ce phrimihre! Te-ai plictisit la spectacol?! Hai să
mehrgem la plimbahre…
- Cum să plec, aşa, tam-nisam?! Am venit cu
Maestrul, am venit invitat de Ion, am rămas surprins de
calitatea spectacolului, dar mai are omul nevoie şi de
230

puţină pauză. Întotdeauna-i aşa vacarm în pauză?


Vorbesc toţi, nu se ascultă, răspund la întrebări nepuse,
ce mai!, balamuc curat!…
- Hai, nu fii hrău! Eşti cu capsa pusă, nuuu?…
- De unde ai apărut?! Am găsit şi eu un colţ unde să
fumez o ţigară şi hop şi liniştea risipită…
- Pot să plec dacă vhrei, dahr pot să stau şi liniştită,
dacă de linişte ai nevoie. Ce zici?
- Nu mă lua în seamă şi aşează-te şi tu pe o treaptă.
Putem sta de vorbă şi pe tăcute, nu crezi? Vrei o ţigară?
- Nu fumez, sau, încă nu m-am apucat de acest
viciu. Mai am timp şi penthru asta…
- Dar de ce vicii te-ai apucat, pot să ştiu?
- Nu te gândi la phrostii…de fapt nu sunt vicii…îmi
place să fuhr câte o guhră de vişinată din cămahră, atât
cât să nu se vadă, să citesc noaptea sub plapumă, la
lanterhnă, să nu mă bată la cap sohr-mea că nu poate
dohrmi. De fapt, ea face spohrt de pehrfohrmanţă şi vine
mehreu obosită…
- Astea nu-s vicii! Poate doar vişinata, care nu-i o
glumă! Mai bine las-o dracului! Ce cărţi spuneai că
citeşti?
- Tot felul, tot ce găsesc, mai ales hromane de
dhragoste…Îmi aphrind imaginaţia şi mă fac să visez…
Aş vhrea să câştig bani, mulţi…E ghreu să fii fată
săhracă, făhră pehrspective. Am învăţat să dansez dahr
nu chred că am şanse să devin o stea. E un dhrum
foahrte ghreu şi threbuie să te naşti cu ceva apahrte şi,
să fii ”maleabilă” în mâinile celohr cahre-ţi hotăhrăsc
soahrta…
231

- Hai să ne întoarcem în sală, în loja Maestrului mai


e loc.
- Să nu se supehre…nu-l cunosc pehrsonal…
- Destul că mă cunoşti pe mine, că lucrezi la operă,
ce treabă are el cu cine vin eu?! Pe Ion îl cunoşti?
- Daaa! Toate fetele sunt îndhrăgostite de el. E
cumnat cu Maesthrul tău…
- Da, ştiu…hai să mergem!
- Dahr după spectacol mehrgem împhreună acasă?
- Nu ştiu, mai vedem noi…
Maestrul a rămas puţin surprins văzându-l pe
Nicolae însoţit şi, puţin iritat de zgomotul inerent făcut
prin apariţia întârziată în lojă. Îi atenţionă, cu degetul la
buze, să facă linişte şi se cufundă în audiţie. In ultimul
act, Ion se întrecu pe sine, profitând, parcă, de absenţa
concurentului, al lui David, care, încerca să asculte aria
scrisorii de sub duş, ţinând larg deschisă uşa de la
cabina de baie. Nu avea de gând să apară la aplauzele
finale: culesese destule în primele acte, iar acum, lăsa cu
generozitate, nu întotdeauna mascată, tot succesul pe
umerii lui Ion. Era un obicei pe care-l ”experimentase”
în Cavaleria Rusticană şi-i plăcea să mustăcească citind
cronicile care nu conteneau să-l ridice în slăvi pentru
sufletul său larg.
Un mic incident, trecut cu vederea de publicul
extaziat, a avut, totuşi, loc: o tânără speranţă a baletului
operei, trecând întâmplător prin faţa cabinei de duş,
văzând colosul care se răsfăţa sub mângâierile stropilor
de apă, gol puşcă, scoase un puternic şi ascuţit ”vaiii!”
şi rămase blocată.
232

- Nu te speria, dragă, şi mama m-a văzut aşa şi nu s-


a speriat. Zicea că sunt cel mai frumos exemplar din
familie…
Vaiul răzbise din culise dar fusese acoperit de
aplauzele care conteneau doar ici-colo când spectatorii
îşi luau libertatea de a-şi şterge pe furiş lacrimile. A fost
un spectacol deosebit.
- Nicolae, ce zici?, câtă nedreptate există pe acest
pământ! Oare noi, artiştii plastici, nu am merita câteva
ropote de aplauze, pe o scenă deschisă, venind din
partea unui public numeros, pregătit să înţeleagă şi să
răsplătească pe loc?! Ceea ce facem noi, nu poate stârni
decât critică, pozitivă sau negativă, aşternută în ziare, cu
sau fără ţintă?! Admir fără rezerve acest instrument
muzical magnific care este vocea umană, admir
participarea cu toată fiinţa la interpretarea unui rol, acest
domeniu al teatrului cântat, pot face diferenţa dintre un
actor mare şi un cabotin, ştiu când am de a face cu o
voce mare, dar, totuşi, sufăr când văd cât de puţină
audienţă are creaţia artistică plastică, aceea în care
”maestrul”, cum ne place s-o spunem, nu interpretează,
nu copiază, ci creează ceva nou, alăturându-se
Creatorului în opera de construcţie neîntreruptă a
Universului. De ce oare marea creaţie a artiştilor de
geniu nu este accesibilă marelui public, nu pentru a se
închina în faţa ei, dar, măcar pentru a aplauda…
- Maestre, bine că printre noi nu-i nici un actor, sau
cântăreţ, care să vă audă. Cred că vi s-ar retrage cu
trâmbiţe dreptul de a ocupa această lojă şi mai ales
dreptul de a aplauda din obligaţie.
- Ei, nici chiar aşa!
233

- Oricum, e un subiect care merită reluat, dar nu aici,


nici măcar într-un muzeu de artă, ci într-un atelier de
creaţie, cu câţiva creatori în carne şi oase, sau, poate
mai bine, într-o aulă universitară.
- Tu mă iei peste picior, tinere?!
- Nuuu, nici n-aş îndrăzni…Cine sunt eu la ora
actuală?!…un fel de nimeni! Acum vă las că trebuie s-o
conduc pe fătuca asta acasă…O cheamă Ralu şi face
balet, aici, sub nasul nostru.
Era a doua ieşire pe străzile îngheţate ale oraşului
dominat de liniştea nocturnă a iernii, o plimbare, ca şi
prima de altfel, sortită unui ”eşec”. Cuibărită sub braţul
protector al fostului ”copil minune”, arunca priviri
întrebătoare înspre tăcerea care-l domina. Nu avea de
unde şti că această tăcere ascundea, de fapt, o furtună ce
bântuia sufletul tânărului artist. Cu cât braţu-i vânjos
apăsa mai mult umerii acestei noi apariţii în viaţa lui, cu
atât mai nestăpânite erau gândurile-i hoinare. Era
copleşitoarea nostalgie după vremurile apuse, când,
copil răsfăţat de soartă şi de un grup de ”clarvăzători”,
spunea cu convingere, uneori în gura mare, ”sunt
mare!”. Şi Elly, cea îndrăgostită pentru vecie de eroul
adolescenţei în devenire, cu manifestările ei, uneori mai
puţin controlate dar acoperite de o încredere aproape
infantilă, integrată fără rezerve în cercul admiratorilor
săi!? Aici nu mai era nimic ca pe ”vremuri”,
recunoaşterea venea, când venea, cu paşi de melc,
rănind orgoliul, amânând, pe cine ştie când, consacrarea
mult aşteptată.
- Niki, mai spune şi tu ceva, ohrice, numai spune
ceva. Te plictiseşti?! sau, ţi-e fhrig?…dacă vhrei
234

mehrgem acasă. Poţi să vii la mine să te încălzeşti


puţin…nu-i nimeni acasă…ai mei sunt plecaţi la ţahră,
iahr sohr-mea-i plecată cu lotul, ahre meci…
- Ce-ai spus?… n-am fost prea atent, ştii…, mă
bântuie nişte gânduri. Aştept, cam de mult, ceva veşti de
la taică-meu. S-ar putea să nu le primesc niciodată. Ce
vremuri absurde!
- Ce zici?, mehrgem acasă?…
În loc de răspuns, Nick o strânse la piept, făcu câţiva
paşi pentru a ieşi din raza de acţiune a felinarului şi
începu să-i mângâie cu sărutări obrazul îngheţat. Ralu îl
înlănţui cu braţele şi, căutând cu buzele-i stârnite gura,
se opri într-un sărut fără de fine. Nick răspunse cuprins
de ceva nedefinit, încă, o îndepărtă pentru o clipă, privi
surprins strălucirea ochilor în semiîntunericul ce-i
proteja şi, scuturat de un fior, îi căută cu nesaţ gura.
Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut opri şi totuşi, un fior,
mai nemilos de data aceasta, urmat de un cutremur, îi
făcu să se desprindă. Tremurau amândoi ca de friguri
nereuşind să pronunţe măcar un cuvânt. Îi apucă un râs,
şi el zgâlţâit, cam isteric la prima vedere, un râs
binefăcător însă.
-Ştii că dacă nu mă duc la pomul acela, fac pe mine?
Fă şi tu, uite în umbra aia de lângă clădire, hai, nu te sfii
că te îmbolnăveşti. După aia te duc acasă, hai!

22
Şi eu, care mă credeam imun, era s-o încurc aseară.
Dacă mă luam după naivitatea ei şi mă adăposteam pe
la ei, cine ştie ce dandana mai ieşea! Până acum am
fost protejat, dacă se poate spune aşa, de imaginea de
235

înger coborât pe pământ a Ellei şi de obsesiva mea


convingere că trebuie să stau deoparte de problemele
lumeşti, de dragul măreţei mele ”misiuni”, arta. Am
făcut din această obsesie, sau, chemare, chiar dacă
sună prea-prea, un modus vivendi, plin de restricţii,
deseori în contradicţie flagrantă cu statutul meu de
vârstă. Nu ştiu, ceva, parcă, se clatină în mine, se
prăbuşeşte. La început ţigara, apoi o atitudine
conciliantă faţă de colegii de cămin, remuşcări ivite din
cauza rănilor pe care le provoc unei fiinţe nobile cum
este, şi probabil cum va şi rămâne Ella, mai nou
această stare psihică provocată de atracţia de
nestăpânit faţă de Ralu cu al ei R haşurat şi un grai
molcom…Nu, nuuu!…, chiar nu mai pricep nimic şi mă
tem că, dacă nu mă trezesc, tot visul meu ţesut din anii
fragezi ai adolescenţei se va nărui ca un castel de nisip.
Ar trebui să mai fac un drum până la NEA FANE, să
vorbesc cu Ţâru şi să mai îndulcesc puţin inevitabila
despărţire de Ella. Ea se simte legată de mine şi nu-şi
dă seama că alături de mine ar fi nefericită, s-ar rata.
Câte gânduri şi astea doar din cauza unei prostii care
mă bântuie, o atracţie, una singură, din cine ştie câte
vor mai apărea. A fost plăcut ce-am simţit, dar, se pare
că a fost destul. Vorba copilului minune de mai ieri:
fără angajamente!…
Acest noian de gânduri, de consideraţii, l-au însoţit
tot drumul, peste Dealul Calvariei, pe un ger, parcă, tot
mai ascuţit, până la atelierul de pietre funerare unde,
căldura godinului şi privirile calde ale celor trei, în
frunte cu Şefu, au tras cu buretele peste starea de
pacoste ce-l bântuia. Un dărab de pâine, ceva clisă cu
236

piparcă şi câteva vorbe de duh, de o naivitate devenită


proverbială în lumea ardelenilor cosmopoliţi, i-au redat
cheful de lucru, speranţa în ce va ieşi din cubul de
cristal imaculat. Ce era grozav la aceşti colocatari care l-
au adoptat ca pe un prunc părăsit, era bunul lor simţ
înnăscut, era bucuria de a-l vedea pe prunc lucrând,
făcând ca piatra să prindă viaţă, picătură cu picătură,
păstrând distanţa pe care o simţeau că-i desparte dar şi
apropie. Când maiul începea să sune ca o toacă de
mânăstire îndrumând dalta în actul creaţiei, liniştea se
aşternea ca impusă de o forţă supranaturală. Lăsau
lucrul la o parte, aruncau priviri întrebătoare la care se
răspundea doar prin mişcările umerilor şi aşteptau cu
răbdare ivirea chipului anunţat, al Maestrului. Această
atmosferă de lucru, asistată de o linişte liber consfinţită,
avea să-i lipsească mai târziu, când, în atelierul propriu,
va fi asaltat abuziv de admiratori, artişti, critici, toţi
manifestând o ”prietenie” apăsătoare, sau, de
admiratoare, care mai de care mai ademenitoare, dar nu
rareori vulgare, definite cu nonşalanţă ”fufele mele”.
Mai apăruse un element emoţional pentru Nick.
Acum lucra în picioare la portret. Un şanţ adânc, larg,
ca să permită o mişcare nestânjenită, înconjura cubul de
cristal. Ideea i-a aparţinut unuia dintre cei doi moţi şi a
fost pusă în practică într-un timp record. O scăriţă bine
gândită permitea cioplitorului sa coboare sau să urce
fără probleme. Nick, de parcă n-ar fi remarcat nimic, a
coborât dezinvolt, s-a învârtit în jurul pietrei, a
mângâiat-o cu privirea şi, fără să scoată nici un cuvânt -
lacrimile nici nu i-ar fi permis - a intrat cu dalta în
carnea marelui cristal urmând calea, deja cunoscută de
237

când cu experienţa „NEA FANE”, urmărind figura, de


data aceasta a Maestrului, în masa transparentă a
marelui cristal, sumă a infinităţii cristalelor din structura
minerală a marmorei, cristalul magic, accesibil doar
celor hărăziţi de gena ascunsă în sufletul unui artist
adevărat.
Acum nu mai am îndoieli! Prima mea experienţă n-
a fost rodul unei imaginaţii izvorâte din sufletul unui
copil, cum s-a cam interpretat de către cei care mi-au
ascultat ”poveştile”, poveştile unui exaltat. Oi fi fost eu
un exaltat, dar am cioplit fără teamă, cu toată lipsa
mea de experienţă, ghidându-mă după chipul care mă
urmărea şi îndruma, ascuns pentru cei din jur dar
mereu prezent pentru mine. Atunci am înţeles că am
genă de artist plastic, că voi fi cu adevărat ”mare” într-
o zi. Acum totul se adevereşte, Maestre, spre, poate,
surprinderea ta, îndoielile tale cu privire la sculptorul
din mine. Şi nu voi fi doar un mare portretist, dar, sunt
sigur, voi fi sclavul monumentalului. Hai, Maestre, nu
mai mustăci! Vreau chipul tău senin pe care l-am
surprins în timp ce modelai trăncănind despre elixirul
ascuns în palinca de Bihor. Totul în tine vorbea despre
monumentalul în artă, despre perspectivă. Sunt curios
dacă te vei recunoaşte…
Cine nu a gustat din plăcerea de a modela lutul, în
joacă bineînţeles, sau de a degroşa o piatră cu dalta şi
ciocanul, nu poate înţelege multe din gândurile unui
”aiurit”, cum era privit de unii, acest sculptor în
devenire, sau ”obsedat”, după alţii. Gândurile astea,
care-i răpeau deseori orele de odihnă, lipsite de libertate,
încingeau până la durere închisoarea în care erau ţinute,
238

cuşca intracraniană, cum îi plăcea să spună, şi, doar


arareori ţâşneau în afară, luând forma unor cuvinte
necontrolabile, nu tocmai bune pentru urechile
”onorabile” ale celor din preajmă. Nick citea mult şi
înarmat cu o memorie de computer reţinea şi stivuia
totul într-o ordine de arhivar. Era o plăcere să-l provoci
dar şi un pericol: uşor puteai cădea în ridicol.
Devora albumele de artă universală, citea istorie,
geografie, ştiinţele naturii, iubea expoziţiile de artă pe
care le frecventa mascat, da, da! mascat: nebărbierit, cu
şapcă trasă pe ochi, îmbrăcat cât mai sărăcăcios, mai
neglijent. Se strecura în săli la ore când şi artistul şi
amatorii de artă se înghesuiau pentru a da, fiecare în
felul său, un spectacol. De ce o făcea era greu de
explicat. La acel timp nu era o figură cunoscută. Intrigat
l-am descusut.
-Măi, astăzi sunt un necunoscut, ”ilustru” cum se
spune, dar o fac pentru a nu fi tulburat în procesul
observării: expoziţia în sine, dar şi publicul, incluzând
aici şi presa. Vreau să văd, să mestec şi să ascult.
Oamenilor le face plăcere să-şi dea cu părerea şi nu
rareori poţi auzi lucruri nebănuite, mai ales de la tineri
şi foarte tineri. Mulţi vin din snobism. Pe ăştia îi
recunoşti dintr-o privire. Tinerii vin de plăcere, mânaţi
poate de o chemare ascunsă şi fac comentarii scurte, dar
la obiect. Când spun tineri, înţeleg, de regulă, elevi,
studenţi. Şi mai este un motiv ascuns în masca pe care o
împrumut: un gând la viitorul care mă aşteaptă. Mă
pregătesc, învăţ să mă comport, să admir dar şi să citesc
admiraţia sinceră din ochii celor ”chemaţi”, să ascult pe
ascuns, dar să nu reacţionez, să respect părerea celor
239

care populează sălile de expoziţie, a ”consumatorilor de


artă”, cum ar spune Ţâru. Ştii bine că mă simt artist
plastic, un viitor ”mare” sculptor, am conştiinţa propriei
valori pe care o voi apăra cu orice preţ…
Da, era plin de această conştiinţă a propriei valori, o
va striga în gura mare în viitor, şi nu numai faţă de
”oamenii de atelier”, ci şi faţă de ”prietenii” să-i din
umbră, ţiganii care-i confecţionau dălţile, pe care-i va
plăti cu ultimii bani de buzunar, savurând privirile lor
mândre la vederea lucrărilor, la care participau indirect,
blagoslovindu-l cu invariabilul Dom’ şcluptor. Ceea ce
avea să se manifeste peste ani, se clădea zi de zi, în
anturajul de la facultate, în atelierul Maestrului sau al
Şefu-lui, în acel atelier-şopron dintr-un cimitir modest.
Ceva din toate acestea le adusese cu el din zbuciumata-i
adolescenţă, dar aici, totul lua noi proporţii, evolua de o
manieră ocultă, de nepătruns pentru cei din jur. Era şi
iubit, şi admirat, şi invidiat, şi respins. Era orgolios şi nu
accepta cu una cu două respingerea. Până şi cufundat
până la refuz în artă, păstra gustul amar al ”respingerii”
din copilărie. Ce-o fi cu taică-meu?! Chiar nici o
veste?! Günty s-a dat la fund, sau taică-meu nu se
complică?!…Nici tipul cu întrebările şi angajamentul
n-a mai dat nici un semn de viaţă. S-o fi lămurit? Ce,
dracu, m-ar putea întreba?! Cu relaţiile care le am, n-
am habar de nimic. Umblă şi ei să ţină lumea sub
control. Mă deranjează, totuşi, să-l ştiu cu ochii pe
mine. Oare se ocupă şi de alţii? Aşa ceva nu se
întreabă, aşa că n-am cum să ştiu…
Şi-a petrecut ziua trăgând tare, fără pauze, fără
ţigări, fără chef de vorbă. Abia când şi-a dat seama că a
240

rămas singur în atelier, a simţit o jenă care l-a readus la


realitate. Măi, dar eu chiar că sunt un porc. Oamenii
ăştia n-au îndrăznit nici să mişte în timp ce lucram şi
au plecat pe şest ca să nu cumva să mă deranjeze. De
unde atâta bun simţ la nişte oameni simpli?! Păi de la
ăştia ai ce învăţa, Nicolae, nu de la cei cu locuri
rezervate în lojile sălilor de spectacol sau de la critici.
Nici acasă nu m-am bucurat de atât respect. La locul
lor de muncă, să primeşti pe un fişte-cine, să-i dai loc
de muncă, să i-l şi aranjezi, să-l aşezi la masa ta cu
clisă şi pită de casă, să nu-l tulburi în munca lui de
creaţie şi să pleci tiptil, fără zgomot, fără vorbă…Pot
să mă consider un om norocos! Nu-i dat oricui să guste
din omenie…Încep să cred că această lucrare n-o fac
pentru Maestrul meu, ci pentru ei. Sunt convins că vor
înţelege gestul meu, darul meu de omenie făcut omeniei,
că vor păstra ”în colectiv”, dar şi fiecare în parte,
amintirea rolului pe care l-au avut în această fază a
creaţiei mele. Lucrarea trebuie să iasă bună, pe măsura
sufletului lor nobil, atât de simplu şi de deschis.
Nicolae, hai acasă, dacă se poate numi aşa infernul de
la cămin. Drumu-i lung, frigu-i mare, taman bun pentru
a-mi abate gândul de la Ralu…
Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe
Golgota. Ceva nou se întâmpla în capul lui. Gândurile
care-l ardeau provocând o durere, uneori insuportabilă,
se cuminţiseră, parcă, umplând cu o linişte, aproape
nefirească, cuşca din care scăpau atât de greu. Mergea
pe drumul, de loc plăcut din cauza iernii aspre, gâfâind
din greu, ţinând batista în dreptul nasului, fără să
priceapă ce se întâmpla cu el.
241

Fisa-i căzu atunci când se surprinse vorbind în gura


mare. Le-am dat, în sfârşit, drumul gândurilor din
cuşcă, capul mi s-a uşurat, am început să râd, să râd de
unul singur. Bine că nu-i nimeni pe drum. Nu mi-am dat
seama că vorbesc decât atunci când am auzit, spus cam
tare, Ralu. Că mi s-a uşurat puţin apăsarea din cap nu-i
rău, dar că a început să mă obsedeze numele acesta,
nu-i a bună. Sau, poate că tocmai ăsta-i un semn de
normalitate. La vârsta mea, ce e rău să fii atras de o
muiere, chiar dacă nu-i decât o fetiţă. Nu ştiu, simt că
nu-i bine să mă implic, dar cine spune că trebuie să mă
implic. Începem să ne simţim bine împreună şi de
puţină distracţie n-a murit încă nimeni…

23
La cămin, în holul rece, neprimitor, Sever se
întreţinea cu o fătucă, încotoşmănită, bătând un fel de
step în faţa caloriferului care, în loc de căldură, aducea,
prin ţevile metalice, tot frigul de afară.
- Servus, vagabondule, pe unde, dracu, umbli pe
frigul ăsta?! Uite, de vreo trei ceasuri tot încerc s-o invit
pe fata asta drăguţă, dar ascunsă după fularul ăsta bogat,
să intre la noi în cameră, să te aştepte în condiţii, cât de
cât, omeneşti. Nu şi nu! Vă las să faceţi cunoştinţă şi,
cine ştie, poate, ai să ai mai mult succes. Voi sculptorii
nu mângâiaţi numai cu ochii, la voi mâinile înlocuiesc
văzul, sau, cel puţin îl completează…
- Du-te, măi, cu mângâierile voastre din ochi. Voi
folosiţi mâinile şi la dezbrăcat modelul, numai că
operaţia asta o faceţi cam lent. Hai, valea, până nu fuge
noul nostru model!
242

- Ce model Nicki?! Voi asta faceţi la ”arta plastică”,


ca şi croitorii?! Günty te-a prezentat mai altfel. De fapt,
dacă te iei după Günty, orice face sau spune el e frumos,
cum de fapt te-a şi prezentat. După cât de roşu aprins
eşti la faţă, n-aş prea fi de aceeaşi părere. Mă cheamă
Hildy, cu y în coadă, cică-i mai puţin nemţesc!? Ca şi
cum poţi să ascunzi aşa ceva. Eu de aia nu sunt la
facultate, dar nu-mi mai pasă. Sper să scap în curând din
infernul acesta în care am ajuns. Decât Bărăganul sau
Kazahstanul, mai bine în Germania, chiar dacă nici ei
nu ne iubesc. Poate că nu-i bine că trăncănim aici, în
hol, hai mai bine pe stradă, până la gară. Eu am tren la
miezul nopţii, la Arad.
- Nu vrei să iei puţin fularul ăsta la o parte să văd şi
eu despre ce fel de frumuseţe vorbea Sever? Chiar aşa,
nici nu te cunosc!
- Ba, m-ai cunoscut, când eram mică. Tu şi cu Günty
m-aţi prostit să mergem la furat mere şi când a venit
baba cu bâta, aţi fugit şi m-aţi lăsat singură. Mai ştii?
Uite-mă şi fără fular, ce zici?
- Vai! Nu pot să cred…Să nu mai pui niciodată
vreun fular pe chipul ăsta de înger! Tu nu eşti drăguţă,
tu eşti frumoasă! Când erai mică nu arătai nicicum! Pe
atunci îţi spuneam Hilda, mai pe româneşte. Ce nume
frumos, Hildegard! Nu-l mai poci cu y în coadă. Tu eşti
şi vei rămâne o şvăboaică, faină, dar şvăboaică! Ar
trebui să-ţi fac portretul, fără să te dezbrac…
- Voi, băieţii, sunteţi cam porci, numai că tu eşti un
porc frumos. Ţi-a mai trecut roşeaţa, care n-avea nimic
cu timiditatea ci cu gerul. Hai, nu putem vorbi aici în
linişte! Sunt instrucţiunile lui Günty.
243

- Eşti, cumva, prietena lui?!


- Nuuu! E prieten bun, dar un porc de clasă, probabil
York, că doar e neamţ-neamţ. Nu, suntem prieteni. De-
ai şti câte prostii, ca să nu spun porcării, îmi tot toarnă.
Nu mă pot supăra pe el. Are un suflet de aur…
- Deci, pot avea drum liber?!…
- Acum, chiar vrei s-o faci pe porcul cu mine?! Să
ştii că nu merge! Am şi eu un ”prieten”, unul singur, dar
face cât toţi porcii din lume!
- No, nu mă lua în serios, dar eşti atât de frumoasă
încât, te-aş lua de model pentru Maria, o Madonă, cum
poate că n-a fost concepută încă de nimeni. Am să te
păstrez în memorie, cum fac cu multe alte lucruri care
mă copleşesc până la durere de cap. Hai! Şi pune-ţi
fularul că-i de rău…
- Să ştii că m-am mai obişnuit cu frigul şi, când mă
mişc, nu am nevoie de fular.
- Muierea-i tot muiere! Cum a auzit că-i frumoasă, e
gata să se expună cât se poate…Ia, spune-mi, cu ce te-a
trimis Günty?
- Cu ceva care o să te bucure, sper! Ai o scrisoare,
fără adresă, fără semnătură. Altfel nici nu se putea! E de
la tatăl tău…uite-o!
- Ooo!…Mein Got!…e în germană,… şi ce
caligrafie! Acum înţeleg că şi el a contribuit cu ceva la
gena care m-a adus la arte…Nu pot să cred, e de la el,
de la taică-meu…Hai, sub felinarul acela, să încerc să
descifrez…Nu cred că am să pot, în aşa hal de emoţie,
nu mă pot concentra. Hilda, hai, citeşte tu, dar rar.
Trebuie să înţeleg tot şi să savurez fiecare cuvânt,
fiecare nuanţă.
244

- Nick, linişteşte-te! Tu, şi numai tu, trebuie s-o


citeşti…A scris-o în faţa lui Günty şi a plâns tot timpul.
Prima pagină a şi rupt-o. Devenise indescifrabilă din
cauza lacrimilor. Spunea Günty că pagina arăta ca o
pictură abstractă, ca imaginea unor lacrimi albastre. A
vrut s-o recupereze, dar nu l-a lăsat. Era prea marcat de
ceea ce i se întâmpla. I-a spus că pe front a văzut
imagini cutremurătoare dar nu a putut plânge niciodată.
Hai, Nick, citeşte! Ai reuşit să-mi transmiţi întreaga ta
stare de emoţie.
Cu lacrimi abia stăpânite, ştergându-şi ochii cu
dosul palmei, trăgând zgomotos nasul şi scuipând în
dreapta şi în stânga, Nick a purces la descifrarea celui
mai preţios ”document” din câte întâlnise. Era redactat
într-o germană ”clasică”, în limba lui Goethe, cum îi
plăcea tatălui său s-o spună, într-o caligrafie demnă de
un artist, care trăda apartenenţa la vechea şcoală, unde,
însuşirea scrierii gotice, era nu numai obligatorie, dar şi
o cale de cultivare a ”scrisului frumos”. Era o
confesiune, un regret, o mea culpa, o disperare făţiş
declarată, o mare dragoste pentru familia lăsată cu ani în
urmă, un dor specific românesc. Fiul meu, Ce frumos
sunau aceste cuvinte atât de mult râvnite! nu pot să-mi
iert plecarea din ’43, chiar dacă am făcut-o pentru a vă
elibera de prezenţa mea, de relele care mă bântuiau şi
pe care le revărsam incontrolabil asupra familiei, a
celei mai nobile fiinţe din câte mi-a fost dat să
întâlnesc, mama voastră, asupra celor doi îngeri care,
în peregrinările mele m-au păzit, privindu-mă dintr-o
fotografie pe care am păstrat-o la piept. Eram eu şi voi
doi.
245

- Ştiu care poză, o am şi eu. Am recuperat-o de la


sor-mea şi o păstrez ca pe o icoană. Eram bucuros că în
poză eram doar cu tata, fără mama, pe care o acuzam că
a fost neiertătoare, că nu a înţeles tragedia acestui om
superdotat, care s-a cufundat în băutură şi în final a
plecat alături de cei pe care nu-i iubea, ci din contra, îi
dispreţuia, şi, vorba lui, care a plecat pentru a ne scuti
pe noi de prezenţa lui apăsătoare, nedorită.
Da, fiule, am plecat alături de cei care propagau în
lume ideile absurde ale ”rasei pure” în dispreţul
întregii omeniri, am mers alături în campaniile militare
absurde neputând nici azi să înţeleg ce se întâmpla cu
mine, am făcut frontul din răsărit şi apoi cel din apus,
fără a clipi, fără a judeca absurdul care se perinda prin
faţa ochilor mei, am ajuns prizonier de război în
Franţa, m-am stabilit în Germania căzând pradă
disperării, a omului care pierduse totul, pierduse
dreptul de a se întoarce la familia sa, la voi. Cel mai
absurd mi s-a părut că am scăpat cu viaţă, cu toate că
nu mai dădeam doi bani pe ea. Cineva m-a întrebat
dacă am luptat, dacă am tras în duşman. I-am răspuns
că am tras, dar numai în aer, şi că am scăpat cu viaţă,
probabil, tocmai pentru acest lucru, din înţelegerea pe
care mi-a acordat-o Dumnezeu.
- Hilda, acesta este cu adevărat tatăl meu, el nu se
scuză pentru ceea ce a făcut, el regretă şi, într-un fel, îşi
cere iertare. Trebuie să-i scriu, să-i explic faptul că noi
suntem cei care trebuie să-i cerem iertare, pentru că nu
l-am înţeles, pentru că l-am lăsat să plece…
Germania a fost o mare decepţie. O ţară a
landurilor, cu graiuri atât de diferite că trebuie să depui
246

un efort deosebit ca să poţi comunica, pe bune, cum


spun românii. Dialectele din România nu sunt nimic pe
lângă ceea ce poţi întâlni aici. Şi vai de cei care au
venit, sau continuă să vină, din afara a ceea ce ei
numesc Bundesrepublik. Cel puţin, pe şvabii sau saşii
veniţi din România, îi consideră ”zigeuneri”, uitând că
ar trebui să se mândrească cu aceşti ambasadori ai
tradiţiilor germane, care le-au cultivat şi le-au păstrat
cu sfinţenie în Banat, Transilvania, Maramureş sau
Basarabia. Unde în Germania mai poţi întâlni aşa
ceva? Aproape nicăieri. Nici de nemţii din Rusia nu vor
să audă, ca şi cum ei ar fi de vină că au fost lăsaţi de
izbelişte. Cei pe care i-au eliberat în campania din
răsărit, au fost înrolaţi pe loc şi trimişi în primele linii
să lupte, neinstruiţi, pentru ”Neue Heimat”, für
Deutschland ”über alles”. Când apare câte unul din
aceştia pe aici, se uită la el ca la un ciumat.
- Sărmanul meu tată, când îmi scrii aşa ceva, trăiesc
sentimentul că o faci şi pentru a-mi tăia orice avânt care
m-ar trimite înspre tine, înspre ”exilul” tău. Dacă o faci
cu bună ştiinţă, să ştii că nu e nevoie. Eu aici mă simt
bine şi aici mă voi împlini. S-ar putea chiar să te temi de
o revedere cu un trecut pe care nu-l poţi uita. Vreau
revederea, dar o vreau aici, acolo unde am fost o
familie, cu bune şi rele, prezentă neîncetat în amintirile
mele…
- Nick, nu te grăbi cu concluziile, citeşte şi bucură-te
de revenirea tatălui tău în viaţa ta. Mi-a spus Günty că a
rămas mut când a văzut cele câteva poze cu lucrările
tale şi a exclamat: Şi noi care îl pedepseam când desena
pe pereţii imaculaţi ai casei!
247

Nick şi-a suflat zgomotos nasul.


Lucrurile s-au mai schimbat puţin când am dat
diferenţele pentru atestare pe post de profesor la
gimnaziu. S-au minunat de germana mea şi de
cunoştinţele de cultură generală. Ce era să le spun?!,
că ei erau cei care ar fi trebuit sa dea ”diferenţele de
atestare” ? Oricum, lucrurile, cel puţin din acest punct
de vedere s-au aranjat mulţumitor.
- Auzi, Hilde?, era un tip sclipitor: citit, înnebunit
după Goethe, talentat, copleşit de muzica clasică, cânta
la vioară şi la orgă, îi diviniza pe Bach şi Vivaldi.
Îngrozitor cum l-a pierdut băutura şi cercul jucătorilor
de cărţi. Dacă mi-a lăsat ceva la plecare, aş spune că
aceasta a fost groaza de băutură! Da, am cultivat-o cu
toată convingerea, în pofida tentaţiilor din jurul meu şi
sper să pot împlini jurământul ce mi l-am făcut, acela de
a nu pune în gură nici o picătură de alcool. Ştii, eu nu
beau nici măcar bere, la un pahar cu colegii. Se uită toţi
ca la o minune, sau poate că mă cred prea zgârcit. De
fapt trebuie să fiu şi zgârcit - orice bănuţ îl ţin pentru
scule sau materiale.
- Tu chiar că eşti o comoară! Aproape că îmi pare
rău că ţi-am spus că am un prieten. Şi chiar că eşti
frumos, ca şi soră-ta, de altfel.
- Ba, bine că nu! Nici aici nu scap de aprecierile
astea care mi-au umbrit copilăria. Ea era cea mai
cuminte, cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă…Hai, să
mai citim!
Pentru vremurile pe care le trăim, nu pot spune c-o
duc rău. Atmosfera de reconstrucţie te copleşeşte. Sunt
prea multe răni de vindecat, dintre care cea mai
248

dureroasă este acuzaţia adusă poporului german de


către opinia publică internaţională. E umilitor, dar nu
şi de neînţeles. Lumea are dreptul să ne judece, dar
numai Dumnezeu are dreptul să ne ierte. Iertarea nu va
veni prin despăgubiri de război, ci prin rugăciune. Dar
nu asta este cel mai important în relaţiile noastre.
Veştile primite de la tine, fiul meu, m-au readus, parcă,
la viaţă, dar m-au făcut să mă simt şi mai vinovat. Ştiu
că mama voastră nu mă poate ierta. I-am cerut divorţul
dar a refuzat. Mi-a transmis că situaţia nu mai poate fi
îndreptată. Am încercat să mă resemnez, să iau viaţa de
la început. O nouă greşeală! Dintr-o relaţie care am
considerat-o normală, s-a născut un copil, fratele
vostru mai mic, care, fără nici o vină, va duce mai
departe păcatele mele. L-am recunoscut, bineînţeles,
dar, cum este şi normal, orice copil îşi doreşte o familie
adevărată, ceea ce nu este posibil. Aş vrea să nu mă
judeci, dacă aşa ceva este posibil, dar, de data aceasta,
în circumstanţele actuale, nu mai cer iertare. Nu sunt
fericit, dar viaţa trebuie trăită, viaţa trebuie să meargă
înainte!
- Deci, Mami a ştiut şi nu ne-a spus nimic! Doamne,
ce-o fi fost în sufletul ei?! Auzi, Hilda, am un frăţior şi
nici măcar nu i-a pomenit numele! Nu înţeleg de ce se
teme de părerea mea şi se ascunde după acel ”nu mai
cer iertare”. Se gândeşte că acel copil nu va avea parte
de o familie adevărată, de parcă noi mai avem parte de
aşa ceva!? Asta da scrisoare de restabilire a relaţiilor!
Sărmanul meu tată, nu te invidiez! Şi mama, oare de ce
nu i-o fi dat dezlegarea la divorţ?! Aşa, nici noi, nici
249

el!…Îmi vine să nu mai continui. Ce mai pot spera?!


Nimic, dar absolut nimic!
Marea mea realizare, dacă realizare se poate numi,
este că am renunţat la băutură. Am făcut-o de unul
singur, fără sfaturi, fără condiţionări. Mă simt alt om,
mă simt bine, pentru că am făcut-o din proprie voinţă.
Dragul meu, nu sunt cel mai indicat să-ţi dau sfaturi,
dar, pot în schimb să te rog ceva: să fugi de băutură ca
de Diavol! M-a distrus şi, chiar dacă l-am învins într-
un târziu, gustul amar al umilinţei mă urmăreşte.
- Uite că am parte şi de sfaturi! Oare nu asta mi-am
dorit de mic copil?! E, totuşi, un câştig, chiar dacă are iz
de ironie…S-ar putea ca această scrisoare să rămână
necitită până la capăt. Cine ştie ce surprize mai
ascunde?! Da, Hilda, hai la gară! Scrisoarea asta nu va
avea un răspuns. La ce?!…

24
De s-ar termina cu frigul ăsta, să pot să umblu şi eu
mai comod îmbrăcat. De ce-oi fi, oare, aşa de
friguros?!. Se pare că semăn cu sor-mea. Circulaţie
deficitară, după verdictul lui Mami. Golgota asta mă va
ucide! De fapt, ce, dracu, caut eu la atelier?!…Ştiu, dar
nu vreau să recunosc. Trebuie să mă desprind de visul
meu utopic de a-l regăsi pe taică-meu. In fond, la ce
puteam să mă aştept după atâta amar de vreme?! O,
Vater!…Ce mi se pare atât de straniu în faptul că-şi
reface viaţa?! I-am dat noi vreo şansă?! Da de unde! Şi
Mami, de ce nu ne-a spus nimic de cererea lui de divorţ,
de unser Bruder?! Ce vină are un copil care vine pe
lume fără voia lui?! Nu, nu-i drept! Nimeni ca mine nu
250

ştie ce înseamnă să tânjeşti după o familie unită,


iubitoare. Cât de mult am dorit o dovadă de dragoste
din partea lui taică-meu! Am sperat să-l revăd, să-l fac
să recunoască, în sinea lui, că m-a iubit, să-mi arate că
mă iubeşte, că e mândru de mine, că ocup acelaşi loc
ca şi sor-mea în inima lui. Această reîntâlnire nu are
nimic comun cu visul meu. Auzi, Nicolae, ai un frăţior,
care-l va acapara, care va suferi aflând ce înseamnă un
bastard. Ce cuvânt îngrozitor! Cel puţin românul,
sufletist cum e din fire, a găsit ceva mai uman, mai
romantic: copil din flori. Într-o zi acest copil, acest
frate, ne va urî. Nu era mai normal ca Mami să fi
acceptat divorţul?! Chiar dacă-i dureros, trebuie să
accepţi durerea fără a o transfera pe umerii unui copil.
Cu ce s-a reparat situaţia noastră prin acest gest?! Cu
nimic! Din contra, s-a transformat în ceva ireparabil.
Cu toată lipsa de reproşuri, scrisoarea, cu, sau fără
voie, a etalat, ex abrupto, tocmai când începeam să văd
lucrurile în roz, dacă nu o acuzaţie, atunci, cel puţin, o
punere la punct. Da, Vater, ai pus la punct o problemă
dureroasă pentru toţi. Bineînţeles că trebuia s-o faci
dar, dar sunt sigur că nu ai bănuit că Mami nu a suflat
nici o vorbă…Ce simt eu acum nu ar putea să încapă
nici într-un pustiu: ar da pe dinafară! Doamne, nu lăsa
să mi se întâmple să am un copil în afara unei familii!
Copilul, această inegalabilă minune a lumii, trebuie să
se nască, să trăiască, numai şi numai, în mijlocul unei
familii iubitoare. Altfel, totul se transformă în crimă,
unde victimă este sufletul copilului, iar scuză, sau
circumstanţe atenuante pentru aşa ceva, nu există!
Experienţa mea din copilărie şi din adolescenţă m-au
251

făcut să tot afirm că nu vreau să am copii, că nu mă voi


însura niciodată, pentru a evita păcatul atâtora, comis
cu sau fără voie…
Ca niciodată, Golgota nu l-a eliberat de gândurile
care se adunau până la refuz, aerul rece, înţepător nu l-a
absolvit de apăsările care, parcă, forţau pereţii cutiei
craniene, pentru a se elibera, pentru a-l elibera. Şefu,
surprins de aerul morocănos, nedisimulat, de pe faţa
tânărului ”ucenic”, cum îl prezenta uneori curioşilor
care deschideau uşa atelierului, făcu un simplu gest de
salut cu mâna, condus de intuiţie, de bunul său simţ.
Nick se făcu comod, luă sculele de pe raft, sări în
groapa circulară care străjuia marmura precum un şanţ
de apărare din jurul unei cetăţi, şi, parcă mânat de o
forţă ocultă, începu un fel de război cu stratul de piatră
protector, cum îl numea el. Braţele încordate trădau
hotărârea cu care pornise în această incursiune de
dezvelire a secretului ascuns cu grijă de cubul de cristal,
atrăgând privirile îngrijorate ale bătrânului meşter
pietrar.
Ce l-o fi apucat pe pruncul aista?! Vre să strice
bogăţia de piatră, o ce?!… Istenem, Istenem!!!…
Nick lucra ca un apucat. Săreau aşchiile dincolo de
şanţ provocând tresăriri de nestăpânit pe fondul unei
totale nedumeriri. Să mă bag, o, să nu mă bag?! Îl mai
las să văd ce l-o apucat, că doară n-o bolânzit!?
Nu, nu bolânzise! Nick era într-una din stările trăite
în adolescenţă, când, mânat de ”Diavolul” din el, ataca
magicul cristal, urmând imaginea ascunsă, accesibilă
doar privirii sale. Ce provocase această întoarcere la
vremuri aparent depăşite, sta ascuns în adâncul
252

sufletului, ca o durere de neîmpărtăşit, ceva mult prea


personal. În această stare de ”furie”, se întreba şi el, în
subconştient, asupra motivaţiei. Oare ce m-a apucat?!
M-a deranjat atât de mult scrisoarea mult aşteptată?!,
dacă-i aşa, atunci a fost de bun augur. Maestre, m-am
întors la proiectul portretului, te simt aproape de mine,
pozându-mi cu zâmbetul pe buze, puţin neîncrezător,
poate chiar ironic, zâmbet pe care trebuie să-l redau
nealterat, nu atât pentru mine, cât pentru tine! Poate că
mă vei întreba, ca şi NEA FANE, cum de am pătruns în
adâncul fiinţei tale. Nicolae, dă-i bătaie, nu te opri căci
s-ar putea ca viziunea să dispară, ca într-o magie, căci
doar magie trebuie să fie felul în care privirea-mi
străpunge acest cristal, această piatră.
- Hai, Nicolae!
- Ce-ai spus Nicolae?
- Eu?! Nimic! Nu vezi că lucru?!
- Ba, văd că te opinteşti, că nu mai dai cu ochii dă
noi. Nici la salut nu răspunzi. Ce-i baiul? S-o-ntâmplat
ceva? Eşti supărat?!
- Nu, Şefu, nu s-o-ntâmplat nimic. Trebuie să lucru
că am rămas în urmă şi, şi vreau linişte!. Nu mai tot
şuşotiţi în spatele meu! Dacă n-aveţi ce face, mereţi pe
la căşile voastre! Nu, nu s-o-ntâmplat nimic!
- Ba, io cred că s-o-ntâmplat şi nu-i bine să mesteci
singur. Hai, cu noi, să mânci ceva clisă cu pită moale.
Vrei să rămâi în şanţul ăla?!…
- Nu vă aia grija pe voi de soarta mea! Am spus că
am de lucru, şi basta! N-am eu vreme de clisă, dar dacă-
mi arunci un dărab de pită, aici, în şanţ, o să lucru şi o
să mânc. Priceput?!
253

Era o ieşire neobişnuită, o surpriză neplăcută pentru


cei ai casei. Şefu se simţea stingherit în faţa celor doi
moţi, şi, chiar dacă nu dădea doi bani pe şefia lui, nu
putea înghiţi un astfel de afront din partea unui mucos
pe care l-a cules, nici el nu ştia, de unde. Dacă l-aş lua
de guler şi i-aş trage un picior în cur, poate că ar afla
până inde i s-o lunjit nasul. Mai bine îl las până mâine,
că n-o fi foc.
- Hei, voi, ce vă holbaţi la mine?! Hai să merem
acasă ş-om vedea mâine dacă mai răsare soarele prin
cimitir, o’ ba!
Absorbit cum era de ideea care-l urmărea, Nick n-a
auzit nici salutul de plecare, nici uşa închisă mai
zgomotos ca de obicei. Când, într-un târziu s-a întins
pentru a se dezmorţi puţin, a văzut pe marginea şanţului
o farfurie cu pită şi clisă crestată, străvezie. Era gata să
riposteze acestei noi ”provocări”, dar s-a oprit
nedumerit văzând că în atelier nu mai era nimeni.
Ohooo! Cred că am îmbulinat-o! Ce m-a apucat să mă
port ca un nemernic?! Am simţit nevoia să lucrez
nederanjat şi atât! Ei, acum chiar că mi-ar fi prins bine
o mână caldă pe umerii mei, un zâmbet ca al Ellei şi, de
ce nu, un sărut prelung, cald…Nu, nu ştiu ce-i cu
mine!? Nici, doar cu mine în oglindă, nu pot fi sincer,
cinstit. Vorbesc de Ella şi tânjesc după sărutul lui Ralu,
vorbesc de sărut şi, de fapt, gândul frământă o
problemă mult mai delicată…Sfânta Familie, idee care
a prins viaţă sub penelul atâtor artişti, e drept, de
altădată…Cine azi, din generaţia mea, ar mai ataca
astfel de subiecte?! Eu m-am cam născut cu gena
utopiei în suflet. Visul meu de a vedea reîntregită
254

familia, de a simţi, chiar şi acum, când nu mai sunt


copil, afecţiunea celui pe care n-am încetat nici o clipă
să-l iubesc, s-a prăbuşit zgomotos de dureros, şi când?,
tocmai atunci când am strâns la piept scrisoarea mult
aşteptată. Cum era să încep să mă vait în faţa acestui
om bătrân, cinstit, cald, supus mereu acelei sintagme
de-acasă de la el: ce-o spune Marika me? Nu se poate,
nu, nu se poate! Am cu ce să înlocuiesc un vis cu altul,
am sufletul meu de artist, am arta în mine. Nu voi fi nici
primul şi nici ultimul artist care va transforma suferinţa
în creaţie, într-o inepuizabilă sursă de inspiraţie. Mâine
o să-l rog să mă ierte. E plin de înţelepciune! Dacă nu
era aşa, acum aş fi simţit valoarea unui şut în fund.
Nicolae, ai puţină grijă de cei din jur. Nimeni nu-i
obligat să suporte mârlănia. Cum s-o spune în
ungureşte aşa ceva? Să-i spun pe şleau ce cred despre
mine şi s-o fac pe ungureşte. Sunt convins că va aprecia
această sinceră mea culpa. Mai am de lucru, dar,
trebuie să şi trăiesc, deci să şi mănânc. Şi supărat foc,
omul ăsta nu m-a lăsat de izbelişte!?…
Clisa era bună, foamea pe măsura vârstei. Dacă te
întorci să vezi ce mai fac, am să mă descarc ca unui
bunic. Nu prea am avut parte de bunici, pe unii nici nu
i-am cunoscut, alţii au plecat pe când nu ştiam ce sunt,
de fapt, bunicii. Doar poza unuia care a murit pe front,
în Polonia, în primul război mondial, îmi mai spune
ceva despre înaintaşii mei. Ce neam de corcituri! Dacă
nu se întorceau din America, astăzi taică-meu ar fi fost
cetăţean american din Cincinnati iar eu, cine ştie?!,
poate n-aş fi cunoscut această lume utopică a
comunismului cuceritor, n-aş fi simţit umilinţa omului
255

slab în faţa unei autorităţi atotputernice, abuzive. Auzi,


tu!, să fii urmărit pentru ceea ce n-ai făcut, să plăteşti
păcatul etniei, al înaintaşilor tăi, să fii şantajat ca să fii
cooptat în sistem! La dracu! Hai, la treabă!
Dalta a ascultat îndemnul, ciocanul i-a dat imboldul,
artistul a intrat în transă. Întunericul de afară, risipit
doar în parte de lumina singurului bec din încăpere, nu
mai aveau nici o importanţă. Maestrul începea să-şi facă
treptat apariţia. Chipul lui ieşea ca din ceaţă, ajutat de
dezvelirea frontală, la început ca un basorelief, căpătând
încet-încet adâncimi tot mai profunde, definind expresia
urmărită cu obsesie de elevul său. Eşti un model de
milioane, Maestre! Şi buzele astea care ascund un
zâmbet abia perceptibil, o încredere şi o resemnare, o
ironie fină. Al dracului om! Simt în chipul tău cum
persistă, încă, îndoiala. N-o să mai dureze mult, îţi
promit! La dracu cu supărările, la naiba cu femeile,…
nu că nu mă atrag, dar eu nu am voie să cad în capcana
îndrăgostitului, pur şi simplu, dacă vreau să ajung sus,
acolo unde simt că mi-e locul. Din supărările mele, ca
să nu spun suferinţele mele, voi stoarce seva inspiraţiei
mele, a creaţiei. Sunt ”mare”, dar, încă, necunoscut. Ca
mâine voi fi ”mare”, pe buzele tuturora. Voi face
portrete pentru că îmi place să pătrund în sufletele
oamenilor, dar nu voi renunţa la monumental, nu voi
renunţa la ecvestra adolescenţei mele. Doamne, câte
personalităţi, de ieri şi de azi, s-au cuibărit în mine!
Istoria asta a românilor e o comoară nesecată de
personaje de legendă, iar vechea scriitură, plină de
înaintaşi în ale cronicii. Câţi se pot mândri cu un
Cantemir?!…
256

Cuprins de febra creaţiei care-l mâna ca o forţă


ocultă, dar cu gândurile vagabondând nestingherit în
lumea visării şi a autodefinirii, Nick nu mai avea nici o
comunicare cu exteriorul. Lumea lui se limita la şanţul
din jurul celui care se năştea din piatră. Ceaţa de cristal
care ţinuse învăluit chipul Maestrului, se risipea văzând
cu ochii, ca pe vremuri, când dalta unui adolescent
scotea la iveală chipul drag al lui NEA FANE. Nici
zgomotul uşii, nici aerul rece care năvălise nestingherit
în încăpere, nici paşii din spatele său n-au reuşit să-l
trezească la realitate. Târziu în noapte, când oboseala,
atotputernică la acea oră, l-au făcut să pună sculele pe
marginea şanţului şi să se sprijine epuizat de peretele
şanţului. Era tributul plătit unei zile istovitoare.
Cervicalul revoltat începea să-şi afirme personalitatea.
Braţele intrau în aceeaşi horă, bălăbănindu-se
neputincioase pe lângă corpul neascultător. Bărbia
atinse pieptul şi o linişte, aproape nefirească, puse
stăpânire pe întreaga fiinţă. Un somn liniştit şi aducător
de bine se cuibări şi-şi făcu datoria.
Şefu, surprins de nefirescul situaţiei, stătuse tăcând
chitic vreo două ore, neîndrăznind să schimbe poziţia
din spatele ”bolândului” din şanţ, pentru a evita o nouă
izbucnire. Istenem, tinerii ăştia!
- Cine-i?! Unde sunt?!…
- Nicolae, eu sunt, Şefu, am venit să văd ce mai faci.
Am stat aici câteva ceasuri. Nu pot să cred ce văd! Cum
poţi lucra fără să te opreşti?! L-ai scos pe Meşteru tău
din piatră, văd şi nu cred!
- Nu-i Meşteru, Şefu, e Maestru, maestrul meu…
Trebuie să-l vezi, să-l cunoşti. Am să-l chem să ne
257

viziteze fără să-i spun de ce. Numai, te rog, dacă vine,


să ascunzi orice băutură. Are şi el hiba lui taică-meu şi o
să-l omoare într-o zi, când nimeni nu s-o aştepta. El nu-i
ca Irimescu care lucră cu calm, fără să sufere, fără
adevărata patimă. Maestru acesta al meu, când face
ceva, pune tot sufletul, parcă pleacă din lumea asta. El
creează suferind, se inspiră din durerea ce i-o provoacă
suferinţa, dar nu huleşte împotriva ei…
- No, când îl chemăm să se vadă? Sunt tare curios
cum are faţa. Dacă samănă cu ăsta din piatră, trebă că e
fain. Acum, io zic să vii afară din şanţ, o’ mai vrei să
lucri? Uite, eşti foarte obosit şi te betejeşti. Hai, sus, să
te ajut, băiatu meu!
Nick sări ca un arc din şanţ şi-l îmbrăţişă pe bătrân.
- Iartă-mă, Şefu! Ştiu că sunt un mare nemernic, nu
ştiu cum e pe ungureşte, dar aflu eu. Mulţam pentru tot!
Parcă ai fi un bunic, dintr-ăia din care eu n-u prea am
avut, din păcate!

25
Nu ştiu dacă am să mai am chef să-l termin pe
Maestru, dar ştiu că m-am uşurat puţin de starea asta
psihică infernală. E drept că aşa, neterminat, portretul
nu poate fi văzut de nimeni, cu atât mai puţin de un
”meşter” de talia lui. Ce-ar spune de apariţia din
piatră, ca la o naştere chinuită, a chipului unui om.
Lumea acceptă relieful dar nu şi o apariţie sinistră, ca
venind de dincolo de mormânt. Cred că Maestru va
lega opera mea de influenţa mediului în care lucrez. Nu,
va trebui să-l scot la iveală pe de-a-ntregul, să-l trag de
urechi din colivia de piatră. Om trăi şi om vedea! Până
258

atunci trebuie să mă ocup de ecvestra de carton, să


înjghebez un schelet din stinghii cât mai subţiri, dar
bine fixate pe un piedestal solid, uşor de manevrat. E o
provocare, când mă gândesc la visul meu din
adolescenţă - ecvestra - şi o repetiţie, poate. Treaba e
că acest Călăreţ de Aramă e prea bine cunoscut de
publicul avizat şi trebuie să-l aducă pe spectator cât
mai aproape de malul Nevei. Dacă m-ar trimite în
delegaţie de o zi la Leningrad, sunt sigur că aş veni cu
ecvestra întipărită în memorie. Ce prostie! Cum să
trimită ei în delegaţie un student cu un ”cazier” de
neamţ, ca al meu?! Mă descurc eu şi cu o poză bună.
- Iar vohrbeşti de unul singuhr, Nicki?! Ce te mai
fhrământă?
- Şi tu iar mă pândeşti de după colţ?
- De când am hrămas cu săhrutul tău pe buze, am
început să te uhrmăhresc pe unde pot: pe sthradă, la
opehră. Spehr că nu m-ai săhrutat de pomană!?
- Te pomeneşti că nici nu te-ai mai spălat pe dinţi,
nu?!
- Eşti tahre închrezut şi nu-mi place. Ai putea şi tu
să hrecunoşti că ţi-a plăcut, că doahr n-o faci mecanic,
cu toată lumea!?
- Ei, n-o lua şi tu ad litteram. Sigur că mi-a plăcut şi
vreau să se mai repete, dar nu pe frigul ăsta, că ai văzut
ce mă apucă. Era să fac pe mine, nu alta!
- Vezi că poţi fi şi dhrăguţ? Şi eu vhreau să ne mai
întâlnim. Dacă mă ascultai şi veneai pe la mine, altfel
ne-am fi simţit…
- Seara, treci să mă iei de la atelier, am să fiu singur.
Trebuie să trag la armăsarul lui Petru. Am cam tras
259

chiulu şi nu se iartă. Lucrarea trebuie terminată la timp.


Cum staţi cu dansul?
- Nu-i nici o phroblemă. Pe lângă Lacul Lebedelor,
ăsta nu hridică nici un fel de phrobleme cu un om ca
Oleg.
- Tu la toţi le spui pe numele mic?!…
- Aşa-i la opehră! Chiahr dacă suntem nişte
puştoaice, cu toţi thrăim ca între phrieteni. E ghrozav
din acest punct de vedehre!
- Mai sunt şi alte puncte de vedere?
- Mehreu pui înthrebăhri cu tâlc! Nu, nu mai sunt şi
alte puncte de vedehre. Poţi fi liniştit…
Lucrul la operă, chiar dacă nu era ceea ce-şi dorea,
aducea în viaţa lui Nick ore de linişte, de rupere de
realitatea care-l tulbura. Încă din ultimii ani de liceu,
simţise că ceva nu părea să fie în ordine. Un fel de jug
strângea tot mai evident gândirea, modul de exprimare,
libertatea de a visa de unul singur, lucruri care se
pierdeau în sintagme ca ”forţa colectivului”, sau ”rolul
proletariatului în construirea noii societăţi”, susţinute de
un program tot mai consistent de ”educaţie politică”
bazat pe învăţătura înţeleaptă a marilor dascăli: Marx,
Engels, Lenin şi Stalin. Ordinea de citare a celor patru
giganţi, salvatori ai omenirii în lupta cu sălbăticia
capitalistă, era obligatorie. Era departe, încă, vremea
derogărilor.
Toate binefacerile raiului sovietic, înaintau, încet dar
sigur, strivind, la figurat, dar şi la propriu, vieţile unor
supuşi dezorientaţi, în cea mai mare parte resemnaţi,
dând vina pe evoluţia firească, istorică, a societăţii,
chiar dacă, sintagma ”vin americanii”, întreţinea în
260

sufletele naive, speranţa. La operă era mai altfel decât


oriunde. Cu toate direcţionările venite din partea
făuritorilor omului nou, programul era salvat de punerea
în scenă a baletelor lui Ceaikovschi, a operelor
compozitorilor ruşi, acceptate ca făcând parte din
patrimoniul cultural sovietic, lucrări dragi adevăraţilor
melomani, pierzând din start orice conotaţie politică.
Sigur, se încerca salvarea unor spectacole dragi
publicului, cum era Rigoletto, sau Tosca, sau Nabuco, şi
cu puţină derogare de la etica profesională, în
programele tipărite se bătea monedă pe aspecte precum
depravarea, despotismul sau asuprirea popoarelor,
subliniindu-se caracterul subversiv al culturii ”vestului
sălbatic”. Sub acest văl al nevinovăţiei, subversiv în
fond, se derula o luptă mascată pentru supravieţuire,
întru păstrarea nealterată a gustului pentru frumos,
pentru frumoasa tradiţie a marelui oraş studenţesc.
Lumea venea la operă ca pentru rugăciune, pentru
refugiu.
Cei de la Cultură, printre care erau şi ”intruşi”,
strecuraţi, cine ştie cum, cu vederi nealterate, care se
dovedeau adevăraţi maeştri în slalomul printre jaloanele
rigide ale indicaţiilor de partid, duceau o luptă continuă
pentru subminarea tradiţiei culturale a oraşului, fără a
putea anihila jocul intruşilor, consideraţi un rău necesar
pentru supravieţuirea noilor cadre. Ei aşteptau cu
răbdare momentul eliminării acestor ”rămăşiţe
burgheze” din procesul instituirii noii ordini, ceea ce,
până la urmă, avea să se şi întâmple.
Opera, în cadrul căreia funcţiona şi Orchestra
Simfonică, îşi desfăşura activitatea în program
261

alternativ. Un telefon adresat şefului orchestrei


simfonice a dat frâu liber imaginaţiei acestuia în
alcătuirea programelor. Suna cam aşa: introduceţi în
prima parte a programelor lucrări venite din cultura
sovietică, iar după pauză, ceva românesc şi câte o
bucată clasică, ceva de Beethoven sau Mozart. După
pauză lumea este obosită şi nu se va face vâlvă. Numai
să nu exageraţi! Telefonul venise de la un ”intrus”, din
aceia care făceau ce făceau şi strecurau în indicaţiile
”preţioase” câte o portiţă de scăpare. Şi acest fel de
comportament făcea parte din tactica de luptă subterană,
deloc de neglijat, şi cu tot oprobiul de care se bucurau
aceşti ”aleşi”, ei continuau să ajute cultura în greul
proces de supravieţuire.
Da, Opera era o oază de linişte, de oarecare libertate
de mişcare şi acţiune, chiar dacă într-un cerc restrâns. În
acest perimetru redus al activităţii culturale, unde artiştii
erau adevăraţi idoli ai personalului administrativ al
instituţiei, imprudenţa era la ea acasă. Vorba lui David:
trageţi fermoarul până la jumătate şi vorbiţi în voie cu
jumătate de gură! La plecare, trageţi-l până la capăt!
Ce-i al nostru e pus de-o parte. Ei, jumătatea de gură
era suficientă pentru ca, o ureche bine plasată, să
rămână surprinsă de ce putea auzi. In timpul repetiţiilor,
orice dram de pauză, era un prilej de cenacluri ad-hoc,
pe teme de politică cotidiană, cu întrebări retorice şi
răspunsuri bazate pe ”am auzit la…”, sau, ”se pare
că…”, pline de critici vehemente la adresa vremurilor
noi, sau de speranţe deşarte. Erau clipe de descărcare,
bazate pe o încredere oarbă între interlocutori, care
încărcau cu răbdare acumulatoarele lor intime, pentru a
262

rezista oricărei tentaţii de bravadă, pe uliţele frumosului


oraş sau oriunde în afara zidurilor protectoare ale cetăţii.
Da, din acest punct de vedere, Opera era o oază-cetate
unde se puteau pune la cale treburile obştii, ale ţării, ale
lumii întregi.
Nick, speriat din afară, se uita cu neîncredere în
jurul său, căutând, parcă, o ureche invizibilă, stând
undeva la pândă. Erau urmările discuţiilor cu Günty, era
teama obsesivă de ”umbra sa în civil”. Era mereu în
aşteptare, mai ales acum, după episodul cu scrisoarea
buclucaşă, scrisoare rămasă, din păcate, necitită pân’ la
capăt. Era o scrisoare fără adresă, fără apelativ, fără
semnătură, dar, ajunsă pe mâna unui ”expert”, putea
servi drept document incriminator. Ce să fac cu ea?! S-
o citesc până la capăt şi s-o rup? S-o rup şi să termin
cu lamentările? La ce s-o citesc când ştiu că finalul nu
putea fi decât unul: să intervin pe lângă Mami în
favoarea frăţiorului. Chiar dacă nu am nimic de
împărţit cu acest copil, aş răni-o fără rost, şi fără
rezultat pe cea care a fost şi a rămas mama mea
credincioasă. Ce bine că suntem calici şi nu avem nimic
de împărţit! Asta mai lipsea!...
Când se întâmpla să lucreze la Operă, Nick se
închidea în atelier, se zburlea de câte ori cineva
îndrăznea să-i tulbure liniştea creatoare, se întreţinea cu
toată deschiderea cu Sever, când se întâmpla să fie şi el
prin atelier, şi se bucura, mai nou, la vedere, cum îi
plăcea să spună, la apariţia lui Ralu. Un singur lucru îl
făcea să cadă pe gânduri când era în preajma ei. Nu, nu
era vorba de Elly, care ajunsă la o vârstă care i-ar fi dat
dreptul să intre în viaţa lui de bărbat, era vorba de vârsta
263

fragilă a Ralucăi. Nu avea remuşcări la adresa legăturii


subit întrerupte cu iubirea adolescenţei sale, avea însă
un sentiment de teamă că ceva ireparabil s-ar putea
întâmpla în cadrul acestei noi relaţii care, pe zi ce trecea
, lua forme deranjant de concrete, printre care, riscul
orb, putea avea consecinţe nebănuite. Chiar că sunt de
condamnat. Ralu, chiar dacă arată mult mai mult decât
iar permite vârsta, nu este, faţă de mine, decât un copil,
o femeiuşcă bine făcută, căreia baletul, fără să-i
imprime o formă specifică a fibrelor musculare, a
modelat-o echilibrat, aş spune cu generozitate. Măi,
Nicolae, măi, cauţi buclucul cu lumânarea, iar ea,
prematur mânată de femeia ce o ascunde în spatele
vârstei, parcă, mă ademeneşte cu naivitatea anilor ce-i
poartă. Nu, e periculos să mai continui şi, şi nici n-ar fi
pe placul principiilor pe care le-am tot afişat zgomotos.
Cea mai la îndemână soluţie ar fi să mă întorc la Elly a
mea care, sunt sigur că m-ar primi cu toată dragostea
ei plină de gingăşie dar, acum, şi de o maturitate care,
din păcate, s-a dezvoltat în absenţa mea. O mai fi cum o
ştiu eu?! Da, dar există un pericol şi mai mare, acela de
a cădea în plasa unei legături care să mă smulgă din
lumea mea, singulară, cum spun unii, dăruită genetic,
spun eu, artei. Chiar dacă sună cum sună, eu trăiesc cu
convingerea că artistul din mine ar avea de suferit, că
nu am acest drept de a mă sustrage unei misiuni: sunt
un artist prin naştere şi nu prin educaţie! Să mă distrez
doar?! Cu ea nu ar merge: ori tot, ori nimic! Să mă
distrez cu ”ocaziile” care mi se oferă?! Nu-mi stă în
fire să fac ceva fără să mă implic sufleteşte. Ce-ar fi în
fond?, altceva decât o formă de masturbaţie…Ce
264

panseu profund! Cred că m-am tâmpit!. E un subiect


bun de mestecat pentru un tip cum a fost părintele
Maximilian, la un taifas cu Mişu. Auzi, la mine,
masturbaţie!? Şi Ralu?! Cu ea ce perspective imediate
sunt? Niciuna! Corupător de minore, nu alta!
- Şi atunci?! Atunci?…
- Tu, iahrăşi vohrbeşti singuhr?! Aşa eşti tu, sau te
fhrământă ceva? Hai, în mine poţi avea închredehre,
ahrtistul meu cahre vii sphre mine călahre pe un cal
bălan, pe un Fulgehr, ca-n poveste.
- Vin spre tine, călare, hai? Pe un Fulger, cu viteza
fulgerului, nu? Arăţi ca o femeiuşcă faină şi vorbeşti ca
un copil. Eu cred că ar trebui să mai creşti puţin până
când înfăţişarea şi cu vorba s-or pune puţin de acord şi
abia atunci să-i întinzi braţele lui Făt Frumos. Hai, că ţi-
am zis-o!
- Lasă tu filozofia şi ghrija de mine la o pahrte şi ia-
mă în bhraţe, săhrută-mă, şi mângâie-mă, să te simt şi
eu o dată lipit de mine, fără paltoanele astea
înghrozitoare cahre-s făcute, pahrcă, penthru a ne
depăhrta şi nu să ne aphropie. Hai, nu mai tot mustăci,
până nu apahre cahreva în ateliehr!
- Poate vrei să trecem pe nud direct?!
- Pohrc, phrecum mai toţi băhrbaţii! Mă înthreb dacă
chiahr eşti pohrc, sau sufehri şi tu de complexul acesta
absuhrd de infehriohritate care-i face pe băhrbaţi s-o
facă pe ghrozavii. Vohrbesc de infehriohritate in faţa
femeilohr…
- Lasă că am priceput. Îmi place psihanaliza şi ţi-aş
putea-o întoarce cu vârf şi îndesat, dar, dar în clipa asta
265

sunt generos şi te invit să te arunci în braţele mele. Ce


zici?!
Ralu, care, parcă, atât aştepta, se aruncă la pieptul,
bine conturat de o bluză pe gât, cu pectoralii şi bicepşii
scoşi şi ei, parcă, dintr-un manual de anatomie, şi se
cufundă, cu ochii închişi, într-un sărut aparte, un sărut al
nerăbdării.
- Doamne, ce cald eşti!
- Doamne, taci!, nu omorî clipa plăcerii!!!
Totul s-a petrecut sub semnul imprudenţei, specifice
vârstei, o medie de cca. 18 ani, fără precauţii sau uşi
închise, în spatele unui schelet de lemn, acoperit parţial,
în drumul său de devenire: calul cabrat al ţarului.

26
- Nicki, scoală! Te caută un tovarăş tuns cam ca la
armată şi cu ochi albaştri de pedigri, jos în hol. Ce-i cu
tine?! Aseară ai venit cam târzior şi păreai stors ca o
lămâie. Apropo, de când n-am mai văzut o lămâie!
Chiar, pe unde ai umblat?
- Lasă-mă, omule să dorm!
- Măi, eu cred că e mai bine să cobori. Vrei să urce
el aici?! Nu, nu avem nevoie de astfel de exemplare de
rasă pură! Hai, du-te să vezi ce hram poartă. Ai făcut
vreo boacănă?
- Nu ştiu dacă a fost boacănă, dar a fost bine…
Nick trase hainele în fugă, îşi trecu degetele
mâinilor prin părul vâlvoi şi o zbughi pe scări. Pedigriul
266

în cauză se apropie de el, îi întinse mâna zâmbind şi-l


salută cu un bună dimineaţa tovarăşe Krüger.
- Cine eşti dumneata şi de unde mă cunoşti?!
- Eu îi cunosc pe toţi studenţii din cămin, iar pe tine,
tovarăşe, te-am preluat de la colegul meu care a primit o
altă misiune. Avem o treabă de discutat şi ar fi bine să
ne plimbăm puţin, ce zici?
- Pe frigul ăsta?!
- Ei, n-o să dureze mult. E important să ne
cunoaştem!
- Bine, omule, că nu ştiu cum te cheamă, mă duc să
iau paltonul.
Înjurând în gând, dar şi trecând brusc la o stare de
îngrijorare, Nick se întoarse în dormitor unde Sever îl
interogă cu privirea.
- Crezi că ştiu ce vrea şi cine-i în fond?! M-a chemat
la o plimbare pe frigul ăsta şi la un pahar de vorbă. Cred
că-ţi dai seama cam ce vrea, nu? Idiotul!
- Tovarăşe Krüger, hai să n-o lungim şi să trecem la
treburi serioase! Mi-a spus colegul că nu prea ai vrut să
colaborezi cu el dar, dar eu sper să fiu mai norocos. Ce
zici?
- Ce să zic?! Despre ce colaborare vorbeşti? Spune-o
pe şleau, omule şi să nu mă iei cu angajamente scrise
cum m-a luat colegul. N-am timp de aşa ceva şi nici n-
am de gând să devin informator. Clar?!
- Ei, n-o lua pe panta asta pentru că nu te cred. Ai o
situaţie cam cenuşie, nici Dumnezeu nu ştie cum ai
intrat la facultate şi, pentru interesul strict personal ar fi
bine să fii mai cooperant. Ce mai! N-am venit să te
întreb dacă mai ţii legătura cu tatăl tău din Germania, cu
267

toate că, trebuie să recunoşti, e o problemă delicată şi


mai bine o lăsăm moartă, cât s-o putea, bineînţeles. Eu
am o problemă mult mai importantă şi, fără nici un
efort, ai putea să mă ajuţi. Ar fi ca un serviciu reciproc.
Ştiu că ai început să lucrezi la Operă unde, după câte
ştim, şi ştim destule, domneşte un adevărat haos. Acolo
e o adunătură de aşa zişi intelectuali care uită în ce ţară
trăiesc. Şi rău fac, pentru că noi, tot o să le venim de
hac. Am auzit că le place să stea la taclale, că-şi dau
drumul la gură, că bârfesc partidul şi instituţiile statului,
că-i aşteaptă pe americani. Lasă-i să vorbească în pustiu,
nu-i contrazice, şi mai ales nu-i susţine, nu le da apă la
moară, fă pe indiferentul, pe îndrăgostitul ceea ce nu va
fi chiar atât de greu judecând după zvonurile care
circulă, stai prin preajma lor şi ascultă şi, mai ales,
reţine. Mie nu trebuie să-mi raportezi decât esenţialul,
un rezumat, cât mai concret. Vreau numele instigatorilor
şi câteva idei pe care le lansează. Dacă nu vrei să scrii
pe hârtie, nu-i nici o problemă. Ai să-mi povesteşti în
plimbările noastre care se vor înmulţi puţin. Nu-ţi face
probleme de conştiinţă. Nu este cazul cu astfel de
complotişti, mai mult, este o datorie patriotică. Eşti
tânăr, am auzit că ai talent, trebuie să-ţi construieşti
singur viitorul, ceea ce în vremurile de azi, este foarte
important. Da, da!, foarte important! Nu trebuie să spui
nimic, gândeşte-te bine şi peste o săptămână, dimineaţa
pe la zece ne întâlnim la intrarea în Grădina Botanică.
Bine?!
- Măi, omule,…
- Stai, nu te grăbi cu vorba şi, şi mai e ceva
important, fii puţin cu ochii şi pe profesorul tău. Cu el e
268

mai uşor, la un pahar de vin, ştiu sigur, vorbeşte şi fără


să-l tragi de limbă.
- Care profesor, omule, că am mai mulţi?!
- Ei, ăla cu statuile de pe la Oraviţa, care zac acum
într-o magazie a sfatului popular. Se spune că le vor
trimite la topit. Acum se laudă că e prieten cu Petru
Groza. Mare pişicher omul ăsta! Da, da, vreau să ştiu ce
mai spune. E totuşi profesor universitar! Mai ieri lucra
pentru rege, azi se orientează spre mai marii vremii. Şi,
vezi, să nu cumva să mă trădezi! Poţi să refuzi
colaborarea, e riscul tău, dar nu poţi trăda. Să ţii minte
asta! E mai bine să putem să ne întâlnim prin parcuri
decât la noi. Nu trebuie să fii speriat, eu nu te ameninţ.
Vreau, numai, să ştii cât de multe ştim despre cei care ni
se împotrivesc crezând în, cum îi spune, domnule?, a,
da, în utopii. Şi nu discuta cu cei din cameră.
- Ce să discut?!, oamenii te-au filat şi te-au încadrat
la hăitaşi, la pedigrişti.
- La ceee?!
- Las-o baltă, cum probabil că ai să mă laşi şi tu pe
mine. Nu vezi că nu-mi arde de prostii?! Ai auzit că am
talent, nu?! Ei, am de gând să-l folosesc în slujba artei
şi, la o adică, ce dacă zbor din facultate?, pot ciopli şi
morminte, la nevoie! Pentru acest fel de nesupunere nu
puteţi să mă închideţi. Dacă voiam să fug, o făceam de
mult. Nu, oameni buni, eu aici am să muncesc şi dacă n-
o să mă mai aia la cap, am să fac artă de dragul artei,
chiar dacă nu mai sună prea ortodox. Şi nu mă mai căuta
la facultate, nu prea ştii, încă, să te acoperi. Salut!
- Eu, totuşi, am să te aştept! Pe curând…
269

Nick nu i-a mai întins mâna. A luat-o la picior, nu


scârbit, cum ar fi fost normal, ci înspăimântat. Mereu a
căutat să ascundă o teamă care-l urmărea, lucru pe care-l
reuşea numai bravând. Cuvintele lui Günty îi
rămăseseră bine întipărite şi, chiar dacă încerca să nu le
acorde prea mare importanţă, acţionau din adâncul
subconştientului, dându-i stări de emoţie, nu departe ca
aspect de emoţiile pe care activitatea sa creatoare i le
furniza cu generozitate făcându-l să alerge în căutarea
toaletelor în clipele cele mai nepotrivite. Acum, însă,
diagnosticul pe care i l-a pus un student de la medicină,
de ”sindromul panică”, începea să-l obsedeze. A ajuns
disperat la Operă, a alergat ca un apucat şi nu s-a liniştit
decât atunci când s-a asigurat că a scăpat cu ”faţa”
curată, aşezat pe tronul liniştii, unde, o diaree cumplită
şi-a putut face de cap în voie. Ce cretin! Aşa vor ăştia
să ne atragă la noua ordine?! Au trecut, deja, ceva ani
buni şi, în loc să ne demonstreze buna lor credinţă, se
poartă de parcă am fi chiar ”duşmani ai poporului”!
Chiar că-ţi vine s-o iei la picior…Uf!…ce bine că nu i-
am arătat ce înspăimântat sunt! Sunt convins că ăsta-i
numai începutul… Cretinii.
Scăpat din ghearele crampelor şi a efectelor emoţiei,
primul gând l-a împins înspre atelierul Maestrului.
Trebuia să se descarce, să-l şi prevină asupra atenţiei
care i se acorda, şi, mai ales să se liniştească la umbra
unui sfat părintesc. Într-o astfel de problemă, profesorul
era cel mai potrivit. Bineînţeles că va afla şi Sever, era
chiar necesar, ţinând cont de înclinaţiile lui înspre
”studiul” mişcărilor masonice. Era o aiureală, dar o
aiureală care-l putea costa. Maestrul fredona o arie din
270

Rigoletto, un monolog, în care cuvintele îi aparţineau:


Câtă asemănare, eu cu dalta, ei cu pumnalul…
- Ce-i Maestre, rescriem libretul?! Ce-i cu pumnalul
lor?! Şi cine sunt ei?!…
- Măi, Nicolae, am avut şi zile mai bune: scriam şi
versuri şi nu de aruncat. Acum am ajuns să improvizez
ca să mă descarc. Am fost chemat la comitetul de partid
să mi se propună să ”încerc” să devin membru de-al lor.
Auzi, tu, să încerc! A ieşit cu dandana şi s-ar putea să
mă coste. Când le-am spus ce cred eu despre intrarea
unui artist în politică, s-au burzuluit, m-au încolţit cu
trecutul meu, mi-au spus că ar trebui să fiu mândru de
propunerea făcută, de rolul profesorului în educarea
tineretului, de ruperea lui de visurile utopice care
bântuie şcolile şi mai ales facultăţile. Bineînţeles, am
ţinut-o pe a mea, am refuzat politicos, dacă aşa ceva
poate fi politicos pentru ei şi ne-am despărţit ducând cu
mine sfatul lor prietenesc: să mă mai gândesc şi să mă
gândesc bine! Cretinii!
-Ce coincidenţă! Aşa le-am spus şi eu, în gând,
bineînţeles! Iar am fost căutat la cămin, invitat la o
plimbare, asaltat cu oferte de colaborare, spre binele
meu, spre binele societăţii în care trăim şi căreia ar
trebui să-i fim recunoscători. Umbra s-a schimbat, tipul,
un tânăr get-beget semidoct, care a auzit multe despre
artişti dar nu a prea înţeles multe, un îndoctrinat care,
probabil, visează să ajungă sus prin serviciile pe care
speră sincer să le aducă societăţii noi. Mi-a cerut, pur şi
simplu, să-i culeg informaţii despre atmosfera de la
Operă, despre principalii instigatori, etc., etc. Şi asta
nu-i totul. Bomboana pe colivă sunteţi chiar Dvs.! Cu
271

firea mea imposibilă, am crezut că mor de frică, am


încercat s-o parez şi când au început crampele, l-am
lăsat baltă sfătuindu-l să facă la fel, şi, într-o goană
disperată am ajuns într-o toaletă de la Operă, spre
nedumerirea celor pe care i-am bruscat în cursa mea cu
obstacole. După ce m-am liniştit puţin, dar nu suficient,
am pornit spre atelier cu speranţa să vă găsesc, să capăt
un sfat. Am intrat în panică pentru că nu ştiu dacă ei au
aflat de scrisoarea pe care am primit-o de la taică-meu.
Ce mă fac?! Din păcate văd că suntem în aceeaşi oală!
- Lasă Nicolae, nu te gândi la mine! Hai, mai bine,
să vedem cum stăm cu tine. Ia, spune, ce fel de scrisoare
vorbeşti. E ceva compromiţător? Conţine ceva referiri
concrete, ceva propuneri?
- Ce să mai povestesc?! E mai bine s-o citiţi
personal. Pe mine m-a întors pur şi simplu pentru că mi-
am dat seama că şansa de a avea o familie unită s-a dus
pe apa sâmbetei. Citiţi-o în întregime, pentru că eu m-
am oprit pe la trei sferturi. Am de gând s-o distrug
- Puţin îngândurat, Maestrul şi-a spălat mâinile de
lutul cleios, a scos din dulapul de scule o sticlă cu
pălincă şi a tras o duşcă zdravănă. Apoi s-a retras pe
singurul fotoliu comod din atelier şi s-a cufundat în
lectură. Nick urmărea cu atenţie grimasele de pe chipul
mentorului său - omul zâmbea, se strâmba nedumerit,
revenind mereu asupra ultimei părţi. Un oftat prelung
răzbi din pieptul lui atletic punând capăt aşteptării şi
liniştii care se aşternuse.
- Emoţionant! Scrisoarea, în sine, nu prezintă un
pericol prin conţinut, dar, ca probă de comunicare, în
stilul lor de lucru şi în capacitatea lor perversă de a
272

transforma orice în ”probe incriminatorii”, poate servi la


întocmirea unui dosar. Sunt ani grei în care, în drumul
lor spre ”victoria finală”, calcă totul în picioare,
încurajaţi şi sprijiniţi de mentorii lor sovietici, care, de
fapt nu-i reprezintă pe ruşi. Ruşii sunt tot atât de victime
ca şi noi. Uite-te numai la ce gaşcă de netrebnici au
pregătit la ei, i-au trimis să-l sprijine pe Ghiţă de la Dej,
ce viţă nobilă!, să cureţe Ţara de elementele
”duşmănoase” şi în final să pună stăpânire pe acest colţ
de rai, cu toate bogăţiile şi frumuseţile sale şi, mai ales
cu poziţia asta strategică, care, nu o dată, ne-a adus
numai necazuri. Cu Pauker, Chişinevschi, Teohari,
Walter, Bodnarenco sau Pantioşa, ca să nu pomenesc
decât câteva nume sonore, Ghiţă al nostru oricât ar vrea
s-o facă pe românul, nu va reuşi mare lucru. N-o spun
că ăsta ar fi un cal mai breaz, dar nici un Groza nu are
vreo şansă, chiar dacă afişează atitudini convingătoare,
cedând de bună voie moşiile , având asigurat un trai de
invidiat. Toţi ăştia se vor urmări reciproc, se vor
submina şi elimina, vor accepta reţetele de la Moscova
şi, în final sovieticii se vor opri asupra unui nume cu rol
de păpuşă. Atunci, victoria lor asupra acestui popor
disperat, va fi totală. Nu ai auzit cum îi vânează şi-i
extermină pe cei care mai cred în eliberare şi se
sacrifică, aproape inconştient, luptând în umbra
munţilor? Cât vor putea rezista?! Ăştia ştiu să cumpere,
să infiltreze trădarea şi în biserică! Pătrăşcanu?! Tot
comunist, un utopic, care dacă-i mai calcă mult pe
coadă, se va linişti într-o zi cu o ”vină fără vină” de tip
stalinist. Apropo, se zvoneşte că Generalisimul e pe
ducă. Să dea Domnul! Ce să-ţi spun de scrisoare. Cam
273

înţeleg eu de ce nu ai vrut s-o citeşti până la capăt. E


omenesc să gândeşti aşa. Ţi-ai pus multe speranţe în
această scrisoare şi noile circumstanţe au tăiat firul lor
înainte de mal, vorba ţiganului, sau mai bine spus, ca
vorba despre ţigan. Ştii ceva? Astăzi suntem prea
marcaţi ca să găsim răspunsuri. Am chef de aer! Hai, să
ne plimbăm, pur şi simplu. Afară vremea, gerul, s-a mai
domolit.
- Am o idee, am să v-o spun pe drum.!
Plimbarea era o soluţie pentru amândoi. Trebuia să
se desprindă de acea ”coincidenţă” care-i adusese în
starea atât de benefică, uneori, de confesare
conspirativă. Nick vorbise puţin, apelase la scrisoare,
dar, în fond spusese multe, provocând reacţia Maestrului
care nu s-a lăsat aşteptată. S-a antrenat, a vorbit
neobişnuit de mult, s-a ambalat în aprecieri generale,
dar, când a fost să tragă o concluzie privind motivul
întâlnirii lor, să dea un sfat elevului de suflet, s-a blocat,
s-a eschivat şi a propus o amânare sine die.
- Încotro o apucăm?! Vreau să umblu mult.
- Propun să-mi faceţi o vizită la şopron, la cimitir.
Am vrut să mai amân această vizită, dar m-am răzgândit
pe moment. În clipa asta nu mai am acea stare de emoţie
care să mă facă să fiu mai puţin încrezător. Acum, chiar
că vreau să aud o părere competentă…numai că drumul
e cam greu, peste Golgota. Ce ziceţi?
- În starea în care sunt, poţi să mă faci să urc şi
drumul ce duce în iad. Astăzi să stai pe lângă mine, nu
de alta, dar parcă aş mai be o ţâră…Dumnezeu te-a adus
astăzi la atelier!
274

Drumul a fost lung din cauza deselor opriri pentru o


mai bună oxigenare. Maestrul era într-o formă fizică
foarte bună şi încerca să profite de efortul la care era
supus trupul lui vânjos pentru a mai restabili starea
psihică precară. Au vorbit puţin pentru a evita, ca printr-
o înţelegere mutuală, alunecarea discuţiei pe o pantă
periculoasă. Doar o licărire de gând îndreptat în direcţia
ultimelor noutăţi, risca să deschidă barajul permiţând
reluarea unor întrebări retorice care nu puteau decât
genera revoltă, nedumerire, teamă.
Autodefinindu-se artişti, pătrunşi de acest statut, nu
concepeau viaţa decât în libertate deplină. Nu
îndrumări, nu ameninţări, nu compromisuri. Dacă
Maestrul, trecut deja bine prin sita vieţii, judeca matur
problemele ce se iveau hodoronc-tronc, temperându-şi
revolta cu idei ”pragmatice”, artistul în devenire,
temător din fire, intra într-o panică soră cu paranoia,
simţind mereu prezenţa unei ”umbre” pe urmele paşilor
săi. Întrebarea - să mă duc sau nu la întâlnire - se fixase
obsesiv fără a primi vreun răspuns. Nici Maestrul nu
îndrăznise să-i dea un sfat, nici pe altcineva nu putea să
întrebe. Gândul că, poate, Sever, pasibil oricând să fie
suspectat de înclinaţii periculoase, ar putea să contribuie
cu ceva raţional, îl hotărî să-i toarne toată povestea cu
ochii albaştri. Bineînţeles, cele legate de Maestru nu
puteau face obiectul unei confesiuni, neaparţinându-i.
Când ajunseră la poarta cimitirului, Maestrul gâfâia
vizibil, dar chipul lui exprima mulţumire. Se simţea mai
bine. De mult timp nu mai încercase exerciţiul mersului
pe jos.
- Ăsta-i şopronul-atelier. Haideţi să intrăm!
275

Rostind aceste cuvinte, Nick simţi că vocea lui


tremurase. Un fulger de gând îl trezi la realitate: dacă
nu-i place?!
- Bună zâua, Domnúle! Trebă că sunteţi Profesorul,
nu? Semănaţi foarte cu portretul dă piatră…
- Ce portret?!…bună ziua…
- Şefu, să-l lăsăm pe Maestru să se uite singur prin
atelierul nostru, bine?
- Bine, bine, numa’ că putem să-l servim pe Domnu
cu o pălincă de Bihor şi dacă o vre, să şi mâncam ceva
clisă, că mere la băutură, nu?!
- Mulţam de invitaţie, meştere. Om be cu plăcere
pălinca şi om mânca şi clisă, că arată tare frumos.
- Maestre, chiar ne aşezăm la masă?! Nu prea avem
timp mult la dispoziţie, nu?!
- Lasă Nicolae, timp este berechet, dacă nu ne
gândim la moarte.
Maestrul luă cu o mână de cunoscător paharul pe
jumătate umplut cu elixirul vieţii, ciocni cu Şefu şi cu
băieţii şi-şi roti privirea prin atelier. Când să soarbă din
pălincă, se opri intrigat. Ce e acolo?! Asta-i Ruşchiţa ta,
Nicolae? Ai început ceva la ea? Hai s-o văd de aproape.
Maestrul se opri la marginea şanţului, făcu un ocol
de vreo 180 de grade şi rămase cu privirea fixă pe
propria-i imagine.
- Replica mea în piatră! Parcă-i o oglindă.
Fereastra arunca o lumină direct înspre ceea ce urma
să fie un portret, ”en ronde-bosse”, dar într-o fază
neobişnuită de prezentare.
- Ce-i asta Nicolae?! Atac frontal în cubul de
piatră?! N-am încercat niciodată să pornesc un portret
276

din faţă, dintr-o poziţie statică, să înaintez în blocul de


piatră decupând încetul cu încetul chipul, să adâncesc
relieful lăsându-l captiv într-o cutie. Care este intenţia,
până la urmă?! Ai de gând să mergi tot aşa până
dezveleşti tot ronde-bosse-ul, fără să te învârţi în jurul
lucrării?! De unde ţi-a venit ideea?
- Lăsaţi ideea la o parte şi treceţi la subiect! Vă
place sau nu portretul? Hai, daţi drumul la artileria grea,
fără jenă. Dacă mi-era frică, nu vă chemam, fiţi sigur!
- Meştere, mai ocupă-te puţin şi de educaţia
artistului, dacă vrei să mai ai loc în atelier. N-are
răbdare s-asculte nici măcar vorbele profesorului său.
Mă întreb, ce va face cu criticii, fără de care noi nu ştim
să ieşim în lume. Sigur că mă surprinde ”ideea”, sigur
că îmi place că mă văd ca într-o oglindă, sigur că îmi
ascund emoţia spunând vrute şi nevrute, sigur că vreau
să te ţin puţin ca pe jăratic. Da, Nicolae, m-ai convins!
Trebuie să te lansezi în lucrări pe cont propriu. E o
lucrare de artist, chiar dacă, la prima vedere, pare să fie
vorba de un artist trăsnit. Hai să ciocnim pentru
succesul tău de azi, pentru succesele care vor veni! Ştii,
Nicolae, dacă ţi-ai pus în gând să termini lucrarea, eu ţi-
aş sugera s-o laşi aşa, ca o lecţie originală, s-o pui într-o
maşină şi s-o aşezi la mine în grădină. Aş fi onorat de
aşa cadou.
- Cel onorat sunt eu, dar nu vreau să mai şi ciocnim!
Eu zic să terminaţi paharul, să gustăm ceva clisă şi să
merem că ne aşteaptă la facultate.
N-a fost să fie aşa. Seara i-a găsit pe toţi cinci
participanţi la un pahar prelungit de vorbă, la mai multe
pahare cu pălincă şi la o încăpăţânare de ”copil”, vorba
277

Maestrului, legată de refuzul lui Nick de a se bucura de


binefacerile unei ţuici de prune.

27
Eu, chiar că am, mai nou, darul de a-mi complica
existenţa. Ce-a trebuit să-l car pe Maestru la cimitir?!
Lucrarea nici nu era terminată, chiar dacă zice el că i-a
plăcut, nici un mediu propice alături de ţuicarii mei,
oameni de treabă, nimic de zis, dar tot ţuicari.
Doamne!, ce gafă a ieşit! Să-l cari peste Golgota, pe
ger, să te opreşti la tot pasul, să se uşureze, să-l
convingi că nu mai puteam să ne întoarcem, oamenii
fiind plecaţi şi ei pe la căşile lor…Şi cu ce m-am ales?!
Acum trebuie să am grijă să ajungă acasă la el, să-l
predau în grija nevestei şi să încasez şi ceva reproşuri.
Decât aşa, mai bine mă apuc şi eu de băutură! Măcar o
să fim în aceeaşi oală. Eu m-am dus după un sfat
înţelept şi m-am ales cu o dandana mai mare ca mine.
Nick prevăzuse corect derularea evenimentelor.
Acasă, o artistă în adevăratul înţeles al cuvântului,
lucrând de zor în faţa şevaletului, făcea presupuneri
peste presupuneri. Sosirea triumfală a soţului sprijinit de
tânărul artist, studentul lui preferat, citind nedumerirea
de pe chipul soţiei, pentru a câta oară?!, avu doar tăria
de a duce degetul la buze şi a scoate un fel se sâsâit,
după care se afundă într-un fotoliu comod şi adormi pe
loc.
- Mulţumesc Nicki! După cum arăţi, se pare că ţii
mai bine la băutură. El, în schimb, se sinucide!
- Eu,…eu nu beau de loc! Şi probabil că nici n-am
să beau…Vinovatul sunt eu! L-am dus la un atelier
278

dintr-un cimitir să-mi vadă o lucrare şi, din păcate, şeful


atelierului, un bătrânel cumsecade, ne-a servit cu nişte
pălincă şi clisă. Asta a fost, şi-mi pare rău!
- Nici pălinca, nici clisa nu sunt de nasul lui. La
băutură pierde măsura, iar clisa, ce să spun?!, îi omoară
şi mai mult ficatul. Ştiu că ţine la tine, mi-a spus chiar
că te ţine pe post de ”paznic”. M-aş bucura să fie aşa,
dar să ştii că este o misiune grea! Chiar, chiar, nu bei de
loc?!
- Nu, şi nici n-am să beau! Am eu motivele mele
personale care au greutate. Eu nu-l încurajez la aşa ceva,
ar fi să mă trădez pe mine!
Cu un gust amar în suflet, cu gândul la cea de a doua
dandana recentă, Nick o luă spre Operă, speriat puţin de
întâlnirea care nu mai putea fi amânată, întâlnirea cu
Ralu. Cum ies eu curat din încurcăturile astea, numai
Dumnezeu ştie!
Într-adevăr, gândul la Ralu nu-i cam dădea pace. Ce
idiot! E un copil şi asta mă înspăimântă! Corupător de
minore, ce mai?! Se strecură înspre culise, se asigură că
repetiţia era în toi, se uită, cumva cu ciudă, la făptura
care-i acaparase într-un mod ”nedorit” atenţia, admiră
corpul suplu, bine proporţionat, vorba lui, raportul
dintre trunchi şi lungimea picioarelor, structura discretă,
încă, a fibrelor musculare, chipul de copilă în plină
ascensiune şi, se înfurie. Nu, sunt bun de legat!, ce-a
fost în capul meu?!…dar, oare, ce-a fost în capul ei?!
N-a fost nimic, nici în capul meu şi nici al ei! Ce mă tot
învinovăţesc?! Nici măcar nu ştiu ce gândeşte ea despre
toate acestea…La dracu!, om trăi şi om vedea. Sunt
279

lucruri pe care nu le poţi planifica şi, basta! Da, dar le


poţi opri, nu?! Să i-o spui lui mutu!…
Atelierul îl primea întotdeauna cu generozitate.
Spaţiu berechet, linişte, în orele când îşi găsea de lucru,
libertate totală de acţiune. I se încredinţase o treabă
concretă, un Mednâi Vsadnic, bun pentru a capta atenţia
spectatorilor, să-i trimită pe malul unui fluviu în
revărsare. Treaba cu apele învolburate era bine gândită,
Sever era prea bun ca să aibă probleme cu aranjarea
culorilor jucăuşe ale tulului pus în mişcare de curenţii
de aer împinşi de câteva compresoare mici, silenţioase,
bine plasate. Prima probă urmărită dintr-o lojă a avut un
efect nescontat. Nick, a avut revelaţia locului unde avea
să plaseze călăreţul, unghiul sub care avea să fie
recepţionat de spectatorii din întreg perimetrul sălii de
spectacol, nuanţa bronzului uşor coclit şi, bineînţeles,
dimensiunile la care avea să se oprească. Privi scheletul
pregătit, primele încercări de acoperire cu bucăţi de
carton uşor impregnat cu lapte de ipsos, sau cu porţiuni
de pânză de sac îmbăiată în soluţie de amidon, aproape
transparent încă privirilor indiscrete, şi se cutremură.
Gândul că îşi aleseseră un astfel de paravan îl făcu să
înjure fără voie, cu voce mult prea ridicată.
- Ce-i Nick, de ce eşti supăhrat?! Aşa mă aştepţi?!…
şi de ce n-ai venit iehri?!…
Ralu îl cuprinse cu braţele şi se afundă într-un sărut
prelung, sărutul unei mari atracţii, al nerăbdării, al
minunatei imprudenţe.
- Mă întrebi ceva şi nici nu aştepţi să-ţi răspund. Tu
eşti ludă! Dacă ne vede cineva într-o asemenea postură,
280

s-a zis cu Vsadnicul meu, dar nici de baletul tău n-o să


se mai aleagă nimic. Clar?!
- Tu, ahrunci mehreu vina pe mine ca şi cum tu, n-ai
nici un amestec. Vhrei să spui că n-ai hrăspuns la
săhrutul meu?! Şi, şi ce dacă ne vede cineva?! Astăzi
nici n-am făcut, încă, nimic hrău! Pe cine dehranjăm
dacă ne iubim?!…
- Nu-mi place ”încă” ăsta al tău! Orice, dar nu un
”încă” aici! Am fost nebuni de legat şi de atârnat în
mijlocul scenei, cu o inscripţie deasupra capetelor: nu
faceţi ca ei!
- Bine, biiine!, ai dhreptate, şi n-o să mai facem
nimic aici, niciodată! Phromit!
- Eu n-am spus că eşti vinovată. Eu sunt dobitocul
bătrân care a uitat de el. Vorba ungurului: o fo’ bine, dar
o fo’ destul!
- Atunci, hai să plecăm de aici. Eu plec singuhră şi
ne întâlnim la voi, la bisehrică, la hromano-catolici.
Poate ascultăm puţină ohrgă. Bine?!
- Bineee, numai du-te odată, că nu mai răspund de
mine…
- În sfâhrşit, o vohrbă sincehră! Te iubesc!
- Măcar la biserică o să stăm liniştiţi!…
Pentru Nick, noua lui relaţie amoroasă a adus cu
sine şi probleme de ordin profesional. Era speriat de
uşurinţa cu care se implicase, ţinând cont de ideile lui cu
privire la rolul pe care l-ar putea avea femeile în viaţa
lui de artist. Era convins, sau, îşi impusese un anumit
punct de vedere cu care încerca să evite orice fel de
complicaţii în viaţa lui de viitor ”mare” artist. În
subconştient mai acţiona o forţă, mai mult sau mai puţin
281

ascunsă, împinsă de felul în care amintirile din copilărie


îl măcinau - decât copii nedoriţi, sau familie dezbinată,
mai bine un anumit fel de sihăstrie, la adăpostul şi în
slujba talentului, al menirii.
Rămas singur în atelier, ieşit cu faţa curată din
presiunea momentului, Nick s-a aruncat cu toate forţele
în vâltoarea creaţiei. Ştia că nu era vorba de creaţie, dar
o lua ca pe un preludiu la opera vieţii care urma să vie -
ecvestra. Scheletul a fost dezmembrat parţial, refăcut
conform studiului făcut pe post de spectator în sala de
spectacol, îmbrăcămintea de carton şi pânza de sac
aruncate cât-acolo, iar întâlnirea de la biserică trecută în
subsidiar. Totul lua o nouă formă, noua viziune îl
împingea cu o forţă ocultă, dăruirea îl îndepărta de cele
lumeşti, Mednâi Vsadnic creştea văzând cu ochii. Când,
într-un târziu, şi-a aruncat ochii pe ceasul brăţară, Nick
s-a pomenit mustrat de o pornire de conştiinţă. Poate
că-i mai bine aşa!? Dacă mă iartă, e un punct câştigat,
dacă nu, nu!…Sper că nu mă aşteaptă la biserică!?
Nick făcu stânga împrejur şi rămase perplex.
- De când eşti aici?! Nu te-ai mai dus la biserică?!
- Ba da, ba da! Am şi fost, m-am şi întohrs, am şi
stat pe vine acolo-n colţ, te-am phrivit şi am înţeles că
ohri te iau aşa cum eşti, ohri am să înghit în sec şi, şi aşa
mai depahrte…
- Îmi pare rău, zău, dar, ţi-am mai spus-o parcă,
viaţa mea nu-mi aparţine sută la sută, sunt un sclav,
sclavul diavolului care, bun sau rău, zace în mine şi mă
dirijează. Asta e şi nu prea am ce face!
- De spus, poate că ai spus-o altcuiva, dar nu asta
este impohrtant, impohrtant e că, aşa puştoaică cum mă
282

tot ”alinţi”, eu stau pe picioahre bine înfipte şi nu mă joc


cu anumite luchruri, cum, poate, ţi s-a păhrut ţie.
- Da, ştiu, ai mare siguranţă când îţi înfigi poantele
în duşumea, dar viaţa nu-i chiar un dans, din păcate. Ar
fi mult mai simplu! Şi, în primul rând, eu nu te
învinovăţesc de nimic. Sunt singurul vinovat de ceea ce
s-a întâmplat şi, culmea, mi-e teamă că nu ne vom opri
aici. Da, a fost ceva prea frumos, iar artistul din mine,
dacă într-adevăr există, nu poate ignora frumosul pur,
nealterat de nimic, şi în nici un caz de o presupusă
premeditare…E o latură a vieţii pe care am ignorat-o cu
desăvârşire şi e normal să fiu bulversat.
- Nicki, ohri eşti un pohrc desăvâhrşit, ori eşti, cu
adevărat Făt Fhrumos! Cu vohrbele astea întohrtocheate
poţi să mă înalţi pe culmi nebănuite, sau să mă faci să
simt abisul la picioahre. Fie ce-o fi!, eu mă las dusă de
val, c-aşa mi-e fihrea. N-ai de gând să mă sthrângi în
bhraţe?!
- Aici nu te voi mai strânge nicicând în braţe! Hai, să
plecăm pe străzi! Cu tot frigul de afară străzile sunt mult
mai sigure, nu crezi?!
- Nu!, dahr, vohrba ta, să fim mai în siguhranţă, ca
să nu ocolesc gândurile ascunse care te bântuie.
Dorinţe, temeri, toate legate de o atracţie
necunoscută, încă, au marcat evoluţia acestei idile.
Întâlniri, prin locuri de nimeni bănuite, cu spaime şi
stări de extaz, cu o alunecare tumultoasă prin faţa
privirilor tot mai curioase ale celor apropiaţi, cu reprize
presărate de întrebări fără răspuns. Amândoi părăsiseră
parcă solul şi, plutind prea sus, pierdeau legătura cu
pământenii ”de rând”. Vizitele tot mai rare la atelierul
283

cimitirului au avut ca efect abandonarea proiectului ”en


ronde-bosse”. Ideea Maestrului de a se opri la faza
vizionată, începea să-i pară salutară. Aici era stăpânul
său şi nimeni nu ar fi putut să-l tulbure, mai ales că toţi
erau de acord cu ceea ce făcea, şi cu cât făcea. La Operă
era altceva. Era un angajament ferm, o reputaţie de
apărat, o recomandare de justificat: rezultatul, cel
scontat de Maestru, de Sever, de cei din jur.
Tehnicieni, meşteri desăvârşiţi în ale decorului
scenic, îl răsfăţau stându-i la dispoziţie, împlinindu-i
cele mai năstruşnice dorinţe. Călăreţul de Aramă,
sprijinit în coada calului, stătea pe o platformă cu rotile
- nişte rulmenţi silenţioşi care asigurau o perfectă
mobilitate - aşteptând marea lansare la apă, premiera.
Primăvara, chiar timidă în primele ei manifestări,
dădea ghes pornirilor romantice, subminând, cu paşi
lenţi dar siguri, menirea artistului ”de geniu” -
consacrarea fără condiţii, fără compromisuri. Maestrul
sesiza din mers aceste abateri de la ”jurământul de
credinţă” dat de Nicolae artei, dar cunoscând năravul
preferatului său, lăsa totul în voia sorţii. Memoria, încă
vie, a anilor de tinereţe, îl făcea înţelegător, dar şi
încrezător. Zvonurile despre o idilă à la Romeo şi Julieta
nu-i captau atenţia, mai ales că, nici nu aflase de unde
răsărise această Julietă. Totul va fi bine când se va
termina cu bine, un fel de parafrază la marele Will, era
panseul de ”Gâgă” al Maestrului. Aşa era să fie?! Era
prematur de vizionat viitorul unor copii. Iar viitorul,
grăbit, se arăta la orizont.
Martie a sosit cu o bombă care exploda, cu repetiţie,
din gură în gură: Stalin a murit! Toţi o spuneau, dar
284

puţini aveau curajul să arate satisfacţia. Chiar dacă era


creştineşte să nu te bucuri de moartea ”aproapelui” tău,
privirile trădau totul. Mitingurile de doliu organizate
mai ales în centrele muncitoreşti mai importante şi,
bineînţeles, în cele universitare, au scos sute de mii de
oameni, tineri şi bătrâni, în stradă. Atmosfera era pioasă,
asigurată de teama obsesivă care trona ca o molimă,
mulţimea adunată fiind împănată cu grupuri de susţinere
a atmosferei. Lacrimile curgeau şiroaie pe feţele acestor
creatori de atmosferă şi, precum râsul molipsitor,
invadau mulţimea. Zilele care au urmat au scos, însă, la
iveală şi alte sentimente, de ascunsă bucurie, de
speranţă. Studenţi şi profesori, chiar dacă şi timid, au
început să etaleze ”utopicele” doleanţe: nu limbii ruse
obligatorii!, nu marxism-leninismului!…Era doar
începutul unor ieşiri mai curajoase, era un preludiu la
anii care aveau să vie, când autorităţile, cu ochii la
Budapesta, s-au pus pe făcut ”ordine”, culminând cu
arestarea a sute de studenţi la Timişoara. Da, 5 martie
1953 a aprins speranţele, iar zilele care au urmat, le-au
stins ca pe o lumânare. A rămas, totuşi, izul de ars al
fitilului fumegând.
Şi a venit sfârşitul lui martie, de data aceasta cu o
altă bombă, care a explodat stârnind panică şi întrebări,
răvăşind viaţa celor doi copii.
- Nick, mi-e fhrică, mi-e fhrică să-ţi spun, se
întâmplă ceva,…
- Ce se întâmplă, fată?! Hai, spune ce ai de spus şi
nu mă mai ţine pe jăratic!…
- Nick, s-ahr putea să fiu ghravidă…Ce mă fac?!
285

- Cuuum?! Tu vorbeşti serios?! Ce te faci?!, nu,


dragă, ce ne facem?!…De unde ţi-a venit ideea asta
năstruşnică?! Eşti sigură?
- Phrobabil că nu mă înşel, ştii, niciodată nu a
întâhrziat. Culmea, nici nu am cu cine vohrbi. Nu
îndhrăznesc să vohrbesc acasă, ahr ieşi o thragedie. Am
să încehrc să scap de sahrcină, numai că nu ştiu cum să
fac…
- Eşti ludă, nu?! Cum să omori un copil nevinovat?!
Poate un geniu!?…Nu, nici să nu-ţi treacă prin cap aşa
ceva! Dacă o fi să avem un copil, acel copil va avea şi
mamă şi tată. Da, tată, şi încă unul iubitor şi nebun! Nu,
nu, să nu ne pripim, să aşteptăm să vedem dacă nu-i o
alarmă falsă. Poate că ai răcit, pe unde nu trebuia, tot
umblând pe frigul ăsta nenorocit. Un copil! Doamne, cât
m-am ferit de o astfel de idee şi uite că soarta s-ar putea
să-mi schimbe viaţa…Să aşteptăm!
- Mi-a fost fhrică să-ţi spun…ştiam ce chrezi tu
desphre copii, desphre familie. Nu, nu ştiu ce o să
facem…Tu eşti băhrbat, la tine este mai simplu. Ştiu
asta şi nu-mi fac iluzii. Să ştii că acum te iubesc şi mai
mult! Nu este un păcat ceea ce am făcut…

28
Zilele şi săptămânile care au urmat au întors pe dos
viaţa celor doi copii. Disperarea era pe chipul Ralucăi în
toate ipostazele. Spre surprinderea ei Nick juca cu
seninătate rolul bărbatului responsabil, bravând la orice
pas pentru a ascunde spaima care-l stăpânea zi şi noapte.
Ce dracu-i de făcut?! Tocmai când am început să mă
286

împac cu mine, cu statutul meu de copil cu şi, totuşi,


fără tată, când am început să sfidez prezenţa ”umbrei”,
ba, chiar să mă obişnuiesc cu ea tot repetându-mi că n-
au ce să-mi facă, că nu pot ignora talentul, cum n-au
putut-o face nici cu Maestrul, acum, când am dat liber
vârstei să se comporte normal, să simt că omul are
nevoie şi de ceva clipe de destindere, tocmai acum vine
beleaua pe capul meu!? Şi Ralu, ea ce poate simţi în
clipa asta?! Nu, teoria absurdului care stă la pândă şi
apare când ţi-e lumea mai dragă, e mai valabilă ca
oricând. Ce-or spune ai ei când vor afla?! Sunt oameni
simpli, cel puţin aşa ştiu, care nu pot înghiţi o astfel de
ruşine, care ştiu una şi bună: aţi greşit, acum plătiţi!,
iar preţul nu poate fi decât unul - căsătoria. Nici măcar
nu mă cunosc! Auzi, căsătorie! Eu şi însurat, şi cu
copil! La maică-mea, sărmana, nici nu vreau să mă
gândesc. La câte a îndurat, asta îi mai lipsea! Acum să
vezi comparaţia cu inegalabila mea soră! Bine că la
anii care-i am nu mai am nevoie de acordul părinţilor.
La cel spiritual nici nu mă pot gândi. Dar ce se face
Ralu la vârsta ei?! Nu, dacă se confirmă, ori o conving
pe sor-mea, prin amicul nostru comun, să intervină pe
la Înalta Poartă, ori o fac pe şest. Fata nu poate
rămâne suspendată în bătaia vântului. E vorba de un
copil care are drepturile lui sfinte şi aşa ceva n-am să
uit. Cu cine pot vorbi oare?! Cred că o discuţie cu Şefu
şi apoi cu Maestru mă vor elibera, cât de cât, de stres…
Aşa a şi făcut. Înţelepciunea bătrânului l-a eliberat
de teama care-l domina.
287

- No, ăşe o vru’ Dumnezeu! Nime’ nu poate să se


atingă de un copil! Trebă să faci nuntă, dragul meu,
trebă!
- Dar eu n-am zis că nu!? Treaba e cum o s-o
conving pe maică-mea, care e cum e. Ea gândeşte cum
gândeau părinţii ei. Şi fata?! Ea cum o să le spună
părinţilor ei?! Sunt oameni de treabă, cum spune fata,
dar şi ei cred în valorile lor, în morala cu care au
crescut. Ei, ce zici?!
- O să se supere şi unii şi alţii, dar după ce s-o naşte
copilul o să se certe pentru el şi o să-l iubească. Ăşe-i de
când lumea!, şi lumea o făcut-o Dumnezeu, nu noi!”
Nici Maestrul nu s-a alarmat prea mult, cu tot
punctul său de vedere legat de misiunea artistului,
misiune care putea fi împlinită doar în condiţiile unei
independenţe totale. Şi el fusese tânăr, şi el gustase
emoţiile devastatoare produse de ”acte iresponsabile”, şi
el se însurase cu o femeie mai tânără, atrăgătoare,
talentată, cunoscuse bucuria unui copil, şi încă ce
bucurie!, era, cum se spune, la el acasă.
- Nicolae, pui de neamţ, ai dat de bucluc, îţi
aparţine, nu da vina pe nimeni, eşti major şi, ca atare,
suportă consecinţele. Teoria cu pierderea libertăţii, atât
de necesară în munca de creaţie, trebuie readaptată la
noile condiţii. Nu-ţi mai băga în cap ideea că ”totul se
prăbuşeşte”, concentrează-te pe faptul că vei avea o
nouă motivaţie în lupta pentru reuşită, un copil, o
familie, va trebui să le demonstrezi că eşti într-adevăr
”mare”, aşa cum mi-ai spus când te-am cunoscut.
Atunci, nici n-am apucat să-ţi spun nimic despre drumul
spinos al artistului, despre faptul că numai munca în
288

timp va putea demonstra dacă eşti bun şi, mai ales, în ce


eşti bun, că mi-ai şi replicat: sunt sculptor, maestre! Am
râs în sinea mea şi m-am uitat peste schiţele aduse, peste
cele câteva fotografii. M-au surprins, dar ţi-am răspuns
cu prudenţă şi mi-am spus că trebuie să te sprijin. Ai
avut dreptate, la o vârstă fragedă, aveai conştiinţa
propriei valori. Mai târziu ţi-am sugerat să faci pictură,
dar te-ai încăpăţânat, ai început să sculptezi, s-o faci
chiar pe criticul cu mine şi, şi m-ai convins. Da, drumul
tău va fi sculptura, desenul îl vei folosi în subsidiar, vei
fi un portretist, probabil portretistul mult aşteptat. Tu
sculptezi deja, sufletele, şi asta nu-i de acolo. Suntem
destui care ne considerăm portretişti, dar, cum s-o spun,
cam toţi am atins un plafon peste care nu poţi trece
decât dacă ai ceva în plus, un har, un har aparte, dar har.
Harul de a pătrunde în străfundul ocult al fiecărui model
studiat. Nu ştiu cum va fi cu monumentalul la tine, cu
visul tău obsesiv cu ecvestra, dar acolo va trebui să-şi
spună cuvântul perspectiva. Să avem răbdare, să
aşteptăm. Mă bucur că-mi eşti student, că-mi eşti, de
fapt, coleg de breaslă. Când pui mâna pe condei, când
creionezi, mă enervez de invidie. Eu ştiu că sunt bun,
m-a apreciat Brâncuşi, dar am lăsat la o parte influenţa
lui, m-am apropiat de Rodin. Eu mă consider realizat în
spiritul talentului meu chiar dacă ”dosarul” nu-mi
permite să aspir la o recunoaştere oficială. Încep să
curgă titlurile onorifice dar pentru ele sunt destui
maleabili. Nu-i suficient doar talentul. Asta e, prietene!
Nu dispera la primul val care te dă peste cap. Treci pe
sub el şi urcă pe creasta următorului…
289

- Parcă am fi la curs. Şi cu mine cum rămâne, cu


dandanaua?! Eu de un sfat am nevoie nu de încurajare la
adresa talentului. De acela sunt sigur, de mine, ca om,
nu prea.
- Eu cred că am fost clar, dar văd că ai fost atent
numai la laude. Dandanaua ta nu-i ceva neobişnuit, ceva
care să afecteze viitorul. Nu, Nicolae, sper că veţi lăsa
copilul să crească, să se nască, să-l copleşiţi cu dragoste.
Când s-a născut pruncul meu, am deschis o nouă carte
de poveşti. L-am făcut în fel şi chip, descriind în acest
fel, prin sculptură, viaţa lui de copil adorat. Dacă aş
aduna lucrările reprezentând minunea vieţii, copilul în
creştere, aş putea să deschid o galerie pe această temă.
Câtă inspiraţie îţi poate aduce un pumn de viaţă, un
copil neajutorat dar puternic prin felul în care te poate
subjuga! La asta să te gândeşti, să vă gândiţi, nu la ce va
spune X sau Y, fie ei chiar şi mama sau tata. Dacă aveţi
nevoie de sfaturi, apelaţi la bunici, dacă-i aveţi.
Întotdeauna ei sunt cei mai înţelepţi, chiar dacă, pe
nedrept, îi consideraţi retrograzi.
- Oricum, mă simt mai uşurat. Mulţam, Maestre!
- Nicolae, să nu uit, legat de portretul pe care mi l-ai
făcut, du-te şi semnează-l şi lasă-mă să trimit o maşină
după el. Vreau să-l trimit la Jitin, să stea în mijlocul
casei părinteşti, chiar dacă ei nu mai sunt. Vreau să fiu
acolo unde m-am născut. Ce zici?!…
- Nu m-am gândit la o aşa ofertă. E grozav! Şi, nici
un cuvânt despre lucrare?!
- Nu ţi-e de ajuns că-l vreau doar pentru mine,
sculptore?!
290

În drum spre cimitir Nick fu străfulgerat de un gând


care-l făcu să se oprească din urcuşul pe Golgota. Şi cu
Ella, cum rămâne? Cred că e momentul să lămuresc
lucrurile. Mâine dimineaţa iau trenul şi, Dumnezeu cu
mila !
Călătoria asta neprevăzută, planificată, dar mereu
amânată, venea ca o soluţie impusă, în faţa căreia nu
încăpeau obiecţii. Doamne, cât am greşit amânând un
deznodământ într-o poveste clădită pe anii
adolescenţei, un vis de aur în felul său, dar care a
apărut la un moment nepotrivit.
Erau nişte copii minunaţi, dar copii. Nu gustase nici
unul din ”fructul oprit”, cum era şi firesc, plutiseră sub
imboldul curiozităţii, al unei atracţii oculte, de
nedescifrat pentru acea vârstă. Anii care s-au scurs au
sădit în sufletul domnişoarei în devenire speranţe în
privinţa viitorului, a alegerii făcute, speranţe care
începeau să se zdruncine din cauza atitudinii, mai nou,
rezervate a lui Făt Frumos. Se agăţa de ideea plecării la
studii în oraşul ”chemării” sale, convinsă de
profunzimea legăturilor stabilite în anii de copilărie.
Nici el nu era indiferent faţă de trecutul rămas în
memorie, precum poveştile citite în copilărie. Singura
lui armă redutabilă în lupta cu amintirile şi, mai ales, cu
aspiraţiile Ellei, era obsedanta idee legată de autonomia
artistului, de gustul amar al amintirilor din frageda
copilărie. Şi acum?! Bomba!, cu efect imediat. Era sigur
că va destrăma un vis curat, întrupat într-o fiinţă
deosebită, trecută prin transformările vârstei, astăzi o
femeie în devenire, superbă, cum îi prezisese într-una
din zilele când se jucau de-a dragostea, în atelierul lui
291

NEA FANE, sau al Domnului Paul. Ce amintiri, şi câtă


nevinovăţie! Hotărârea, însă, era luată.
Trebuie să vorbesc cu Ella! Povestea asta, ca din
basme, va avea, probabil, un impact dur asupra ei dar,
dar o va elibera din cuşca fanteziei, a unui vis de copil.
A ajuns la maturitate şi va înţelege că viaţa nu-i un vis
înaripat care te duce pe culmi de seninătate pură. Aş fi
nedrept s-o fac să afle de la alţii. Sper să înţeleagă, să
rămânem prieteni, cum mi-am dorit întotdeauna, să
putem discuta oricând despre anii ”cei mai frumoşi”,
cum îi plăcea să spună.
Sunetul monoton al roţilor de tren nu l-a eliberat de
aceste gânduri. Din contra, lucrurile începeau să ia un
contur din ce în ce mai întortocheat. Nici, măcar, nu i-
am spus Ralucăi unde plec şi, mai ales, de ce. Cine ştie
ce ar fi înţeles din asta!? Nu, trebuie s-o rezolv de unul
singur, fără lamentări, fără întrebări inutile. Nicolae,
mi-e milă de tine! Să te văd dacă mai apuci să ajungi
”mare”, cum ai tot trăncănit…
Surprizele, însă, nu se dezmint şi se bagă în viaţa
omului nechemate. Ella era, de mult timp, la curent cu
”aventura”, dar, în minunata ei naivitate, considera
faptul minor şi era convinsă că, toamna se vor număra
bobocii, când se hotărâse să poposească, cu toată noua
ei splendoare, ca studentă, în oraşul marilor speranţe.
Nick a căutat-o acasă, hotărât să înfrunte furtuna pe
teritoriu minat, dar n-a fost să fie aşa. A găsit-o pe
stadion, odihnindu-se pe rândul cel mai de sus al
tribunei, singură, cu ochii scrutând zarea. Nu l-a zărit
decât la două rânduri de bănci, privind-o cu un zâmbet
uşor mascat, dar nu mai puţin cuceritor.
292

- Nick, ce-i cu tine?! Când ai sosit?…


Cu un salt de căprioară ajunse drept în braţele care,
parcă, o aşteptau de o veşnicie. Nick nu mai prididea să
răspundă sărutărilor care alergau pe obrazul lui. Era
profund tulburat de explozia de bucurie, de sinceritatea
sentimentelor etalate fără rezervă
- Măi, se uită ăia la noi ca la circ! Hai să ne retragem
undeva mai în umbră…Uite-l pe Kiss cum ne salută!
Lasă-mă să-i răspund…
Nick se eliberă cu greu din strânsoarea braţelor celei
care nu mai avea nimic comun cu fetiţa din atelierul lui
NEA FANE.
- Ella, arăţi grozav! Mi-ar place să-mi fii model.
- Vrei să faci un nud?! Sunt convinsă că va fi nudul
vieţii tale!
- Iar o iei razna? Am crezut că te-ai maturizat!? Arăţi
altfel, dar te porţi la fel. Ce noroc că nu suntem într-un
atelier!
- Noroc, pe dracu! Chiar că ar trebui să fim acolo…
- Ella, am venit să stăm puţin de vorbă…E
important pentru mine, pentru noi.
- Te-ai săturat de ”Aventura”, că nici nu ştiu cum o
cheamă. Ştiu doar că există…
- Ce ştii şi de unde?!
- Am şi eu urechile mele, dar mai am ceva:
sentimentul de siguranţă pe care nu mi-l poate lua
nimeni. Nick, eşti al meu, şi numai al meu! Ce contează
”Aventura” ?!…
- Din păcate, contează! Ca să n-o lungim,
”Aventura”, care are un nume, va avea un copil cu mine.
S-a întâmplat, cum se întâmplă uneori în viaţă, pe
293

nepusă masă, dar s-a întâmplat. Nu-i o joacă, sau un


accident care se poate repara într-un spital, e o realitate
angajantă, şi pentru ea şi pentru mine. Te rog, nu mă
întrerupe, nu mi-e uşor să ţi-o spun, dar trebuia s-o afli
de la mine. Te rog, taci puţin…Am ştiut, ca o
premoniţie, că noi doi nu puteam avea un viitor
împreună. Totul a fost minunat, dar a fost un joc de
copii…
- Da, Nick, un joc de copii, doar un simplu joc, nu?!
Atât ai înţeles?! Şi gelozia ta, tot un joc de copil?! Nu
pot uita atitudinea ta faţă de Tedy…Şi culmea, eu nici
nu-l puteam suferi!…Era reporter şi aveam nevoie de
publicitate. Aşa e în viaţa de toate zilele. Şi el ştia cât
de angajată eram în relaţia ”de copil” cu tine. Mi-a spus
că şi Kiss l-a pus la curent şi la punct. Acum, mă trezesc
dintr-un vis de copil, dintr-o poveste cu o Cosânzeană şi
un Făt Frumos, sunt mare, zâmbesc şi mă duc cu gândul
la rafturile pline de poveşti ale bibliotecii viselor, iau
unul şi cu lacrimi în ochi, mă despart. Da, sunt mare,
aşa cum am aşteptat cu răbdare şi încep să văd lucrurile
într-o nouă lumină. Un singur regret mă apasă: n-am
venit spre tine când am aflat de ”Aventura” ta. Am
crezut că sunt invincibilă şi te-am lăsat să te trezeşti
singur şi să zbori spre mine. Când te-am văzut, am
crezut cu toată fiinţa că pentru mine ai venit. N-a fost să
fie aşa. Acum, ne va despărţi, pour toujours, un copil,
care, vorba ta, este cea mai mare minune a lumii. Cine
ştie?! Poate că-l voi iubi de la distanţă şi pe el…
- Ella,…
294

- Taci, nu mă conduce şi, şi hai să rămânem buni


prieteni, ca atunci când ne vom întâlni, din întâmplare,
să nu ne simţim jenaţi. Servus, Nick!...

29
Drumul de întoarcere nu a însemnat şi detaşarea de
o problemă care-l urmărise ca o umbră. Se gândise, nu o
dată, să pună capăt unei situaţii fără ieşire, din punctul
lui de vedere, dar felul în care neprevăzutul acţionase, îl
trimitea într-o lume a culpabilităţii. A trebuit să se
întâmple ceea ce s-a întâmplat ca să găsesc momentul
prielnic pentru a mă elibera de obligaţii. Ce idiot!
Merita această fiinţă nobilă să fie pusă într-o situaţie
atât de stupidă?! M-am temut de complicaţii, sclav
crezului meu egoist: nu angajament, nu căsătorie, nu
copii! Totul pentru artă, pentru menirea mea! De fapt,
mereu am subliniat acest lucru, deseori până la penibil.
Vezi, Doamne, ce destin aparte aveam de apărat!?
Acest ”sunt mare”, obsesie adolescentină, m-a mânat
din spate, punându-mă deseori în situaţii ridicole. E
drept că, la acea vreme m-a şi ferit de complicaţii. În
fond, n-a fost decât o poveste de dragoste infantilă, care
s-a terminat fără ”probleme”, lucru pentru care mă
felicit. Ella a rămas, încă, tributară visului de copil,
chiar dacă, în virtutea inerţiei, parcă, astăzi mi-a
demonstrat că nu mai este copilul de ieri, că visul îl
trăia într-o lume mai reală decât mi-aş fi închipuit,
nutrind speranţe cât se poate de profunde. Culmea,
aflase de aventura mea, o judecase la rece şi nu i-a dat
nici pe departe importanţa pe care ar fi presupus-o
încrederea în viitorul ei alături de mine. A stat de o
295

parte, a aşteptat încrezătoare şi, vorba ei, a pierdut. N-


a fost vorba de o bombă cu explozie întârziată, a fost o
bombă distructivă cu efect imediat. Cine, în lumea asta,
are dreptul să se atingă de sufletul unui om?! Fără să
vreau, eu am făcut-o! - Să rămânem prieteni…,când ne
vom întâlni, din întâmplare, să nu ne simţim jenaţi.
Frumoasă lecţie, Nicolae!, bună să-mi ajungă pe
viaţă…Aş fi în stare să mă întorc, să încerc să-i explic.
Ce să-i explic?! Că talentul, în care am crezut şi mai
cred încă, a sădit în mine o doză enormă de egoism, m-
a făcut să renunţ la multe lucruri, chiar şi la plăcerile
vârstei, că…Nu, n-am ce să-i explic! Uite, ce mi se
întâmplă, împotriva tuturor convingerilor mele, dacă au
fost convingeri?! Mă şi văd cu un copil, gândesc
”responsabil”, şi culmea, mă întreb dacă îmi va
moşteni talentul, dacă mă va depăşi. Nu, n-aş putea să-i
mai explic nimic! Ar fi şi absurd şi umilitor…
Trenul şi-a făcut datoria şi l-a readus la realitate. În
drumul spre cămin, gândul că va trebui să se explice, să-
i relateze Ralucăi o poveste fără nici un suport real, să
fie cât mai liniştit, şi asta când zbuciumul din sufletul
lui risca să atingă cote nebănuite, să se spovedească
Maestrului, provoca o stare de nesiguranţă, de teamă
ocultă. Surprizele însă nu-şi făcuseră încă plinul. Era
noapte târzie când păşi în holul căminului şi rămase
blocat.
Într-un colţ, pe un scaun incomod, ca de altfel toate
scaunele din cămin, Rallu adormise, de frig şi de
oboseală, în aşteptarea celui pe care-l căutase cu
nerăbdare toată ziua.
296

- Ce-i cu tine, fată?! La ora asta?!…Ştii că nu-mi


place să mă cauţi la cămin…Chiar aşa, ce-ţi veni?!
- Nick, unde ai umblat toată ziua?! Te-am căutat
peste tot…Ştii, am o veste ghrozavă…A fost o alahrmă
falsă, o simplă întâhrziere. Doamne, cât m-am hrugat să
fie aşa! E bine, e minunat! Poţi să fii liniştit, dhragule…
Hai, spune ceva, nu mă phrivi aşa buimac!…
- Tu, tu ai făcut ceva?!…Doar n-ai îndrăznit să…Nu,
spune-mi că nu, te rog!
- Nu, Nick, n-am făcut nimic, nici n-aş fi avut
cuhrajul. Ţi-am spus doahr că nu m-am simţit vinovată
penthru ce s-a întâmplat…Dumnezeu nu ne-a pedepsit
şi asta e o dovadă în plus că n-am ghreşit. Nick, eu
chiahr te iubesc!…
- Doamne, dacă se întâmpla ieri, multe rele ar fi
putut fi evitate…
- Ce hrele, Nicki, desphre ce vohrbeşti?!
- Nimic, nimic…Hai să te duc acasă, să ne aerisim
puţin.
- Nick, eşti tahre phreocupat de ceva…te supăhră
ceva?!…hai, spune!…nu te bucuhri?!…pe unde ai tot
umblat?
- Las-o baltă! N-am nimic…Am avut o treabă de
rezolvat şi nimic mai mult…Atât doar că m-am cam
grăbit şi, vorba aia, graba strică treaba. Asta-i viaţa!
- Ce enigmatic eşti!?, în loc să te bucuhri, să ne
bucuhrăm…
Nick nu mai avea chef de confesiuni făcute sub
presiunea momentului. La ce?! Se grăbise o dată şi
acum purta pe umeri presiunea unui regret. Ella nu avea
cum să afle, şi nici nu ar mai avea sens să i-o spună.
297

Planificase în sinea lui o întâlnire de punere la punct a


situaţiei, a legăturii dintre ei şi, mai ales, a
perspectivelor acestei legături. Nu luase în considerare
decât punctul lui de vedere, ignorase profunzimea
sentimentelor ei, sau, mai bine zis, se temuse de această
profunzime, de efectul pe care l-ar fi putut avea asupra
viitorului său. Şi ce a ieşit? O dandana de toată
frumuseţea! Ella nu meritase aşa ceva iar durerea pe
care o citise în ochii ei stăruia fără milă. Se simţea
vinovat, se simţea copleşit.
Sunt un nemernic! Nimeni nu are voie să se joace cu
sentimentele altora. Am jignit-o, am dezamăgit-o. Simt
că nu mă va ierta niciodată şi ăsta este ultimul lucru pe
care l-aş fi dorit. Nici măcar nu pot să-i cer iertare. Ar
fi o gafă de proporţii şi mai mari. Înghite Nicolae şi
fereşte-te de dandanale! Atelierul te-a salvat de multe
rele şi doar în atelier poţi găsi liniştea, liniştea
inegalabilă a creaţiei…Care creaţie?! Dacă am
terminat cu Maestrul, aşa cum a vrut el, de unde mai
fac eu rost, iarăşi, de piatră? Fără material nu mai am
ce face la cimitir. Şi-atunci?! Apucă-te Nicolae de desen
că-i mai ieftin…Ba nu! Am să-l rog pe Şefu să-mi facă
rost de ceva butuc sau scândură. Poate scot ceva din
lemnele de foc?! Care lemne de foc, omule?! Atelierul
trăieşte pe godin cu gaz…Până la urmă trec pe
modelări în lut, dar asta ar însemna să lucrez la
Maestru şi să mă las bătut la cap cu sfaturi, indicaţii.
Nu, eu trebuie să lucrez singur! Da, dar unde şi cu ce?!
La dracu, om trăi ş-om vedea!
Monolog lung şi istovitor, cu întrebări fără răspuns,
nu rareori cu voce tare, spre deliciul celor de prin
298

preajmă. În asemenea împrejurări Nick devenea agresiv,


tuna şi fulgera, apostrofa fără drept la replică. Ce-i
trecea lui prin cap şi scăpa prin ascuţişul limbii era literă
de lege. În asemenea situaţii ori îl aprobai dând din cap,
ori te retrăgeai lăsându-i impresia că te-a convins.
Uneori, mizând pe ”efecte speciale”, apela la fabulaţie
şi, o pot recunoaşte cu mâna pe inimă, imaginaţia lui
reuşea să te fascineze. Nu cerea îngăduinţa nimănui,
luptând cu toată convingerea pentru a se impune. Erau şi
momente de panică, momente în care, pentru a nu-şi
dezvălui slăbiciunile, ridica tonul, mizând pe efectul
decibelilor asupra interlocutorului, efect adesea benefic
deoarece reuşea să transfere panica din ograda lui în cea
a ”adversarului” său. Culmea era că adversarii lui erau
de regulă admiratorii lui necondiţionaţi, bărbaţi sau
femei, gata să cedeze pentru a-i menaja orgoliul,
prieteni adevăraţi care, oricând şi oriunde, se luau la
trântă cu oricine ar fi îndrăznit să atenteze la reputaţia
lui de artist dotat cu un talent ieşit din comun. La timpul
respectiv, pentru Nick această atitudine era benefică. Nu
o recunoştea făţiş, dar păstra în memorie, cu grijă şi
recunoştinţă, orice astfel de ”intervenţie”.
Mai târziu, prietenii împăciuitorişti, prin acest gen
de atitudini, aveau să-i hrănească, fără voie, orgoliul
subminând adevăratele-i calităţi. Şi cum anii curg prea
uşor pe parcursul unei vieţi, ceea ce ar fi trebuit să-i
îmbogăţească încrederea în propriile-i forţe, a început să
sape la rădăcină. Acum însă, lucrurile nu scăpau de sub
control, Nick era admirat şi iubit, iar micile-mari
cusururi erau date pe seama marelui său talent.
299

Un drum lung şi apăsător a fost plimbarea până


acasă. Ralu simţea că ceva ocult se aciuase între ei şi,
cunoscându-i reacţiile în astfel de situaţii, se mulţumea
să-l strângă de braţ, încercând să-i transmită şi lui ceva
din nota de linişte şi mulţumire care o domina.
- Nicki, nu vhrei să inthri puţin? Ai mei sunt oameni
foahrte cumsecade în toată simplitatea lor. Mi-ahr place
să te cunoască, mai ales acum când nu avem ce ascunde.
Îţi fac un ceai, sau o cafea, dacă preferi…Ce zici?
- Cum să intru într-o casă de oameni normali la ora
asta?! Te sărut şi zic că-i mai înţelept să merg să mă
odihnesc. Mâine mă duc în căutare de butuci, poate că
am noroc. Hai, las-o pe mâine!
- Cum vhrei tu, dahr eu vhreau şi spehr că vei
accepta să-i cunoşti pe ai mei. Nu sunt ei nişte
libehrtini, dahr nici încuiaţi nu sunt. Au chrescut totuşi
două fete cahre-i iubesc foahrte mult. Te-am pupat!
Nick o luă agale spre cămin. Un adevărat vârtej se
iscase în capul lui. Un haloimis, cum îi plăcea să spună.
Era copleşit de evenimente şi, poate pentru prima oară
în viaţa lui, nu prea lungă de altfel, se simţi copleşit de
vinovăţie. Dacă plecam cu câteva zile înainte, mânat de
cea mai curată intenţie de a stăvili alunecarea pe
toboganul fericirii construit cu atâta încredere de Ella,
alta ar fi fost situaţia acum. Aşa, copleşit de dandanaua
în care am căzut, fără să am răbdarea confirmării, am
dat în bară şi am creat, nu ca în artă, o operă terifiantă,
o operă de distrugere, acoperită doar de scuza cinică:
vinovat fără vină. Cum adică fără vină?! Ce cretin! Şi,
chiar şi în circumstanţele momentului, nu puteam s-o
scutesc de absurdul situaţiei motivând încercarea mea
300

de a o elibera de speranţele care o dominau, spunându-


i, ca pe vremuri, în copilărie, că nu putea avea un viitor
alături de mine, că nu puteam să mă angajez în nimic,
legat fiind de un crez, fie el şi absurd, crezul artistului
din mine?! Nu ar fi fost o noutate. I-am repetat de zeci
de ori că viitorul meu era legat de condiţia sine qua
non a libertăţii depline. Ar fi fost o reconfirmare a
ideilor mele fixe legate de creaţie, de talent, de
incompatibilitate. Important e că n-aş fi rănit-o cu
”sinceritatea” mea deplasată. Minciuna lansată în scop
nobil n-ar mai fi fost o minciună deplasată. Nu, Nicolae
a trebuit să sară peste cal, s-o facă pe eroul, pe
responsabilul, să-şi motiveze gestul şi hotărârea
irevocabilă. Şi când te gândeşti, cu câtă simplitate, cu
câtă disimulare a durerii, a făcut faţă situaţiei create!
Dincolo, aşa zisa disimulare se răzbuna. Poala
bunicii, ca de obicei, a servit drept refugiu, drept
alinare, iar nedespărţitul şorţ de bucătărie, a şters, ca în
copilărie, ochii şi nasul nepoatei preferate.
- No, care-i baiul, micuţa mea?!
- Nimic, bunico, nimic! Aşa-i când te desparţi de
ceva sau de cineva care ţi-a fost drag. Trebuia să ştiu că
aşa se va întâmpla!?…Doamne, cât îl iubesc!
- Bine, bine că nu-i ceva mai rău!…Dragostea vine
şi pleacă, lumea e clădită pe uitare, ziua de mâine aduce
noi iubiri, şi tot aşa de când e lumea. Hai să-ţi fac un
ceai de tei cu multă lămâie ca să dormi mai bine.
- Buni, nu se comentează! Rămâne între noi, ca de
obicei…
Nu ceaiul de tei putea fi remediul. Trebuia să se
liniştească singură ştiut fiind că în astfel de situaţii nu
301

era nimic de făcut, ci doar de acceptat. Dar dacă toată


povestea e o minciună sfruntată?! Dacă Nick n-a găsit
un pretext mai bun, mai plauzibil, să pună capăt
speranţelor mele?! Nu cred! Nick a fost şi cred că va
rămâne, totuşi, dintr-o bucată. Putea, pur şi simplu, să
nu mai dea pe aici şi să aştepte ca totul să se stingă de
la sine. Nu, n-are rost să mă amăgesc făcând drum unor
noi speranţe. Singura soluţie rămân Bucureştii, ANEF-
ul, sau cum s-o mai numi de acum încolo. Ce satisfacţie
pe soră-mea, ca să nu mai spun de Tedy!...
Vizita la atelierul din cimitir a avut un moment
benefic pentru starea lui Nick. Şefu, cu discreţia lui
dictată de un bun simţ genetic, cum îl caracteriza tânărul
artist, l-a lăsat să se învârtă prin atelier, să se agăţe de
ceva anume, orice, numai să reintre în cămaşa omului
casei. Îl urmărea cu coada ochiului mimând o
preocupare aparte pentru aranjatul puţinelor scule de
care dispunea. Cel care a făcut pasul a fost Nick. Se
confesase cu două zile înainte, găsise înţelegere şi se
simţea obligat să curme curiozitatea bătrânului.
- Şefu, s-a aranjat, s-a rezolvat de la sine…Ştii, a
fost o alarmă falsă, totul n-a fost decât o spaimă…
- Dacă s-o arănjet, aiasta-i bine, băiatule. Da’ fata n-
o făcut nimică, nu?
- Nimic, Şefu, ne-am speriat degeaba…Ufff, ce
spaimă am tras!
- No, şi spaima aiasta e bună de ceva! Tineri, tineri,
da’ trebă să faceţi ce faceţi cu cap, erted?…
- Înţeles, Şefu!…Dar ştii că acum am o altă
problemă? Să vedem dacă mă poţi ajuta cu ceva…
- Care-i problema?… spune!
302

- Acum că am terminat cu piatra, cu Maestrul, nu


mai am material de lucru…
- Hm…să mai cătăm altă piatră, numa’ că nu-i
uşor…
- Ştiu, Şefu,…m-am gândit să lucrez în lemn, dar
mi-ar trebui ceva butuc sau nişte scânduri, ce zici?
- Nicolae, lemne găsim mai uşor, e o pădure acolo,
la capăt de oraş, aproape. Vorbim cu paza, ducem o
pălincă şi băieţii o să aducă lemnul cu căruţu. Merem
mâine acolo tăţi. Trebă că găsim…
- Şefu, eşti cineva dacă mă ajuţi şi acum! Mulţam!
Treaba a mers ca pe roate. Pălinca l-a făcut pe
paznic mai vorbăreţ, mai serviabil. I-a dus la un trunchi
de tei, doborât cine ştie când, curăţat de podoaba
crengilor, transformate în lemne de foc, întins într-un
luminiş pe post de laviţă. Cum laviţa era inutil de lungă,
paznicul le-a pus la dispoziţie un joagăr şi i-a pus la
treabă, să desprindă doi butuci, sub privirile sale pline
de satisfacţie şi ale celui care-l blagoslovise cu licoarea
divină.
Treaba n-a fost uşoară, joagărul ruginit şi diametrul
impresionant al trunchiului de tei ridicând probleme
celor doi moţi ajutaţi de avântul artistului. Seara
Trofeele au luat drumul spre atelierul de ”sculptură” sub
privirile pline de încântare ale lui Nick, proaspăt
descătuşat din situaţia, mai ieri fără de ieşire, purtând în
suflet doar povara lăsată de dandanaua în care se
pomenise, vorba aceea, fără vină. Ştia că va putea lucra,
că va ataca lemnul, şi ce lemn! Tei rătăcit la liziera unei
pădurici de la marginea oraşului, doborât, cândva, cu
cine ştie ce scop, abandonat pe post de laviţă, cine ştie
303

din ce cauză, prea lung pentru o ”laviţă”, fie ea şi de


pădure. Ce pleaşcă pe mine! Ce va urma, oare? Poate
un butuc de salcâm, că doar pădurea-i plină…

30
Primăvara lui ’53 se anunţa tulbure pentru români:
nici soarele nu se înghesuia să se instaleze, nici
evenimentele legate intrinsec de viaţa cea de toate zilele
nu străluceau la orizont. Moartea lui Iosif Visarionovici,
chiar dacă a sunat ca o bombă de mare putere, a adus cu
ea o stare de confuzie, manifestându-se diferit la nivelul
populaţiei. Politicienii în vogă erau derutaţi
neîndrăznind un pronostic în privinţa viitorului lor
politic. Doliul ”naţional” decretat a scos în stradă, în
cadrul unui miting al plângerii, sute de mii de cetăţeni,
cu, şi fără, convingeri politice comuniste. Amestecaţi în
mulţime, fără a îndrăzni să se manifeste, formând
grupuri aparte, cei din urmă, căutau să ascundă în
spatele pleoapelor lăsate, licărirea evidentă a satisfacţiei,
a speranţei. Primii, gata instruiţi pentru eveniment, îşi
manifestau durerea prin lacrimi dublate de icniri
zgomotoase, însoţite de comentarii sau întrebări, care
mai de care mai lamentabile - A murit Tătucul…Ce ne
facem fără el?!… Ici-acolo, unii, puţini la număr,
întorceau spatele către balcoanele instituţiilor centrale,
de unde, megafoane puternice transmiteau ultimele ştiri,
condoleanţe, nespusa durere abătută asupra poporului
român, şi nu numai, căutând drumul de minimă
rezistenţă pentru a părăsi, chiar şi cu riscul de a fi
văzuţi, sau chiar filmaţi, turma de oameni scoasă la un
priveghi de la distanţă. Cei ”neangajaţi politic” rezistau
304

stoic impunerii, nu se manifestau în nici un fel, copleşiţi


de gânduri mai pragmatice: aprovizionarea cu de ale
gurii într-o situaţie jalnică creată de ambiţia organizării
de către România a celui mai important eveniment
internaţional, Festivalul Tineretului, ambiţie care reuşise
să golească magazinele alimentare de cele mai
elementare produse. Dispăruseră nu numai alimentele
de bază, dar spre disperarea multora şi băuturile
alcoolice, inclusiv berea, şi ţigările.
Încercările autorităţilor de a crea o atmosferă de
entuziasm, de participare afectivă la pregătirea marelui
eveniment, au eşuat. In starea de mizerie generalizată
care domnea în ţară, numai de câştigarea acordului
unanim nu putea fi vorba. În oraşele universitare
atmosfera era în fierbere. Studenţii, ah studenţii ăştia!,
cuiul care ţinea trează vigilenţa organelor securităţii
statului, au intrat cu o şi mai mare pondere în atenţia
”securiştilor”, noul termen intrat în vocabularul
cotidian, vizând fără ocolişuri, caracterul de poliţie
politică, caracteristică, până nu de mult, atribuită de
media din ”vestul sălbatic” agenţilor KGB din ”Ţara
Soarelui Răsare”. Aceşti ”ochi albaştri”, cum erau
catalogaţi, nu neapărat pe criterii ”ştiinţifice”, au ajuns
spaima de zi cu zi a oamenilor de rând şi, un subiect de
glume nevinovate în gura celor mai slobozi de gură.
Mulţi posesori ai acestor ochi albaştri, cu sau fără vină,
au început să se protejeze de privirile celor din preajmă
apelând la ochelari fumurii. În această atmosferă de
tensiune permanentă, în care Nick se crezuse uitat, a
venit vizita la cămin a ”amicului” său cu ochii precum
cerul. Îl aştepta în hol, tolănit într-un scaun, dacă se
305

poate spune aşa ţinând cont de calitatea ”fotoliului”,


lângă fereastră.
- Greu de găsit, tovarăşe Nicolae, greu…
- Ştiam că mă cheamă Krüger, tovarăşe, nu ştiu
cum…
- Numele meu n-are nici o importanţă. Importantă
este funcţia şi, mai ales, misiunea! Şi misiunea trebuie
dusă la capăt, tovarăşe Krüger, chiar dacă îţi place sau
nu, e clar?
- E clar dacă îmi spui despre ce este vorba…şi, hai
să mergem să ne mişcăm ca să nu facem circ aici, la
cămin…
- Cel mai bine e să mergem la noi la birou, să stăm
la o masă şi eventual să întocmim şi o notă scrisă. E
bine să ştii unde mă poţi găsi când ai nevoie de mine.
Întrebi de tovarăşul Mişu şi mă găseşti uşor.
- N-am eu de făcut nici un fel de notă, domnule! N-
am timp nici de treburile mele, darămite de făcut note.
Ce note, domnule?!, că mă apucă dracii!
- Calm, calm, că am tot timpul la dispoziţie. Până
mâine trebuie să fac un raport şi nu mă culc până nu-l
dau gata. Hai, mergem, ne aşezăm la masă, discutăm,
scriem şi după aia poţi pleca liniştit…
- Şi dacă nu vreau, ce faci, mă arestezi?!
- Eu nu mă ocup de arestări, tovarăşe. Pentru asta
are cine să se ocupe, numai că n-ar fi bine să facem
vâlvă la cămin. Ştii cum sunt colegii, buni până la
necaz…că mai departe, rămâi singur şi tot la noi ajungi.
- Măi, de ce nu-mi daţi pace? Nu mai ştiu nimic de
tatăl meu, şi nici nu vreau să ştiu. A plecat, ne-a lăsat,
să-i fie de bine şi n-am cuvinte! Priceput?!
306

- Ţi-am spus eu ceva de tatăl tău?! Sau, poate că te


simţi cu musca pe căciulă? N-am eu timp acuma de tatăl
tău. Dacă mişcă, aflăm noi, n-ai grijă! Acum sunt alte
probleme pe rol…Uite, abia a murit tovarăşul Stalin şi
au şi început unii să se agite. Ce dacă a murit?! Vine un
alt Stalin, comunismul va merge înainte, iar noi trebuie
să avem grijă să nu mişte în front nişte sabotori care să
răstoarne puţina democraţie pe care am câştigat-o.
Intelectualii ăştia nu se astâmpără, se agită până şi la un
miting de doliu. Ce-or fi crezând, zău că nu ştiu, dar ştiu
că vor da de dracu.
- Şi ce am eu cu mitingul de doliu?! A murit
Stalin?!, şi ce-i cu asta?! O să apară un alt Stalin, nici o
grijă! Aşa-i în politică! Ce am eu de făcut nu are nimic
cu asta. Eu, când vreau să mă reculeg nu merg la un
miting de doliu, eu merg la un cimitir. Acolo-i linişte şi
eu de linişte am nevoie…
- Nu mă lua peste picior! E mai bine să colaborăm,
dacă vrei cu adevărat să ai linişte. Să ştii că ştiu să-mi
fac meseria, o meserie ca oricare alta şi, nu mi-e ruşine
de ce fac. Ţara asta trebuie şi apărată şi asta-i misiunea
noastră.
- Măi, Mişule, că tot mi-ai spus cum te cheamă, noi
artiştii facem un act de cultură şi nici asta nu-i puţin!
Cultura înalţă o Ţară, nu o distruge. Arta este frumosul,
patriotismul, comunicarea cu lumea largă. Arta, în orice
domeniu, trebuie încurajată, lăsată să producă frumosul,
să cultive. Vorbesc de arta adevărată, cea liberă de
constrângeri. Cine încearcă să subjuge arta comite o
crimă împotriva propriului popor! Cum să faci un
informator dintr-un artist?! Trebuie să te gândeşti bine
307

înainte de a mă duce la voi să mă obligi să scriu ”note”,


cum le spui tu. Vrei să înţelegi ce este arta, vino cu mine
într-un mic cimitir ca să vezi la ce lucrează un artist, sau
vino în atelierul profesorului meu să vezi ce politică
subversivă bagă el în sculpturile sale. Uite, să-ţi arăt ce
face un artist luat, aşa, pe nepregătite. În mapa asta am
nişte coli albe iar în buzunar un pix mare cu mină de
cărbune, un versatil. Ne aşezăm pe banca aia singuratică
şi încercăm să comunicăm. Ce zici?!”
- Nu înţeleg unde baţi dar, hai să vedem ce-ţi trece
prin cap, tovarăşe artist!
- Stai jos şi uită-te unde vrei. Nu trebuie să mă
urmăreşti, fii natural, nu sta ca la fotograf, priceput?
- Nu pricep eu nimic dar, cum sunt în misiune, mă
adaptez situaţiei.-
Efectul a fost cel scontat. După un sfert de oră, se
holba Mişu la portretul în cărbune şi nu scotea nici o
vorbă. Ridica uneori privirea înspre Nick, o privire care
întreba parcă: oare cum ai făcut?! Apoi, se cufunda din
nou în studiul propriului chip. Era doar mirat, era
fascinat?!, era greu de definit această atitudine.
- Ei, ce zici? Îţi place moaca ta?…Am, sau nu am
talent? Hai, spune, omule, ceva!
- Mi-ai dat cu leuca-n cap, domnule artist! Nu pricep
cum se poate aşa ceva, în doar câteva minute?!…
- Se poate, dar nu mă lua cu domnule, dragă
tovarăşe. Ce naiba!, eşti doar în misiune, nu?!
- Da, în loc să mă documentez, eu, uite ce fac,
tovarăşe Nicolae!
308

- Las-o-ncolo cu tovarăşe! Spune-mi simplu


Nicolae, iar eu am să-ţi spun Mişu…Ce zici? Îţi place,
o’ ba…
- Îmi place, Nicule, cum să nu-mi placă…sunt şi eu
om ca toţi oamenii. Spunea bunica: ce-i frumos, îi place
şi lui Dumnezeu. Ea era tare credincioasă, că aşa era pe
vremea ei. Îmi faci cadou tabloul acesta, ce zici?
- Păi, ce să zic? E al tău! Dacă vii mâine, tot pe
banca asta, am să aduc o ramă si sticlă ca să-l înrămăm.
Ai să-l poţi pune pe perete în camera ta.
- Camera mea?! Păi, crezi că eu am camera mea?!
Eu sunt un amărât pe lângă şefii mei. Am să-l pun în
biroul unde lucrez să-l vadă toţi colegii…Ba, nu se
poate! În birou nu putem pune decât portretele
dascălilor şi a lui Gheorghiu-Dej. Asta ar mai lipsi să
apar şi eu printre ei! N-aş mai apuca să te mai urmăresc
cu anchetele mele. Cine ştie pe unde aş ajunge!? Să ştii
că vin mâine şi mai vorbim şi despre ce mă interesează
în legătură cu mitingul de doliu. Eşti un norocos că ai
dat de unul ca mine. Nu toţi suntem la fel, cum cred
oamenii. Eu sunt mai altfel.
- Nu te mai omorî atâta cu mitingul acesta. Omul a
murit, să-i fie ţărâna uşoară, nu mai e tovarăşul Stalin, e
simplu, Stalin! A fost ce-a fost, acum nu mai e decât
trecut. Să vezi câţi se vor trezi din somn să-l judece…
aşa-i de când lumea, Mişule. Vino şi vom găsi despre ce
să băsădim, că doar suntem tineri. Vorba aia înţeleaptă:
morţii cu morţii, viii cu viii! Basta!
N-a apucat bine Mişu să se îndepărteze că pe Nick l-
au apucat crampele. M-am ţinut cât m-am ţinut, dar
emoţiile şi frica asta absurdă încep să-şi joace rolul.
309

Dacă nu găsesc o budă, sau un tufiş, mă fac de rahat.


Doamne, ce fire!, de la cine, dracu, am moştenit-o?!
Simt că mor…
A fost nevoie într-adevăr de un tufiş pentru că de o
budă la îndemână nu putea fi vorba. Această fire
”imposibilă”, cum o numea Nick, hiperemotivitatea,
teama obsesivă, îl aruncau în braţele unei atitudini
agresive de mascare a realităţii cu care nu se putea
mândri. Avea să poarte această ”cruce” până-n ultimele
clipe lucide ale vieţii sale. Încet-încet, toate aceste
”neajunsuri” au pus stăpânire pe întreaga-i fiinţă
ajungând să fie o dominantă în viaţa lui. Ştia acest
lucru, încerca să iasă la suprafaţă, el, adevăratul
Nicolae, talentat şi sensibil, iubitor al frumosului, a
măreţiei naturii, a fantasticei forţe de creaţie a acesteia.
Pleca deseori, de unul singur, urmând firul apelor
curgătoare, desfătându-se cu minunea pădurilor, cu
splendoarea crestelor. Pleca singur, deoarece, ca şi în
cazul expoziţiilor, dorea să savureze nestingherit
minunile Marii Creaţii, opere ale celui mai mare artist al
Universului. În astfel de momente se manifesta credinţa
lui în Dumnezeire, în unicitate şi, ”egoismul” care nu-i
permitea să împartă toate acestea cu nimeni. Se
cunoştea foarte bine şi nu se sfia s-o spună cu voce: Da,
sunt egoist, sunt zgârcit, dar n-am nimic rău în mine.
Cine vrea să-mi fie prieten, să accepte ceea ce este bun
în mine. Restul să cadă în subsidiar. Fiinţa umană nu
este perfectă, iar eu fac parte din acest regn.
Drumul spre cămin s-a abătut pe la operă unde
pregătirile pentru marea premieră erau în toi. Atelierul
arăta ca un magazin de artizanat. Decoruri, ustensile,
310

materiale în aşteptare să fie transformate, panouri de


decor. Tehnicienii mişunau printre aceste elemente
constitutive sub îndrumarea micului, dar marelui
scenograf, singurul care, la acea oră, le vedea asamblate
oferind publicului nerăbdător, viziunea cantonată în
imaginaţia lui.
- Nick, tu realizezi ce efect va avea călăreţul tău
plantat în colţul din dreapta scenei, sub perdeaua de
ploaie proiectată şi cu soclul supus furiei apelor?! Ai
fost genial! Da, da!…genial! Şi toate acestea, din
scânduri, zdrenţe şi hârtie! Ascultă-mă, va fi un
spectacol măreţ. Nu e nevoie să fim modeşti…nu, nu!
- Când montaţi?, vreau să asist.
- Cum când?!…astăzi începem. Trebuie să rămâi cu
noi. Ochiul, ochiul tău trebuie să facă amplasamentul
final, unghiul, mai ales unghiul. Reflectoarele, luminile,
în general, sunt puse la punct, dar trebuie cizelate
unghiurile de lumină, nuanţele de culoare. Ştii ce emoţii
am şi cu apa? Sper că Sever a ştiut ce-am vrut eu să fac
şi că va veni pentruNu l-am mai văzut de două zile nici
măcar la cămin. retuşuri. Ştii ceva de el?
- Vine el, nici o grijă. N-avea grija lui, e bun, e bun
cu adevărat!
- Dar tu, ce-i cu tine?!, pari cam palid.
- Nimic grav, am făcut diareea mea albastră, reacţia
la culoarea cerului din ochii fiinţelor umane.
- Ei, pe dracu, iar te-au luat la întrebări? Ce vor?!
- Vor să se dea în stampă! Să facă din moartea
tătucului un prilej de investigare a sentimentelor care
animă mulţimea în aceste clipe „grele”. Ca să scap, l-am
îmbrobodit cu un portret la minut, să-l pună pe biroul de
311

investigaţii. Ştii că era să se prindă dar, înalta-i


conştiinţă l-a adus cu picioarele pe pământ: cică, nu
poate fi în aceeaşi încăpere cu ”marii dascăli” şi,
bineînţeles, nici cu portretul lui Dej. L-am aprobat şi l-
am rugat să mă lase în pace în schimbul a câte portrete
ar vrea să-i fac. Să-l fi văzut ce mândru era! Ha!

31
Relaţia cu Ralu a avut, în general, un impact pozitiv
asupra lui Nick. Stresul la care au fost supuşi, fiecare
gândind din punctul său de vedere la consecinţele
situaţiei create, a marcat felul de a privi viaţa în relaţiile
cu oamenii. Un nou sentiment, necunoscut, acel al
responsabilităţii, a dat un semnal de reală maturitate. În
relaţia cu Ella se manifesta în mod vădit o atitudine de
protecţie, neobişnuită pentru un adolescent în plină
transformare, un copil în fond, ca şi ea. Îl obsedase, la
acea vreme, menirea lui de artist de anvergură, ideea
incompatibilităţii dintre obligaţiile faţă de viitorul artist
şi o legătură sentimentală, fie ea şi de proporţii, cum
părea, sau cum ameninţa să fie. Acum lucrurile luaseră o
altă turnură: Ralu îl atrăgea ca femeie, chiar dacă prin
vârstă îi amintea de Ella. Relaţia de intimitate deplină la
care ajunseseră - cât ai clipi din ochi - cum le plăcea s-o
spună, chiar dacă suna ca o scuză, l-a descătuşat de
vechea obsesie materializată prin acel strigăt repetat:
sunt mare! , aducându-l cu picioarele pe pământ.
Atitudinea protectoare manifestată în timpul ”crizei” l-a
înălţat, dacă se mai putea, în ochii strălucind de
dragoste, de loc adolescentină, ai Ralucăi. Nick nu mai
312

era un pretext de flirt, peste noapte el devenise bărbatul


vieţii, marea dragoste.
Dovezile manifestate erau mai mult decât elocvente.
Nick încetase să mai fie un simplu student-artist, visul
de aur al oricărei adolescente, un ”obiect” preţios, de
invidie, în ochii prietenelor, a colegelor. Nick era al ei,
câştigase chiar statutul de membru al familiei, neatestat
încă, dar pe cale de a deveni. Da, Raluca era în al
nouălea cer. Cu mintea-i de copil, încă, maturizat ex
abrupto, vorba părintelui Maximilian, ea ţesea zi şi
noapte vălul care-i va proteja, în vâltoarea vieţii, viaţă
despre care nu ştia mai mult decât ştiu copiii, din
poveştile cu zâne şi feţi frumoşi, cum, de altfel, şi erau
consideraţi de cei din jur. ”Sunt faini” era sintagma la
modă şi ei o acaparaseră cu repeziciune.
Şi chiar erau! O sclipire de optimism ţâşnea din
privirile amândurora, o poftă de nestăpânit le acaparase
simţurile. Într-un fel, se repeta, la vedere, idila
adolescenţei lui Nick, doar că, un plus, greu de definit în
cuvinte, prezenţa lor iradia locurile unde se iveau. Într-
un mare centru universitar nu era uşor să ajungi în topul
admiratorilor, şi totuşi, într-un timp record, se putea
spune că întreg oraşul îi cunoştea şi admira. Da, a fost o
mare poveste de iubire, o poveste trăită cu toată
intensitatea. Şi culmea, cu toată firea lui închisă şi
cusurgie, îmi împărtăşea, de câte ori ne întâlneam, din
experienţa asului care devenise peste noapte! Totul era
perfect, doar intrarea oficială în familie, întârzia. O
teamă nemărturisită, o jenă, îl făceau pe Nick să apeleze
la tot felul de pretexte pentru a amâna momentul
confruntării. Era conştient că frageda vârstă a Ralucăi
313

putea constitui un impediment în procesul înţelegerii,


tributar, la acea vreme, unor concepţii înrădăcinate în
generaţia din care făceau parte părinţii ei.
La maică-sa nici nu îndrăznea să se gândească, mai
ales că, nici nu era cazul încă. Din ”durul” pe care-l
împrumutase ca ţinută generală, cel puţin faţă de
Raluca, nu mai rămăsese mare lucru. Era mai puţin
încruntat, aproape mereu pus pe glume. În ”lume” o
prezenta ca pe ”prietena mea”, fără să-i pronunţe
numele: Ralu i se părea prea intim, iar Raluca suna prea
oficial. Prezenţa ei în atelierul operei nu-l mai deranja
cu toate că frecvenţa vizitelor lua proporţii, stârnind
zâmbete îngăduitoare sau ocheade stângaci disimulate.
Ce mai! Erau o pereche ”de milioane”, ca să mă exprim
în spiritul vremii, să rămân cât mai fidel ”culorii
locale”.
Cu toată sărăcia lucie care bântuia ţara anului ’53, ei
trăiau cu capul în nori, consumând, sau mai bine zis,
devorând timpul liber, atât de preţuit mai ieri de viitorul
”mare” artist. Nici butucii de la cimitir, nici întrebările
din ce în ce mai insistente ale Maestrului, nu-l puteau
readuce la starea lui proverbială. Se contempla cu ceea
ce-i oferea viaţa în noua lui ipostază. Hoinăreau pe
străzi, prin parcuri, prin sălile de expoziţii, pe malurile
de neuitat ale râului, când liniştit, când învolburat,
umflându-se în pene pentru a o lua razna peste diguri.
Constrângerile dictate de programul de repetiţii, sau de
prezenţa la cursuri sau atelierele de creaţie, apăsau ca o
corvoadă greu de suportat, constrângeri care le răpeau
puţinele ore de desfătare, care, oricât de multe ar fi fost,
tot puţine rămâneau. A fost un an plin în viaţa lor
314

sentimentală, descopereau minunile lumii pământene,


fantezia o lua razna dând noi şi noi dimensiuni relaţiei
lor intime, orbindu-i, făcându-i să uite cu uşurinţă
experienţa trăită cu nu prea mult timp în urmă.
Dacă baletul era supus, totuşi, unui program rigid,
împiedicând în cazul Ralucăi orice abatere profesională,
la Nick lucrurile stăteau puţin diferit. Până şi programul
de la institut era ceva ”liber consimţit”, sprijinit în acest
sens de însăşi natura dascălilor, toţi artişti unul şi unul,
sclavi ai libertăţii depline, în mişcare, gândire, creaţie.
Sintagma ”artă pentru artă” atât de hulită pe plan oficial,
atitudine împrumutată cu ochii închişi de dincolo de
apele Nistrului, era păstrată în sufletele subjugate artei,
hulindu-se în contrapartidă cealaltă sintagmă, ”arta
angajată”. Adept al unei libertăţi neîngrădite, lăsat să se
manifeste în voie în lumea profesiunii alese, angajat fără
voie în spectacolul tumultuos dar senin al iubirii, Nick
s-a pomenit în situaţia atletului care, sigur de victorie,
scapă din mână puterea de concentrare şi se lasă
inconştient în voia abandonului.
Ambiţia manifestată atât de vehement până mai ieri,
se estompează, lucrările ”mari” se amână sine die,
subjugând totul plăcerii de a trăi, recent descoperite,
complăcându-se într-un ”dolce far niente” atât de
periculos în viaţa unui artist. Era, într-un fel, o foame de
mulţumire, de evadare din lumea emoţiilor creaţiei,
deloc de neglijat la o fire ca a lui, de savurare a clipelor
de fericire, apărute, cumva, din senin, în viaţa lui atât de
zbuciumată.
Ralu, nerealizând acest aspect al vieţii artistului în
devenire, iubindu-l pur şi simplu pentru felul lui de a fi,
315

neimplicată, încă, în viaţa lui de studiu creativ, departe


de a-i cunoaşte ”marele” talent, îşi trăia din plin visul
iubirii adolescentine, devenit realitate, descoperind în ea
o latură nemanifestată încă: posesivitatea. Culmea
ironiei consta în uşurinţa cu care, prin excelenţă
posesivul Nick, cedase fără nici o reţinere în faţa noului
statut.
Anul ’53 a fost un an greu, marcând profund viaţa
omului de rând, nu şi pe aceea a noilor participanţi la
veşnicul şi, totuşi, mereu noul ”love story”.
- Nick, te-ai gândit că, odată, cândva, va threbui să
avem un copil? Eu mă gândesc mehreu dahr nu hreuşesc
să plasez în timp evenimentul…
- Bate-te peste gură, fată! Ce ţi-a venit?! Cine a spus
că vom rămâne împreună, că ne vom căsători?! Lasă
grija asta în seama timpului care curge: ce va fi, va fi!
Neprevăzutul, hazardul, va hotărî viitorul nostru, al
amândurora, sau, mai bine zis, al fiecăruia în parte. Aşa
că, vorba ţăranului înţelept, nu te ăsta grija asta! Ziceai
că ai rămas singură acasă, ce zici, trecem pe la voi?
- Chiar am vhrut să-ţi phropun dahr, dahr n-am
îndhrăznit…Ştiu că nu vhrei să dai ochii cu ai mei…
- Păi, eşti sau nu singură?!
- Da, până mâine am să fiu singuhră, singuhrică…
- Dacă vin eu, fii sigură că n-ai să te simţi
singură…!
- Să luăm ceva de mâncahre. Am ceva bănuţi la
mine.
- Eu n-am nici un fel de bănuţi, i-am dat pe hârtie şi
cărbune. După cât mai lucrez, puteam să mai amân, dar
316

asta mi-a intrat în sânge. Bine că nu mai fumez, că nu


ştiu ce m-aş face.
- Nici să nu te apuci cât timp ne săhrutăm. E
ghroaznic să simţi gustul tabacului din guhra altuia!
- Vorbeşti din experienţă?!
- Nu, încă, dahr nu-mi place când cineva duhneşte
lângă mine. Hai!…
Într-o astfel de atmosferă curgea viaţa lor,
singuratici, într-un fel, fără prietenii culese din mediul
în care se învârteau, fără confidenţe. Cerul era frumos şi
albastru chiar şi când nori ameninţători brăzdau
văzduhul. Nici măcar premiera Călăreţului de Aramă nu
a putut abate această curgere lină de la albia trasată cu
atâta nevinovăţie.
Un succes imens l-a lăsat, cumva, rece, pe
”creatorul” ecvestrei. Ecvestra în sine era, cumva, un vis
îndepărtat, iar jocul cu decorurile, un simplu joc şi
nimic mai mult. Scenaristul nu-şi mai găsea locul, la
ieşirile la rampă se încurca în faldurile cortinei,
încurcându-i şi pe ceilalţi protagonişti, dacă se poate
spune astfel. Cineva din sală, apropiat al operei,
cunoscător al dedesubturilor din culise, a strigat printre
ropotele de aplauze, un prelung ”bravooo!”, urmat de
”bravo Nicolae, bravo Sever!”.
Maestrul s-a ridicat în picioare şi îndreptându-şi
privirile înspre cei doi protejaţi, ascunşi în fundul lojei,
i-a aplaudat la ”scenă deschisă”. Sever, mişcat de gestul
Maestrului, s-a aplecat cu vădit respect şi recunoştinţă.
Nick, revenit, parcă, la apucăturile din trecutul apropiat,
a făcut cu mâna un gest a lehamite.
317

- Ce-i, Nicolae, eşti prea mare pentru gesturi de


apreciere atât de mici?!…
- Maestre, sunt destui alţii care merită aplauze cu
prisosinţă. Ale mele pot să mai aştepte. Într-o zi, o
ecvestră adevărată va străluci într-o piaţă publică sau
undeva pe un fost câmp de bătaie, eu voi sta cu sufletul
la gură ascultând aplauzele şi, eventual, ceva vorbe de
apreciere. Voi fi mândru dacă veţi fi de faţă şi-mi veţi
strânge mâna, în văzul lumii.
- Incorigibil, chit că-i îndrăgostit lulea. Pe el l-a
interesat mai mult partea coregrafică decât premiera ca
atare. Şi asta face parte din viaţă!
Nick era mai relaxat după cea de a doua şedinţă cu
Mişu. Se pare că aprecierile de acasă la adresa
portretului au fost hotărâtoare. Mişu s-a arătat mai mult
interesat de arta portretistică a presupusului viitor
colaborator decât de misiunea lui. A mai plecat cu un
portret sub braţ, i l-a lăsat pe primul pentru înrămare şi,
în modul cel mai firesc, i-a fixat o nouă întâlnire, pe
aceeaşi bancă, pentru a-l aduce şi pe al doilea, după o
prezentare în familie. Nici un cuvânt despre misiune,
despre rolul pe care ar trebui să-l joace Nick pentru
consolidarea poziţiei sale socio-profesionale. Nick era
mulţumit. Reuşise, datorită talentului său, să-şi corupă
umbra care începuse să-l exaspereze: Fii liniştit,
Nicolae, ştiu ce trebuie să raportez în cazul tău. M-ai
convins că nu mai ai legături cu tatăl tău, că eşti un
student model, devotat noii orânduiri, etc., etc…
Uneori rămânea pe gânduri neînţelegând
transformările care-i afectau felul proverbial de a fi,
nepăsarea faţă de obsesiva preocupare: menirea lui ca
318

”mare” artist. În faţa oglinzii, întrerupând bărbieritul,


maşinal, deschidea un monolog de autoliniştire. Stai
liniştit, măi, Nicolae, măi! E o pauză bine venită,
normală, probabil, pentru vârsta care-şi cere drepturile.
Sunt un animal şi mă comport ca atare, chiar dacă sunt
un animal superior, înzestrat cu raţiune. ”Ce e val ca
valul trece”, ce panseu!, te scoate basma curată din
orice încurcătură. Voi trece şi peste asta. Un pic de
pauză nu strică! Proiectele mele de creaţie nu vor
suferi. Materialele aşteaptă cu răbdare momentul când
vine criza, când nimic nu mă poate opri. Orice s-ar
spune, rămân la vorbele mele, voi fi mare.
Era ceea ce o frământa şi pe Ralu. Intuise cu cine
avea de-a face, ştia că furtuna putea izbucni oricând, că
va trebui să se supună, să-i fie alături, să-l laude, mai
ales să-l laude. Prezentul era al ei, îl trăia cu nesaţ,
înţelegea drumul talentului de nestăvilit şi credea cu
toată făptura în viitorul ei alături de Nick. Vara a venit,
cumva, sărind peste primăvara de care nu s-au prea
putut bucura din cauza vremii capricioase. Odată cu
soarele arzător au apărut şi primele mici diferenţe de
opinii. Programul era mai greu de întocmit. În timp ce
Ralu adora soarele şi nu scăpa nici un prilej de se
expune procesului de bronzare, de expunere a unui corp
frumos, artistic construit: chipul, raportul dintre trunchi
şi lungimea picioarelor, poziţia fundului. Nick,
preocupat din adolescenţă numai de dezvoltarea
armonioasă a bicepşilor şi a pectoralilor, nedespărţit de
cele două halteraşe de câte un kilogram, neapucând să
înveţe să înoate, ura ştrandurile, plajele. Era greu de
împăcat şi capra şi varza, dar umbra unor copaci
319

salvatori de pe malul râului ademenitor, îi permiteau lui


Nick să cedeze şi să-şi admire sirena în toată
splendoarea mişcărilor, cronometrate, de prăjire
uniformă.
O vizită în doi la atelirul cimitirului, aţintirea privirii
asupra celor doi butuci de tei, trei vorbe şugubăţe ale
Şefului şi, dorul de ciocan şi daltă, l-au făcut pe Nick să
revină cu picioarele pe pământ. Promisiuni,
angajamente, program prestabilit, ca un orar şcolar, au
redeschis drumul ”Calvariei” spre liniştea cimitirului.
Trebuia doar puţină consecvenţă şi lucrurile ar fi reintrat
în normal, în normalul lui Nick, cel de dinainte de criză.
Toamna, oricum l-a prins trudind din greu, hotărât să
imortalizeze în lemn figura legendară a lui Decebal.
Traian nu-l atrăgea. Pentru Decebal umbla să
întâlnească ciobanii din Apuseni, să întipărească în
minte chipurile lor hotărâte, îmbrăcămintea lor, graiul
lor plin de gânduri înţelepte. Îşi umpluse blocul de
desen cu schiţe, portrete. La vederea lor Maestrul i-a
propus să facă din această preocupare un scop în sine, o
galerie de chipuri de ciobani din Apuseni, să expună
lucrările în cadrul unei expoziţii a institutului. Încântat
de apreciere şi de propunere, Nick, în zilele libere, a
organizat un adevărat periplu prin locurile cele mai
reprezentative ale Apusenilor, însoţit, deseori, de prea
supusa Ralu. A fost o idee grozavă. Natura, cu
splendorile ei nealterate de mâna omului pus pe
distrugere, l-a cucerit devenind un refugiu la ananghie,
de reflecţie, de inspiraţie, de creaţie. Într-o vacanţă de
neuitat, şi-a luat sculele şi dus a fost.
320

Auzise de Padiş, de Cetăţile Ponorului şi a poposit


la o stână. A stat o săptămână, s-a hrănit ca la stână, a
cioplit în lemn, îmortalizând chipuri de ciobani.
Reintrase în febra creaţiei, alături de oameni simpli dar
plini de bun simţ, care l-au îndrăgit, au păstrat cu
sfinţenie chipurile cioplite, le-au dus pe la căşile lor. N-a
fost o ieşire singulară spre nemulţumirea vădită a
Ralucăi.
- Eu de ce nu pot veni cu tine?!
- De aia! Nu e locul tău acolo şi nici nu e vorba de o
vacanţă, acolo lucrez pe rupte şi mă regăsesc. Ce să
cauţi tu în sălbăticia acelor locuri?! Nu, n-ar fi bine
pentru nici unul din noi. E bine cum e acum! Să nu ne
grăbim să alterăm această lume a noastră. Şi mâine, şi
poimâine, şi răspoimâine, e timp destul pentru noi…Să
nu ne lăcomim!

32
”Practica” de la stână a avut un efect deosebit asupra
artistului care încerca, încă timid, să se reîntoarcă la
preocupările sale artistice. Zilele petrecute printre
ciobanii din Apuseni care, în treacăt fie spus, erau
ciobani de rasă, au adus în viaţa lui Nick oameni noi,
diferiţi de cei printre care se învârtea în oraş, oameni
viguroşi, cu sănătatea revărsându-se în vorbe, în gesturi,
într-o înţelepciune pură, nealterată. Când Nick voia să
cucerească, atunci o făcea cu toată ardoarea. Îndrăgit pe
loc, liber să spună ce avea pe suflet, fără ocolişuri,
specula la maximum farmecul care l-a caracterizat de
mic copil, cu toate opiniile contrare pe care le provoca
321

deseori, storcând din aceşti curajoşi ai munţilor, comori


de înţelepciune.
Oameni, care se născuseră liberi, în vremuri libere,
nu aveau treabă cu legile, cu decretele, cu stăpânirea. Ei
ştiau una şi bună: tăte ăstea s-or duce la vale, ca
pietrele aruncate de stâncile golaşe, când s-or smuci pă
omul rău. Pământu nu rabdă, pământu să cotremură!
Ăşe cum o crepat Stalín de la ei, ăşe o să crepe şi de la
noi. Nu-i ţâne pământu’ pă ăi care n-au Dumnezeu! Vin,
ei, americanii, da ,da, o să vină!
Nick asculta, se amuza şi, mai presus de toate schiţa
chipurile ca cioplite din piatră, cioplea câte un chip
reprezentativ, cu nelipsita cuşmă îndestată ciar şi vara,
cu gândul la istorie, la cei copleşiţi de armatele romane,
dar nu învinşi. Chipul lui Decebal legendarul se năştea
în închipuirea sa din chipurile întâlnite printre ciobanii
din Apuseni.
Mai era un loc care-l atrăgea ca un magnet. Era
Albacul moţilor răzvrătiţi, erau ciobanii născuţi în
cătunul Arada, mândri că acolo se născuse Vasile
Nicola-Ursu, marele Horea care, în 1784, a pornit
răscoala ţăranilor. Ştiau totul despre Avram Iancu,
despre Cloşca şi Crişan, cu amănunte pitoreşti, gata să
depene cele mai năstruşnice poveşti, cu patos împletit
cu umor. Acolo şi nu în biblioteci şi-a format Nick
imaginea lui Decebal, un om al munţilor de neînvins, el
însuşi invincibil, mândru dar înţelept, realist. Din
tabloul ieşit din gura ciobanilor, Decebal nu se
sinucisese nici din mândrie, nici din laşitate. Copleşit de
forţa care mătura totul în cale, dornic să să-şi salveze
neamul, a înţeles că dispariţia lui însemna renunţarea la
322

luptă, din dragoste pentru ţară, pentru supravieţuire.


Înainte de a se sinucide, Decebal le-ar fi transmis, cu viu
grai, porunca dictată de Zamolxis: încetarea luptelor şi
convieţuirea paşnică cu duşmanul, stăpân al lumii
acelor vremuri.
Nick era fascinat de noii lui prieteni, la fiecare
întoarcere în oraşul creaţiei, lăsând amintiri cinstite cu
sfinţenie: chipuri de moţi, de ciobani, urmaşi
reprezentativi ai lui Decebal, cioplite în lemn, lemn de
Apuseni, cum îi plăcea să spună. Pleca înarmat cu
imaginea unui Decebal, aidoma celor ce colindau
Apusenii, chip mândru, dârz, cu o privire aruncând
scântei de înţelepciune. Era perioada când Nick, puiul
de neamţ, se dădea în vânt după legendele culese din
trecutul istoric al românilor, din studiul vieţii
cronicarilor şi nu numai. Plătea un fel de tribut educaţiei
imprimate în sufletul lui de copil de Mami, cea născută
pe teritoriul vechii Austro-Ungarii, şcolită în şcolile
maghiare, strămutată din proprie voinţă pe teritoriul
României Mari, acolo unde Grozăveştii îşi aveau
originile, adevărata vatră, pornită, prin convingere, dar
şi prin fire, împotriva nedreptăţilor suferite, porniri
manifestate nu o dată cu vehemenţă. Cunoscătoare a
limbii maghiare, nu scăpa nici un prilej de a demonstra
ungurilor, de oriunde, în limba lor, dispreţul pentru
”prostia lor înnăscută” de a se crede buricul Europei.
Da, Nick se lega trup şi suflet de tot ce era românesc
şi visa să ocupe un loc deosebit în promovarea culturii,
a valorilor româneşti. Începutul iernii l-a găsit implicat,
ca în timpurile lui bune, în proiectul Decebal, plin de
avânt, de contradicţii. Imaginea marelui rege, culeasă de
323

prin biblioteci, nu mai corespundea întru totul cu cea


culeasă de pe chipurile ciobanilor moţi, din istoria
povestită de aceşti stăpâni ai naturii, de nezdruncinat în
convingerile lor, în obiceiurile moştenite peste veacuri,
în libertatea lor de a păstra cu sfinţenie tradiţia. Butucul,
unul din cei doi, impresionant prin dimensiuni şi
”puritatea” structurii fibroase a lemnului, tei de cea mai
bună calitate, şi-a ocupat locul pe tronul de creaţie din
atelierul cimitirului, înconjurat de acel şanţ neobişnuit,
precum un şanţ de protecţie a unei cetăţi medievale.
Pentru Nick, butucul chiar reprezenta o redută ce urma
să fie cucerită cu dalta şi ciocanul, pentru a-l elibera din
uitarea istoriei pe cel care, prin dârzenie, dar şi
înţelepciune, îşi salvase de la pieire supuşii punând
totodată piatra de temelie la crearea unui nou popor.
Revenit din călătoria sentimentală ce părea a nu
avea sfârşit, Nick, fără a altera povestea reală, trăită cu
atâta dăruire, a reluat prin graiul dălţii, drumul
”Golgotei”, ignorând experienţa, nu întotdeauna plăcută,
a iernii precedente. Dalta lui a intrat cu gingăşie in
lemnul primitor, cu siguranţa cu care, cu un an în urmă
intrase în cristalul masiv de Ruşchiţa. Era o lucrare
promisă ciobanilor din Albac, pentru Albac, pentru
procesul de decopertare a istoriei. Decebal trebuia să fie
doar începutul. Promisese şi avea de gând să se ţină de
cuvânt: Horea, Cloşca şi Crişan trebuiau să prindă viaţă,
să ia drumul spre Ţara Moţilor, Ţara comorilor
descoperite, în periplul prin stânele din Apuseni. Planul
era măreţ, imaginat pentru o perioadă mai lungă, până la
terminarea institutului. Ce proiect de diplomă! Cum să
nu fie acceptat de cei în drept?! Se înscria, oarecum, în
324

linia trasată de partid, de cei de la cultură, din


învăţământ. Era de ajuns să propui ceva care să înceapă
cu o ”răscoală ţărănească” şi te alegeai cu înţelegere şi
sprijin. Dacă-l implicai şi pe Decebal, intrai direct în
braţele celor care, cu orice preţ, doreau să mai taie,
măcar ceva, din rolul romanilor în naşterea poporului
român. Romanii erau catalogaţi ca năvălitori, în timp ce
Decebal era băştinaşul, infrastructura.
Plecările la ”documentare”, retragerea într-un
cimitir, cum se plângea Ralu, scurtarea bruscă a
timpului ”disponibil”, afectau într-o oarecare măsură
desfăşurarea idilei. Nick nu manifesta o atitudine
diferită faţă de ea , era liniştit, atent, cât putea fi el de
atent, dornic, la rândul său, de plimbări, de intimitate,
dar toate acestea la o scară redusă. Focul nu se stinsese,
nu mai lumina cale de o poştă, dar pâlpâia suficient
pentru a menţine căldura care-i apropiase.
La operă, odată cu reuşita premierei, lucrurile se
calmaseră, lucrările de o mai mică anvergură neafectând
practic libertatea de mişcare. Totuşi, ecoul succesului a
ajuns şi la urechile ciulite ale colegilor de la Bucureşti şi
de aici noi perspective de reangajare intensă. Contractul
semnat de cele două opere, privind prezentarea
spectacolului şi în capitală, ridica noi probleme pentru
cei implicaţi. Nick nu făcea parte dintre acei care
gustând o dată plăcerea reuşitei, să se cramponeze de ea.
Orice succes era transformat pe loc într-un nou început,
un proiect, iar la acea oră, începutul era în atelierul
cimitirului. Nu-şi putea permite să scape inspiraţia din
mână, jucându-se cu decorurile pe o nouă scenă, fie ea
şi a Operei Române de Stat. Trebuia să treacă neîntârziat
325

la proiectul Decebal, să-l contureze măcar, cu dalta, şi


apoi să se plimbe.
- Ce nevoie aveţi voi, acolo, de mine?! Eu mi-am
făcut treaba iar experienţa de aici va fi suficientă pentru
montori. Ei ştiu, mai bine ca noi, ce au de făcut!
Nu a sunat frumos refuzul lui de a contribui la
amplificarea ecoului care a bulversat liniştea de la
operă, dar, cunoscându-i-se firea năbădăioasă,
tratativele au fost sistate. Maestrul, pus la curent a
replicat:
- E un sufletist şi n-o să vă lase baltă. Ascultaţi la
mine şi pregătiţi totul pentru plecare.
N-a fost chiar aşa. Nici insistenţele bunului său
prieten, Sever, n-au avut ecou.
- Sever, frate, ecvestra de la operă a fost doar un
mijloc de a pune mâna pe nişte mărunţiş. N-am bani şi
ştii cât costă materialele în meseria noastră, dacă
meserie îi putem spune. În rest, sufleteşte, a fost un
eşec, da un eşec! Cum să te joci de-a decorurile pentru
un subiect legat de un vis major?! Să umbli cu leţuri,
cartoane şi alte zdrenţe, cu joc de lumini, cu scopul
prestabilit de a înşela privirile oamenilor, e prea de tot!
Pentru mine subiectul Ecvestra nu este şi nu va rămâne
o glumă…
Nici drumul pe urmele lui Decebal n-a fost mai
simplu. Ceea ce părea să fie un lemn de tei de cea mai
nesperată calitate, s-a dovedit, în mâinile începătorului
într-ale lemnului, un material plin de surprize.
Contrariat s-a plâns Maestrului care n-a pregetat să-i
facă o vizită.
326

- Nicolae, lemnul ăsta e bun dar nu-i copt încă: a


fost uscat sub cerul liber, cred, îngropat în frunzele
vreunei păduri, neîntors. Se poate lucra şi aşa, dar cere
ceva experienţă în atacarea fibrelor. E ca o virgină care
nu-ţi răspunde de la început, care se teme şi
reacţionează ca atare. Dacă n-ai răbdare, căci asta ar
presupune ceva timp, lucră, fiule, cu grijă, cu tandreţe.
Nu te grăbi, lemnul va înţelege şi se va supune, fără să
te împingă la greşeli de nereparat. Văd că mai ai un
butuc asemănător, pe acesta să-l laşi să se maturizeze.
Pomul a fost crud când au intrat cu drujba în el. Cine
ştie ce nemernici l-au doborât şi apoi l-au abandonat.
- Aşa am să fac…
A fost o mică lecţie din care Nick a reţinut că
puţinul pe care l-a aflat de la NEA FANE despre lemn,
era chiar puţin. Totuşi n-a renunţat. Sfaturile Maestrului
i-au lăsat, dacă nu o cale, cel puţin o cărare. Emoţiile s-
au amplificat, starea de vibraţie continuă, specifică încă
din începuturile începutului, din adolescenţă, s-a
reinstalat. Nick redevenise copilul răsfăţat, copilul
minune al liceului, încrezător peste poate în propriile
forţe, în talentul său. Spusele Maestrului în loc să-l
descurajeze, îl întărâtaseră. Am mai tras la lemn şi nu
m-am împiedicat. Trebuie să meargă! Şi a trecut la
treabă, cu încetinitorul, cu o prudenţă soră cu teama.
Simţea că dalta întâlnea, parcă, o rezistenţă ocultă, ceva
neobişnuit pentru el. Atunci se oprea înciudat şi se
întreba dacă toată tărăşenia nu se datora cumva tocmai
sfaturilor si atenţionărilor ”preţioase” ale Maestrului.
Până să fie dăscălit nu se poticnise în faţa nici unui
material, fie el piatră sau lemn, şi atunci, îşi punea
327

întrebarea: nu cumva este o reacţie psihică indusă? Nu


că n-ar fi avut încredere în profesionalismul mentorului
său, dar uneori, lipsa de tact pedagogic, putea să aibă
efecte nescontate, iar Maestrul, câteodată mai dădea şi
cu bâta în baltă.
Şi dacă are dreptate? Dacă materialul îşi continuă
viaţa şi după doborâre? Dacă în timp, materialul suferă
transformări care vor afecta chipul cizelat cu grijă al
portretului? Lucrarea ar fi compromisă şi butucul
ciopârţit bun de făcut surcele. Lemnul nu e marmură.
Se lucrează greu, dar ce e bine făcut, rămâne bine
făcut! Mulţi spun că lemnul trebuie lăsat să se
liniştească, să adoarmă, să devină stană de piatră. Dar
o astfel de stare este posibil să fie atinsă?! Mă îndoiesc!
Temperatura, umiditatea, curgerea timpului, pot să-şi
oprească influenţele asupra vieţii de după moarte a
lemnului?! Nu, aşa ceva nu se poate! Lemnul se usucă,
se strânge, se zbârceşte, şi chiar dacă devine mai
maleabil la prelucrare , el lucrează continuu asupra
”operei de artă”, făcând-o vulnerabilă. E la mintea
cocoşului că nu poţi lăsa lucrări din lemn pentru
posteritate. Dar astea eu le ştiu foarte bine şi atunci, ce
să fac? Să renunţ la lemn, la materialul care îţi oferă
atâtea satisfacţii?! NEA FANE îmi spunea mereu că
lemnul este cald în comparaţie cu răceala marmorei şi,
de aceea cred, că pe termen scurt, rămâne materialul
”ales” pentru portret. Nu pot aştepta! Decebal, moţul
meu de la stână, e atât de viu în capul meu încât mi-e
teamă să n-o zbughească într-o bună zi şi să mă lase
baltă. Nu, Nicolae, nu te opri, mergi înainte, încet, dar
mergi înainte! Şi a mers.
328

N-a mai fost mânat de diavolul care nu-i dădea pace


încă din copilărie împingându-l la superficialitate, lucru
recunoscut abia acum, la începuturile maturităţii. A luat-
o încet, mângâind fibra lemnului cu privirea şi cu
degetele, căutând mereu dalta cea mai potrivită, dozând
cu grijă fiecare lovitură de ciocan. Sculptorii susţin că
lemnul, şi nu numai lemnul, recunoaşte din start mâna
maestrului şi colaborează efectiv, îndrumându-l,
potolindu-l, condiţia sine qua non fiind ca meşterul să
ştie să respecte această colaborare, să ştie să profite.
Nick, dornic să înveţe din mers, dar şi conştient de
lacunele în materie, s-a înarmat exact cu ceea ce era mai
greu pentru firea lui, cu răbdare.
Liniştea din atelierul cimitirului a fost benefică. Fără
vizitatori, fără întrebări, înconjurat de atmosfera plină
de înţelegere şi respect creată de cei trei locatari, Nick
se simţea în largul lui. Experienţa cu fumatul n-a durat.
E o porcărie să-mi otrăvesc plămânii! Ce cap pe mine
să mă iau după cei din cămin! Toată povestea cu ”uşor
să te apuci, greu să te laşi” era doar o găselniţă a celor
care nu doreau s-o facă. Un strop de voinţă alimentată
de cunoaşterea realităţii, nimic mai mult, nu?!...
Şefu, duşman declarat al fumătorilor, a făcut cruce,
în semn de mulţumire, dar n-a comentat, mulţumindu-se
doar cu o constatare şi întrebându-se dacă nu era şi
acesta un moft. Discret din fire, dar şi curios nevoie
mare, nu s-a răbdat şi a pus întrebarea cheie.
- Nicolae, ce faci tu cu butucul aista? Pă cine faci?
- Păi, ai auzit de Decebal? Pe el vreau să-l cioplesc,
după chipul moţului, al munteanului din Apuseni. Ce
zici?!
329

- Eu nu zâc nimică, numa’ stau şi cujet, cum spui tu,


, la ce-or zâce ungurii mei dacă or afla ce lucri în
atelierul unui boanghin ca şi ei, cum le spuneţi voi
rumânii. Cred că s-or zbârci la faţă. Să nu vină să-l fure
şi să-l ţâpe în Duna, la Pesta…
- Las’ că nu le spunem, zicem că-i un cioban, un
moţ.

33
Iarna lui ’54 l-a prins pe Nick muncind din greu la
Moţul lui. Înainta cu viteza melcului spre exasperarea
moţilor din atelier, care nu pricepeau de ce nu apare
ceva palpabil, cum a fost cu portretul Maestrului.
Singurul care nu dădea semne de nerăbdare era Şefu.
Avea omul ăsta atâta bun simţ încât l-ar fi putut dărui şi
altora. Era şi şugubăţ.
- Nicolae, mai bine fă tu pă Szent István. O să vină
ungurii ca la biserică. Punem taxă la poartă…
- Nu te laşi, Şefu? Când m-oi duce la Buda, le fac şi
un Szent István, că doar am auzit că-i de pe aici…
- Că n-o fi rumân!? Nu mai spune ăşe că bagă brişca
în tine.
- Da de brişcă, de unde ai mai auzit?!
- Aiasta-i de la Bucureşti, Nicolae!
- Ahaaa!...
- Da, ahaaa!...
În timpul acesta pregătirile pentru plecarea la
Bucureşti erau pe sfârşite. Sever era solul care trebuia să
ducă tratativele cu ”căposul”. Nimeni nu putea înţelege
cum Nick, după o reuşită, putea renunţa, în mod egoist,
330

cum era considerat de către cei implicaţi, la o excursie


în gaşcă, mai ales că, din gaşcă făcea parte şi Ralu.
- După ce te-ai băgat până-n gât în povestea asta cu
Julieta, acum, hodoronc-tronc, o laşi de izbelişte, să se
învârtă prin Bucureşti!?
- Şi ce-i cu asta?! În meseria mea nu mă pot ţine de
fusta unei muieri. Ea ştie şi n-are ce obiecta. Fiecare cu
meseria lui! Dacă mâine, prin absurd, se duc cu
spectacolul la Paris, crezi c-o să-mi plătească şi mie o
vacanţă? Severe, las-o moartă!
Sever a lăsat-o, dar a montat-o pe Ralu, care,
mustăcind cu înţelegere, stătuse deoparte, aşteptând cu
încredere. Şi a reuşit. Cum-necum, dar a reuşit să-l
convingă să lase puţin proiectul cu Decebal, că doar nu
s-o desprinde din butuc s-o ia la goană.
- Eşti o figură, muiere! M-ai convins, sau, poate,
asta am vrut şi eu?! Nu-i bine, Nicolae, nu-i a bine!
Şi au plecat cu gaşca în efectiv complet. Programul
de pregătire a fost încărcat, cum era şi de aşteptat,
nelăsând prea mult timp liber celor doi care, la plecare,
îşi făcuseră planuri peste planuri, în fruntea listei stând,
bineînţeles, muzeele de artă. N-a fost chiar aşa, Ralu
fiind prinsă într-un program de repetiţii istovitor. Totuşi,
Nick, obsedat de importanţa acestor vizite, a găsit o
fereastră în care să poată s-o zbughească în doi. Şi au
pornit-o valvârtej, într-o goană şi ea istovitoare, urmând
indicaţiile dintr-un ghid turistic al Bucureştilor. Totul a
mers ca la carte, Nick fiind copleşit de bogăţia întâlnită.
Ceva, totuşi, nu-l mulţumea. Lumea sculpturilor era slab
reprezentată. Pictura, da! Era peste aşteptări. Trăia
fiecare clipă cu o intensitate specifică lui, rămânând
331

fascinat în faţa unor originale pe care le cunoscuse doar


din albumele de artă.
E de neînţeles cum, într-o ţară plină de nume mari
ale sculpturii, nu poţi găsi o concentrare a operelor
acestor figuri geniale, într-un muzeu naţional , alături
de picturi celebre. Le poţi întâlni doar prin curţile
câtorva ”case memoriale”, mai puţin în încăperile
acestor aşezăminte. Expuse intemperiilor, distrugerii.
Mai găseşti câte unele plantate prin parcuri,
neprotejate, locul de joacă preferat al ţâncilor.
Când la Muzeul Naţional a pus o întrebare
stânjenitoare: unde pot da de sculptura lui Mestrovici,
ecvestra lui Carol I ?, i s-a râs în nas.
- Umbli după cai verzi pe pereţi, tovarăşe! Nu există
nici o statuie a lui Carol…s-a zis cu ea!
- Dar a lui Brătianu, s-a zis şi cu asta?!...
Un spate de om îmbuibat i-a apărut în faţa ochilor.
Tovarăşul nu mai avea timp de pierdut cu discuţii
”neprincipiale”. Nick a simţit un gust amar şi, din
motive de ”protecţie”, i-a şoptit Ralucăi, la ureche, o
înjurătură get-beget românească.
- Hai la operă, s-ar putea să ne caute. Ce clădire
”nicicum” au putut face idioţii ăştia pentru o instituţie
de cultură cu rang de ”naţională”, şi asta doar pentru ca
să se laude la festival! Ăsta-i chiar un act de incultură!
Parc-ar fi un cămin cultural!...
- Ei, nu fii aşa de pornit, Nick…
De pe treptele intrării principale cobora o pereche.
- Nick, nu-mi vine să cred ochilor! Ce faci, sau, ce
faceţi în Bucureşti? Sunteţi cumva cu cei de la operă?!...
Nick, surprins dar nu fâstâcit, a trecut la prezentări.
332

- Ralu, ea este Ella, iar domnul acesta mai copt,


Tedy, cunoştinţele mele din adolescenţă. Cu Ella am fost
buni prieteni, foarte buni aş spune…Ce faci prin
capitală?!
- Ce am spus ultima dată, sport, singurul lucru la
care mă pricep, chiar dacă steaua mea a început să
apună. Tedy mă sprijină cu relaţiile pe care le are în
lumea sportului. Vrem să vedem spectacolul de balet.
Am găsit bilete bune, mai bine zis, Tedy le-a găsit. Dar,
hai să vă lăsăm, să vă bucuraţi de timpul liber în voie…
Servus, Nicki,…servus, Ralu!
- Servus, toc!
Stânjeneala a apărut abia după plecarea celor doi
intruşi care ”îndrăzniseră” să le tulbure intimitatea.
- În sfârşit, Nick, poţi să-mi povesteşti şi mie
povestea ta de dragoste adolescentină…e frumuşică foc!
- N-am ce povesti,…nici măcar n-a fost o ”poveste
de dragoste”, cum îi spui tu. Las-o baltă!...adolescentin
a fost totul…
- Ba, n-o las! N-ai văzut cum m-a sfidat? Nu mi s-a
adresat nici măcar în glumă…
- Dar te-a salutat la plecare, nu?!...la care tu nici n-ai
deschis gura, dacă nu mă-nşel. Hai, zău, las-o în pace că
n-are nici o vină, sărmana…
- După siguranţa cu care ne-a acostat, nu prea pare
sărmană…
Mici tachinări fără substanţă, în aparenţă, dar care,
de-a lungul anilor aveau să revină ca un laitmotiv al
unor tachinări mai consistente. Zilele s-au scurs pe
nesimţite, spectacolul inaugural al unui festival de balet
închinat compozitorilor ”sovietici”, cum erau
333

consideraţi, printre alţii, până şi Ceaikovski, s-a bucurat


de un real succes, provincia bucurându-se de o cronică
neobişnuit de favorabilă pentru presa bucureşteană.
Ralu, după iureşul în care era prins corpul de balet,
făcea eforturi vizibile pentru a-l zări pe Nick printre
spectatori. Şi l-a zărit. Era într-o lojă centrală, antrenat
într-o discuţie acaparantă cu cea care o sfidase, pe
treptele Operei de Stat, într-o întâlnire surpriză,
marcând-o mai mult decât s-ar fi aşteptat. Şi mutălăul
ăla de Tedy, ce păzeşte?! Sper să nu plece să-i conducă
şi să mă lase aici, de izbelişte!
N-a fost să fie aşa. Nick a părăsit loja înainte de
ultimul act, nu înainte de a o saluta pe Ella cu un sărut
nevinovat, spre stupefacţia lui Tedy, cel cu Y în coadă.
Ce naivă se dovedeşte a fi Ella! Tocmai la Tedy a
trebuit să se oprească?! Sper să-i treacă, să se
trezească…Un reporter, ce să spun!
Întoarcerea a fost obositoare, ca orice întoarcere, dar
a îndepărtat ”pericolul” unei reîntâlniri cu ”blonda
angelică” şi asta era important. Printr-o înţelegere
mutuală, mult timp încă, nimeni nu a mai redeschis
acest subiect delicat, nici măcar cu titlu de tachinare.
Reluarea lucrului la Decebal a adus o notă de bună
dispoziţie în viaţa lui Nick. Înainta încet dar sigur pe el,
dorind să scoată la iveală un moţ obişnuit şi totuşi
deosebit, purtând pe chipul său amprenta de
neconfundat a conducătorului, a celui care răspundea de
destinul unui popor cotropit dar nu învins, un egal al
învingătorului, al marelui Traian. Uite, pe Decebal îl
văd, îl simt, e cel întâlnit în Apuseni. Pe Traian nu cred
că l-aş putea scoate dintr-un lemn sau o piatră. Nu-l
334

simt aproape, nu l-am descifrat încă. Un proiect care nu


mă atrage. O fi ”miticismul” pe care-l întâlnesc la
fiecare pas, ca să nu mai spun de Bucureşti, atitudine
pe care nu ştiu cui s-o atribui şi, fără să vreau, o simt
cum stă parcă ascunsă în ramura noastră romană.
Prostii! Mai bine să nu-mi citească nimeni gândurile. O
fi ceva cu cota de sânge de neamţ care curge în mine?!
Nu că m-aş omorî după nemţi, dar nici nu mă pot opri
să-i admir în anumite privinţe: serioşi, profesionişti şi,
mai presus de toate, poate, disciplinaţi. Dacă ar avea şi
ascuţimea minţii românului, ar stăpâni lumea.
Pe Nick îl lua uneori gura pe dinainte şi, în astfel de
situaţii, afirmaţiile lui stârneau furtună. În fond era
bănăţean prin naştere, o corcitură reuşită, cum se
considera, iar treaba cu cine-i fruncea, nu-l ocolea nici
pe el. Aici se potrivea de minune cu Maestrul.
„Nicolae, oare, noi, bănăţenii, suntem chiar mai
aparte, sau suntem doar nişte căpoşi, cum ne-o mers
vestea?! Dac-ar fi după mine, aş face o ţară mică,
prosperă, neutră, şi aş numi-o Banatia, cu capitala la
Timişoara , pe Begheu, iar la Jitin aş trânti o Venus a
înţelepciunii noastre, cu degetul îndreptat înspre frunte.
Frumoşi şi dăştepţi! Ce zici? Mi-s plin de mine, nu?!
„Aveţi şi de ce să fiţi, Maestre! Sunteţi întruchiparea
monumentalului în sculptură şi asta nu-i de acolo.
- Sună frumos ceea ce spui, mai ales că ştiu că eşti
sincer. Mulţam!
Revenirea la atelierul din cimitir i-a adus lui Nick
bucuria revederii cu moţul care-i zâmbea plin de
mândrie din lemnul din ce în ce mai ascultător. N-o fi el
copt pentru alţii, pentru mine, se pare, acest lemn
335

deschide un drum plin de promisiuni. Ce dacă nu va


dura?! O să se mai usuce, o să crape pe ici, pe acolo,
asta peste ani, după ce moţii mei îl vor însuşi aşa cum
am să-l predau, fără tam-tam, şi-l vor păstra ca atare în
amintire, sfinţind memoria lui aşa cum numai ei o ştiu
face…
Şi Nick i-a dat zor, şi Decebal a ieşit la lumină, aşa
cum şi-l închipuiau moţii lui din Apuseni, simplu şi
mândru, curajos şi înţelept, şi mai presus de orice,
patriot până la sacrificiu. Eu cred că patriotismul
legendar al românilor atunci s-a născut, sub Decebal,
când le-a dat o lecţie romanilor invadatori, de
patriotism plin de sentimentul datoriei, şi nu al laşităţii,
cum l-au calificat veneticii, lipsit de orice urmă de
îngâmfare, atât de specifică armatelor cotropitoare. Aşa
au fost cuceriţi cuceritorii, aşa s-au stabilit, nu pentru a
stăpâni, ci pentru a convieţui, pentru a fonda un
puternic bastion la frontierele atât de îndepărtate ale
marelui imperiu în lupta cu barbarii. Aşa s-a născut
ceea ce avea să dăinuie peste milenii, un popor plin de
isteţime, un luptător inegalabil. Acesta a fost Decebal,
aşa trebuie să iasă din mâna mea, aşa trebuie să-l
recepţioneze moţii mei. Nicolae, nu te lua după istorii
scrise şi rescrise. Da, taţii noştri au fost romani, dar
mamele noastre au fost de pe aici şi asta e baza…
Cu toată încetineala cu care ataca fibra lemnoasă,
mereu atent la avertizările primite, Nick l-a scos pe
Decebal la iveală, mulţumit, nepăsător la privirile
nedumerite ale celor din jur, dar încântat de vorbele
simple ale Maestrului.
336

- Mă uimeşti, băiatule…Decebal ăsta nu va încăpea


în manualele de istorie, unde figurile sunt prezentate
după chipul şi asemănarea cu portretele celebre datorate
celebrităţii pictorilor de la casele princiare. Decebal al
tău este aşa cum trebuie că a fost, cum am fost noi în
acele vremuri, fără nici o măsluire pe care o aduce
curgerea vremii, cu evoluţia noastră ”specifică” acestor
locuri şi nu imitaţii, cu ceea ce numim noi artiştii,
kitsch. Marile noastre kitschuri din manualele noastre
de istorie. Bravo! Ce faci cu lucrarea? Ar trebui s-o laşi
la institut, un adevărat proiect de diplomă! Ce zici?
- Am conceput-o ascultând poveştile moţilor, ale
ciobanilor din Apuseni, cărora le-am promis lucrarea.
Trebuie să fie a lor, chiar dacă lemnul, e aşa, necopt,
cum aţi spus-o, şi se va degrada în timp. Acum pare bun
şi, sunt convins că vor păstra lucrarea, aşa cum se
păstrează troiţele, chiar dacă apar crăpături cu timpul. Ei
nu se uită la amănunte minore, cum este curgerea
vremii. Sunt de o înţelepciune incredibilă. Am început
să-i îndrăgesc şi nu mă voi lăsa până ce nu le voi ciopli
şi tripticul cu Horea, Cloşca şi Crişan, mândria lor.
Trebuie să veniţi, odată, cu mine, la o stână. Nu se
compară cu nimic…
- Bravo, puiule de neamţ! Eşti mai român ca toţi
miticii din Bucureşti, dar nu uita, totuşi, că eşti neamţ, şi
asta nu te va scuti de unele neplăceri cât va dăinui
această ”democraţie” utopică…
Nick era mulţumit, gata să treacă la realizarea
visului în lemn. Părea că nimic nu-l va putea opri, nici
măcar Mişu, care, încântat de ”relaţia” cu un artist
plastic adevărat, se şi vedea imortalizat în piatră. Făcuse
337

o vizită la atelierul din cimitir, se lămurise că nu era


nimic „subversiv” în activitatea celui pe care primise
misiunea să-l urmărească ca o umbră şi să-l aducă pe
linia de plutire a noii orânduiri, văzuse prima apariţie
din lemn a chipului lui Decebal, nedefinit încă,
cunoscuse micul grup de ”locatari” ai atelierului,
muncitori necăjiţi, în aşteptarea viitorului, care,
revenind la vorba lui Cernâşevski, nu putea fi decât
”minunat”.

34
Totul părea să meargă bine. Decebal, acceptat de
Maestru în viziunea tânărului student, privit cu mai
puţin entuziasm de cei doi moţi din atelier, însuşit de
Şefu, care, trăgând cu urechea la vorbele Maestrului, a
înţeles că-i vorba de ceva mai aparte, pregătirea pentru
un drum în direcţia Albacului, toate la un loc au creat o
atmosferă de relaxare generală. Se putea vorbi iar cu
voce tare, se puteau pune întrebări, se comentau
răspunsurile , cu voce sau prin mimică, se acorda atenţie
clisei şi paharelor de pălincă.
- Nicolae, da parcă samănă pre mult cu moţii de la
Băiţa, de la Gârda, din Apusenii noştri. Păi, Decebal
aista, n-o fo’ reje?! Noi ăşe am învăţat la şcoală. Aista
numa’ reje nu arată, nu?! Tu, ăşe ai învăţat?!
- Eu am învăţat de la moţii voştri, din poveştile lor.
Ei, la rândul lor au învăţat de la străbunii lor, din vorbă
în vorbă, care au ştiut mai mult decât aceia care au scris
cărţile de istorie. In cărţile de istorie toţi au fost Feţi
Frumoşi. Dacă te iei după cărţi poţi crede că ai noştri au
coborât din curţile regale sau imperiale ale lumii. Aşa a
338

ajuns Ştefan cel Mare să fie făcut cu barbă. El, săracul,


s-a mulţumit doar cu mustaţă. Dar nu asta-i important
acum, fie că vă place, fie că nu, trebuie să-l duc cu
carul şi încă n-am găsit unul care să meargă până acolo.
Poate găseşte Maestrul meu vreo maşină, sau găsim noi
dacă ieşim la şosea. Mâine vin cu lucrurile mele şi
încercăm.
- Unde te phregăteşti s-o întinzi, Nick?!...
- Da tu de unde ai apărut?!
- Am venit penthru că am ceva să-ţi spun…
- Ce putea fi aşa de urgent că ai luat Golgota în
piept?!
- Lasă că vohrbim pe dhrum. Cât mai stai?
- Păi, nu mai am ce face, aşa că putem pleca. Pe
mâine, fraţilor!
Cum au părăsit incinta cimitirului, Nick a trecut la
întrebări.
- Ce s-a întâmplat, Ralu? Pari cam îngrijorată…
- Am şi de ce să fiu. De data aceasta nu mai este o
glumă. Am fost şi la un conthrol şi s-a confihrmat. O să
am un copil, Nick…
- Şi până la control de ce nu mi-ai spus nimic?!
Am mai făcut o alahrmă falsă şi ţii minte cum a
ieşit. De nohroc, atunci m-am înşelat. O phrietenă m-a
dus la mătuşa ei, medic ginecolog. Acum chiar că am
inthrat în panică. Ce mă fac?! Ahr putea să mă ajute să
scap de sahrcină, dahr mi-e o fhrică de moahrte. Ce să
fac? Am auzit că este pehriculos, duhrehros şi poţi să
faci complicaţii, să nu mai poţi avea copii.
- Cine ţi-a spus să scapi, fată?! Eu, în nici un caz! E
o chrimă! Ha! Am să am un băiat, poate mai talentat
339

decât mine…Cum să scapi de el?! Threbuie să fii


nebună!
- Nick, ce mă fac cu ai mei? Nici lui sohr-mea nu i-
am spus nimic…Ei sunt oameni simpli dahr au
phrincipii solide de la cahre nu-i uşohr să-i abaţi. Cum
am să-l chresc?!
- O să-l creştem împreună, fată! S-or opune şi ai tăi,
şi maică-mea. N-am ce să le fac. Se întâmplă. S-or
împăca cu gândul. Va trebui, totuşi, să le spui la ai tăi.
Eu, cu ideile lui maică-mea, nici nu ştiu cum s-o
abordez. Trebuie s-o pun pe sor-mea. Ea-i cu ”trecere”
în familie, numai s-o conving. A, ştiu, vorbesc cu
prietenul ei care-mi este, în primul rând, prieten mie.
Sper să fie ”prieteni” destul de buni şi să aibă ceva
influenţă!? Dacă nu, nu! Sunt major şi gata! Cu ai tăi e
mai greu. Nici nu-i cunosc, iar tu eşti minoră. Aici e
buba! Vorbeşte cu sor-ta şi câştig-o de partea noastră.
Sper să nu mă dea în judecată pentru corupere de
minore! Ce zici?!
- Asta n-ahr face-o în nici un caz, sunt siguhră!
Aşa s-a declanşat calvarul care avea să bulverseze
liniştea inconştientă a doi copii, să se reverse precum un
pârâu de munte, scăpat de sub control. Tratativele au
început sub auspicii nu dintre cele mai bune, iar
planurile, proiectele, au trecut pe planul doi. Primii nori
negri au acoperit cerul senin al tânărului artist, care
făurea planuri peste planuri, călcând peste vârstă, dar se
şi lăsa copleşit de neprevăzut. Şi ”neprevăzutul” nu era
o glumă. Ţin minte că m-a convocat printr-o telegramă
la Gojdu. Am bănuit că-i ceva serios şi m-am
340

conformat. In prealabil făcuse o vizită acasă, în Satul


Natal pentru a o sensibiliza pe Mami. Eşec total.
- Cum ai putut să te încurci cu o mucoasă, cu o
poamă care te vânează pentru viitorul tău. A făcut-o, să-i
fie de bine! Să se descurce cum o duce-o capul. Şi
părinţii ei ce spun? Vor şi ei un artist în familie? Ce fel
de oameni sunt? Sunt intelectuali?
- Mami, lasă prostiile astea şi ascultă ce spun eu, nu
ce crezi tu. Sunt oameni simpli, oameni de treabă care
au crescut două fete şi nu le-a fost uşor.
- Şi mie mi-a fost uşor?! Doamne, Istenem, voi aveţi
vârstă de însurătoare?! Din ce veţi trăi, cum veţi creşte
copilul, sau, te pomeneşti că vrei să mi-l arunci mie în
braţe? Nici să nu te gândeşti! Spune-i să scape de el
cum o şti şi să te lase în pace să-ţi faci un rost în viaţă.
Nu vreau să ştiu nimic de voi! Doamne, ce vremuri am
ajuns să trăim! Educaţie fără Dumnezeu! Istenem,
Istenem! Câtă deosebire între tine şi Anna! Ce pedeapsă
pe capul meu!...
- Las-o-n pace pe Anna, ea va gândi altfel decât tine.
Nu pot să cred că tu îmi spui că trebuie să scăpăm de
copil. Eu, nu am nevoie de binecuvântarea ta. Sunt
major şi mă voi descurca singur. Rămâi cu Anna a ta şi
uită de mine, de Ralu, de nepotul care se va naşte! Tu,
cu principiile tale, dacă principii se pot numi, iar eu cu
viaţa reală, viaţa de toate zilele. Sărut mâinile, mamă!
- Nicki, Nickiii,…stai,…nu pleca aşa! Nickiii…
Cu ochii în lacrimi a ieşit ca o furtună trântind uşa
cu furie. Zgomotul geamurilor sparte a pătruns până-n
adâncul inimii cu un efect devastator. Mami s-a lăsat să
cadă pe o canapea, privind în gol neputincioasă.
341

Când ne-am întâlnit în curtea liceului, Nick părea un


alt om. Greu de caracterizat: era mai bătrân, era
îngrozit?! Nu, era copleşit!
- Bine că ai venit! Când ai să auzi povestea întâlnirii
cu propria mea mamă, ai să te cutremuri, ai să fugi de
familia asta destrămată, blestemată…Nici nu ştii în ce
belea intri…Hai să mergem într-un parc, undeva, să nu
ne audă nimeni. O dată am avut şi eu nevoie de
înţelegerea mamei, de căldura ei şi a ieşit un dezastru.
Ce fel de creştini sunt astfel de oameni care sunt
capabili să semneze condamnarea la moarte a unui
copil, a unui copil din sângele lor?!
- Stai aşa, frate, şi lămureşte-mă despre ce este
vorba. Despre ce condamnare la moarte vorbeşti,
omule?! Ce copil?!...
Într-o manieră telegrafică, Nick m-a pus la curent cu
necazul în care intrase, cu soluţia pe care o întrevedea
ca unică posibilă, respectiv căsătoria cu Ralu, problema
vârstei ei şi a faptului că nu găsiseră o cale de a-i pune
la curent pe părinţi ei, şi pe nimeni altcineva.
- Fata-i disperată, dar nu se gândeşte la avort, eu?!,
eu m-am trezit tată peste noapte, încerc s-o încurajez,
nici prin gând nu-mi trece soluţia sacrificării copilului,
ba din contra, începe să-mi surâdă ideea unui fiu care să
mă urmeze în ceea ce fac, simt că-mi va moşteni
talentul, mă şi văd cu el în atelier pe post de radio, ce
mai, nu sunt speriat! Te-am chemat să fii de partea mea,
s-o lămureşti pe sor-mea, s-o convingi să vorbească cu
Mami, s-o potolească în pornirile ei intransigente. Ce
zici?
342

- Ce să zic?! Sigur că sunt de partea ta, de partea


voastră, sigur va fi şi Anna, dar, din păcate, eu personal
n-aş avea nici o şansă s-o abordez direct. În primul rând
abia o cunosc, nu cred că ne-a iertat că ne-am logodit pe
şest, nici nu făceam parte din proiectele ei - trebuia să
fiu mai copt şi cel puţin medic - cum, de altfel, erau şi
planurile tuşii tale Maţuş, sau cum îi spuneţi, etc., etc.
Anna, da! Ea, chiar dacă s-a mulţumit greu cu mine, cu
aiuritul ăla cu părul cât o căpiţă, vorba unchiului tău
Andrei, e aproape de sufletul mamei tale, care o adoră,
şi nu numai pe ea, ci chiar şi pe tine, contrar spuselor
tale, ea poate s-o ia pe ocolite şi să-i explice că
inevitabilul s-a produs, că vremurile s-au mai schimbat,
că ştie că-i vorba de o fată bună, care te iubeşte, că vina
este mai mult a ta decât a fetei…Măi, Anna e fată isteaţă
şi va şti să-i intre pe sub piele, s-o îmbuneze. Căsătoria
este inevitabilă, copilul are nevoie de ambii părinţi, dar
are nevoie şi de bunici, de mătuşi, de unchi. E dreptul la
o viaţă normală al oricărui copil care vine pe lume. Dar,
spune, de unde siguranţa asta că va fi băiat?!
- E ceva care mă bântuie din copilărie. Eu când am
un presentiment, atunci poţi fi sigur că merg la sigur…
Nu, trebuie să fie băiat, şi când va fi mare şi va face
prostii ca şi mine, să sufere ca un bărbat şi nu să cadă în
prăpastia disperării care le este destinată, cu precădere,
femeilor. Mi-e milă de Ralu şi nu ştiu cum să
procedez…
- Da, nu te invidiez.
Ce a urmat, e uşor de presupus. Anna a înţeles
situaţia şi, cu gândul la propria căsătorie, a trecut la
pregătirea terenului, nepledând de la început pentru
343

nimic concret, dar făcând încercări de atenuare a


izbucnirilor explozive ale mamei, Mami pentru pruncii
ei, Mami, care avea să rămână apelativul unic în familie,
şi nu peste prea mult timp, mai ales pentru nepoţi. Anna
era într-adevăr singura fiinţă care, cu dragoste, cu
răbdare, dar şi cu argumente, putea s-o liniştească, s-o
împace cu realitatea, s-o coboare cu picioarele pe
pământ, în tumultul vieţii de toate zilele, cu bune şi
rele, aşa cum se desfăşura în jurul nostru, neplanificată
ca la carte. Ce a urmat nu merită a fi expus.
Nu sunt cuvinte care să descrie disperarea unei
mame care îşi vede copilul ”prăbuşindu-se” în neant.
Nimic din ceea ce visase pentru copiii ei nu avea să se
realizeze. Anna se logodise de capul ei cu un coate
goale ca şi ea şi urma să se căsătorească, să plece de
acasă, s-o lase singură la bătrâneţe. Zvăpăiatul de băiat,
a făcut cum l-a tăiat capul, a dat cu piciorul la
arhitectură, s-a înhăitat cu ”artiştii”, vrea să urmeze
boema lor, plină de vise şi cu buzunarele goale. Ştia, sau
mai bine spus, simţea că episodul de la Bucureşti a fost
o idee fixă a lui Puiu al ei, o şmecherie de-a lui, că
alegerea făcută avea să-i aducă numai belele, o simţea
din atitudinea lui de ”student la arte”, cu perspectiva de
a nu fi ”nimic” în viaţă. Şi, colac peste pupăză,
încurcătura în care a fost atras: tată, la o vârstă de copil
necopt, cu o nevastă-mamă, şi mai copilă decât el!
Doamne, cum s-a schimbat viaţa! Nichi, cum ai
putut să pleci şi să mă laşi singură, cu doi copii, care
mai de care mai încăpăţânat?! Acolo, unde eşti, nu te
frământă viitorul celor pe care i-ai adorat?! Ştiu că nu
mai este cale de întoarcere, dar simt că se prăbuşeşte
344

totul şi mă lasă puterile. Blestemat să fie războiul care


ne-a adus atâtea rele! Blestemaţi să fie barbarii ăştia
care ne-au distrus viaţa! Anna, vin-o acasă să mă
sfătuieşti ce trebuie să fac! Simt că nu mai pot!
Doamne, să-mi spună că nu are nevoie de
binecuvântarea mea, să mă facă criminală în gândurile
mele!? Ce ştie el ce înseamnă să fii mamă şi să fii şi
singură?!…
La insistenţele mele Anna a luat primul tren spre
casă. Ştia ce o aşteaptă, ţinea mult la fratele ei în al cărui
talent credea cu tărie, cunoştea suferinţele îndurate de-a
lungul anilor de mama lor, teama ei de viitor, şi, mai
presus de toate, ştia felul ei de a privi viaţa, morala,
noţiunea de familie. Ştia că va trebui s-o convingă să
accepte situaţia, că era vorba de viaţa unui copil
nevinovat, de implicarea sufletească a unui ”artist
extremist”, care nu era de neglijat. Mami trebuie să
înţeleagă, să accepte faptul că acest frăţior
neastâmpărat, s-a maturizat datorită talentului, care i-a
dat conştiinţa propriei valori, că, oricum, va face ceea
ce va crede el că trebuie făcut, că orice împotrivire n-ar
aduce decât o înrăutăţire a situaţiei. Pentru mine este
clar, dar nu ştiu cum am să aleg argumentele şi mai
ales cuvintele…
Nu, Mami nu avea să înţeleagă aşa de uşor nici
argumentele aduse de Anna, nici această atitudine. Mai
era ceva care o supăra. De la şcoală aflase că o fetiţă
”frumuşică” se interesase despre ea abordând femeia de
serviciu, ceruse adresa ei, spunând că era în trecere şi
avea ceva de transmis de la fiul ei. Aflând că era la ore,
o luase pe strada principală, în direcţia casei cu pricina,
345

dar pierzând elanul care o însoţise, făcu drumul de


întoarcere la gară, tremurând de emoţie la gândul
temerarei sale intenţii. Ralu petrecu câteva ore bune pe
o bancă, îşi cumpără un bilet de întoarcere şi, spre seară,
se urcă în tren. Ce ehra să-i spun?! Doamne, ce
phrostie ehram să fac! Asta este threaba lui Nick şi a
Annei, dac-o vhrea să intehrvină, şi nici nu chred că lui
Nick i-ar face plăcehre să afle. Nici cu ai mei nu am
avut cuhrajul să vohrbesc, iahr sohr-mea este
înspăimântată.
Mami a înţeles pe dată despre cine putea fi vorba şi
se tot minuna de îndrăzneala lui Puiu de a o trimite pe
viitoarea ”noră” prezumtivă la tratative. Totuşi, putea să
se prezinte nu să fugă, nu?! Cine ştie în ce culori de
scorpie m-a prezentat fiul meu!? Frumos, nimic de zis!
Aşa mă vede el?! Măcar puteam s-o văd şi eu pe
”frumuşica”, vorba Măriucăi. Am ajuns sperietoare în
ochii propriului meu copil! Dar, şi dacă îndrăznea să
vină, ar fi înţeles cu cine are de-a face! Nu, tinerii de
azi nu mai au nici un respect, nici o morală! Cu ideile
lor ”moderne” despre viaţă, te bagă un-doi în
mormânt…Nichi, Nichi, dacă ţi-ai vedea fiul, ţi-ai da
seama ce înseamnă pentru un băiat să crească fără
tată…Uite unde te-a dus băutura şi unde am ajuns şi
noi! Măcar Puiu nu bea. Se pare că a învăţat ceva pe
seama purtării tale. Să dea Dumnezeu să ţină!
În această stare de spirit a primit-o Mami pe Anna.
Ceva plutea în aer care le-a făcut să nu abordeze imediat
subiectul atât de dureros. Parcă se fereau, se temeau de
lipsa unei soluţii, de o confruntare chiar. In fond şi
Anna, veşnicul model cu care-l agasa pe fiul său,
346

manifestase o atitudine stranie faţă de ea într-o


problemă legată de viitorul ei, logodindu-se după noile
norme, fără consimţământul nici unui membru din
familie. Responsabil era făcut unchiul ei de la Timişoara
care avea misiunea sacră de a o îngriji şi, bineînţeles, de
a o supraveghea. Dacă nu era vizita inopinată a mătuşii
Maţuş, n-ar fi aflat nici acum. La cantină, prinsă pe
picior greşit, Anna-i sărise de gât uitând să mascheze
inelul de logodnă. Cu ochi de Cerber, mătuşa recepţionă
pe loc informaţia simbolului strălucitor şi secretul a fost
deconspirat. Surpriza a fost atât de mare încât, la aflarea
veştii, pentru a nu fi pusă în situaţie delicată, Mami a
replicat că ştia, că n-a vrut să facă vâlvă, că Bobo a ales
un băiat ”deosebit”. Ţin minte şi acum, cum la aflarea
calificativului dintre ghilimele, am pufnit în râs cu
gândul la celelalte calificative cu care mă onora unchiul
Annei. Da, abordarea subiectului nu a fost uşoară, mai
ales că, fără să-şi dea seama, Anna a luat o atitudine
surprinzătoare pentru Mami.
- Cum, Bobo, tu vrei să-i susţii pe neruşinaţii ăia doi
ştiind ce părere am eu despre astfel de lucruri?! Oare eu
nu mai am nici un cuvânt în casa asta, în familia noastră
destrămată?!
- Nu-i vorba de nici o familie destrămată, Mami
dragă! Dacă era aşa, crezi că mai venea Puiu să-ţi ceară
binecuvântarea?! Băiatul acesta te adoră, dar nu-i cere
să se manifeste cum nu îi este firea. Pe mine m-a
impresionat cât de matur a abordat el problema. Este de
admirat într-o lume în care aceste valori morale se pierd
în desuetudine. Este matur şi responsabil şi poţi fi
347

mândră de educaţia care i-ai dat-o, în afara talentului pa


care l-a moştenit de la tine.
- Nu, nu, că simt că înnebunesc! Eu chiar nu mai
ştiu să judec?! Ce se întâmplă cu voi, copiii mei?!
- Nimic rău, Mami dragă, doar că, într-adevăr, a
apărut o problemă delicată, în care e greu să te descurci
ca să împaci şi capra şi varza. Şi eu am emoţii când mă
gândesc la cât de fragezi sunt, dar, dar să nu uităm că
ne-ai crescut în principiile moralei creştine şi mă bucur
că fratele meu gândeşte cum gândeşte şi, ca să-l repet,
consideră că cea mai mare minune a lumii este copilul.
Câţi tineri gândesc astăzi aşa?! Îţi spun eu, foarte puţini!
- Eu zic să nu mai continuăm discuţia asta că, şi aşa,
ai vorbit numai tu. Grozav avocat a găsit fratele tău!

35
Ideea de a face o vizită în ”Satul Natal” al lui Nick i-
a venit lui Ralu într-o clipă de supărare. Nick a hotărât
să plece singur cu Decebalul lui la Albac pentru a se
întâlni cu moţii lui din Apuseni, fără să ţină seama de
rugăminţile ei de a-l însoţi. Pleacă şi mă lasă singuhră
să mă descuhrc cu toată povestea asta care începe să
mă sâcâie. Şi ghreţuhrile astea infehrnale, cum să le
maschez?!
La întoarcere nici nu ştia dacă trebuia să-i spună
ceva lui Nick despre tentativa ei de a lua taurul de
coarne. Era cât pe ce să facă pasul hotărâtor dar se
împotmolise ca ţiganul la mal. Acum simţea gustul amar
lăsat de teama care o apucase, acuzându-se de laşitate.
Măcar aş fi aflat la ce să mă aştept. Aşa, după tentativa
eşuată a lui Nick de a o îmbuna pe Mami a lui, totul
348

părea cenuşiu. Nu vedea nici o soluţie, cât de cât,


plauzibilă. Ideea chiuretajului, cu toată teama care o
stăpânea, începea să apară ca o soluţie salvatoare.
Trebuia doar să se pună de acord cu Nick şi s-o pună în
gardă, pentru orice eventualitate, pe soră-sa. Mai avea o
speranţă: un efort excesiv la repetiţiile de balet. Era un
sfat dat de soră-sa, sportivă de performanţă, la curent cu
astfel de practici. Când a aflat de încurcătură a intrat în
panică, de parcă ea era cea în cauză.
- Ralu, ar fi un dezastru la vârsta ta şi o lovitură
pentru ai noştri. Ce părere are Nick al tău?
- Nick este alătuhri de mine şi nici nu vhrea să audă
de chiuhretaj. A fost la maică-sa şi a ieşit hrău de tot.
Mami a lui nici nu vhrea să audă de copil, de căsătohrie,
de mine. Spehranţa şi-a pus-o în sohră-sa şi în
logodnicul ei cu care, de altfel, este foahrte bun phrieten
încă din liceu. Nu ştiu cum să-i spun mamei.
- Nu te grăbi cu informaţiile! În treburi de astea nu
ştii ce se poate întâmpla, chiar dacă ai confirmare de la
medic. Fă eforturi fizice repetate, până la oboseală…
- Ţie ţi-e uşohr să vohrbeşti, tu eşti mai mahre…
Eu?, ce dhracu mă fac la vâhrsta mea?!…
- Ar fi o catastrofă pentru tine! Adio ani frumoşi,
adio cariera de balerină! Şi, la vârsta asta, ce vă faceţi
voi cu un copil?! Cine va lucra, cine va avea grijă de
copil? Cu spaţiul care-l avem, va fi un dezastru, draga
mea!
- Mulţumesc de încuhrajare! Ce să mai spun?! Toţi
sunteţi împothriva mea! Numai Nick este înţelegătohr şi
nu vede nici o ”catasthrofă” în toată povestea asta…
349

- N-o lua chiar aşa! Eu îţi arăt partea neagră a


problemei, atâta doar…Dac-o fi să aveţi un copil dorit
de amândoi, eu voi fi prima ”mătuşică” din familie care
va fi alături de voi. Până la urmă, va fi chiar interesant şi
toată lumea se va îmbulzi în jurul lui, mama lui de
copchil! Dar pe Nick al tău, când ai de gând să mi-l
prezinţi? Şi acasă, la noi, când îl aduci?
- Acum, chiahr că va threbui să vi-l bag pe gât, la
toţi. De plăcut, sunt sigură c-o să vă placă. Ahre el ceva
cu cahre îi dă gata pe toţi, ceva ghreu de explicat, când
te gândeşti ce năbădăios este, dahr, pe lângă faptul că e
fhrumos, are şi un zâmbet ce te dă gata, chiahr şi când te
ia în zeflemea. Zic fetele că seamănă cu Gehrahrd
Philip, dar nici pe depahrte. Gehrahrd ahre un zâmbet de
actohr, ceva ahrtificial. Nu, Nick ahre un zâmbet
apahrte, ghreu de definit, cu toate că, dacă stau să mă
gândesc mai bine, eu l-am întâlnit la cineva dahr, dahr
nu mă pot dumihri când şi unde.
Trebuia să treacă ceva timp ca enigma să fie
descifrată. Când figura i s-a maturizat, multe
admiratoare l-au asemuit cu un alt actor devenit celebru,
cu Robert Redford. Era deja în perioada în care orgoliul
lui, zdruncinat de valurile vieţii, avea nevoie de aşa
ceva. Când am auzit, chiar de la el, mi-am dat seama că
afirmaţiile ascundeau un sâmbure de adevăr. Zâmbetul
lui cuceritor, dar şi asemănarea, nu i-au adus satisfacţiile
scontate ci, mai degrabă, doar o sumedenie de
încurcături sentimentale care, nu o dată, sau răsfrânt
negativ asupra creaţiei artistice, scopul declarat al vieţii
sale zbuciumate. Nick era un orgolios şi savura, aproape
”la vedere”, laudele, tot aşa de mult precum iubea
350

parfumurile de calitate. În afara de scule, parfumurile


aveau să facă parte din galeria cadourilor celor mai
apreciate. Cea care a înţeles acest lucru a fost Anna, care
a constituit cea mai bună sursă de aprovizionare. Tot în
această categorie intrau şi săpunurile de lux. Da, Nick
de peste ani nu mai avea să fie nici adolescentul răsfăţat,
nici studentul-artist încrezător, promiţător. Conştiinţa
propriei valori avea să-l însoţească, fără crize de cădere,
până la sfârşitul vieţii. A crezut mereu în menirea lui şi a
avut dreptate.
De vizita făcută de către Ralu în ”satul natal”, Nick
avea să afle mult mai târziu de la Anna. Nu l-a deranjat,
nu s-a înfuriat.
- Păi bine, măi, fato, te duci în vizită la viitoarea ta
soacră şi nu-mi pomeneşti nimic?! Până la urmă de ce ai
renunţat s-o întâlneşti? Poate că o cucereai!? Nu că ai fi
avut şanse, dar ar fi rămas ca un gest de bună-credinţă,
de recunoaştere a ”autorităţii”. Mai ştii?!
- Nick, mi-a fost teamă, puhr şi simplu nu am avut
cuhraj. Cine ştie ce imphresie i-aş fi făcut cu moaca mea
de copil tâmpit!?!
- Ei, nici chiar aşa! Să ştii că nu e o zgripţuroaică, e
doar o femeie cu principii moştenite şi sunt convins că
nimeni nu le va putea zdruncina, chiar dacă va înghiţi
unele abateri de la dogmă. In sinea ei este o femeie
puternică, iubitoare, credincioasă, dar posesivă. Nu poţi
ieşi din cuvântul ei, fără ca asta să însemne că nu
înţelege, până la urmă, greşelile altora şi se adaptează.
Chiar dacă am luat-o tare, nu înseamnă că am pierdut
ceva în ochii ei de mamă, că mă va lăsa de izbelişte. Ca
mâine va trimite solii de recunoaştere, va trebui să ştie
351

totul despre tine, despre relaţia noastră, va rumega totul


la rece chiar dacă se va manifesta la ”fierbinte”. Îţi spun
eu că va fi vai şi amar de cel care se va lega de
”nepotul” ei, sau de cei care vor vrea să-l acapareze.
Dar, până atunci va trece ceva vreme şi nu ne va cădea
bine. Trebuie să te obişnuieşti cu asta!
- Cel mai mult mă tem de tine, Nick! Tu să hrămâi
acela care îmi vohrbeşte cum îmi vohrbeşti în clipa asta.
Tu să nu te schimbi şi totul va fi bine, sau, mai bine zis,
totul se va ahranja cum îmi dohresc eu acum…
Aparent, această ”înţelegere” a lui Nick aducea o
stare de linişte în viaţa lui, bulversată ex abrupto, dar,
luarea unei astfel de atitudini în totală contradicţie cu
firea, nu putea să nu se răsfrângă asupra activităţii sale
artistice. Întors la sculele sale din atelierul cimitirului,
cu gândul la proiectul acelui ”triptic” al eroilor din
Apuseni, Nick a simţit, poate pentru prima oară, efectul
lipsei de concentrare. La ce fel de triptic mi-a fost
gândul când m-am oprit la Horea, Cloşca şi Crişan?!
Tot materialul de care dispun nu-i decât un butuc de tei
şi atât! Efectiv nu mai ştiu ce-am vrut cu tripticul!? Şi
totuşi, dacă stau să mă gândesc puţin, ar fi o soluţie,
ca-n cazul muşchetarilor încolţiţi, spate în spate, cu
feţele îndreptate înspre inamicul comun, cu priviri de
oţel ţinând la distanţă cercul opresiunii. Aşa nu va mai
fi vorba de nici o ierarhie, de nici o prioritate scoasă
din manualele de istorie. Trei chipuri legendare vor ieşi
dintr-un singur trunchi, trunchiul revoltei, pom al
speranţei şi al îndârjirii. Acum chiar că-mi va prinde
bine şanţul făcut de Şefu. Am să mă pot învârti în voie,
fără nici o masă rotativă, să-i privesc stând la un loc,
352

mai bine zis, ţâşnind dintr-un singur loc, să lucrez la


toţi trei deodată, într-un mod unitar. Da, acum sunt
dumirit. Toţi trei înfrăţiţi trup şi suflet. S-ar putea să
meargă, numai să pot lucra, să mă pot concentra. În
rest, ce-o vrea Ăl de Sus!
A fost o încercare de a se desprinde, cât de cât, din
strânsoarea exercitată de teama de viitor. E mai uşor să
încurajezi pe cineva decât să te convingi pe tine însuţi
de conţinutul vorbelor de încurajare. Nick ştia cel
aşteaptă. Toţi vor şti mai bine ca el ce-i de făcut. În
adolescenţă şi chiar mai târziu cultivase ideea
incompatibilităţii dintre misiunea lui într-ale artei şi
căsătorie, copii. Era convins că nimic nu-l va putea
abate de la drumul ce-i era hărăzit. Acum se învinovăţea
de inconsecvenţă care putea să-l coste scump. Cum să te
dăruieşti artei dacă pierzi libertatea, acea libertate
deplină pe care o visase atât. Era un moment de
cumpănă în care reacţionase contrar ”principiilor” sădite
in adâncul fiinţei sale de el însuşi. Rămăsese dezorientat
în faţa neprevăzutului şi reacţionase exact cum nu se
aşteptase, cum se autopregătise pentru viaţa pe care o
considerase ca neaparţinând lui, ci artei. Toată purtarea
lui de la aflarea veştii îl intriga mai mult pe el decât pe
cei din jur. Implicarea, fără echivoc, în noul rol pe care
viaţa i-l servise pe nepusă masă, îl dezechilibrase.
Tocmai domeniul în care se credea inexpugnabil,
cumva, pe nesimţite, începea să-i scape de sub control.
Concentrarea, până la detaşarea totală de ”nimicurile”
vieţii, începea să-i joace feste.
Ce, dracu, se întâmplă cu mine?! Nimic nu se mai
leagă în acest cap sec! Iau dalta în mână, mă apropii
353

de materialul care mă aşteaptă cu braţele deschise, şi,


şi rămân neputincios, chiar dacă proiectul stă neclintit
în memoria încă vie. Ştiu ce voiam să fac, ştiu ce
trebuie să fac, şi totuşi, un nou proiect se cuibăreşte, îşi
face loc, parcă, dând din coate, îmi deturnează
gândurile. E chiar un ”proiect”, sau o nouă orientare,
o nouă viziune, asupra vieţii de toate zilele?! Copilul!
Ce subiect, pentru viaţă, ce subiect pentru creaţie!
Mama şi copilul! Ceva nou şi totuşi acaparator,
copleşitor!
Da, Nick nu se înşela. Acest potenţial subiect,
”mama şi copilul”, îl va urmări tot restul vieţii şi va
rodi dând ”fructe” de o gingăşie de nedescris, în lemn,
sau în piatră. Primele încercări cu tripticul l-au scos din
sărite. Se învârtea în jurul butucului, studia lumina şi
înjura, ca de obicei, pe ungureşte, spre deliciul lui Şefu.
Păi cum să meargă dacă, butucul fiind staţionar, nu pot
beneficia de aceeaşi lumină?! Degeaba alerg prin şanţ!
Lumina n-o pot căra după mine, şi atunci?! Atunci,
fiecare chip va trebui să-l abordez aşa fel încât, atunci
când butucul va fi privit prin ocolire, fiecare chip să
lumineze el privirile spectatorilor, păstrându-şi rolul
din triptic care, nu poate fi decât într-un perfect
echilibru. Nici unul dintre eroii mei nu vreau să apară
în fruntea grupului, pe post de primaş, pentru că, în
mintea moţilor mei, sau mai bine zis în legendele lor,
toţi trei sunt unul şi acelaşi. Da, muşchetarii mei trebuie
să fie toţi pentru unul şi fiecare în toţi trei…Nu va fi
uşor, Nicolae, dar dacă tot te lauzi că eşti mare, nu poţi
să te împiedici de o buturugă atât de mică.
354

Erau clipele în care se autoliniştea, în care încerca să


depăşească momentul inedit prin care trecea, să se
obişnuiască cu noua lui postură, de artist şi tată. Au
trecut zile şi zile în care n-a făcut nimic cu butucul care,
înţelegător, parcă, îl aştepta îndemnându-l la răbdare.
Nu mai era cale de întoarcere. Trebuia să ia taurul de
coarne şi să ia viaţa aşa cum era, fără despicarea firului
în patru, cu menirea sa de om, menire care nu trebuia să
excludă nici una din cele două ipostaze, de om normal,
de artist plastic şi ”fondator” de familie. Am marcat
cuvântul fondator pentru că îi intrase în cap că avea să
pună bazele unei familii de artişti, în care gena
moştenită de la mamă-sa, trebuia să se manifeste în
toată plenitudinea peste generaţii.
Vechea lui sintagmă, ”sunt mare”, nu-l părăsise,
după cum părea la un moment dat. Ea a stat latentă un
timp şi a renăscut împinsă, parcă, de noul lui statut. Era
speriat, pentru că aşa îi era firea, se temea de ”ocultul”
care-l urmărea ca o umbră sâcâindu-l, dar nu manifesta
nici un fel de dubii asupra rolului genei care, ba îl
împingea înainte, ba îl arunca în abisul din care trebuia
să ia de la început munca de Sisif a urcuşului spre
acoperişul lumii unde i-a fost hărăzit de soartă să
rămână.
Între timp, lucrurile care trebuiau să descurce iţele
trenau, munca de lămurire nu-şi arăta roadele,
disperarea se strecura perfid în sufletele celor doi
”copii”, cum erau consideraţi mai de toată lumea, iar
norii negri care se adunau, anunţau furtună cu tunete şi
fulgere. Un licăr de speranţă a apărut, totuşi, la orizont.
Mama Ralucăi a dat dovadă de proverbiala-i
355

înţelepciune, s-a închinat în faţa icoanei Fecioarei cu


Pruncul şi, resemnată, a spus fără de glas: Facă-se voia
Ta! Ca urmare şi-a asumat rolul de intermediar pe lângă
blându-l ei soţ şi, mai cu vorba domoală, mai cu un ton
hotărât, care nu o prea caracteriza, a adus în familie
pacea acceptului în faţa inevitabilului. Mai mult, şi-a
însuşit sfatul fiicei mai mari şi l-a invitat pe Nick la o
primă întrevedere.
Emoţiile pe care le-a încercat tânărul viitor ginere au
fost, de departe, mai profunde decât cele încercate în
primele întâlniri cu Mişu, cel cu ochii albaştri. N-au fost
reproşuri, n-au fost oftaturi mascate, totul urmând
drumul impus de înţelepciunea acestei femei, de
dragostea ei faţă de cele două odrasle. Ea a înţeles că nu
era nici locul, nici momentul, nici starea celor doi
”inculpaţi”, pentru lamentări. Era vorba de sănătatea
fiicei sale mezine, de inevitabila sosire pe lume a
viitorului nepot, de liniştea familiei a cărei responsabilă
nedeclarată era. Am spus nepot deoarece, în puţinele
cuvinte pe care Nick a apucat să le rostească în cadrul
acestei prime întrevederi de familie, a reuşit să strecoare
convingerea, spre bucuria nedisimulată a viitorului
bunic, că nu putea fi vorba decât de un băiat, un purtător
de genă de artist. Era o bătălie câştigată, mai uşor decât
se aşteptase, pe unul din cele două fronturi. Războiul nu
era câştigat, doar că eforturile puteau fi îndrumate spre
celălalt câmp de bătaie.

36
Pe celălalt front, însă, situaţia ostilităţilor nu dădea
semne de îmbunătăţire. A mai avut loc şi un mic
356

consiliu de familie cu sediul la Tuşa Maţuş. Cele două


surori au fredonat aceeaşi melodie tristă: Nu, şi nu, şi
nu, şi nu! Unchiul Nelu, mai molcom din fire şi fără
prea multă autoritate, a încercat să domolească spiritele,
ba, mai mult, a găsit şi o soluţie pentru viitorul apropiat:
copilul, putea sta o bună vreme şi pe la ei, să mai umple
puţin golul unei case, rămas după plecarea în lume a
celor doi nepoţi - Puiu şi Anna. N-a fost o inspiraţie
strălucită. Toate relele s-au spart în capul lui. S-a
îmbrăcat, şi-a luat tabla de şah şi dus a fost.
Ceea ce o intriga cel mai mult pe Mami era felul
”înţelegător” în care Anna privea lucrurile. Era firesc ca,
după felul în care eram eu aşteptat în mijlocul ”Sfintei
Familii”, sintagmă introdusă de Nick şi preluată şi de
mine, vina să nu mă ocolească.
- Maţuş dragă, eu nu pricep cum şi Bobo şi Puiu s-
au pricopsit cu asemenea exemplare. Am citit nişte
scrisori trimise de viitorul meu ginere şi am rămas pe
gânduri. Mă crezi că n-am priceput nimic?! Bate omul
acesta apa-n piuă de nici nu ştii la ce se referă. Ce
tineret!
- Aaaa, să nu crezi că n-am vorbit cu mama lui…
Trebuia să pun lucrurile la punct şi i-am spus-o de la
obraz că, Bobo a noastră, e un element excepţional care
a cules toate premiile I din şcoală. Ştii ce mi-a răspuns
Lenuţa?! Simplu, că nici băiatul lor nu-i de lepădat şi că
putem fi mândri de aşa alegere!? Auzi ce pretenţie!? Aşa
m-am enervat că am început să vorbesc ungureşte…
Culmea e că nu m-a întrerupt şi a continuat să
zâmbească privindu-mă, cumva, de sus…
357

- Maţuş, cu povestea asta nu mai e nimic de făcut şi


trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sunt. Cu Puiu însă
e altceva. E încă un copil, n-are nici un viitor cu meseria
pe care a ales-o, iar Raluca asta, cică-i balerină, asta mai
lipsea, e şi mai copil decât Puiu. Cum să aibă ei un copil
de crescut, de educat?! Cu ce?! Nici nu ştiu din ce
familie vine! Păi cum să fiu de acord?! Istenem,
Istenem! Cu Puiu nu mă mai înţeleg deloc. M-a minţit şi
cu arhitectura şi crede şi azi că m-a păcălit. Se crede
mare artist plastic, mare sculptor. Ce va face?, că-i plină
ţara de artişti, unul mai sărac ca altul…O să sculpteze
opere ”nemuritoare” ca să moară de foame. Ştiu eu ce
va face: va ciopli pietre, va trăi în mizerie şi va fugi la
mine după ajutor. Şi eu?! Din ce să-l ajut?!...
Era oare vorba într-adevăr de un ”conflict între
generaţii” sau, pur şi simplu, o manifestare a iubirii de
mamă pentru puii ei, femeie puternică dar obosită de
necazurile vieţii care, fie zis, nu au ocolit-o? Cel care,
totuşi, o înţelegea, era chiar Puiu al ei, dar o făcea în
felul său, în cuşca de nepătruns a sufletului său. Avea s-
o demonstreze peste ani, în perioadele lui de criză, când
o ţinea la curent cu necazurile, neîmplinirile
sentimentale, cu nevoile materiale, trimiţându-i scrisori
lungi, în care-şi etala fără rezerve dragostea faţă de ea,
recunoştinţa declarată pentru talentul pe care i l-a
transmis. N-am îndrăznit să mă ating de aceste
adevărate ”mărturisiri de credinţă” decât după
prematura lui dispariţie când, am descoperit noi laturi
ale acestui suflet zbuciumat, am înţeles rolul pe care l-
au jucat cu adevărat femeile din viaţa lui, lucruri care
mi-au scăpat pe parcursul a zeci de ani de prietenie.
358

Faptul că am îndrăznit să aştern pe hârtie amintiri legate


de viaţa unui artist, eu, biet ”consumator” de valori
artistice, vorba lui Ţâru, mă face să înţeleg mai bine,
rolul pe care l-a jucat în viaţa mea acest ”creator” de
valori artistice, prin prietenia cu care m-a onorat şi nu
prin înrudirea noastră prin alianţă. Cel mai sonor
apelativ cu care mă ”răsfăţa” , independent de clipele de
bine sau de rău prin care trecea, era: fratele meu. Am
păstrat sonorul acestor două cuvinte nealterat în
memorie aşa cum s-au păstrat ele scrise în dedicaţiile pe
care le semna atunci când îmi oferea daruri din creaţia
lui artistică.
În anii cei mai grei, când îşi lingea rănile lăsate de
vreme, când se acuza fără să mai acuze, plângând anii
irosiţi în afara familiei, oferindu-mi în dar lucrări,
fredona acelaşi leit motiv: Ştiu că prin tine aceste
lucrări vor ajunge la nepotul meu, care se va mândri cu
bunicul său, alături de fiul meu, pe care nu l-am avut
lângă mine din vina mea. Gena pe care o poartă acest
copil îi va asigura un loc special în lumea artelor
plastice. Când mai pui şi gena adusă de mamă-sa,
talentată, dar comodă, şi, mare greşeală, prea supusă
sentimental fiului meu, gândeşte-te la ce viitor îl
aşteaptă. Păcat că n-am să pot asista la ”triumful
genelor” şi totul, numai din vina mea! De la primele lui
trăsături de condei am ştiut că ne va bate pe toţi…
Era atât de conştient de greşelile comise, împotriva
tuturor angajamentelor adolescentine şi ai primilor ani
ai tinereţii, încât, fără să-i încurajez ”lamentările”,
aprobam în sinea mea deznodământul inevitabil al vieţii
celui care, direct sau indirect, îşi făcea mea culpa. Dar,
359

se pare c-am luat-o razna peste ani, când, de fapt, mai


am atâtea în amintire, lucruri reţinute din spusele lui
Nick, din relatările unor apropiaţi sau străini, cum spun
americanii, perfect strangers, relatări obiective sau
subiective, care, pe fondul prieteniei care ne-a legat,
trec, volens-nolens, prin filtrul propriei păreri, părere
care, drept vorbind, e greu de zdruncinat.
În fond e doar un roman, o ficţiune inspirată dintr-o
multitudine de fapte reale, şi, ca orice ficţiune, se va
bucura şi de credibilitate dar şi de respingere. Altă cale
nu există. Ba, da! O monografie, bazată pe documente,
pe competenţă în domeniu, în care prietenia şi
subiectivismul să stea pe tuşă. Sunt însă alţii care îşi pot
atribui o astfel de misiune. Eu, voi încerca să rămân
doar prietenul care plăteşte tributul unei prietenii
adevărate şi se joacă nevinovat cu reacţiile pe care le
poate stârni un astfel de demers. Şi apoi, cine poate
ghici despre cine este vorba? Cu certitudine, doar eu!
Dar eu nu fac parte dintre cititorii mei prezumtivi pentru
care personajele trebuie să rămână doar creaţii ale
imaginaţiei. Să mă întorc, totuşi, la anii care aveau să
lase o puternică amprentă asupra artistului în devenire,
la efectul ”surprizelor” vieţii de toate zilele asupra
caracterului omului care se maturiza peste noapte,
asupra artistului care simţea că-i fuge pământul de sub
picioare, asupra convingerii că arta cere sacrificii, că nu
se lasă împărţită cu nimeni.
Doamne, oare eu realizez cu adevărat ce prăpastie
se cască între noul meu rol de întemeietor de familie şi
menirea mea de a face artă pentru artă, liber de orice
constrângere care ţine de ”banalul cotidian” ?! Cum
360

mă voi împărţi astfel încât această ”menire” să nu aibă


de suferit?! Va fi, oare, copilul puntea de legătură
dintre aceste două extreme?! Niciodată n-am crezut că
aşa ceva ar fi posibil şi, ca să-mi salvez harul dăruit de
maică-mea, am trăit renunţând la chemările vârstei.
Cât de puternic m-am simţit în faţa a tot felul de ispite,
ca să mă pomenesc neputincios în faţa unui copil-
femeie, sau femeie-copil, care mi-a deschis drumul
nebănuit înspre plăcerile vieţii de toate zilele. Ha!…Ce
n-a reuşit Ella în gingăşia-i nevinovată, cu toate
străduinţele ei puerile, ai reuşit tu, Ralu, căzută, parcă,
dintr-o lume necunoscută mie!? Mi-a plăcut atât de
mult această nouă relaţie încât, la un moment dat, m-
am îngrozit văzând cum toate convingerile mele se
prăbuşeau, cum, fără să vreau, alunec în lumea de care
în mod deliberat m-am ferit, cum am început să simt că
nu e nici o catastrofă, cum am devenit un om ca toţi
oamenii, un om de rând. Convingerile mele legate de
”menirea” artistului nu s-au clintit dar au căpătat o
nouă valenţă. A fost un mare semn de întrebare la care
nu aveam răspuns. Dar a trebuit să-mi spui speriată că
vom deveni părinţi dacă nu întreprindem ceva, ca,
speriat la rându-mi, să-mi schimb atitudinea faţă de
viaţă, faţă de cotidian, să mă las furat de noua
perspectivă ce se deschidea, s-o iau razna şi să mă iau
de piept, culmea, cu cei apropiaţi, să lupt pentru copilul
meu pe care-l şi vedeam ducând mai departe ”menirea”
mea de artist. Ştiam că gena pe care o purtam era
dăruită de maică-mea, o femeie talentată şi puternică, o
”Grozăvescu”, cum îi plăcea să se laude. Când stau şi
mă gândesc mai bine, poate că ar trebui să şi renunţ la
361

numele meu de neamţ şi să mă declar vlăstar al


Grozăveştilor. Krüger!? Când figuram Nikolaus Otto,
mai mergea, dar de când m-au simplificat în noul
certificat de naştere spunându-mi simplu Nicolae, încep
să cred că ar fi mai nimerit, mai ales pentru aceste
”vremuri noi”. Numai să nu interpreteze Mişu al meu
că-i o încercare de a-mi şterge urmele!? Apropo de
Grozăvescu, când s-a apucat fratele mamei să umble la
rădăcinile arborelui genealogic al familiei şi a ajuns la
concluzia că ne tragem de prin nordul Olteniei, a sărit
Mami ca arsă: Cum să fim olteni, dragă?! Noi suntem
ardeleni get-beget şi ne-am născut în Austro-Ungaria!
Ce prostii debitează şi unchiul ăsta al vostru!… Da,
dacă n-o să mai fiu neamţ, musai să fiu ardelean, sau,
cel puţin, bănăţean!
În fond, Nick era încântat că era o ”corcitură” şi
avea s-o exprime peste ani: Am în mine toate lucrurile
bune şi rele ale etniilor din Europa şi, dacă mai pun la
socoteală faptul că bunicul meu s-a născut în America,
şi nu oriunde, în Statele Unite, judecând după talentul
meu, transmis deja fiului şi nepotului meu, trebuie să fiu
mândru de acest aspect al universalismului etnic care
zace în mine…
Cam acesta era Nick din perioada în care tripticul
din butucul de tei îi dădea fiori de plăcere şi de teamă.
Era preocupat mai mult de părerea moţilor săi din
preajma Albacului decât de eventuala critică ce ar fi
putut ţâşni din gura Maestrului. Lucrul înainta din greu,
privirile colocatarilor din şopronul cimitirului exprimau
nerăbdare şi nedumerire, şi, colac peste pupăză,
nesiguranţa începea să-i dea târcoale. Dar, chiar aşa
362

încolţit cum era, Nick ştia în subconştientul lui că, nu se


va lăsa bătut. Era încăpăţânat, căpos, cum i se spunea.
Era o ”încăpăţânare pozitivă”, o sintagmă cu care se
apăra în faţa acuzelor şi avea dreptate. El nu avea idei
preconcepute. În sinea lui ceda uşor în faţa
argumentelor plauzibile, dar îşi apăra cu ardoare
punctele de vedere. Căpoşenia o manifesta în dârzenia
cu care lupta, muncind din greu, în activitatea sa
artistică. La nu merită să te omori, răspundea cu
seninătate, ba merită! De mic a ştiut, sau, mai bine spus,
a înţeles sensul cuvântului ”menire”, a crezut în
menirea sa şi a demonstrat-o: sculptor şi nu pictor!, şi s-
a opus vehement părerilor Maestrului său pe care l-a
convins prin fapte şi nu prin vorbe mari. Când Maestrul
i-a dat dreptate, Nick a înţeles că aspiraţiile sale nu erau
utopice. Şi nici nu i-a trebuit prea mult timp pentru a
obţine această recunoaştere.
Practic, Maestrul l-a adoptat ca pe un fiu al artei, un
coleg de breaslă, punându-i la dispoziţie toată ştiinţa sa
pedagogică, atelierul său, sculele, materialele şi, mai
presus de toate, prietenia, ceea ce nu era puţin. A învins,
ca de obicei, încrederea şi dârzenia. Când ceva începea
să nu meargă, ştia că rezolvarea era în munca fără
pauză. Aşa a şi făcut. A început la prima oră şi a scăpat
dalta de oboseală când soarele unei noi zile a început să
mijească. Era atât de concentrat, încât nimeni din
anturajul său nu a îndrăznit să-l tulbure, nici măcar
pentru o invitaţie la clisă cu ceapă. Au părăsit atelierul
în linişte simţind că, de data aceasta, vor găsi ceva
palpabil, pe înţelesul lor. Era pentru a doua oară când
Şefu avea să-l găsească dormind în şanţul de mişcare,
363

dar şi de protecţie, ce înconjura butucul de ieri, tripticul


de a doua zi. Trei chipuri pogorâte, parcă, din Apuseni,
îl priveau exprimând toată dârzenia acestor figuri
legendare. Erau trei figuri împletite într-unul singur care
te făceau să te închini ca în faţa unei icoane, a unui
triptic de biserică. Un lucru îl intriga pe Şefu: cum într-o
lumină atât de neomogenă, cele trei chipuri luminau cu
aceeaşi intensitate. Din cauza poziţiei fixe a butucului şi
a luminii strecurate prin singura fereastră a atelierului,
te aşteptai la o prezenţă diferenţiată a chipurilor cioplite.
Unde se ascundea secretul acestei ”tehnici” de lucru?!
- Secretul îl deţine aceasta daltă care ştie să mângâie
dar şi să pătrundă, dând lumină sau umbră, conturând
sau ascunzând amănuntele. Nici eu n-am ştiut cum voi
face, dar Diavolul din mine, chiar dacă nu-ţi place că-i
spun aşa, e frate cu dalta şi, împreună, îmi conduc
mâinile după cum le este voia. Erted? Şi, Şefu, nu mă
mai iscodi cu întrebările! S-ar putea ca la unele să nici
nu ştiu să-ţi răspund…
Da, acesta era Nick din începuturile lui artistice
care, ca şi în anii de adolescenţă, era sclavul unei intuiţii
creatoare. Peste ani avea să se exprime critic la adresa
acestor începuturi, fără a le nega, însă, rolul avut în
formarea şi desăvârşirea artistului din el: În umbra
Maestrului, eu m-am format singur!

37
Anul ’54 s-a dovedit a fi un an plin de evenimente
care, fiecare în felul său, au marcat viaţa eroilor precum
şi pe aceea a celor apropiaţi. În plină vară a avut loc
nunta mea. Au participat câteva rude apropiate dar
364

absenţa lui Nick şi a Ralucăi a creat o atmosferă destul


de apăsătoare. Nici situaţia materială nu a permis ceva
deosebit: o masă la un restaurant, după o cununie
religioasă la romano-catolici, unde a trebuit să accept, în
avans, botezul copiilor ce ar fi urmat să vie, în religia
Annei.
Nici în oraşul universitarilor lucrurile n-au putut lua
o turnură mai aparte. Spre toamnă, o altă nuntă în
familie, lipsită şi ea de prezenţa unor apropiaţi, dar
beneficiind de aportul unor prieteni de aur. Părinţii
Ralucăi au trecut peste situaţia economică precară şi au
organizat o petrecere, mai puţin obişnuită, în spaţiul
confortabil al curţii blocului. A fost o atmosferă
deosebită la care invitaţii, studenţi, actori, profesori, au
adus cu ei suflul cultural al minunatului oraş. Poarta
blocului a rămas permanent deschisă atrăgând ca un
magnet curiozitatea trecătorilor. Atmosfera încinsă nu l-
a dezechilibrat pe Nick. S-a mulţumit să închine
simbolic paharul stârnind zâmbete şi apropouri la
abstinenţa mirelui. Ralu, mulţumită dar şi cu o urmă
vizibilă de tristeţe în ochi, încerca să facă faţă
atmosferei dar şi greţurilor nechemate.
Nick nu a înţeles absenţa mea şi a Annei. Mi-a
reproşat-o fără ocolişuri: Anna, cea supusă şi perfectă,
nu putea să încalce dispoziţiile scumpei noastre Mami!
Dar tu, şi tu ai intrat sub neclintita-i autoritate?! Nu, eu
nu intrasem sub nici o autoritate, dar, dintr-un fel de
laşitate, am vrut să evit penibilele explicaţii legate de
absenţa celei care ar fi trebuit să le dea binecuvântarea.
În tot acest timp, tripticul a stat să aştepte revenirea
sculptorului pentru a putea lua o formă definitivă. Nick
365

nu se mai grăbea, ocolind cu bună ştiinţă atelierul.


Simţea un gust amar şi încerca să se amăgească singur
asupra perspectivelor ce se deschideau la orizont pe
făgaşul atât de sensibil al relaţiilor de familie: Nu se
poate să nu-şi calce pe orgoliul rănit… Copilul, un nou
Nikolaus în familie - nu putea fi decât băiat - o va aduce
la nepotul ei, primul ei nepot. Sunt sigur! Lucrurile
trenau, însă, cu obstinaţie. A sosit momentul marilor
emoţii, aducerea pe lume a noului Nikolaus, Nichişor
pentru toată lumea, care nu a creat probleme. Ba, da! Pe
tărâmul psihic. Tinerii părinţi, copleşiţi de bucurie, se
comportau ca nişte copii, confundând copilul abia
născut cu o jucărie. O făceau şi prietenii apropiaţi care
au declanşat un adevărat pelerinaj la patul micuţului.
Noroc cu mama Ralucăi, care, temătoare ca orice
bunică, mai punea, din când în când, puţină ordine în
entuziasmul debordant al năvălitorilor.
Şi totuşi, Nick, afectat peste măsură de tăcerea
celeilalte bunici, rămânea pironit cu privirea în gol,
lăcrima pe ascuns şi făcea eforturi pentru a descifra
viitorul apropiat, fără a neglija însă colţul ascuns al
menirii sale ca artist: dacă Mami nu se trezeşte, mă tem
că toate visele mele legate de sculptură se vor duce pe
apa sâmbetei. N-am crezut că voi fi atât de afectat de
tăcerea ei. Noroc cu Anna care a reacţionat prompt
printr-o telegramă de felicitare şi de urări de bine. N-au
venit la eveniment, dar aveau o scuză plauzibilă pentru
acele vremuri (oare?!), probleme legate de instalarea la
primul lor loc de muncă, pe un mare şantier de tip
SOVROM…Oare am să mai pot sculpta în voie?!
366

Dincolo, factorul psihic îşi făcea datoria. Mami, cea


intransigentă, căuta să afle toate amănuntele legate de
tânăra familie şi, mai ales, de starea micuţului ”ei”
Nichişor. Îşi făcea reproşuri, căuta soluţii reparatorii, dar
teama de reacţia neiertătorului ei fiu, o împiedica să ia
taurul de coarne şi să se urce în primul tren.
Cât de mult se înşela, aveam s-o aflu de la Nick şi
Raluca. Efectiv se amăgeau cu speranţa că, mâine-
poimâne, Mami va veni să ia nepotul în braţe. Această
întârziere l-a scos practic pe Nick de pe făgaşul
preocupărilor sale artistice. A fost o perioadă sterilă.
Nici măcar tripticul nu a găsit înţelegere în sufletul lui
de artist. L-a abandonat în faza în care-l lăsase şi l-a
expediat, prin bunăvoinţa unui moţ, la prietenii săi din
Apuseni. Nu avea să se mai întoarcă niciodată la acest
proiect alegându-l pentru lucrările sale de viitor doar pe
Horea.
Horea, cel al Maestrului îl intriga şi pregătea schiţe
peste schiţe pentru un Horea după propria sa viziune.
Era o perioadă în care se autoamăgea cu proiectele fără
a se implica efectiv. E perioada ’54 - ’55 când, se
consolida, fără un plan prestabilit, prietenia cu unii
dintre viitorii pictori, colegi de institut, cum au fost
Sever Frenţiu, Alfred Grieb sau Lászlo Toth, talente
incontestabile care se întreceau între ei pentru a se lansa
pe platforma consumatorilor de frumos. După mulţi ani,
cotrobăind prin magazia atelierului personal al lui Nick
pentru a pune o ţâră de ordine printre materialele aflate
într-o ordine dezordonată, am dat peste dovezile acestor
relaţii de prietenie din trecut: erau cadouri primite de la
prietenii săi. Se aflau într-o stare jalnică. Le-am
367

recuperat, le-am ”recondiţionat” şi, drept mulţumire, am


primit trei lucrări: două autoportrete şi o natură moartă
care fac cinste micii mele colecţii de obiecte de artă.
Proveneau din acea perioadă de criză în care galeria
lucrărilor din prima tinereţe prezenta un gol pe care
Nick nu putea să-l uite făcându-şi şi peste ani mea
culpa. El se născuse dintr-un aluat care nu creştea decât
prin frământare. Genul de apatie care pusese stăpânire
pe latura lui artistică îl îngrijora făcându-l să se
manifeste, uneori, vehement la adresa familiei, al cărei
ţap ispăşitor nu putea fi decât Mami. Dar asta nu-l ajuta
să iasă din impas lăsându-se mereu în voia aşteptării.
Trebuie să se trezească oamenii ăştia, trebuie să
reintre în viaţa mea. Fără familie sunt un nimic!
Copilul ăsta trebuie să devină un imbold în creaţia mea
artistică, nu o piedică. Oare asta vrei, tu, Mami?! Dacă
mai persişti mult în absurdităţile care te domină, n-am
să te iert niciodată!…
Primul gest de adevărată apropiere a avut loc la
botezul lui Nichişor, când eu şi Anna am devenit naşii
lui, semnând legământul de dragoste faţă de acest copil,
un ”înger de copil”, după cum era răsfăţat de toţi cei
care l-au cunoscut, din cauza frumuseţii lui neobişnuite.
Da, a fost un legământ de dragoste uşor de îndeplinit şi
datorită răspunsului pe care l-am primit din partea lui.
Mai mult decât rude, am fost şi am rămas prieteni şi
astăzi. Nu ne-a spus niciodată decât pe nume, spre
surprinderea celor de vârsta a treia, printre care se
număra şi Mami, bineînţeles. A fost primul act de pace
sufletească încheiat cu Nick, un preambul la ceea ce
urma, în mod firesc, să se întâmple.
368

Mami nu a cedat, Mami s-a supus dragostei pe care


a nutrit-o din prima clipă, dar, pe care, din cauza firii
sale, a ţinut-o ascunsă, suferind în tăcere. Timpul a
început să curgă fără a aduce o rezolvare a conflictului.
Când Nichişor a împlinit cam un an şi jumătate, a
poposit împreună cu Raluca la noi, pe şantier, unde,
între timp, am obţinut un apartament. Acest copil s-a
născut pentru a cuceri. Atmosfera care a domnit la noi în
casă nu poate fi descrisă. Ne-a subjugat fără rezerve.
Toţi trei eram în al nouălea cer. Doamne, cât s-a râs!
Eram toţi copii. Era atât de frumos încât ne împingea,
parcă, afară din casă ca să se bucure şi străinii.
Şi cum toate au un sfârşit, Mami a rupt protocolul
impus de ea şi ne-am pomenit cu ea, pe nepusă masă,
volubilă şi drăgăstoasă, ca şi cum nimic nu s-a
întâmplat. Emoţia care ne-a cuprins, alimentată de
teamă, ne-a lăsat cu gura căscată.
- Ce-i copii, ce vă uitaţi ca la o minune?! Şi tu, Ralu,
nu vii să-ţi îmbrăţişezi soacra?! M-am plictisit să aştept
să-mi faceţi o vizită şi m-am hotărât s-o fac eu. Hai,
vino să te sărut şi du-mă la Nichişor. Unde este
copilul?…
Vorbea ea ce vorbea grasiat Raluca, dar nu era în
firea ei să se şi bâlbâie. S-a repezit în braţele soacrei
plângând în hohote.
- Vă,…vă mulţumim că…Nichişohr doahrme,…
Mami, dhragă…pot să vă spun aşa?!…
- Poţi, poţi,…ce, e după mine?! Hai, du-mă la copil!
Norocul, dacă noroc i se poate spune, a fost că Nick
nu a fost de faţă. După cât era de exploziv, sunt convins
că ar fi ieşit şi scântei. Aşa, Rubiconul fusese trecut şi
369

toată lumea a înţeles că era timpul să ne supunem legilor


naturii. Eram în vara lui ’56 şi Nick nici nu se gândea să
facă o vizită în ”Satul Natal”. Ajunsese să manifeste o
oarecare indiferenţă faţă de ”Sfânta Familie”, cum
repeta mereu, măcina de unul singur nemulţumirea
provocată de atitudinea intransigentă a mamei şi, cum
era de aşteptat, arunca în aceeaşi direcţie şi
responsabilitatea pentru starea lui de apatie din sfera
creaţiei. O perioadă importantă din viaţa lui de creator
se irosea aruncând nori negri asupra viitorului său
artistic, atunci când alţii, cum am mai spus, se zbăteau
să iasă la rampă. Se amăgea cu scuza: Măi, cu aşa
minune de copil, ajungi să nu-ţi mai doreşti nimic.
Cea care, cu intuiţia ei de femeie în devenire, citea
ceva în ochii lui Nick, era Ralu. Îl simţea noaptea, la ore
târzii, cum se perpelea de nesomn, cu ochii aţintiţi în
tavan.
- Ce-i Nick, nu poţi dormi?…Ce te frământă?
- Ce-ţi veni?! Am dormit prost şi până acum…Hai,
mai bine, lipeşte-te de mine şi spune-mi ce crezi de
sfârcul ăsta de om care cucereşte tot ce-i în jurul lui fără
să facă nimic deosebit. Am primit o scrisoare de la
Mami,…să vezi cum face pe niznai şi nu vorbeşte decât
de nepotul ei cel frumos. De când l-a văzut la Anna
acasă nu mai are alt gând decât să ne vadă pe toţi trei
făcându-i o vizită. Sărmana! Bineînţeles că va trebui s-o
facem şi pe asta. Nichişor va trebui să se bucure de
dragostea tuturor. Numai bunicul lui nu are cum să se
bucure. N-am de gând să-i scriu nimic. El a ales calea
asta, să-i fie de bine! M-a căutat Mişu. Face pe
supăratul. Ce să zic! Nu-mi poate ierta faptul că nu l-am
370

invitat la nuntă. Îţi dai seama ce ocazie a pierdut să fie


în mijlocul celor pe care-i urmăreşte zi şi noapte. Şi ce
societate! Unul şi unul! Acum încearcă să reconstituie
atmosfera trăgând de limbă pe cine apucă. Mare tâmpit!
Ştii, Ralu, ai părinţi pe cinste! Dacă era să mă bizui pe
ai mei, n-ar fi ieşit nimic…
- Încearcă să dormi!…mi-e aşa de somn!
Totuşi, criza lui Nick era profundă: apatia creativă,
preocuparea pentru soluţionarea problemei unei locuinţe
adecvate, banii…La mijloc nu mai era vorba de o
boemă, era copilul şi siguranţa zilei de mâine. Era ceva
nou în viaţa lui - probleme cărora nu le dăduse
importanţă în viaţa lui de burlac. A se angaja undeva
permanent însemna pierderea autonomiei tocmai în
domeniul cel mai sensibil, cel al creaţiei artistice. Ce
avea să se aleagă din visul lui adolescentin?! Un zâmbet
ironic apărea pe buzele lui când îl fulgera acel ”sunt
mare” de altădată. Îşi făcea proiecte de viitor apropiat
care însă nu-şi găseau locul trenând totul spre un sine
die. Cel care a intuit noua stare de spirit a studentului
său favorit a fost Maestrul.
- Nicolae, fătu-meu, se mai lasă omul dus de val dar
se şi urcă pe creasta lui. Apucă-te, omule, de treabă! Ce
dracu?! Intrăm în anul ’57 şi e cazul să te lipeşti de ceva
eveniment expoziţional cu o lucrare mai acătării. Uite,
cei din Banat, organizează ceva în cadrul Muzeului
Banatului la care speră să aibă participare bogată şi au
trimis o invitaţie Institutului. Le-am răspuns cu
mulţumiri, dar onoarea ne obligă! Ţi-am pregătit un
dărab bun de marmură la care ai putea să te înhami.
Timpul este scurt dar merită! Ce zici?
371

- Nu ştiu, să mă mai gândesc…am să trec să văd


piatra şi mai vorbim.
- Numai să nu dureze prea mult starea de cujetare că
va fi greu să dilaţi timpul. Te aştept. Şi, şi nu te mai lăsa
copleşit de probleme. La tine problemele de abia au
început. Trebuie să înveţi să le gestionezi cât mai
raţional.
- Am expus la începutul anului la Regionala de la
Arad un portret de bătrân în calcar şi un autoportret în
marmură, aşa că nu-i vorba de prima ieşire în lume.
Culmea, tocmai autoportretul, de care nu eram deloc
mulţumit, a fost achiziţionat! Pe nimic, e-adevărat, dar
totuşi, achiziţionat…
- De ce, totuşi?! Eu l-am considerat foarte bun.
- Să mă ferească Dumnezeu de aşa ”foarte bun” !…

38
Maestrul nu a putut să treacă cu vederea starea de
nesiguranţă prin care trecea Nick. Faptul că a refuzat să
se prezinte la examenul de stat bravând cu: ceva lipsit
total de valoare, l-a făcut să intervină cu acea propunere
de a-l plasa pe orbita unei importante expoziţii. Pentru
el ”dărabul” de marmură nu reprezenta mare lucru, dar
gestul de a-l reantrena în activitatea de creaţie a avut
ecou. Sper să nu mă mai bată la cap cu examenul de
stat momindu-mă cu marmura lui!? Şi-ar pierde timpul.
Nu mai am chef de explicaţii. Ce să-i spun, că am fost
asaltat de Mişu cu tot felul de propuneri şi chiar
ameninţări, că l-am trimis unde trebuie, că nu mai
vreau să am de a face cu un cretin obsedat de cariera
lui,…Nu, mai bine mă lipsesc de diplomă, care nu este
372

decât o hârtie şi nu un certificat al talentului meu.


Lucrările vor fi atestarea mea ca artist plastic şi basta!
Nick s-a prezentat la atelierul Maestrului, fără o
vorbă, fără un salut, mulţumindu-se să dea aprobativ din
cap. Maestrul l-a înţeles şi, imitându-şi discipolul, i-a
arătat cu degetul marmura cocoţată pe un banc de lucru.
- Pot să lucrez aici sau s-o duc la cimitir?
- Nicolae, aici ai tot ce-ţi trebuie. Ce rost are să te
cari până acolo?!
- Aveţi dreptate, dar cu condiţia să nu mă dăscăliţi.
Pot lucra liniştit după paravan, nu? Când nu sunt aici
puteţi să vă uitaţi în voie. Am în cap subiectul:
şvăboaica. Cred că se potriveşte cu tematica muzeului.
- Da, e-n ordine, numa’ n-o lungi cu începutul…şi,
spune-i mai bine, ţărancă. Şvăboaica sună ca o
provocare la politica dusă faţă de nemţi.
- Mâine vă arăt o schiţă. Mulţam!
Intr-adevăr schiţa a apărut a doua zi spre satisfacţia
Maestrului. Îl cunoştea prea bine pe Nick ca să nu fie
sigur de reuşita intervenţiei sale. Şi a avut dreptate. In
toamna lui ’57, lucrarea acceptată de juriul de selecţie, a
intrat la prima expoziţie adevărată din viaţa artistului,
nelansat încă, şi, culmea, a rămas achiziţionată în
Muzeul Banatului. Era prima ieşire oficială, prima
recunoaştere, primul Carnet CEC. Suma era modică, aşa
cum era normal pentru acele vremuri. Mai importantă a
fost cronica din ziarele de circulaţie care semnalau
apariţia unui nume necunoscut, numele tânărului
Nicolae Krüger, absolvent al Institutului de Arte, dotat
cu o ”maturitate artistică neobişnuită”.
373

La vernisaj, Nick a fost abordat de Directorul


Muzeului care, felicitându-l, şi-a exprimat dorinţa de a-l
păstra printre colaboratorii instituţiei. Vorbe calde au
fost exprimate şi de reporterul unei publicaţii locale.
- Maestre, eu sunt şvab şi pot aprecia cum trebuie
această redare a femeii noastre. Haideţi să ciocnim un
pahar de şampanie, masa este plină, Slavă Domnului!
- De unde ai scos că-i şvăboaică?!…
- Cum să nu-mi dau seama când strigă de la
distanţă?!
- O fi strigând ea, dar e mai bine să nu pomeneşti şi
în reportaj. E o ţărancă din România, ca toate ţărăncile
noastre…Nişte pişcoturi da, şampanie doar pentru a
ciocni. Nu beau!
Bucuria lui Nick era reţinută dar savurată în
interiorul lui. Curios, nimeni nu m-a întrebat de
examenul de stat!?…Întoarcerea acasă, cu o mapă plină
de ziare şi un binevenit CEC, chiar şi modic, a fost a
unui învingător.
- Uite Ralu, cu banii ăştia, pentru că sunt primii
câştigaţi, te duci şi-ţi iei ce vrei tu. Să nu-l uiţi pe
Nichişor!
- Nicki, sunt foarte fericită pentru succesul tău.
Noroc cu Maestrul tău că a insistat! Cu banii, hai să nu
ne grăbim că sunt destule care aşteaptă…
- Fă cum vrei, dar altă ocazie de ”risipă” nu cred că
va apărea prea curând, aşa că pierzi o ocazie unică să-mi
mulţumeşti pentru un cadou. În viitor, banii se vor topi
în scule şi materiale, că doar n-am să primesc totul pe
gratis. Atunci ai să vezi ce fericire e să fii nevastă de
artist plastic, şi mai ales, sculptor. Ce face fecioraşul?
374

- Nicki, n-am crezut că un copil poate fi atât de


frumos şi, totodată, cuminte. Vrea mereu să se joace. Cu
sor-mea se înţelege grozav.
Bucuria succesului a fost împărtăşită şi la atelierul
Maestrului.
- Spune, Nicolae, cine ţi-a servit drept model?
Trebuie că a fost o femeie deosebită. Oricum, ceea ce ai
făcut înseamnă artă, artă adevărată!
- Modelul l-am avut mereu în cap şi în inimă. Am
copilărit ţinându-mă de fustele ei, şi erau destule! Este
Kati Néni. Am stat la ei în gazdă. Mi-a fost o adevărată
bunică…
- Nicolae, o să-ţi prindă bine şi la operă. Altfel ai să
pui problema angajării permanente, cu un salariu ceva
mai răsărit. Ei ştiau şi până acum că eşti bun, dar, ca
artist recunoscut, au o acoperire mai solidă. Ştii bine că
astăzi aceste ”aprecieri” sunt importante în construcţia
viitorului, pentru oricine ar fi el. Dacă mai laşi puţin de
la tine şi mai trânteşti şi un portret al nu ştiu cui, şi-l
prezinţi în public, nu se mai leagă nici un Mişu de tine.
Vremurile obligă la compromisuri, mai ales dacă ai şi
ceva responsabilităţi familiale…
- La ce mă împingi Maestre?! Nu-mi vine să cred!
Să mă joc în mocirla politicii, a unei politici impuse, cu
politicieni de ocazie, fripturişti, fără nici o ideologie la
bază, mocirlă din care să şi ies curat?! Mai bine cioplesc
cruci prin cimitire, scriu pe ele nume de oameni cinstiţi,
care cred în ceva sfânt, în Dumnezeu! Nu, eu n-am să
fac compromisuri, n-am să cioplesc chipuri de
nemernici, care vor să închidă, sau chiar să dărâme
biserici. Istoria e plină de cărturari, de eroi, de savanţi,
375

de oameni. Nu trebuie decât să mă documentez, să aleg,


şi galeria portretelor mele, chiar dacă nu vor fi
cumpărate, va fi atestatul talentului meu. Cum să câştig
bani pentru fiul meu scăldându-mă în
compromisuri.?!…
- Nicolae, şi eu am gândit ca tine, şi eu am crezut şi
mai cred în talentul meu, dar viaţa m-a împins şi la
compromisuri, ca să nu fiu împins în groapa
indezirabililor. M-a preocupat Şcoala Ardeleană, dar am
acceptat şi concursul pentru Petru Groza. Şcoala
Ardeleană, după un vernisaj al vreunei expoziţii, va zace
undeva departe de ochii lumii. Petru Groza, în schimb,
va trona în plin Bucureşti şi va purta în văzul lumii
semnătura mea. Nu trebuie să-i împărtăşesc înclinaţiile
politice, la drept vorbind destul de îndoielnice, ca să fac
portretul unui om, şi-l voi face aşa cum îl văd eu şi nu
cum mi s-ar putea pretinde. Ai să trăieşti şi ai să vezi
câte voci vor încerca să mă facă praf în cadrul comisiei
de avizare, şi nu vor fi numai voci de politruci, vor fi şi
voci ale marilor maeştri, care luptă şi ei pentru
supravieţuire. Nu te grăbi să te pişi împotriva vântului!
Tu vei fi cel stropit, nu politrucii…Şi, dacă stau să mă
gândesc mai bine, nu tu ai aplicat compromisul fără să
beneficiezi de lecţiile mele? Ce au fost portretele făcute
lui Mişu al tău? Au fost acte de compromis, nimic
altceva, acte pentru care nu te pot condamna. Ai făcut
portrete, nimic compromiţător! Şi defectele unor oameni
pot constitui surse de inspiraţie. Totul e că, în vremuri
ca cele pe care le suportăm, trebuie să redăm şi hidosul,
dar, bineînţeles, într-o formă subtilă. Marele public nu
este pregătit pentru a descoperi subtilul, politrucii sunt
376

prea orgolioşi ca să caute să descifreze ascunsul, iar noi,


noi nu ne hrănim decât cu ceea ce simţim şi
transpunem…Şi mai e ceva, ceva ce trebuie rezolvat pe
loc…Nu mă mai lua cu ”Maestre” , nu se mai
potriveşte! Nu mai eşti studentul meu, eşti colegul meu
de breaslă şi după cum văd, şi eu văd bine, te văd
urcând pe podiumul celor ”mari”, a celor buni şi foarte
buni, dar, nu neapărat şi simpatici. Te rog să-mi spui pe
nume, fără diminutive, simplu: Romul. Batem palma?…
- Batem, cu toate că o să-mi vină peste mână…M-
am obişnuit cu ”Maestre”, din respect şi, mai ales, din
admiraţie. Ce mai?! Eşti Mare, Maestre Romul!
Nicolae, acuma chiar că ar trebui să mergem undeva
să ciocnim o pălincă, ce zici?!…
- Prieteni, prieteni, dar asta nu! Prea seamănă a
compromis şi, măcar în acest domeniu, vreau să rămân
neclintit…
Nici atmosfera din cămin, nici apropierea de
Maestru, nici multiplii vizitatori care veneau să se joace
cu Nichişor acasă la ei, n-au putut să-l corupă pe
”neînduplecatul” Nick. De fumat a scăpat fără efort
considerând că a fost doar o încercare fără sens. De
băutură, şi intram în anul ’58, nu s-a atins niciodată,
spre nedumerirea şi chiar iritarea multora din cei din
anturaj. Dar şi când s-o apuca, să te ţii!…,erau vorbele
care răsunau adesea în spatele lui.
În acea perioadă Nick era într-adevăr fericit. Era
sigur de viitorul artistului din el, era fericit de ”marea
realizare”, copilul.
- Bărbate, n-am crezut că va avea un astfel de
impact asupra psihicului meu. Sunt mulţumit, înţelegi?,
377

sunt mulţumit! Copilul acesta a stârnit atâta dragoste în


jurul lui încât nu pot cuprinde în vorbe ceea ce simt.
Abia aştept să-şi definească un pic personalitatea ca să-i
pot desena şi sculpta chipul. De când l-am văzut în
braţele Ralucăi, sunt obsedat de o temă: mama şi
copilul.
- E o temă generoasă, cu un început, şi fără de
sfârşit.
Au fost vorbe aruncate la repezeală dar s-au
materializat într-o multitudine de lucrări în lemn şi
marmură, toate pline de o gingăşie pe care n-o puteai
bănui dacă te luai după felul lui de a vorbi, voit aspru.
Nick era în vervă. Ca sculptor la Operă nu câştiga
suficient pentru a acoperi nici măcar cheltuielile legate
de procurarea sculelor şi materialelor. Aportul în casă
era nesemnificativ. Ralu încerca să acopere găurile prin
revenirea în corpul de balet, dar grosul venea din partea
părinţilor săi, care, din puţinul lor, încercau să-l
„răsfeţe” pe micul „dar ceresc”. Atmosfera devenea
uneori tensionată dar fără manifestări zgomotoase.
Copilul reuşea, prin drăgălăşenia lui, prin firea
lipicioasă, să impună echilibrul atât de necesar într-o
familie de copii cu copil.
Neavând condiţii de lucru în atelierul de la Operă,
Nick făcea curse între atelierul Maestrului şi atelierul de
la cimitir, se angaja în proiecte greu de realizat, venea
târziu, obosit, nu rareori umilit de starea financiară
precară. Puştiul îl aştepta până târziu frecându-şi ochii
până la lacrimi, ca să nu adoarmă. La ore târzii începea
joaca în doi, sau în trei, până ce somnul îi cucerea pe
toţi, când adormeau îmbrăcaţi. Da, era un copil deosebit,
378

lipicios, cum îi spuneau unii, gingaş, dar hotărât. La trei


ani va ajunge să le spună tuturor pe nume. Ralu, Anna,
vor suna atât de cald în guriţa lui, stârnind ochiade. Cu
mine, ce să zic? Că-mi spunea pe nume, părea ceva mai
mult decât normal, dar felul cum mă căuta, cum dorea
să dispărem în doi ca să nu fim tulburaţi, punându-mă să
inventez pe loc noi jocuri, a constituit palatul în care
afinitatea ce se manifesta tot mai evident va da naştere
unei prietenii în care vârsta nu va juca nici un rol. El m-
a coborât în lumea copilăriei sale iar eu, eu l-am ridicat
în braţele maturităţii mele.
De câte ori eram cu ei, „cvintetul”, cum îmi plăcea
să spun, trăia clipe aparte iar ”şeful de orchestră” îşi va
lăsa amprenta pe dorinţa mea şi a Annei de a mări
ansamblul la ”sextet”. Prin iunie ’58 dorinţa ne-a fost
împlinită şi Nichişor a aflat că va avea o verişoară. A
urmat o perioadă senină în care Kity a intrat în sufletul
lui Nick aşa cum Nichişor a pătruns într-al meu. Am
sărit puţin peste timp pentru că impactul care l-a avut
acest copil neasemuit de frumos se strecoară şi azi de
câte ori aduc vorba de el. Voi reveni, cu siguranţă, ori de
câte ori cronologia, mai mult sau mai puţin respectată,
îmi va aduce povestirea la zi. Tot ”neamul” a jubilat, dar
impactul cel mai puternic s-a manifestat asupra
prieteniei mele cu Nick. Această prietenie a început
înaintea cumnăţiei şi s-a consolidat prin prezenţa în
viaţa noastră a celor doi verişori. Şi, foarte important,
nimic şi nimeni n-au putut-o zdruncina!

39
379

Sculptura, poate mai mult ca orice alt compartiment


al artelor plastice, cere mult de la artist. Începând cu
materialele şi sculele costisitoare şi terminând cu
atelierul, totul joacă un rol deosebit în activitatea de zi
cu zi a artistului. Da, atelierul, vechea obsesie a lui
Nick, devenea problema numărul unu în viaţa lui de
artist plastic. La cimitir condiţiile erau precare chiar
dacă atmosfera era deosebit de caldă datorită acelui bun
simţ, greu de întâlnit, manifestat de trupa lui Şefu. La
atelierul Maestrului, datorită prieteniei care se legase în
ultimul timp între cei doi artişti, sculele şi chiar
materialele nu ridicau probleme, dar, prezenţa la un loc
a două caractere ferme, diferite în bună măsură, crea o
atmosferă deranjantă. Nu puteai fi mereu pe aceeaşi
undă. Nu puteai să nu tragi cu ochiul în ograda
vecinului, să nu intri în vorbă în mod inoportun, să nu
dai din umeri a neînţelegere la reacţiile reflexe de
iritare, să nu întrerupi şirul creativ în momente prost
alese.
La atelierul Operei, în anumite perioade, putea lucra
liniştit dar trebuia să se limiteze doar la cioplitul
scândurilor, la reliefuri care nu presupuneau mari
degroşări de material. Aici aveau să se nască primele
compoziţii pe tema, deja amintită, a mamei şi a
copilului. Această goană între ateliere, impusă de starea
de spirit, de subiectul tratat, de materialul ales, aveau un
impact negativ asupra comportamentului, şi aşa
tumultos, al sculptorului. Iritabilitatea lua, tot mai des,
proporţii supărătoare pentru cei din jur. În astfel de
momente salvarea venea, uneori, de la Nichişor. Se
întâmpla ca, mânat de dorul după Nick al lui, s-o
380

mobilizeze pe Ralu şi să poposească la atelierul unde


bănuiau că-l pot găsi. Totul se schimba ca prin farmec.
Nick arunca sculele, îşi lua odrasla în braţe, se aşeza la
o masă, îi întindea o coală de hârtie şi un versatil cu
cărbune şi-l îndemna să deseneze la comandă. Nichişor
era în culmea fericirii. Şi desena spre satisfacţia
artistului.
- Ralu, uite la el ce face! Găseşte soluţie pentru orice
temă. Soluţia pare infantilă dar ascunde ceea ce speram
că se va manifesta: talentul.
- Haide, mă! Tu nu vezi că abia a împlinit 4
anişohri?! Ce talent vezi tu în mâzgălituhrile lui de
copil?!
- Mâzgălituri, hai?! Am să le păstrez şi peste ani vei
vedea cât de în afară ai fost cu aceste afirmaţii. Cu toată
imprecizia cu care conturează ”subiectul”, urmăreşte şi
tu cum intuieşte el mişcarea în tot ce ”mâzgăleşte”…
Pentru asta nu-i suficient să stai în vârful poantelor, mai
trebuie şi ceva simţ artistic. Şi, unde nu-i, nici
Dumnezeu nu pune cu de-a sila…
- Nu fii nesufehrit, şi nu în faţa phruncului!
- Până te judec eu nu-i nici un bai…când va începe
el să te caracterizeze, atunci să vezi tu supărare!
Erau într-adevăr clipele în care Nick era fericit că s-
a găsit cineva să-l întrerupă. La acea vreme, auzind
toate aceste poveşti de familie şi mustăcind în sinea mea
la firea năbădăioasă a prietenului meu, mă întrebam -
cât timp va domni pacea pe uliţa lor, fericirea? Nu eram
un ”artist” în acel sens al cuvântului, dar mă temeam
adeseori de intuiţia mea. Viitorul avea, din păcate, să
confirme temerile mele. O fire năbădăioasă, un talent
381

incontestabil, conştient de propria sa valoare şi menire


în lumea artei, legat prin tot felul de legăminte, de
jurăminte, care trebuiau să-i asigure o autonomie
deplină, autonomia solitarului neînţeles, trebuia să-şi
demonstreze lui însuşi că ideea fixă a adolescentului,
acel ”sunt mare”, nu era o figură de stil.
Acele angajamente cu Eu nu mă pot însura, sau, Eu
nu am dreptul să am copii, precum şi cel cu Eu n-am să
beau niciodată,…A băut taică-meu şi pentru mine…,
începuseră a fi încălcate şi acest lucru, oricât încerca să
se amăgească, îl preocupa, îl irita. Unde, dracu, am să
ajung dacă tot renunţ la drumul pe care trebuia să
merg?! M-am însurat, am un copil de care trebuie să
am grijă, să-l umplu de dragostea pe care, copil fiind
am tot dorit-o cu gelozie, am fumat şi simt că voi fuma
iarăşi…Ce mai rămâne?! Să mă apuc de băutură şi să
fac pe artistul neînţeles…Numai să nu pierd încrederea
în mine! Dacă ăsta-i blestemul pe care mi l-ai lăsat
când ai plecat, tată, atunci, probabil că n-am să te iert
niciodată. Atunci, păcatul care mă va apăsa mereu va fi
faptul că l-am adus pe lume pe Nichişor, această
minune a lumii, care nu trebuie să sufere din cauza unui
tată cum am avut eu…
Alergătura asta între trei ”locuri de creaţie” a avut,
totuşi, şi un efect pozitiv. Lucrând în ”spiritul
stahanovist al vremii” la trei războaie deodată, Nick s-a
ales, într-o perioadă scurtă de timp, cu o serie de lucrări
cu care a putut să apară în suita de expoziţii organizate
de cei de la cultură şi artă în marele centru universitar:
Expoziţia regionala 1959, Expoziţia colectiva a tinerilor
artişti 1960, Expoziţia regională 1961. Tematica extrem
382

de variată - ostaş de-al lui Doja, bust de copil, muncitor,


mamă cu copil, fetiţă portret - materiale diferite, şi
implicit tehnici diferite - i-au făcut adevărata intrare în
lumea artelor, în vederile criticilor. Lemn, ipsos, piatră.
Anul 1961 a fost marcat prin două lucrări deosebite:
Horea, bust lemn 75 cm şi, pentru prima oară un bronz,
un relief, portretul Maestrului. Era o regională cu o
participare a elitelor unde prezenţa cu două lucrări a
unui tânăr, fie el şi talentat, soldată cu o critică extrem
de măgulitoare şi cu o achiziţie, nu mai putea fi trecută
cu vederea. Participa alături de Maestrul său, participa
cu un portret al mentorului, făcut fără ştirea celui din
urmă, deci cu o surpriză, portret apreciat ca fiind opera
unui ”maestru”. Bustul lui Horea, achiziţionat, pentru
cei în cunoştinţă de cauză era o replică evidentă la
Horea, la bustul Maestrului care a atras ”critica”
tânărului candidat la studenţie, soldată cu acceptarea
tacită a observaţiei, spre mulţumirea mustăcită a lui
Nick. Satisfacţia a fost cu atât mai mare cu cât a reuşit
să ”strecoare” două lucrări neimplicate în nici un fel de
tematică a ”vremurilor noi”. Făcuse un ”compromis” cu
un an înainte când acceptase o recomandare venită din
partea celor de la Sfatul Popular de a prezenta figura
unui muncitor de la oţelăria din Câmpia Turzii. Nick
rămânea recalcitrant, conform promisiunilor ce şi le
făcuse, la orice ingerinţă în planurile personale.
- Fratele meu, nu pot lucra la comandă. Eu nu fac
mobilă pentru X sau Y, eu fac muncă de creaţie artistică,
iar când fac portrete, îmi aleg singur personajele şi
acestea le voi face oprindu-mă doar la figuri expresive,
383

care au avut sau au ceva de comunicat, fie că acel ceva


vine dintr-un trecut îndepărtat sau dintr-o prezenţă vie…
Cu un ”dosar” ca al lui, această abordare a activităţii
artistice avea să-l pună, nu rare ori, în situaţii delicate în
relaţiile cu mai marii vremii. A-l ignora pe Mişu nu era
echivalent cu a scăpa de sâcâielile unui neisprăvit, pur şi
simplu. Din contra, acest gen de oameni trebuiau ”duşi
cu preşul”, flataţi, cointeresaţi în procesul micilor
recompense. La acea vreme, oamenii ”normali” nu
vedeau în asta alunecarea spre marea corupţie şi, nici pe
departe, spre drumul fără întoarcere al ”purificării” prin
mijloacele poliţiei politice. Încercările Maestrului de a-l
tempera în avântul lui de ”creator liber” se izbeau de
”căpoşenia” lui proverbială. Asta nu însemna că Nick
era un curajos. După orice respingere afişată zgomotos,
Nick rămânea dependent de o frică congenitală, cum el
însuşi o caracteriza, care-i măcina sistemul nervos,
liniştea de care avea atâta nevoie.
- Nu pot să înghit impunerea, sub orice formă s-ar
manifesta! Clar?!
În aceşti ani minunaţi în care Nichişor creştea
văzând cu ochii, creştea şi ataşamentul lor reciproc. Era
o încântare să-i urmăreşti. Nu împlinise încă 6 ani când,
într-o zi de vizită la atelier, Nick, cucerit de desenele
puştiului, l-a pus la o nouă încercare: modelarea în lut.
Până atunci se mulţumise doar să-l lase ca observator
pentru a nu se mâzgăli. Acum i-a improvizat o masă de
lucru cu o înălţime potrivită pruncului, acest termen
fiindu-i foarte drag, lucru ce reieşea din felul în care
pronunţa acest cuvânt. Tema fiind la alegere a pornit un
384

dialog între tată şi fiu care risca să degenereze într-un


rateu.
- Dar eu nu ştiu să lucrez…Hai, lucrează cu mine, te
rog!
- Ascultă bine la ce-ţi spun, Nichişor! Dacă ştii să
desenezi, ai să ştii şi să modelezi. Aşa am păţit eu. Ce,
tu la grădiniţă nu te joci cu plastilină? Nu tu mi-ai adus
soldăţeii ăia frumoşi? Deci ştii, numai că acum poţi face
ceva mai mare, cât de mare vrei tu. Bine?
- Bine, dar nu ştiu ce vrei tu să fac eu, că nu mi-ai
spus încă. A, ştiu, am să fac un soldat mai mare, sau un
ofiţer care salută la cozoroc.
- Bine, fiule, ofiţer să-l faci, să comande.
Când s-a întors Ralu să-l preia pe prunc, a scos un
strigăt de uimire.
- Păi bine, măi, Nick, tu n-ai stat lângă copil? Uite în
ce hal ahrată!...
- Dar tu altceva n-ai văzut în afară de bluza
murdărită?! Ia priveşte puţin, dacă nu e un efort prea
mare pentru tine, la mogâldeaţa care te salută ostăşeşte
de pe masa de creaţie a noului artist plastic. Uite-te ce
rezolvare a temei: un ostaş salutând milităreşte. Uite-te
la proporţiile corpului, la poziţia uşor înclinată spre
spate, la privirea îndreptată înspre nevăzutul salutat, la
ţinuta chipiului. Astea toate el le-a furat privind prin
atelier, dar furtul acesta presupune ceva aparte, ceva ce
se cheamă talent. Se repetă istoria copilăriei mele când
talentul m-a învăţat să fur din ochi, să învăţ din mers,
mai bine zis din creştere. Uite, n-a uitat să-i facă şi o
platformă, bine dimensionată, care-i conferă ostaşului
atributul de monument, în miniatură, dar monument.
385

Nu, nu zâmbi! Chiar dacă nu realizezi nimic din tot ce


ţi-am spus, atunci ai grijă şi nu îndrăzni să-l descurajezi
în ceea ce are el mai personal în el - talentul! Nu sunt
ultimele cârpe pe care la va murdări căci, pe această
murdărie, el va crea frumosul…Ia spune, tu ai remarcat
că pruncul nostru ar fi stângaci?!
- Stângaci?!...
- Da, stângaci! Dar, bineînţeles, tu nu vezi nimic în
afară de ceea seamănă cu o pereche de poante. Ia uite-te
cu atenţie la ostaşul ăsta. Nu observi nimic?!
- Nu, Nick, ce threbuie să văd?! Spune, neapăhrat
threbuie să mă iei la mişto?!...
- Nici un mişto, dragă, nu vezi că ostaşul dă salutul
cu mâna stângă? M-am gândit că în subconştient, un
stângaci ar putea fi influenţat de acest cusur, dacă cusur
i se poate spune. Când lucra, nu am observat nimic. În
fine, stângaci sau dreptaci, pruncul mi-a arătat că are
talent. Mai uite-te o dată la această poziţie, atât de
naturală, a ostaşului, sau ofiţerului care, parcă, primeşte
o defilare. Bravo, Nikolaus al II-lea, în artă vreau să
spun, pentru că în arborele genealogic eşti cam al IV-
lea. Şi primul nepot care va apărea, va fi tot un Nikolaus
şi nu Nicolae, spre disperarea celor de teapa lui Mişu.
Că veni vorba de el, idiotul m-a căutat iar, şi culmea, la
Operă. A intrat până-n atelier spunând la poartă că e
prieten cu mine şi că-l aştept. Bine că n-a spus că e
ofiţer de securitate! Mi-a spus, pe ocolite, că ar fi bine
să iau şi examenul de stat, că el ştie că mi-e frică de ce
scrie în dosar, auzi?!, în dosar!, că dacă aş vrea să-l mai
ajut şi pe el atunci treaba s-ar aranja uşor, etc., etc. I-am
spus că la examenul de stat am renunţat pentru că n-am
386

timp de prostii, că pentru mine nu face doi bani şi, în


final l-am rugat să nu mă mai deranjeze şi să se ducă
dracului. A plecat înjurând printre dinţi şi mi-a promis
că ne vom mai întâlni. Aşa de tare m-am enervat încât
am făcut diaree pe loc. Bine că am apucat să ajung până
la budă! Ce lume cretină! Cum să faci artă în condiţiile
astea de imbecilism de stat?!...
- Nick, nu chred că e bine că te iei la hahrţă cu un
individ care luchrează, unde luchrează…
- Tu parcă ai vorbit cu Maestrul. Şi el mă bate la cap
cu teoria compromisului constructiv. Chiar aşa, spune-
mi când ai mai pălăvrăgit cu Dumnealui?
- Vezi cum vorbeşti phrostii? Dacă şi el chrede aşa,
atunci ai face bine să-l şi asculţi. Ahre mai multă
expehrienţă decât tine.
- Mă ăsta pe experienţa lui şi pe sfaturile lui
preţioase. Dacă lui îi place compromisul, să-i fie de bine
şi mai scuteşte-mă, te rog, cu sfaturile lui. Să i le dea
fiului său!
- Nu ştiu ce te-a apucat, dahr văd că nu mai pot sta
de vohrbă cu nici un băhrbat. Doahr nu eşti gelos?!
- Eu?! pe cine?, pe cine, măi?!, ha, ha!
Dacă stau şi mă gândesc mai bine, rumegând
curgerea evenimentelor prezentate de fiecare parte-n
parte, mă întreb dacă nu acest minor incident a fost un
preludiu la ce avea să vie. Succesul de la Regionala
1961, încântarea citită pe chipul Maestrului pironit în
faţa ”operei” elevului său, o surpriză în adevăratul sens
al cuvântului, i-au dat încredere şi l-au motivat şi mai
mult în alegerea subiectelor şi în impunerea lor pe
”piaţa artei”. Dar implicarea sa până la epuizare în
387

munca de sculptor pe cont propriu într-o perioadă când


şi solicitările de la Operă nu erau de neglijat, a atras
după sine şi tensiuni în viaţa de familie.
Obosit, poposind la ore târzii în căminul lipsit de
confort, visând mereu la atelierul personal dotat ”ca la
carte”, cu mobilier adecvat, cu utilaje auxiliare de
manevră a lucrărilor care se anunţau tot mai
voluminoase, mai grele, cu scule performante, cu grup
sanitar civilizat, cu gaze pentru încălzire şi apă caldă,
transmitea celor din preajmă o stare de nelinişte, de
nemulţumire. Pentru posibilităţile acelor vremuri, cu
resursele sale materiale mai mult decât modeste, acest
deziderat era o utopie, pe care o înregistrau ca atare cei
apropiaţi. Timpul alocat pruncului, şi nu numai, era tot
mai insuficient pentru a putea păstra armonia primilor
ani în căsnicie. Aşa a devenit anul 1962 un an greu, greu
pentru toată lumea lui, care, în ultimă instanţă, se
rezuma doar la ei trei: pruncul, el şi, încet-încet, pe
planul doi, Ralu.
Era anul activităţii de documentare care avea să fie
încununat de un portret de o mare valoare artistică.
Intrigat de interesul stârnit de viaţa şi opera lui Bacovia,
a răscolit, a găsit şi studiat tot ce a putut găsi prin
biblioteci sau anticariate. Recita versurile marelui poet
de o manieră personală, încercând să-l cunoască, să şi-l
apropie. Într-o vizită pe care a făcut-o la Bucureşti m-a
antrenat şi pe mine în această stare recitându-mi poezii
pe care nici nu le ştiam, cu toate că mă declarasem un
fan al lui George, cum îi plăcea să spună. S-a urcat în
tramvai şi s-a oprit la casa poetului unde a fost primit cu
căldură de Agata.
388

Bogăţia de amănunte legate de viaţa acestui


”neînţeles” şi mai ales episodul morţii poetului i-au
hotărât viziunea: portretul trebuia să fie o mască,
precum măştile mortuare.

40
1963 a fost un an agitat atât pe plan familial cât şi pe
plan artistic. Apariţia portretului mască la ”expoziţia
tinerilor artişti” organizată la Bucureşti i-a adus şi prima
mare satisfacţie. Un Comarnescu era cineva în lumea
criticilor de artă iar referirea specială făcută la adresa
lucrării şi a tânărului autor în materie de portretistică -
…dar poate la nici un cap expresia nu este atât de
adâncită şi emoţionantă ca în portretul-mască…- nu-l
putea lăsa indiferent, cum îi plăcea să pară.
- Fratele-meu, este atestatul de care aveam nevoie.
Cu această ocazie l-am cunoscut pe marele artist-
fotograf Ion Miclea care, după ce a fotografiat lucrarea,
a venit, m-a felicitat şi m-a asigurat că va fi onorat să-mi
fotografieze operele oriunde s-ar afla. Am simţit o
emoţie copleşitoare şi, ca de obicei, am căutat liniştea
într-o budă. După ce lucrurile se vor linişti, acest portret
din lut ars va poposi la tine. Până atunci trebuie să mai
fac un Bacovia, un bronz, pentru Comitetul pentru
Cultură şi Artă.
Am tăcut pentru că nu am găsit cuvinte care să
tulbure, sau să adâncească, această stare de emoţie. S-a
ţinut de cuvânt, bronzul promis a fost achiziţionat şi,
printr-o filieră întortocheată, a ajuns la Muzeul
389

Literaturii Române, de unde prin 1970 avea să dispară


în umbra unei însemnări laconice din registrul de
evidenţă: transferat. Nici un număr, nici o adresă. Ceva
asemănător s-a întâmplat şi cu bustul lui Tudor, sau cu
relieful Marienburg, achiziţionate de Muzeul Militar
Central. Nu era nici primul, nici ultimul caz, iar scuza
general acceptată: mutare, reorganizare, etc., etc.
Oricum, promisiunea cu Bacovia al meu s-a împlinit, şi
ea, după lungi peripeţii la care au contribuit ”prietenii”
apropiaţi ai maestrului în devenire.
Starea de stres nimicitor, legată în mare măsură de
emotivitatea lui excesivă, avea să se amplifice, din
păcate, în viaţa sa personală. Prima reacţie a fost
revenirea la ţigară. Cum şi Ralu nu se dădea, mai nou,
în lături de la această plăcere nevinovată, problema nu a
constituit un semnal de alarmă. Au început să fumeze în
draci spre dezaprobarea pruncului. Pur şi simplu nu-i
plăcea fumul de ţigară, dar în materie de aşa ceva,
egoismul fumătorilor, de obicei, prevalează. Mai erau şi
prietenii, în cea mai mare parte fumători înrăiţi, care, în
timpul vizitelor unde-şi manifestau dragostea faţă de
prunc, se simţeau eliberaţi de tortura abstinenţei.
Dar nu ţigara era soluţia pentru irascibilitatea
crescută a lui Nick, sau pentru primele insatisfacţii ale
Ralucăi, prinsă în mrejele căsniciei premature, ajunsă
acum la splendoarea vârstei cu toate pretenţiile şi
tentaţiile ei. Gingăşia vorbelor şi a gesturilor se topea
văzând cu ochii. Pe de o parte, dorinţa ei de a se simţi în
continuare femeia dorită - şi acum era femeie şi nu copil
- admirată, cuceritoare, pe de altă parte, teama ei de a
ieşi din mijlocul atenţiei admiratorilor, mai mult sau mai
390

puţin voalaţi, au adus şi primele reproşuri, primele


vorbe necontrolate, spuse pe un ton agresiv, cu
repercusiuni atât asupra celor doi, cât şi asupra celor din
jur, şi, ceea ce era mai grav, asupra pruncului
dezorientat. Era începutul sfârşitului, era, pentru cei ca
Mami, ceva inevitabil, dar cu care nu putea fi, totuşi, de
acord din cauza ”pruncului”, ceva ce prevăzuse de la
bun început. Bineînţeles, vinovată nu putea fi decât
Ralu, etc., etc…
Un singur lucru îl intriga pe Nick, şi anume,
aparenta apropiere a Ralucăi de un prieten.
- Măi, fratele-meu, când am simţit că e ceva putred,
am crezut că înnebunesc. Tocmai el să-mi facă mie
asta?! Eu am acceptat în sinea mea soluţia despărţirii
dar cu condiţia unui angajament tacit de a nu-i răpi
copilului părinţii prin implicarea unor terţe persoane.
Păi ce va înţelege acest copil din toată povestea asta
după ce i-am umplut inima şi capul cu nemărginita
noastră dragoste?! Eu înţeleg să ne despărţim dar să
rămânem singurii lui părinţi pe care-i iubeşte cu tot
sufletul lui curat. Am comite o crimă pentru care, peste
ani, vom primi condamnarea din partea sa. Nu ştiu, nu
văd cum se va termina, nu văd ce altă alternativă la
divorţ ar exista. De fapt ar fi, să ne vedem fiecare de
viaţa lui, să contribuim amândoi la viaţa pruncului,
despărţiţi, dar nu oficial, să-l lămurim, dacă aşa ceva
este posibil, să-l protejăm, să-l acoperim cu dragoste, să
ne ocupăm de educaţia lui, să, nu ştiu mai ce…
- Complicat, amice! Toate soluţiile astea
”salvatoare” nu au sorţi de izbândă în faţa unui copil.
Cunosc destule cazuri în care copiii puşi în faţa
391

destrămării familiei, se simt abandonaţi şi, de regulă, îi


acuză pe ambii părinţi neacceptând nici un fel de
argumente. Poate, aşa zisul acord de principiu asupra
divorţului, este pripit. Cum îţi imaginezi că ar putea fi
dus la îndeplinire? Despărţiţi, şi nu, fiecare cu viaţa lui,
dar împreună, uniţi de la distanţă în actul de protejare al
copilului?! Nu, Nick, eu zic că vă grăbiţi în luarea unor
angajamente utopice, în care, sunt convins, nu credeţi
nici unul. Dovadă, tensiunea dintre voi pe care o afişaţi
fără sfială în faţa apropiaţilor şi, ce este mai grav, în faţa
copilului. Nu, luaţi-vă adio de la speranţa că veţi fi
înţeleşi. Copiii nu iartă aşa ceva!...
- Măi, înţelege că eu nu mai sunt acelaşi, sunt
disperat că se duce pe apa sâmbetei tot visul meu,
talentul în care am crezut atât, sunt obsedat de munca
mea, de menirea mea ca artist. Ori, eu nu mai sunt
capabil de drăgălăşenii adolescentine, iar dacă acest
mod de maturizare al meu o răneşte pe mama copilului
meu, ce pot să fac?! Şi ea, ea trebuie să mă suporte cu
toate nebuniile mele, aşa cum lumea caracterizează
ieşirile mele?! Or fi nebunii, dar ele sunt în fapt doar
două: nebunia după pruncul meu şi nebunia după
chemarea mea de artist. Eu înţeleg că este o femeie în
toată splendoarea vârstei şi că nu se va împăca,
probabil, cu asemenea frustrări. Şi-atunci?! Nu, nu am
soluţii. Să continuăm să convieţuim în virtutea inerţiei
n-ar rezolva problema pruncului care - e măricel,
deştept - va suferi în tăcere. Avem acum ceva mai mult
confort, chiar dacă nu este vorba de un apartament
normal, suntem aproape de bunica lui, care-l adoră pe
prunc, mai departe puţin de bunicul cu care pruncul nu
392

se prea înţelege, dar asta nu este suficient pentru o


familie în care părinţii nu se mai aruncă toată ziua unul
în braţele celuilalt. E, totuşi, o singură cameră, cu doi
fumători şi vizitatori ca la cantina studenţească, în care
sărăcia tronează…Ştii, eu mai am o idee pe care n-am
discutat-o încă cu voi. Aţi accepta să-l luaţi un timp la
voi pe copil? Să vedem dacă timpul nu va fi un sfetnic
bun şi pentru noi. Ce zici? Pruncul vă iubeşte, ar avea-o
pe verişoara lui mai mică lângă el, voi îi sunteţi naşi…
- Se acceptă fără tratative, dar, problema nu o poţi
hotărî tu singur. Trebuie să vezi ce spune Ralu. De
acord? S-ar putea să fie soluţia salvatoare iar timpul să
vă potolească puţin pornirile astea năstruşnice spre
despărţire. Cine ştie?! Vorbeşte cu Ralu pentru un astfel
de armistiţiu…
- Da, am să încerc marea cu degetul…
Iarăşi mă grăbesc şi sar peste cronologia faptelor,
lăsând la o parte tocmai ceea ce m-a împins la aceste
confesiuni care privesc viaţa unui prieten, şi anume,
viaţa lui de artist, creaţia anilor de împlinire artistică.
Dar, Nick era prin excelenţă un om sensibil iar creaţia
lui artistică nu putea să nu fie influenţată de up to day-ul
vieţii lui intime, al vieţii lui de familie.
Lucrurile nu au evoluat spre binele mult sperat nici
în anul care a urmat. Încercarea de a o lămuri pe Ralu în
privinţa ”genialei sale idei” a stârnit, din contra,
suspiciuni.
- Acum te chrezi şi diplomat, nu?! Cine te-a sfătuit,
nu cumva Mami?! Sau poate tot clanul?! Cum să-mi dau
eu copilul?! Chrezi că asta este calea penthru a-l hrăpi?!
393

Doamne, ce naiv eşti! Nu, copilul poate mehrge la ei în


vizită, dahr numai în vizită!
- Nu, tu nu eşti normală, dragostea mea cea din
urmă! Cum poţi să presupui măcar aşa ceva?! Ăsta e
omul de care ziceai că te-ai îndrăgostit?! Halal dragoste!
Mă acuzi că am început să beau. Că nu sunt un bun
exemplu pentru prunc. Dar acela care-ţi poartă
sâmbetele, bunul meu ”prieten”, ăla nu te sperie cu
băutura?! Vai de copilul nostru dacă va încăpea pe mâna
lui! Ascultă-mă, fată, ai să ai o mare surpriză. Da, sunt
de acord să divorţăm, să încercăm să-l protejăm pe
prunc, cât s-o putea. Până facem formele de divorţ, am
să-l duc pe copil la soacra lui Anna unde vor petrece cu
toţii vreo două săptămâni. Va fi scutit de porcăriile în
care ne vom bălăci. N-am să lupt pentru copil, cu toate
că aş avea destule motive s-o fac. Să rămână la mamă-sa
că aşa e omeneşte, dar, ferească Dumnezeu să devii o
mumă! Mâine plec cu Nichişor până nu se dumireşte cu
ce se întâmplă pe spinarea lui, căci el este cel care va
avea cel mai mult de suferit. Dar, vorba ceea, să ne fie
de bine!
Şi numai bine nu le-a căzut. Pruncul, s-a simţit
întotdeauna bine cu noi, iar puştoaica era în culmea
fericirii în preajma verişorului său. N-a fost să fie două
săptămâni. Cam la cinci zile a venit Ralu după copil.
Trebuie să recunosc că ne-a cam şocat. Anna a fost
prima care a reacţionat refuzând să accepte motivele
invocate. Maică-mea a potolit spiritele punând lucrurile
la punct.
394

- Nu se poate, draga mea! După copil a venit mama


lui, nu altcineva. În situaţii ca aceasta, mamele sunt
suspicioase, temătoare. N-ai cum să intervii…
Şi n-a mai intervenit nimeni iar pruncul mult iubit a
plecat acasă să guste pân’ la fund paharul ”dragostei
părinteşti”. Important pentru toţi, dar mai ales pentru
prunc, a fost faptul că a rămas acelaşi copil minunat,
care a păstrat legătura cu noi peste ani şi, implicit,
legătura dintre beligeranţi. Dar şocul a fost şoc şi a fost
resimţit de mai mulţi. În primul rând, nu atât divorţul
care mai lăsa o rază de speranţă, cât căsătoria Ralucăi l-
a debusolat pe copilul supus unui proces de maturizare
forţată. Un copil, parcă am mai spus-o, nu acceptă aşa
ceva.
Dar unda de şoc l-a lovit şi pe Nick, cel care
încălcase şi ultimul angajament al adolescenţei -
băutura. Dacă până atunci stresul provocat de divorţ l-a
făcut să se amăgească cu efectele benefice ale licorii lui
Bachus şi să ocolească cu obstinaţie atelierele de
creaţie, căsătoria cu pricina l-a supus unui şoc frate cu
nebunia. A băut peste puterile lui, a suferit un şoc psihic,
a fost internat la o clinică de psihiatrie, unde directorul
îi era prieten. Alarmă, zvonistică, bârfe de toate
calibrele - internat pentru dezalcoolizare…
S-a trezit îngrijit, încurajat, iubit: o studentă la
medicină, o admiratoare din umbră, s-a aşezat pe patul
de suferinţă, aducând în mintea lui confuză, încă, o idee
nouă – răzbunarea.
- Măi, eu i-am propus să rămânem părinţii pruncului
în adevăratul sens al cuvântului, să nu ne recăsătorim, şi
ce-a ieşit?! Păi, după ce m-am trezit îngrijit şi mângâiat
395

de această sirenă, o studentă eminentă, drăguţă foc, m-


am hotărât pe loc. Lili, vrei să ne căsătorim? Şi fata mi-
a închis gura cu un sărut şi mi-a şoptit la ureche: Dacă
te laşi de băutură, adică să bei şi tu cu măsură.
Am rămas blocat la telefon. El a simţit reacţia şi a
închis. Internarea la clinica de psihiatrie a fost, totuşi,
benefică: hrană normală, vitamine la suprasaturaţie, un
nou ”experiment” pentru dezalcoolizare, desen, multe
desene pentru director şi pentru ”nebunii” lui, adevărate
studii în ale portretisticii, scrisori lungi către Mami. Şi,
într-una din ele, vestea cu însurătoarea, cu o motivare de
loc convingătoare: Nu mă mai interesează Raluca, Lili
este o fată grozavă, ai s-o cunoşti şi ai să te convingi,
termină medicina şi, cel mai important, o iubesc. După
ce ies de la sanatoriu, venim s-o vezi. Iţi trimit adresa
părinţilor ei şi, dacă vrei să mă ajuţi, scrie-le câteva
rânduri pentru un prim contact.
Reacţia a fost pe măsură: Băiatul acesta o să mă
bage în mormânt. Ce tineret am crescut noi?! Nici nu s-
a uscat cerneala de pe divorţ şi hop, iresponsabilii ăştia
se recăsătoresc. Şi copilul?! Şi eu ce să fac?! Să încep
să peţesc?! Doamne fereşte! Istenem, Istenem!..
Ca multe lucruri care se fac în pripă, aşa şi
căsătoriile celor doi eroi, s-au terminat cu tam-tam. Şi
cine a intrat în derută dacă nu pruncul, care, prunc fiind,
nu a avut un cuvânt de spus, dar a suportat consecinţele.
O rază de speranţă a licărit, totuşi, în sufletul lui de
copil. Fiecare din cele două căsătorii ar putea constitui
subiecte pentru nişte nuvele de succes.
Din păcate nici ”experimentul” cu dezalcoolizarea
nu a avut efecte pe termen lung aşa cum s-a scontat.
396

- Măi omule, dragul meu prieten, explică-le acestor


ştiutori de carte că nu sunt nici alcoolic, nici beţiv. Beau
când simt nevoia să evadez puţin din această lume
împuţită, beau cât vreau eu, mă opresc când vreau eu.
Cu tratamentul pe care mi l-au făcut, mi-au făcut mai
mult rău decât bine - toată lumea a aflat că am fost la
dezalcoolizare şi cu asta m-au încondeiat fără drept de
apel. Lucrez şi când sunt treaz şi când sunt beat.
Rezultatul? Voi părăsi acest oraş şi voi căuta un loc
unde să pot lucra în linişte, fără maeştri, fără Mişu. Mai
greu va fi cu pruncul. Are talent şi n-am să fiu aproape
de el ca să-l îndrum. So ist das Leben, mein Herr!...
Ce puteam să-i răspund, şi încă la telefon?!

41
Perioada 1965 - 1967 a fost într-adevăr critică. După
părăsirea clinicii, sănătos, dezalcoolizat, scăpat de
băutură, gata de muncă, Nick cunoaşte o nouă perioadă
de stres indusă de pneumonia contractată de Lili.
Spitalizare, întrebări legate de ”secretele” legate de
această subită îmbolnăvire, lipsa unui spaţiu adecvat
pentru locuit, bârfele. Vinovatul fără vină cedează, mai
o dată, în faţa duşmanului salvator: băutura. Divorţul, pe
de o parte, căsătoriile în desfăşurare, pe de altă parte,
ridică ştacheta tensiunilor în ambele tabere. Ceea ce
limitează, totuşi, escapadele bahice ţinându-l pe linia de
plutire, este multitudinea de proiecte antamate în cele
trei ateliere de creaţie. Şi rezultatele încep să se vadă.
Cu cele zece reliefuri (bronz, aluminiu, lemn) începe
un periplu al ”expoziţiei personale”: Cluj, Năsăud,
Bistriţa. Ziarele locale, presa marelui centru universitar,
397

se întrec în elogii. Maestrul este încântat, gurile rele se


retrag din prim plan, Nick îşi reînnoieşte vechiul
angajament, cel cu băutura. Nichişor îşi manifestă făţiş
bucuria iar întâlnirile cu Nick se înmulţesc. Nick este
bucuros dar şi îndurerat.
- Aş fi vrut ca aceste manifestări să aibă loc şi în
clipele mai puţin faste din viaţa mea. Prea rar ne vedem
şi nu ştiu pe cine să dau vina, pe prunc, sau pe cei din
jurul lui. Oricum, prezenţa lui e ca un elixir pentru
mine, chiar dacă, uneori, atmosfera dintre noi pare puţin
încordată.
Au urmat alte expoziţii, regionale de data aceasta:
Cluj 1965, Cluj 1966 şi, ca un semn de rămas bun,
Ploieşti 1967. Alte lucrări, aceeaşi predilecţie pentru
piatră, bronz şi lemn: portrete şi compoziţii şi, din
păcate, aceeaşi dărnicie, astăzi considerată
iresponsabilă. Împrăştia lucrările fără a ţine măcar o
strictă evidenţă, iar ”prietenii” profitau din plin neluând
în seamă nici măcar valoarea materialelor, atât de greu
de procurat în acele vremuri. Da, în aceşti ani, aproape
în paralel, plecând de la o destrămare, au avut loc două
căsătorii şi două divorţuri. În ceea ce-l priveşte pe Nick,
ştiu că mi-a relatat la telefon un lucru pe care încerca să
şi-l însuşească.
- Lili în loc să vadă realitatea în toată splendoarea ei,
mi-a reproşat, şi nu o dată, că am luat-o pe post de
înlocuitor în locul Ralucăi. Ce tâmpenie! Eu n-am plâns
după divorţ, eu am plâns după prunc…
Aşa să fi fost, sau intuiţia de femeie a Lilianei i-a
dictat acea întrebare?! Este posibil, dacă mă gândesc şi
398

la alte împrejurări în care, purtarea de macho a lui Nick,


trăda atitudini de autoapărare.
Ultimul an din metropola universitară a fost îndulcit
de mutarea în casa unei familii de al căror fiu se
ocupase personal în vederea intrării acestuia la Arte.
Condiţii civilizate şi, cel mai important, un atelier.
Totuşi nu a fost suficient pentru a-l determina să renunţe
la ideea plecării.
- Mă duc la miticii din Regat. Se spune c-ar fi prea
şmecheri. Nu, domnule, sunt isteţi şi direcţi. Şi când te
înşală, o fac simplu, în faţă. Ăştia din Ardeal, par
molcomi, dar te lucrează din umbră, sunt adepţii
”muncii subterane”…M-am săturat de ei şi de
”aprecierile” lor.
Cu această hotărâre şi cu o nouă stare de spirit s-a
pregătit Nick să încerce marea cu degetul, să se despartă
de cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Va încerca prin
munca lui de creaţie să stingă dorul după tot ce a
însemnat pentru el prima tinereţe, iar când drumul ales i
se va părea greu de suportat, va apela, din păcate, şi la
alte metode mai puţin ortodoxe. Se va întoarce în oraşul
universitar ori de câte ori împrejurările îi vor permite şi
se va bucura sorbind din amintiri şi din căldura cu care
va fi primit. Chiar adoptat fără rezerve de ”miticii” din
Regat, Nick va rămâne pentru totdeauna fiul crescut şi
lansat în Ardeal.
Aşa ”pui de neamţ” cum era considerat, Nick era
mai român decât românii! Iubea aceste plaiuri, iubea
oamenii simpli care populau satele şi munţii, ştia să se
apropie de ei, să fie înţeles. Creaţia lui artistică va
deveni o galerie nesfârşită de portrete ale unor personaje
399

din lumea culturii vechi şi contemporane româneşti. Nu


vor lipsi însă nici oamenii simpli - munteni, ţărani, eroi
din vremurile de război. Literatura şi istoria vor fi cele
două domenii care-i vor livra necontenit personalităţi şi
evenimente. Baza pătrunderii sufletelor personajelor
sale o va constitui documentarea. Va răscoli biblioteci,
arhive, va nota, va schiţa. Desenul i-a fost la îndemână
şi l-a ajutat enorm în creionarea portretelor care vor
îmbogăţi continuu galeria ”marilor figuri”.
Peste ani, cineva m-a întrebat de legăturile lui cu
etnia germană, de lucrările lăsate. Nu prea am avut ce
să-i răspund. Ba da! Şvăboaica din Muzeul Banatului şi
un cadou primit prin 1974, portretul savantului român,
de etnie germană, de prin Mediaş, devenit celebru în
Statele Unite, Hermann Oberth. Îl schiţase în cărbune,
pe un pat de spital. Pe verso scrisese o dedicaţie caldă:
Lui Daris, cu dragoste de frate! Nicki Krüger. Au fost
singurele lucrări, după ştiinţa mea, legate de ”vreun
neamţ” de-ai lui, cum îi plăcea să se exprime.
- Fratele meu, m-am hotărât pentru Valea Prahovei.
Îmi surâde ideea de a fi înconjurat de stânci. Poate că
într-o bună zi voi ciopli ceva direct într-o stâncă golaşă,
ca americanii. Valea e lungă şi nu mă gândesc la vreun
loc anume. Nu vreau să depind de nimeni. Poate că
frumuseţea munţilor îl va aduce mai des în preajma mea
pe al meu prunc. E mare deja, e talentat, e sportiv, are
caracter, pare să fie căpos ca şi mine, taman bun să-mi
susţină moralul la nevoie. Ţine la voi iar vacanţele le
vom petrece împreună, ca într-o tabără de creaţie. Şi, şi
vom fi mai aproape…
- Şi cu facultatea cum va fi?
400

- A, numai la Cluj! Nu are ce căuta la Bucureşti, cu


toate că mi-ar fi plăcut să stea la voi. Acolo am lăsat o
amprentă de neşters, lumea îl cunoaşte, îl iubeşte. Va
face sculptură dacă îşi va respecta talentul.
- Şi el, el ce spune? S-a hotărât pentru ceva?
- El, el mă roagă să-l sfătuiesc şi să nu-l las de capul
lui să aleagă singur. Dar mai e până atunci. Am înţeles
că pleacă cu voi la mare. Poate trec să vă văd.
Valea Prahovei l-a primit cu braţele deschise
indiferent de locaţiile pe care şi le alegea. Aşa a început
cea mai fructuoasă, dar şi cea mai zbuciumată pagină a
vieţii lui de artist. Dăruit trup şi suflet sculpturii, iubit şi
apreciat, supus, din păcate, căderilor sufleteşti înecate în
băutură, singur sau în compania unor prieteni geniali,
cum a fost Nichita, risipitor de darnic cu străinii dar nu
şi cu pruncul iubit, Nick a iubit viaţa cu toată fiinţa lui
pe care însă a subminat-o până la distrugere. Când
abordam subiectul autodistrugerii se crampona de
argumentul: Nu sunt nici beţiv, nici alcoolic, să le intre
asta în cap tuturor care mă copleşesc cu dragostea şi
grija lor! Am, ca orice artist, suişuri şi coborâşuri.
Când sunt pe culme cânt, când mă prăvălesc, trag o
perdea de alcool între mine şi restul lumii. Lucrez, creez
şi când sunt treaz şi când sunt beat. Fii atent la cele mai
frumoase lucrări pe care le-am făcut. Toate, sau
aproape toate, au fost create când sufletul copleşit de
nelinişte şi durere mă împingea înspre băutură. La mine
băutura nu este un drog, nu sunt un dependent. Aşa cum
mă apuc, aşa mă şi las. În zilele când beau, şi beau
zdravăn, consum în paralel litri şi litri de lapte. Sunt
zile când nu găseşti un strop de băutură în preajma
401

mea, în schimb bidonul cu lapte este mereu plin. Nu


sunt nici primul, nici ultimul artist plastic care-şi
îneacă amarul în băutură. M-am jurat să nu beau, dar
acele jurăminte au aparţinut copilului neştiutor,
adolescentului, tânărului artist în formare. Ce,
Maestrul meu n-a creat opere de artă printre picături
de alcool?! Ştefănescu n-a creat cea mai frumoasă
ecvestră, cea a lui Ştefan de la Vaslui, în timp ce
prietenii nu-l scoteau din alcoolic?! Sunt contemporanii
noştri, nu artişti scoşi de prin tratatele de artă plastică
şi, Slavă Domnului, n-au fost puţini…
În astfel de momente era imposibil să-l întrerupi. O
singură dată i-am reproşat că nu face uz de un dram de
voinţă, pentru că raţiune are cât zece. Mi-a replicat:
Cum, nici tu, fratele-meu, singurul meu prieten, nu
pătrunzi în miezul problemei?! Eu cu cine să mai
schimb o părere?! În jurul meu sunt numai căcănari
care nici să bea nu ştiu. Ăştia da, se îmbată ca porcii.
Unul singur ştie care-i rostul băuturii. E Nichita. El şi
când bea, creează! Trebuie să ţi-l prezint! Ce spirit!
Cel care ceda eram eu pentru că în toată
argumentaţia lui aparent artificială, zăream şi sclipiri de
adevăr. Am sărit iarăşi peste cronologia faptelor mânat
în subconştient de teama pe care am dobândit-o în
curgerea anilor. M-am înhămat la ingrata misiune de a
readuce în memoria celor care l-au cunoscut, pe un
prieten, un mare artist, un suflet curat de copil, copleşit
deseori de dimensiunile talentului cu care l-a hărăzit
natura. Şi nu i-a fost uşor. Acolo, pe Valea Prahovei,
Nick a fost luat în braţe, de la bun început, a primit un
atelier şi o magazie pentru materiale, ceea ce nu era
402

puţin pentru un nou început. S-a apucat de lucru şi i-a


convins că poate fi un bun preşedinte de filială a
Fondului Plastic şi, cu tot dosarul ”pătat” a rezistat zece
ani. A apărut şi noul securist, tot un aparent civil, dar de
o altă factură decât Mişu. I-a prezentat situaţia artiştilor
din zonă, l-a asigurat de tot ”sprijinul” său. A adus
vorba de tatăl lui plecat cu nemţii, de ”dispariţia”
misterioasă a acestuia dată pe seama ”unei” sinucideri,
de o ”închidere” a problemei. A fost numit profesor la
Şcoala de Arte. Acest lucru i-a adus şi o serie de
neplăceri, dacă nu e prea mult spus.
Un bărbat ”bine”, tânăr profesor, artist plastic al
cărui talent era pe buzele tuturora, singur, trebuia să
aducă cu el şi ceva nou. Se crease o modă, în special în
rândul adolescentelor şi a tinerelor ce se pregăteau să se
lanseze. Atelierul a devenit în scurt timp locul magic.
Toate doreau să ajungă artiste, să se lanseze în arta
plastică, să fie ajutate personal de noul Maestru. Lumea
a zâmbit cu subînţelesuri, Maestrul a simţit beţia
adulării, s-a dăruit muncii de pregătire a noilor cadre.
Munca de creaţie a început să sufere. Nick nu era omul
care să întrerupă o treabă începută ori de câte ori i se
năzărea cuiva să-l calce. Au apărut şi momentele
”delicate” din viaţa lui personală când închidea pur şi
simplu uşa atelierului şi se alătura unei sticle cu licoare
salvatoare. Lucrurile nu au putut scăpa vigilenţei
adulatorilor şi a autorităţilor, dar mult timp nu au
deranjat pe nimeni. Omul este un artist, şi nu unul
oarecare, are şi el problemele lui şi, decât să plece cum
a venit, mai bine e să nu ne amestecăm. Ne-a umplut cu
lucrări de artă, a deschis expoziţii, a reorganizat viaţa
403

artistică. De acum e al nostru şi trebuie să-l acceptăm


aşa cum este! Cam aşa suna verdictul susţinătorilor,
mândri de marea lor achiziţie.
Totuşi, marea lor apreciere nu a găsit de cuviinţă să
rezolve, şi încă mult timp, problema unei locuinţe
decente, mult visate, ceea ce a contribuit în bună măsură
la însuşirea de către artist a unui stil de viaţă
dezordonată. Visul lui de a avea un atelier dotat cu ”tot
confortul” începea să pară o himeră. Şi, colac peste
pupăză, o nouă problemă. Relaţia cu Raluca.
Neimplicarea sa în susţinerea financiară a pruncului
a ridicat, la un moment dat, problema rezolvării prin
justiţie. Mami s-a alarmat, noi l-am contactat pe tatăl
”năbădăios”, am adus argumente, am pledat pentru
respectarea îndatoririlor şi ne-am ales cu explicaţii:
Câştig greu un ban, totul se duce pe materiale şi scule,
banii pentru lucrările contractate vin cu întârziere, în
aşteptarea lor mă îndatorez. Am să rezolv…
Rezolvarea a venit din partea lui Nichişor, care,
maturizat, la o vârstă când alţi copii se gândesc doar la
joacă, i-a spus sec Ralucăi: Nici să nu te gândeşti! Ce
idee absurdă! Zvonul a făcut ocolul. Mami,
impresionată, a plâns iar Nick, umilit, s-a îmbătat şi mi-
a dat un telefon: Treaba asta am s-o rezolv eu şi fără
tribunal. Ce porcărie! Poate că n-ar fi trebuit să mă
mut. Ce caracter are feciorul meu!...
Avea dreptate Nick. La 15 -16 ani Nichişor se
maturiza văzând cu ochii, dar o făcea cumva pe cont
propriu. Vacanţa a făcut-o cu noi, la mare şi puţin prin
Deltă. Era o figură prin felul său de a se bucura, de a
gusta binefacerile naturii. Au rămas memorabile pozele
404

pe care le-am făcut exclusiv în regia lui. Într-o scrisoare


caldă trimisă tatălui său, îi descria metodele folosite
pentru a face rost de ceva bani de buzunar. Făcea
reproduceri după un desen al lui Nick, copie şi aceasta
după Dürer, cu chipul lui Cristos, încercând să le
plaseze la uşa bisericii. Nu prea a mers. Ălora le trebuie
un Cristos cu priviri blânde aşa că am luat plasă urât
de tot. La uşa bisericii eu stăteam la un stâlp al porţii,
iar cerşetorul la celălalt. Îţi închipui ce ne potriveam,
numai că el făcea bani! Mă pregătesc să fac poze la o
nuntă. Vreau să dau un anunţ la ziar pentru lucrări de
ornamentare a camerelor de copii. După multe exerciţii
am reuşit să-i fac bine pe Stan şi Bran. Nu lipseau nici
referiri critice la adresa unor expoziţii: Am fost la
expoziţia lui Benczedi. A fost monstruos! Pare un artist
specializat în monştri. În orice caz a reuşit să facă din
sculptură o bătaie de joc…Nu lipseşte nici referirea
emoţionantă la relaţia dintre ei: Nu ştiu, dar aşa de dor
mi s-a făcut să fim din nou împreună. Cu bătrânul nu
mă împac iar mama încearcă să mă facă să mă simt ca
într-o familie…dar să ştii tată că-mi lipseşti teribil, la
fel cum mi-ar lipsi şi mama dacă ar fi invers.
Era greu să rămâi liniştit la asemenea manifestări de
dragoste, să dai un răspuns plauzibil unor întrebări, mai
mult sau mai puţin voalate, pornite din sufletul unui
copil. În astfel de clipe Nick îşi îneca durerea în băutură,
când copleşit de sentimentul vinovăţiei, declarată mereu
a fi fără vină, îi scria lui Mami scrisori la două-trei zile.
Regretul părăsirii oraşului universitar se adâncea, dar nu
era Nick omul care s-o recunoască.
405

42
Existenţa, totuşi, a atelierului s-a manifestat benefic
în viaţa lui Nick. S-au înmulţit proiectele, s-a amplificat
munca de documentare, au început să apară lucrări de
”maturitate”, au început, din păcate, să şi dispară lucrări.
A apărut şi dorinţa de a duce o viaţă mai ordonată. La
munca depusă se impunea imperios odihna şi
alimentaţia. Soluţia a venit de unde se aştepta mai puţin.
O cunoştinţă care practica actoria în oraşul visurilor sale
de altădată, complexată de cerinţele prea mari ale vieţii
de actor, de nereuşita în căsnicie, după un tratament
îndelungat la clinica de psihiatrie, s-a întors pe valea
Prahovei, la părinţi, la baştină. Părea hotărâtă s-o rupă
cu trecutul, cu băutura, cu nesiguranţa. S-au întâlnit
două fiinţe labile, urmărite, într-un anumit fel, de
aceeaşi dorinţă. S-au înţeles să stea împreună. Fleur,
cum îi plăcea să i se spună, Florica get-beget, pentru cei
de acasă, avea o locuinţă, ceea ce nu era puţin pentru
situaţia lui Nick. Au purces la drum pentru a se susţine
reciproc, în loc de acte de convieţuire punând pe tapet
angajamentul ”fără băutură”. Era o hotărâre importantă
pentru amândoi.
Fleur gătea, venea la atelier cu mâncare, se interesa
de lucrări, de nevoile artistului, şi toate acestea în într-o
atmosferă de calm şi de fum de ţigară. Fumau amândoi
şi fumau bine. Au plecat şi primele scrisori către Mami,
scrisori de laudă, de speranţe. Experienţa ”bătrânei
Doamne”, cum îi plăcea să-i spună lui Nick când mai
glumea uneori, a pus-o în gardă şi a reacţionat cu
prudenţă. Cu timpul a trebuit să cedeze, cum îi şede bine
oricărei mame şi a răspuns cererii fiului iubit
406

trimiţându-le mobila vechii locuinţe din ”Satul Natal”,


împreună cu alte lucruri trebuincioase. Nu avea să
dureze. Fleur a început să petreacă prea mult timp la
atelier, să se amestece în proiectele artistului, să încerce
să dirijeze munca de creaţie, să bea pe ascuns. Nick nu a
reacţionat cum s-ar crede, cunoscând experienţa în
domeniu, a cedat şi el în faţa angajamentului, a pornit
tiptil pe drumul părăsit de bunăvoie şi, din aproape în
aproape, a contribuit, nesilit de nimeni, la o
spectaculoasă revenire pe drumul autodistrugerii, şi asta,
într-o perioadă nesperat de creativă. Au început
discuţiile, reproşurile, minciunile. În prima fază i-a
interzis accesul în atelier, a început să rămână în atelier
peste noapte. Separarea era inevitabilă. Starea de spirit,
sub orice critică.
În disperare de cauză Fleur a recurs la o tactică
nouă. A început să vină la atelier cu băutură, bine
ascunsă sub hainele largi. Cu toţii am fost înclinaţi să
dăm vina pe el, mai ales că, într-o perioadă de linişte, şi-
a petrecut la ei şi Nichişor o parte din vacanţă, chiar
dacă, la un moment dat a preferat să se mute la atelier.
Perioada nefastă a acestei legături a mai durat ce a mai
durat, până când, nevoit să-mi petrec vreo zece zile la
atelier, când dormeam în maşina parcată în curte, zile în
care lucram alături de Nick la monumentul pentru
mormântul mamei, încercând să-l ţin departe de băutură,
am surprins-o pe Fleur strecurându-i o sticlă de votcă,
bine ascunsă sub bluza-i largă. A fost prima şi ultima
dată când mi-am pierdut controlul, ceea ce nu era de loc
indicat în prezenţa lui Nick, şi, nu ştiu cu ce drept, am
scos-o în şuturi din atelier.
407

Atunci am înţeles că ”minciunile” lui Nick nu erau


minciuni, că ”bârfele” nu erau doar bârfe. Am rămas
dezorientat. Nick, în schimb, s-a amuzat copios pe
seama mea.
-Nu mi te-am imaginat violent, fratele-meu!?
Trebuie să fiu atent cu tine…Poate o încasez şi eu, mai
ştii?! Ştiu că ai făcut-o pentru mine şi apreciez gestul.
Cu Fleur sau fără ea, mă descurc şi singur cu băutura,
când e cazul. Acum poţi fi liniştit. Lucrarea va fi gata la
termen şi vom pleca amândoi cu Fiatul s-o montăm. Aşa
s-a şi întâmplat şi bine că s-a întâmplat aşa deoarece ne-
am dumirit asupra situaţiei reale. Încet, încet, Nick s-a
descotorosit de partenera cu care plecase pe drumul
salvării, chiar dacă, pentru a evita complicaţiile inutile,
a renunţat la lucrurile atât de dragi lui, amintirile din
”Satul Natal”. În atari situaţii, Nick a găsit, ca şi
altădată, alinarea în munca de creaţie şi a creat
adevărate opere de artă. Mai puteai să-i spui ceva?! Nu,
Nick avea întotdeauna dreptate…cel puţin eu am
acceptat acest lucru.
Starea de depresie a atins apogeul, după acea linişte
aparentă, în anul 1971 când Nick a devenit greu de
abordat, chiar dacă el era cel care lansa alarma prin
scrisorile trimise lui Mami. Multe si dure, la adresa unei
Fleur devenite o „pacoste”, la adresa întregii familii, cu
referiri, mai mult sau mai puţin, chiar si la mine. Toţi
eram vinovaţi de egoism, de neînţelegere, de nepăsare.
Totuşi, printre picături, şi acestea soseau la fiecare două-
trei zile, răzbăteau şi raze de soare: Nichişor îmi scrie,
merge bine cu şcoala, ce caracter!, judecând după
situaţia în care se zbate, situaţie de care nu sunt străin
408

şi nici nepăsător, după cum mă judecă mulţi. Va fi un


om dintr-o bucată…numai să aibă grijă de talentul care
nu poate fi fructificat decât prin muncă, multă muncă.
Cele mai mari note le are la engleză şi franceză(9 şi
10). Dacă mai pui şi germana, va putea să-şi
împlinească visul documentării prin călătorii.
Frumos…Eu n-am visat aşa ceva, dar el face parte
dintr-o nouă generaţie…Îl aştept să lucrăm cot la cot în
vacanţă. Se apropie de 17 ani şi ştie ce vrea. O spun,
chiar dacă întâlnirile noastre, nu rareori, sunt şi
furtunoase. Nu-i de mirare dacă ţii cont de experienţa
mea şi de personalitatea lui tot mai bine definită. Şi
apoi, amândoi avem un talent exploziv iar lupta dintre
generaţii nu-i doar o simplă sintagmă…
Într-o atmosferă atât de tulbure, ruptura cu restul
lumii şi, bineînţeles, cu noi, îl măcina. Lucra, crea şi
bea, bea şi crea. Accesul în atelier era interzis pentru
toată lumea. Ba, nu chiar. Ţiganii, ”prietenii
şcluptorului” cum se autointitulau, se bucurau de liberă
trecere. Aduceau cu ei scule făcute cu multă măiestrie,
dălţi din oţeluri speciale, procurate Dumnezeu ştie cum.
Lucrau ieftin şi erau mândri că puteau sta în voie în
atelier. Lucrau şi pe datorie. Urmăreau cu atenţie, şi
chiar spirit critic nebănuit, actul creaţiei, cioplirea în
piatră sau lemn. Se minunau de dexteritatea cu care
şcluptorul mânuia dălţile aduse. Nu rareori veneau cu
băutură şi, prin firea lor deschisă, aduceau cu ei
atmosfera necesară ”relaxării” prin chef. Pot spune că
erau chiar prietenii lui Nick, într-un sens, poate, mai
greu de înţeles. Se respectau reciproc pentru măiestria
409

lor manifestată în meseriile care-i legau. Erau artişti în


felul lor, iar Nick ştia să respecte arta lor.
Încercările Annei şi a nefericitei Mami de a-l aborda
pe teritoriul lui se soldau cu eşecuri care lăsau răni
adânci în sufletele lor. Când le însoţeam, din spatele uşii
închise mă punea să jur că voi intra singur dacă
deschide uşa. Nu aveam de ales şi-i făceam pe plac. Mai
adresa niscai ameninţări, care aveau să fie puse în
aplicare în caz de nerespectarea ”jurământului”, trăgea
la o parte o masă cu care-şi baricada intrarea şi, tras
după uşă, înarmat cu o toporişcă, mă lăsa să intru. Chiar
băut, cu deja amintitele sticle cu lapte pe masa de lucru,
devenea lucid, mă îmbrăţişa şi, cu toată nevinovăţia,
trecea la prezentarea lucrărilor realizate în acea
singurătate, atât de hulită de cei din afară.
- Măi, tu, fratele-meu, care eşti un om cu picioarele
pe pământ, lămureşte femeile astea alarmiste că nu sunt
nici beţiv, nici alcoolic, nici imoral. Sunt un creator, şi
ai să vezi că nu mă laud, un suflet de artist, un artist care
are şi suişuri şi coborâşuri, dar care nu-şi trădează
menirea. Dacă trec printr-o criză sufletească, de care nu
sunt străini cei din afara atelierului şi nici sistemul
acesta idiot care calcă totul în picioare, nu înseamnă că
sunt un nimic. Am şi eu un orgoliu, o mândrie care nu se
lasă terfelite, să fie clar. Ia puţin mapa asta şi uită-te la
desenele create în această perioadă de ”pierzanie”.
Fiecare are data la vedere. E uşor să reconstitui
cronologia faptelor. După ce te dumireşti, am să-ţi arăt
câteva din realizările în piatră sau lemn, sau bronz. Am
de toate, doar linişte nu am. Cel mai mult mă doare că
sunt momente când nu mă înţeleg nici cu fiul meu. Ştiu
410

că devin aparent impulsiv când este vorba de artă, că am


în faţă un talent care încearcă să iasă la suprafaţă, dar
aceste ieşiri pleacă din totala mea implicare în
problemele care apar în mintea şi sufletul lui de
adolescent. Este la o vârstă la care trebuie şi temperat.
Ceea ce trebuie însă înţeles este faptul că-l respect
foarte mult, că-l iubesc cu vină, că am toată încrederea
în viitorul lui. Sper că Dumnezeu mă va ţine treaz încă
mulţi ani ca să mă bucur de această continuitate. Uite,
am aici o compoziţie, un relief în lemn. Tema? Un
bătrân îşi priveşte cu mândrie opera: un copil învaţă să
cânte din fluier. Uite-te la sârguinţa copilului şi la
privirea caldă a bătrânului mulţumit de actul
continuităţii…
- Ai băut mult, Nick?!...sunt nedumerit, cum poţi fi
atât de treaz?! Nu mi-o lua în nume de rău, dar noi doi
putem să ne spunem orice…
- Eşti o figură, fratele-meu! Nu e în lumea asta o
băutură care să mă doboare. Uite, rămâi în atelier cu
mine, nu te băga în nimic, urmăreşte doar cum beau tării
sau vin, cum înghit litri de lapte, cum lucru. În timpul
acesta eu te voi ignora, te voi lăsa să citeşti, să răsfoieşti
albume de artă, să scrii. Chiar aşa, mi-ai promis că-mi
vei arăta câte ceva din scrierile tale secrete. Adu
materialul şi te asigur că-l vom băga pe gâtul unei
tipografii, a unei edituri. Zău, aşa!
- Dacă vrei să reînnoieşti interesul unor ”civili” în
privinţa ta, atunci alătură-te mie. Ce scriu eu nu se
publică. Vom împărţi aceeaşi soartă, soarta celor
”vinovaţi fără vină”…
411

În astfel de situaţii, repetabile din păcate, mă


simţeam între nicovala de afară şi ciocanul din atelier.
Toate argumentele pregătite cu migală de acasă, se
pierdeau în faţa unei astfel de realităţi. Nick era capabil
să convingă pe orice ”consumator” de artă, vorba
neuitatului Ţâru. Urma prezentarea lucrărilor realizate
în această perioadă fierbinte, proces mai mult decât
convingător. În aceste clipe Nick se transforma, devenea
atât de ”profesionist” încât puteai crede că aveai de a
face cu un muzeograf care-şi laudă obiectul muncii. Iar
eu, fără s-o arăt, mustăceam un gând: ce voi relata din
toate acestea afară, unde, cei în cauză, din ”prea multă
dragoste”, nu vor crede o iotă. Ştiam doar că, eu, eram
de partea lui.
Atelierul era ticsit cu lucrări terminate sau in faza de
finisare. Şi a început vizionarea susţinută de o adevărată
prelegere despre arta sculpturală cu portretul în prim
plan. Nick iubea totul: lutul, teracota, ipsosul, bronzul,
lemnul, piatra. Vorbea despre tehnica de lucru, despre
scule, despre documentare. Portretul era peste tot. Pe
pereţi se odihneau efigiile şi reliefurile de mici
dimensiuni. Prin colţuri, tronau monumentalele busturi.
Trei calcare impresionante demonstrau varietatea
subiectelor alese, dar, totodată şi dragostea lui unitară
faţă de tot ce era românesc: Mihai Viteazul, Eufrosin
Poteca şi eroul de la Plevna, Grigore Ion, aşteptau să fie
prezentaţi. Ascultam adevărate biografii din care
răzbătea fascinaţia pe care o exercita asupra ”puiului de
neamţ” istoria politică şi culturală a românilor, citită şi
răscitită din lucrările marelui Iorga. Mapa lui cu studii
creionate, cu observaţii scrise în toate direcţiile, era
412

plină de studii privind figura marelui istoric al cărui


chip prindea contur în proiectul pentru Vălenii de
Munte.
- Nick, ce-i cu bucata asta impresionantă de calcar
abia atinsă de daltă?
- Ăsta-i un proiect mai vechi, amânat dar nu
abandonat, un cadou pe care-l pregătesc pentru Muzeul
Militar Central, legendarul Vlad Ţepeş. E o figură prea
complexă ca să mă las ”dus” de fabulaţiile care încearcă
să-i comercializeze figura asemuindu-l cu penibilul
Dracula scornit de imaginaţia ieftină a unui scriitor. M-
am apucat de acest bust fără să fac studii preparative.
Nu prea ai să găseşti multe schiţe în mapă. Am vrut să-l
fac dintr-o bucată, fără să mă opresc, dar m-am oprit.
Ţepeş merită o documentare mult mai amplă. Trebuie să
mai caut, să scap de tentaţii false. Nu va dura, te asigur.
E un personaj drag mie.
- Şi efigia asta, cui îi aparţine?
- Ei, acesta e un personaj drag prahovenilor,
Dobrogeanu Gherea, pentru care vor să mă agaţe cu o
comandă fermă şi consistentă, dacă aşa ceva mai e
posibil în zilele noastre, un bust de proporţii. Nu e
prima şi nici ultima efigie pe care o vor primi, rezultat al
studiului pe care l-am iniţiat pentru a putea face o ofertă
care să le fie pe plac lor, dar şi mie. Gherea e la mare
modă şi vor să-l imortalizeze plasându-l undeva prin
centrul oraşului Ploieşti. Vor trebui să accepte atât
lucrarea, cât şi amplasamentul, pentru că monumentul
îmi va aparţine şi nimeni nu ştie mai bine ca mine ce rol
are în arta monumentală modul de prezentare al unei
creaţii artistice. Sunt cam căpoşi, dar dacă-l vor pe
413

Gherea, vor trebui să-l accepte în viziunea mea de


ansamblu care, în orice caz, nu va arăta ca un secretar
de partid. Pentru asta n-au decât să-l picteze şi să-l pună
prin birouri sau sălile căminelor culturale. Oricum, va
dura.
- Măi, Nicolae, acum că te-ai mai dat pe brazda
comunicării, nu vrei să invităm şi doamnele noastre, să
nu mai stea la uşă şi să se complacă în fel de fel de
presupuneri. Dacă mă uit la ceas, cred că le-am supus la
o adevărată tortură. Ce zici?!
- Ei, dacă o-ntorci ca la Ploieşti, să ştii că îmi strici
aceste momente de relaxare pe care mi le-ai oferit, ca să
nu spun, pe care mi le-ai impus. Nu, fratele-meu,
apreciez spiritul tău împăciuitorist dar, lasă-mă să
savurez aceste clipe de linişte. Dacă voi ceda, totul se va
duce dracului şi ar fi păcat. Mă cunoşti doar, nu?! Şi o
cunoşti şi pe Mami. Chiar aşa, tu cum de le suporţi aşa
stoic?!
- Şi eu ce le spun după ce trec pragul atelierului, că
totul e bine?!
- Şi vrei să spui că nu e bine?! Păi, nici tu n-ai
înţeles care-i realitatea?! Măi, ceea ce ai văzut şi auzit,
nu sunt plăsmuiri ale imaginaţiei tale. Eu am simţit că
m-ai înţeles. Oare pentru a câta oară?! Întotdeauna ai
reuşit să te descurci şi să mă scoţi din mocirla în care se
complac unii să mă arunce. Nu e mocirlă! E viaţa unui
artist pe care tu îl înţelegi. Ştii, cu tine n-aş putea să mă
cert niciodată! Eu pe umărul tău nu plâng, eu doar mă
sprijin. Să nu uiţi asta niciodată!

43
414

Vizita a fost cum a fost. Mai greu a fost cu munca de


lămurire. Cum puteai să explici acest comportament
mamei care, în tot acest răstimp tremurase pentru mine:
Istenem, Istenem, Doamne, de ce aceste încercări pe
capul meu?! Oare acest copil nu-şi dă seama că se
distruge şi ne distruge şi pe noi?! La ce-i bun acest
talent dacă mi-l duce la pierzanie?!...Cine a mai auzit
ca un copil să nu-i deschidă uşa mamei sale şi s-o mai
şi ameninţe?! De unde vine acest blestem?! Şi pe tine,
de ce te acceptă? Ce puneţi acolo la cale? Eu nu
trebuie să ştiu?!...Mi-a fost atât de frică să nu se
întâmple ceva rău, acolo, în atelier…Ce aţi făcut atâta
timp?...Era mai greu ca la examenul de marxism-
leninism. Dar acolo mă duceam nepregătit, dintr-o
atitudine de frondă greu de explicat astăzi, o atitudine cu
totul şi cu totul în afara logicii şi a interesului strict
personal. Acum, însă, era diferit. Eram pregătit,
acceptam realitatea aşa cum era, nu aveam nevoie decât
de puţină diplomaţie. Explicaţiile mele sunau în pustiu.
Nu le accepta nici Anna. Cum ar fi putut să le accepte
Mami?! Vorbele mele îmbrăcate într-o subţire haină de
convingere, răneau în loc să liniştească. Răsuna tot mai
des întrebarea retorică: Ce-i de făcut, dragii mei?!
Pe drum a venit răspunsul, aparent, salvator. Ne-a
ieşit în cale, venind spre atelier, Dumi, un tânăr
tehnician, specializat în probleme de mecanică fină,
îndrăgostit de sculptură, de ”inegalabilul” lui Maestru,
singurul om acceptat fără restricţii în ”Templul Artei”,
cum îi plăcea să spună, om la toate, la degroşări, la
şlefuiri, la alergat pentru diferite comisioane. Un singur
lucru refuza să-l facă: să aducă băutură. Avea cheia de la
415

atelier, avea întreaga încredere a Maestrului, avea darul


de a trece cu vederea peste ieşirile intempestive ale
eroului său, şi nu erau puţine astfel de momente. Şi mai
era ceva important, Maestrul îl folosea dar îl şi instruia,
şi nu fără folos. La Dumi sculptura n-a fost doar un
moft, a fost o dăruire, ale cărei rezultate s-au văzut mai
târziu în lansarea cu succes de pe rampa ”artei naive”,
expresie nu tocmai măgulitoare dar prezentă în lumea
artei acelor vremuri. Dumi era la curent cu ultimele
evenimente din viaţa Maestrului, cu starea lui de
depresie profundă, cu iritarea în faţa atacurilor tot mai
insistente ale demolatoarei Fleur care reuşise să bage
efectiv spaima în el, cu reîntoarcerea la băutură.
”Demolatoarea” era termenul cu care o hărăzise
chiar Dumi, sătul de necazurile pe care le aducea cu ea,
ca să nu spun cu băuturile. Soluţia salvatoare era o nouă
relaţie care se înfiripase între Nick şi o admiratoare, o
fată liniştită, iubitoare a ”artelor frumoase”, care-şi
omora timpul liber făcând mărţişoare, felicitări şi alte
drăgălăşenii de acest gen, adăugând câte ceva la bugetul
modest provenit dintr-o leafă de funcţionar. Luciana,
îndrăgostită fără speranţă, încerca să se apropie de
”idolul” ei cu tandreţe, cu gingăşie, să-l apere de
raidurile devastatoare ale Floricăi, pe care sub nici o
formă nu accepta s-o dezmierde cu numele de Fleur.
Care Fleur?! Toată lumea, ca să nu zic mahalaua, o ştie
de Florica. Nick se amuza copios de reacţiile noii
prietene, dar în clipele lui mai puţin faste, o ţinea şi pe
ea la distanţă, fără a o brusca, totuşi.
- Să mergem până la Luciana, s-o cunoaşteţi, s-o
rugăm să-l ia, cum ştie ea, pe Maestru şi, poate că î-l va
416

scoate din atelier. Sunt momente când are o influenţă


pozitivă. Dacă îl va convinge, dacă va vedea Maestrul
că o cunoaşteţi şi Dumneavoastră, s-ar putea să reuşim
să-l ducem la ea acasă. Acolo va avea linişte şi tot ce-i
trebuie. Să mergem!
După îndelungi tratative, cu noi aşteptând pe tuşă,
năbădăiosul artist a acceptat invitaţia, mulţumit, în sinea
lui, că a scăpat de misiunea de a oficializa în faţa
cerberului Mami, noua lui legătură. Toată lumea părea
oarecum liniştită, la sfatul lui Dumi problema băuturii a
fost ocolită, Fleur a primit porţia ei de condamnare iar
atelierul a intrat în vacanţă. N-aş putea spune că ne-am
retras liniştiţi. Ştiam că începea un nou capitol în viaţa
sentimentală a lui Nick, speram să fie o rezolvare,
credeam în forţa lui de supravieţuire pe care eu o
susţineam bazat pe munca lui de artist care respira prin
toţi porii atelierului. Când intrai în sanctuarul lui simţeai
că te afli în centrul creaţiei artistice, nu, al creaţiei în cel
mai general sens al cuvântului. Vedeai lutul proaspăt
frământat iar alături, ivite ca din străfundurile
pământului, forme primare de viaţă. Pe o masă, undeva,
tronând, un chip în teracotă, formă evoluată şi
inegalabilă de viaţă artistică, emanând căldura sufletului
întruchipat. Întotdeauna m-a cucerit acest material, acest
pământ, imortalizat parcă pentru a fi lansat în cosmos,
mărturie a existenţei noastre în univers. Simţeai
tehnologia pusă în mâinile artistului sub forme dintre
cele mai diferite.
Scule simple şi sofisticate, strălucind de luciul
metalelor prelucrate prin cine ştie ce colţuri ale lumii,
împrăştiate într-o dezordine ”ordonată”, fiecare
417

oferindu-se, parcă, mâinilor neastâmpărate ale


creatorului. Da, Nick avea un cult al sculelor. Când
stăteai la taclale cu el, lua câte o sculă, ţi-o prezenta, o
mângâia, aşa, ca din întâmplare. De fapt, se lăuda. De
jur-împrejur, de-a lungul pereţilor, sau prin colţuri,
găseai lucrări mai vechi, dragi lui, alături de ultime
realizări în aşteptarea zborului. Calcar, marmură, bronz
şi lemn. Pe pereţi atârnau portretele în cărbune şi
nelipsitele compoziţii, reliefuri în lemn pe o temă draga
lui: mama şi copilul. La un loc de cinste se afla studiul
pentru o ecvestră, făcut încă prin anii de început:
Dimitrie Cantemir. Visul din adolescenţă, ecvestra, se
lăsa aşteptat. Era în căutarea unui erou al neamului, nu
se putea hotărî, dar mapele de desen, precum şi
portretele în lemn sau piatră, achiziţionate sau donate,
trădau o predilecţie pentru Mihai. Rar vorbea despre
acest proiect dar mereu se referea la ”micimea”
ecvestrei lui Mihai din faţa Universităţii, aducând mai
mult a bibelou decât a statuie.
- Chiar ai renunţat la Cantemir?! La Cantemir
călare, vreau să spun. Macheta asta arată grozav.
- Îmi place şi mie, o car după mine, o păstrez în
atelier, dar, doar atât. Pe Cantemir am să-l cioplesc în
lemn într-un ciclu al cronicarilor. Acolo îi este locul.
Ecvestra mea, probabil, va fi a lui Mircea sau Mihai. De
Ştefan nu mă mai ocup de când am văzut macheta lui
Ştefănescu. Nu e bună, e foarte bună! E greu să lupţi cu
omul ăsta, e mare, mare de tot! Mihai mi-e drag şi le e
drag şi prahovenilor. Cu Mircea e o problemă, dacă
problemă i se poate spune. Când mă gândesc la el, recit
fără să vreau din Eminescu…Pentru el m-aş încumeta la
418

un grup statuar măreţ, ceva ca în Scrisoarea a treia. El în


faţa sultanului…Dar nu, probabil că proiectul se va opri
la Mihai, mai ales că încet-încet ne apropiem de o cifră
rotundă, patru secole de existenţă a Ploieştilor lui Moş
Ploaie. Prahovenii visează şi umblă pe la stăpânire încă
din 1966. Nu de mult mi-au propus să mă gândesc să
mă implic, dar veşnica problemă a fondurilor le taie
mereu avântul. Ceva am eu în cap, dar e prematur să
vorbesc despre un proiect. Voi vedea…
Discuţia asta am purtat-o pe drumul de întoarcere de
la Oradea. Monumentul pentru mormântul mamei a fost
instalat la timp. S-a născut greu, era o perioadă în care
Nick se lupta cu el şi cu toţi care-i voiau ”binele”, dar
îmi amintesc cu plăcere de acele zile în care am uitat de
laboratoare, de cercetare şi, precum o calfă silitoare, am
tras alături de el, am şlefuit, am îndreptat muchiile
pietrei, o superbă marmură de Ruşchiţa şi, şi l-am ferit
cât am putut de ”tentaţii” şi de ”muierile” care-l asaltau.
În special de Fleur, demolatoarea.
Soluţia ”Luciana” s-a dovedit a fi viabilă, cel puţin
pentru o perioadă de câţiva ani, timp în care Nick se
bucura de căldura unei femei iubitoare, un copil în
aparenţă, de binefacerile unui cămin îngrijit, de mese
calde regulate, de supraveghere discretă. Cu tot aspectul
ei gingaş, s-a arătat dârză în privinţa neostoitei rivale,
un adevărat cerber la porţile atelierului. Chiar dacă nu a
putut îndepărta în totalitate ”tentaţiile” care-l pândeau
pe şcluptorul ţiganilor târgului, să oprească valul de
vizitatori ”prieteni” printre care ”muierile” ocupau un
loc deloc neglijabil, a reuşit în primii doi-trei ani să
ordoneze, cât de cât, viaţa lui Nick. A găsit şi un sprijin
419

de nădejde în Dumi, omul bun la toate al atelierului de


sculptură, care-şi urma, încet dar sigur, drumul spre
afirmare, la nivelul lui bineînţeles, în lumea sculpturii.
Se dăruia cu toată fiinţa înclinaţiei spre arta plastică,
precum şi mentorului său, căruia i-a rămas credincios şi
recunoscător până la dispariţia prematură a acestuia. În
lumea artiştilor plastici amatori şi-a văzut visul împlinit
prin recunoaştere, ceea ce nu era puţin. Maestrul i-a
recunoscut calităţile, i-a apreciat devotamentul şi l-a
tratat ca pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.
Dar nici prietenia lui Dumi, nici dragostea gingaşei
Luciana, n-au put face minuni, n-au putut opri drumul
pe care urma să păşească Nick împins de ”destin”. Un
drum plin de spini, un drum predestinat, cum adesea o
spunea la un pahar de vin. Au fost situaţii când m-am
simţit obligat să-i ţin companie în clipele lui de cădere,
ciocnind, nu un pahar ci mai multe, în atelier, pentru a
prelungi orele de ”gardă”, pentru a goli mai repede
sticla de acest elixir al distrugerii, pentru a-l convinge
că-i destul. Uneori reuşeam, dacă aşa ceva se poate
spune, îl convingeam să se culce şi părăseam atelierul
trântind uşa pentru a fi sigur că zăvorul îl va proteja de
neaveniţi. Ajuns acasă, reconsideram atitudinea mea şi-
mi reproşam faptul că nu găseam o soluţie mai
plauzibilă de sprijin, decât aceea de a-l lăsa să se
descurce singur. Cum nu puteam eluda adevărul, iar
”rapoartele” care soseau trezeau alarma adormită, Anna
prelua iniţiativa şi, la braţ cu Luciana, căutau soluţii
care să taie în carne vie răul, să-l aducă pe inculpat pe
calea ispăşirii.
420

Eram plecat când, după o astfel de incursiune, Nick


s-a lăsat ademenit în ”capcana” unui ”concediu de
odihnă” la un sanatoriu de dezalcoolizare din zonă. Un
director consumator de artă, câţiva medici tineri amatori
de experimente, asistente drăguţe, gata să fie pe placul
pacienţilor cu ”pilă”, au reuşit să învăluie ca într-o
ceaţă, atmosfera dezolantă care domnea printre pacienţi
şi mizeria în care-şi duceau zilele. Un lagăr de
concentrare, după unii, de dezumanizare, după alţii.
Nick a făcut ceea ce ştia să facă pentru a se supune
caznei - a început să lucreze. Înarmat cu mapa plină de
coli imaculate şi cu versatilul cu mină de cărbune, s-a
apropiat de oameni, i-a cucerit, le-a făcut portrete.
Succesul a fost nesperat, pentru el, pentru corpul
medical. A fost, poate, cel mai bun tratament aplicat
pacienţilor care, departe de a fi nişte irecuperabili, s-au
dovedit consumatori de artă, în cel mai frumos sens al
cuvântului. Nici medicii nu s-au dat la o parte de la
”experiment”. S-au alăturat pacienţilor pozând la rândul
lor şi afişând portretele pe pereţii coridoarelor şi
cabinetelor. A fost perioada de început, perioada de
cunoaştere a realităţii.
Nick a aflat cum pacienţii recalcitranţi îşi procurau
băutură, cum aruncau pastilele aducătoare de stări de
nesuportat, cum se înfiripau legături ”nepermise” dintre
femei şi bărbaţi. A început să lucreze cu şi mai multă
râvnă, să reţină pentru el unele portrete. Nu a aruncat
pastilele, le-a încercat, a renunţat la tratament, a intrat în
dispute cu medicii încercând să le prezinte adevărata
realitate. Nu putea să câştige teren în aceste dispute, nu
putea convinge prin încercarea lui de a generaliza
421

”efectele dezalcoolizării” asupra alcoolicilor, dar a


convins că în cazul lui eforturile lor erau zadarnice
spunându-le pe şleau că vrea doar să se odihnească,
departe de zarva oraşului, de grija ”prietenilor”
nepoftiţi, că vrea să lucreze pentru pacienţi şi,
bineînţeles, pentru clinică.
A făcut un drum până la atelier, însoţit de un medic
atras de năstruşnicele idei ale pacientului nr.1, a ales
ceva scule elementare pentru cioplit piatră sau lemn şi s-
a întors de bună voie în, ceea ce avea să-l numească mai
târziu, iadul impunerii. A lucrat lăsând clinicii o serie de
portrete şi compoziţii care, cum era şi de aşteptat, au
ieşit pe poartă şi au îmbogăţit ”colecţiile” unor
consumatori de artă elevaţi. Episodul s-a încheiat într-o
notă optimistă. Vizita lui Nichişor, un bărbat în toată
firea, cu soarta dirijată de propriile mâini, a adus o
lumină aparte în relaţia tată-fiu. Doi sculptori, din două
generaţii, s-au dus la cimitirul din Buzău pentru a se
închina la Rugăciunea lui Brâncuşi. O poză memorabilă,
privită prin prisma expresiei celor doi, plină de
seninătate, de încântare, stă şi astăzi mărturie a legăturii
vii dintre cei doi eroi. Şi, de ce nu, un sprijin în favoarea
părerii mele, adesea criticate, în privinţa pacientului
Krüger. Etapa Lucianei, chiar dacă se apropia de sfârşit,
a acoperit câţiva ani buni de creaţie, de încredere în
destinul său de artist.
Dintr-o escapadă la un spital de chirurgie din oraşul
studenţiei, o banală operaţie de apendicită, m-am ales cu
un portret în cărbune al savantului plecat din Mediaş,
Hermann Oberth, ceea ce m-a liniştit în privinţa plecării
neanunţate. Era prin 1974, anul care a precedat aventura
422

de la clinica de dezalcoolizare, unde numai pacient nu s-


ar putea spune că a fost. Tot pe atunci a turnat în
aluminiu un portret excepţional al marelui Henri
Coandă, care domină şi azi ”galeria” mea personală, iar
un liceu s-a îmbogăţit cu o donaţie deosebită - bustul în
lemn al lui Mihai Viteazul. Întors la braţ cu
”fecioraşul”, a intrat în febra pregatirii retrospectivei ce
urma să fie deschisă în Bucureşti la Galateea în 1976.
Nu era o treabă simplă adunatul lucrărilor, nu era simplu
nici să-ţi învingi emoţiile induse de mult dorita întâlnire
cu publicul şi critica Bucureştilor. Şi, colac peste cum se
spune, scadenţa predării unor portrete de muncitori
pentru o deschidere festivă a unui salon de artă.
Timp nu mai era, iar teama de nu-şi complica
existenţa printr-un act care putea primi interpretări
specifice vremurilor, l-a împins la un gest riscant. S-a
prezentat în faţa stăpânirii cu portrete de bărbaţi şi femei
rezultate din munca asiduă de portretist desfăşurată la
clinica de dezalcoolizare. Culmea ironiei: succesul a
fost total. Vorba Primului Secretar: Măi tovarăşi, mare
achiziţie e acest neamţ! Cum de cunoaşte atât de bine
sufletul muncitorului zilelor noastre?! Faceţi cumva şi
obţineţi fondurile pentru acel Gherea…

44
Faptul că ”a ţinut figura” nu l-a liniştit pe deplin pe
Nick. Teama a persistat timp de două săptămâni cât a
durat expoziţia festivă. Oricând, un cap ”luminat” putea
să-şi dea seama de cacialmaua artistului care, cu toate
problemele vieţii personale, urca nestingherit pe rampa
recunoaşterii. Şi erau destui neaveniţi în lumea artelor,
423

chiar şi cu diplome în regulă, care începeau să se simtă


marginalizaţi în prezenţa acestui ”fiu adoptiv” al Văii
Prahovei. Te izbeai cam peste tot de prezenţa lucrărilor
semnate de acest ”intrus” sau chiar de persoana sa în
carne şi oase, invitat de onoare cam la toate acţiunile
culturale. Şi erau destule, Slavă Domnului, o expresie
împrumutată chiar şi de cei mai vajnici reprezentanţi ai
puterii.
Erau momentele care-l făceau să se simtă stingher,
cu nelipsita cravată, un adevărat ştreang pentru el, cu
discuţii sterile, purtate la un nivel ce se dorea a fi
”elevat”, într-un cuvânt, obositoare. Paharul de
şampanie îl ţinea în mână fără să soarbă nici o picătură,
ca o demonstraţie a dezinteresului faţă de băutura ca
atare, făcând, din când în când, câte un gest neglijent
pentru a goli pe neobservate conţinutul. După astfel de
”escapade” pleca spre atelier istovit, cu un bagaj nelipsit
de cereri ”amicale”, de promisiuni evazive, privind
”nişte” mici lucrări, portrete sau compoziţii, în lemn sau
bronz. Pe drum se înarma cu câte o sticlă de votcă şi,
singur, bodogănind la adresa ”împuţiţilor” punea capăt
perioadelor de abstinenţă, de încredere.
Dimineaţa îl prindea scriind scrisori lungi adresate
mamei, în care tuna şi fulgera la adresa tuturora, în care
nu eram scutit nici eu, bunul lui prieten, ”fratele” lui.
Oricum, scrisoarea începea invariabil cu Dragă Mami şi
se termina cu mulţumiri pentru talentul pe care i l-a
transmis şi de nelipsitul Sărut mâna Mamă. Miezul
scrisorii însă trăda o imensă tristeţe dar şi o încredere
oarbă în destinul lui. Deplângea mizeria în care se
424

zbătea şi cerea înţelegere pentru supărările pe care fără


voia lui le provoca celor dragi.
Anul ’76 a adus o nouă schimbare în viaţa lui
sentimentală. Irascibilitatea lui a crescut iar Luciana cu
blândeţea şi grija pentru sănătatea lui a devenit, încetul
cu încetul, prea ”sâcâitoare”. Primul pas a fost mutarea
la atelier şi implicarea în pregătirea expoziţiei de la
Galateea. Nu a fost uşor să adune o parte din lucrările
vizate, nici să pregătească sala eliberată doar cu câteva
zile înainte de deschidere. A fost însă un succes deplin.
A adus vreo 20 de lucrări care să-l reprezinte, printre
care tronau portretele în bronz si aluminiu cum era cel al
lui Coandă, al Maestrului, al lui Marţian Negrea, busturi
în lemn ale lui Ţepeş şi Horea, şi, ca o încununare, două
reliefuri în lemn, cu dimensiuni de peste doi metri,
reprezentându-i pe Miron Costin şi Varlaam. Am spus
încununare deoarece păreau coborâte din frescile
vechilor biserici, adevărate icoane, cu figurile lor
alungite cu specific bizantin. Nelipsitul său prieten,
extraordinarul artist fotograf Ion Miclea nu-şi găsea
locul. Se învârtea printre lucrările expuse şi reaşeza
lucrările funcţie de lumină, de unghiurile de filmare, sub
privirile îngăduitoare ale lui Nick. Şi nu era Nick omul
care să fie sâcâit cu sfaturi! Miclea însă, la orice
pregătire de expoziţie la care participa cu tot sufletul şi
ştiinţa, se erija în dirijor. Un erudit şi un artist, un suflet.
Şi pregătirea, şi vernisajul, şi următoarele câteva zile
au arătat iubitorilor de artă adevăratul om care era
Krüger. Hiperemotiv, cald, comunicativ, lipsit de orice
tentaţie dintre cele atât de hulite. Dar au năvălit şi
prietenii mai puţin ortodocşi. Dacă la vernisaj s-a gustat
425

o şampanie de Jidvei, la doar câteva zile au apărut


votcile şi pălincile. Chiar dacă s-a consumat în spatele
uşilor închise, efectele nu s-au lăsat rugate şi, după cam
două săptămâni, Nick a cedat atmosferei importate, cu,
sau fără rea credinţă, şi a intrat în joc. Nu a făcut-o în
văzul lumii, dar a lipsit lumea de plăcerea de a-l
cunoaşte. Ştia că-i în culpă şi a rămas închis în
încăperea din spate iar în ajunul închiderii, spăşit, mi-a
lăsat mie sarcina de a lua lucrările şi a elibera sala.
Urmările au fost şi ele pe măsură. Nu după mult timp,
speriat de durerile localizate în special în braţul drept, s-
a internat, cu sprijinul unui medic, pentru relaxare şi
întărire. Rolul Lucianei se încheiase.
O asistentă, desemnată să-l ajute ”non stop”, s-a
apropiat de el şi, prin felul grijuliu de a fi, i-a intrat în
suflet. A fost ultima femeie care a pătruns oficial în
viaţa lui. Nick conştientizase faptul că avea nevoie
permanentă de asistenţă medicală şi, în stilul lui
caracteristic, i-a făcut intrarea în familie. Sperietura cu
mâna dreaptă şi-a spus cuvântul. Orice, dar nu mâna
dreaptă!..Cum să mai sculptez?!...erau vorbele pe care
le rostea obsesiv. O vreme, Afrodita a reuşit să-l pună pe
picioare şi, cum era de aşteptat, au oficializat legătura
prin căsătorie, de data aceasta cu acordul şi
binecuvântarea celei pe care şi mici şi mari o numeam
Mami. Liniştea aşternută era însă umbrită de teamă.
Nick avea de lucru dar nu era sigur pe el. Totuşi,
lucrurile mergeau spre bine, vorba Afroditei. Durerile au
cedat, pofta de viaţă a revenit iar băutura putea să stea
liniştită chiar şi la el în atelier.
426

Prin 1977 mă aflam undeva pe la tropic, îndrăgostit


de natura luxuriantă, de ocean, de oameni, dar cu
sufletul, cumva, pustiu. Mi-era dor, dor de casă. O
scrisoare de la Nick mi-a descreţit fruntea. Era bine, îmi
trimetea 9 fotografii cu ultimele lui creaţii, cu titluri şi
detalii. Mi-a căzut bine şi tot căutând un mijloc de a le
valorifica prezenţa în acel colţ depărtat al lumii, am
organizat un fel de expoziţie. Le-am fixat pe nişte plăci
de placaj, tăiate corespunzător, şi mi-am împodobit
camera de lucru. A fost o idee grozavă. Am simţit cum
nu mai eram singur, că am un motiv plauzibil de a invita
colegi, de a tatona gustul pentru frumos al
mozambicanilor. Am invitat chiar un sculptor amator, un
tânăr, absolvent a 7 clase elementare, atât avuseseră
dreptul în această minunată colonie portugheză, care
moştenise meşteşugul din moşi-strămoşi, meşteşugul
cioplitului cu scule elementare, în lemn sau fildeş, ceva
asemănător cu arta macondă, atât de specifică zonei de
la graniţa dintre Kenya şi Tanzania, ţara masailor. A
rămas încântat, cerându-mi explicaţii despre materialele
şi sculele folosite, făcând observaţii pertinente care l-au
scos din sfera ”amatorului”. I-a plăcut în mod special o
compoziţie, un relief în lemn întitulat sugestiv ”Purces-
am în lume”, un bătrân îndrumând un copil în arta
cântatului la fluier. Mi-a spus simplu: bunicul îşi învaţă
nepotul…aşa m-a învăţat şi pe mine. La plecare mi-a
cerut fotografia pe care i-am dat-o cu mare emoţie.
După un timp m-a mai vizitat să-mi arate câteva lucrări.
Am cumpărat, la un preţ derizoriu, două lucrări, doi
bătrâni. Una tronează şi acum la loc de cinste în casa
mea, o lucrare deosebit de frumoasă: bătrânul trage din
427

pipă sprijinindu-se în baston. Este bunicul meu. M-a


impresionat felul în care a spus aceste cuvinte. Ştiam că
la ei, respectul pentru cei bătrâni, cei înţelepţi, este o
lege a firii.
I-am scris urgent lui Nick. Impresionat mi-a răspuns
imediat. Scrisoarea era pătată de parcă ar fi scris-o pe
ploaie. La post scriptum era explicaţia: Nu este în firea
mea să mă manifest prin lacrimi. De data asta însă…De
atunci, de câte ori trecea pe la noi, lua în mână bătrânul
şi-l studia mângâindu-l. Grozav, grozav…erau singurele
cuvinte pe care le pronunţa cu admiraţie.
Dar una erau scrisorile lui şi alta cele venite de la
Anna. Nick nu era bine. Îngrijorat de durerile din braţul
drept, s-a internat la amicul său şi, răul care-l pândea, nu
s-a lăsat până nu şi-a făcut plinul. Paralizia braţului
drept l-a dus în preajma disperării. Echipa de medici,
admiratori ai Maestrului lui Dumi, prezenţa acestuia din
urmă la patul de suferinţă şi, într-un mod hotărâtor,
devotamentul Afroditei, au uşurat drumul greu al
vindecării. Marele merit al acestei asistente a fost
răbdarea, încrederea şi suportarea cu zâmbetul pe buze a
firii năbădăioase a soţului, ale cărui izbucniri puteau
scoate din sărite pe oricine. Tratamentul, dublat de o
voinţă greu de imaginat, urmat de proceduri
fizioterapeutice şi de gimnastică recuperatorie, au
început să dea rezultate. Împotriva recomandărilor, plin
de nerăbdare, Nick a luat cărbunele şi blocul cu foi
imaculate şi a purces la reeducare, îndrumându-şi braţul
suferind cu mâna stângă. Nu s-a lăsat descurajat de
primele rezultate, n-a păstrat nici o mărturie a eforturilor
făcute, aruncând la coş toate încercările pe care le
428

considera probe penibile. La telefonul surpriză primit


Nick s-a arătat optimist şi stăpân pe sine.
- Cum stai cu recuperarea, bărbate?
- Mai bine decât m-aş fi aşteptat. Ce înseamnă şi
spaima asta! Mănânc bine, mă îndop cu vitamine, fac
gimnastică prescrisă şi, fără aprobarea nimănui,
desenez. Asta îmi limpezeşte creierul şi mă apropie de
final, de reuşită. Se poate şi fără băutură…Cine nu mă
crede, să vină să mă vadă. Păcat că Mami e atât de
sceptică. N-o crede nici pe Afrodita. Sărmana! Mult
suferă din cauza mea…Ce pot să fac?! Ea mi-a dat
talentul, iar viaţa celor înzestraţi e un drum aparte, un
mister, un strop de nebunie pe care puţini aleşi o pot
decripta. Te aştept să vii să te convingi. Pe tine te vor
crede chiar dacă ai şi minţit din când în când, în
favoarea mea. Asta se cheamă prietenie. Nu credeam că
o să-mi dea legătura. Când mă gândesc cât eşti de
departe nu-mi vine să cred că nu ne-au bruiat. Dar mai
bine să închei, să nu-mi scape vreo prostie, care scapă
ca şi adevărul din gura păcătosului. Şi, costă şi bani…
A fost într-adevăr o surpriză! M-a prins la laborator
înconjurat de ”elevii mei caştanii” şi nu negrotei, cum
obişnuiau unii dintre românaşii noştri ”specialişti” să-i
apeleze dând adesea o nuanţă peiorativă cuvântului.
Într-adevăr, o bună parte a populaţiei arăta cum ne
doream noi să arătăm după câte un concediu minunat şi
istovitor la mare. Ascultau curioşi vorba mea
românească, sperând să priceapă ceva din această
convorbire telefonică. Zâmbeau, îşi dădeau ghionturi,
chicoteau. Le-am spus doar că vorbesc cu un prieten, cu
România. La sfârşit a trebuit să abandonez lecţia
429

practică şi să le povestesc amănunţit despre casa mea,


despre familie, să scot cele câteva poze de care nu mă
despărţeam, şi multe altele. N-au lipsit nici întrebările
cu iz politic la care a trebuit să fac un veritabil slalom
printre jaloanele subtil plasate, adevărate capcane pentru
un nediplomat. Oricum, a fost o zi plină care mi-a mai
ridicat moralul coborât adesea la nivelul oceanului, atât
de copleşitor prin frumuseţea sa.

45
Când Nick a simţit că se poate juca în voie cu
versatilul n-a mai stat pe gânduri şi a trecut la daltă, la
mai. N-a mai fost nevoie de o perioadă de tatonări. Şi-a
reluat munca de cioplitor ca şi cum nimic nu se
întâmplase. Jubila de încântare, reaşeza lucrurile prin
atelier, căuta un subiect. Se petrecuse o minune şi se
părea că avea s-o aprecieze la adevărata ei valoare. Cei
din jur erau încântaţi, medicii însă se arătau sceptici şi-i
recomandau cumpătare, o dozare a efortului. Dar puteai
să ai sorţi de izbândă cu un căpos înrăit, cum singur o
recunoştea? Când m-am întors, pe la jumătatea lui ’78,
l-am găsit în plenitudinea forţelor fizice, volubil, poate
prea volubil, încercând să-mi demonstreze capacitatea
lui de autostăpânire, de învingător. Ceva, totuşi, m-a
frapat. Avea momente când ”dispărea” , uitând parcă de
prezenţa interlocutorului, când privirea lui se afunda în
gol în căutarea unui loc unde să-şi descarce povara care-
i îngreuna sufletul.
- Nick, nu pari să fii în apele tale, e ceva care te
frământă? Nu vrei să vorbim?
430

- Păi noi ce facem, nu vorbim?! Nu înţeleg ce ţi se


parte straniu în atitudinea mea. Fii mai direct! Dacă ai
ceva de spus, spune! Nu-ţi stă în fire să mă iei pe
ocolite. Hai, că te cunosc, şi să ştii că sunt un bun
psiholog. Ai ceva întrebări de la Mami?
- Nici vorbă, pur şi simplu îmi pari preocupat,
trist…
- Preocupat am fost de când mă ştiu, trist?!...se
poate…Păi cum să nu fiu preocupat când cretinii ăştia
de medici mă omoară cu scepticismul lor în loc să se
bucure şi să mă încurajeze. Ca şi când nu-mi ajung
temerile mele. Ştii, tu, ce înseamnă să fii sculptor şi să-ţi
pierzi braţul drept?! Ştii că, pe ascuns, am încercat să-
mi educ mâna stângă şi că primele rezultate au fost
catastrofale?! Ce viitor mă aşteaptă la o recidivă?! În
scepticismul lor, ei de asta se tem, dacă nu cumva chiar
întrevăd. Ştii, mi-e dor de ceea ce am lăsat în urmă:
liceul, institutul, primii anişori ai pruncului meu,
primele recunoaşteri. Vezi, la Galateea, chiar dacă am
zbârcit-o, am avut marea satisfacţie a recunoaşterii. Ca
nicăieri am fost tratat drept un artist, ceea ce în
Bucureşti nu-i de colo! Poate că ar trebui să las
provincia şi să merg în capitală. Peste tot sunt sfori, dar
la un nivel redus, ”provincial”. Sforile mari, otgoanele,
se trag la Bucureşti. Controlează totul lăsând să le scape
doar firimiturile. Lupta în capitală este acerbă dar, fiind
la faţa locului, fiind de-ai lor, sau măcar printre ei,
participi nemijlocit la marea împărţeală. Fără comenzi
nu poţi nici munci, crea vreau să spun, nici trăi.
Degeaba mă apreciază şi mă iubesc prahovenii dacă
mijloacele de care dispun sunt limitate. Da, fratele-meu,
431

mă simt în stare să mă lupt chiar şi cu medicii, care,


printre altele fiind spus, îmi sunt mai toţi prieteni.
Trebuie să lucrez în pofida sfaturilor ”înţelepte”. Altfel,
viitorul în care am crezut atâta, se va duce de râpă.
Ăsta era Nick, subjugat talentului său, de care nu s-a
îndoit niciodată, un mare portretist, cum şi era
recunoscut de altfel, dar furios pe această delimitare
indusă de criticii vremii, mereu visând să-i contrazică
prin monumentalul care-i curgea în vine, care se
întrezărea la orizont. Gherea trebuia să fie primul pas
de proporţie care să-i deschidă calea pentru înfăptuirea
visului adolescentin, ecvestra. Era hotărât, renunţase la
Cantemir, se pregătea asiduu pentru Mihai. Între timp
mai cochetase cu figura lui Avram Iancu, reuşise câteva
variante visând o ecvestră şi pentru oraşul studenţiei
sale, dar ecourile deliberărilor locale nu prevesteau ceva
bun pentru ”trădător”. Se simţea tare în materie de cai,
trebuia să lucreze însă la călăreţ. Şi nu călăreţul în sine
îi ridica probleme, ci ansamblul cal-călăreţ, asocierea
acestor două elemente trebuind să constituie, ca şi în
metalurgie, un aliaj perfect.
Dacă pentru Gherea nu mai erau probleme de
contract, cu Mihai totul era încă în faşă. Şi aşa avea să
rămână încă o bună bucată de vreme. Proiecte se făceau,
se aprobau la nivel local, dar se împotmoleau de fiecare
dată în Neajlovul luptelor pentru fonduri. Mai am timp,
sunt încă tânăr, erau vorbele de autoîncurajare. Era
benefică această atitudine permiţându-i să-şi continue
menirea de portretist. Galeria portretelor lua proporţii
cuprinzând personaje din istoria românilor, din lumea de
ieri şi de azi a culturii. Nu lipseau nici prietenii, dintre
432

care alegea, cu privirea-i de critic de artă, figuri


sculpturale, expresive, care să-şi etaleze cu uşurinţă
trăsăturile de caracter. S-a apucat de lucru croind parcă
un drum aparte, drumul anilor optzeci, un deceniu de
reuşite în tot ce avea Nick mai scump, creaţia artistică.
Prins în vâltoarea monumentalului, Nick a intrat în
acest deceniu cu o lucrare de certă valoare, statuia lui
Gherea. S-au întâlnit în această realizare artistică
portretistul deja unanim recunoscut cu monumentalistul
în căutarea atestării. Totul i-a reuşit, spre satisfacţia mai
marilor vremii care priveau cu îngrijorare evoluţia
artistului năbădăios şi a angajamentelor sale
contractuale. În această perioadă, tulburată şi ea, cum
era de aşteptat, de micile-marile abateri ale artistului,
Nick a mai avut parte de satisfacţii tot atât de preţioase:
Nichişor, prezent tot mai des în viaţa lui, acum, la vârsta
maturităţii, sculptor atestat, aducea în sufletul său şi
linişte, şi satisfacţii.
- Ştii, fecioraşul meu apare tot mai des prin atelierul
meu, am început să ne tratăm ca nişte colegi de breaslă,
ne spunem deschis părerile, analizăm contradicţiile şi,
chiar dacă nu cădem întotdeauna de acord, ne simţim
grozav în relaţia tată-fiu. Da, fratele-meu, recuperăm!
Mă nelinişteşte oarecum încetineala cu care se defineşte
în lumea lui artistică. La vârsta lui eram deja structurat,
ştiam ce vreau să fac, ce vreau să fiu. Visele mele nu
erau simple himere, dovadă că, încet, încet, se
materializează. Nu am oscilat între căutări. E drept că,
pe vremea mea - ce stupid sună uneori această sintagmă
- nu existau atâtea tentaţii, atâtea încercări inovatoare. În
mintea noastră, erau săpate spusele Maeştrilor, care erau
433

cu aproape două generaţii înaintea noastră, erau definite


şi acceptate, cu tot caracterul rebel care ni se imputa,
marile curente care dominau lumea artelor.
Modernismul nu însemna neapărat inovaţie de dragul
inovaţiei. Era dominat de ceea ce însemna pentru noi
clasicul cu milenara-i prezenţă. Pericolul inovaţiei in
artă constă în rolul nedorit pe care l-ar putea avea în
mascarea antitalentului. Simt că fecioraşul meu este,
încă, în derută. Păcatul este că, sigur de talentul
incontestabil dat de natura mamă, poate cădea în tentaţia
de a se desprinde de clasicul care-i înspăimântă doar pe
neaveniţi, să înceapă să caute împrăştiindu-se. Mi-ar
place să lucrăm împreună, ceea ce nu înseamnă că ne-
am şi înţelege. Suntem două caractere ferme care s-ar
putea ca niciodată să nu facă un aliaj bun. Este greu să
mă amestec prea mult - este dreptul lui la deplină
autonomie. Un singur lucru i-am recomandat - să nu
renunţe la portret şi să umple mapele de lucru cu
desene. Portretul este şi va rămâne nota de evaluare a
unui sculptor. Joaca cu stilizările este necesară pentru
relaxare. Monumentalul este, cred, în sufletul oricărui
artist adevărat, şi vine, de la sine, cu timpul. Dar fără
portret, monumentalul poate fi doar arhitectură, iar
monumentul ca atare, o masă de piatră sau bronz, nu
întotdeauna agreabilă. Te-am plictisit, nu?!
- Nu, nu! Mă mir doar că nu mi-ai amintit nimic de
prima lui ieşire în lume, premiul obţinut la ”Dantesca”
de la Ravena…
- De aici şi teama mea. E ademenitor premiul, e o
recunoaştere dar, angajamentul de a repeta încercarea în
anul viitor îl va rupe de preocupările curente, de aici,
434

unde trebuie să arate ce poate. Oricum, sunt şi mândru şi


îngrijorat. Doamne, ce scump plătim greşelile din
tinereţe! Alta ar fi fost situaţia dacă ar fi avut o familie
unită, dacă aş fi fost alături de el. Ceea ce încerc să fac
acum şi, Slavă Domnului, participă şi el cu tot sufletul,
este să astup acel gol.
Da, într-adevăr, relaţia dintre ei era cum nu s-ar fi
aşteptat nici unul şi nimeni din anturajul lor. În anul
succesului cu Gherea, într-o noapte petrecută în atelier,
după o zi de plină activitate în care fecioraşul a modelat
portretul tatălui, după care, istovit, a adormit pe
canapea, Nick i-a făcut, la rândul său, veghindu-i
somnul profund de copil liniştit, un portret în care i-a
păstrat trăsăturile, încă adolescentine, ascunse sub o
barbă stufoasă de artist matur. Mult peste ani, fecioraşul
îmi mărturisea simplu: A fost o senzaţie neobişnuită să
adormi sub privirile tatălui. Am realizat, o dată în plus,
rolul prezenţei părinţilor în viaţa unui copil.
Nick trecea astfel pragul noului deceniu, mulţumit,
încrezător în viitorul care se întrezărea la orizont, atât
pentru el cât şi pentru fiul său. Da, sperietura cu braţul
paralizat a avut un rol hotărâtor în viaţa lui de artist
care, la un moment dat, părea compromisă. Că rolul
asumat de Afrodita nu poate fi contestat, este un fapt
acceptat de toţi care au cunoscut cât de cât realitatea.
Dar cel care l-a întors din drumul pierzaniei a fost, şi nu
voi renunţa la a susţine acest lucru, Nick însuşi. Printr-o
forţă lăuntrică nebănuită, printr-o voinţă atât de des pusă
la îndoială de noi toţi, a luat taurul de coarne, a ţinut în
preajmă-i băutura, i-a servit pe cei din jurul lui,
întorcându-se la anii adolescenţei şi ai primei tinereţi.
435

Singurul lucru la care nu a putut, sau nu a vrut, să


renunţe, a fost fumatul. Mi-am spus că reuşise să dea
uitării toate episoadele legate de alcool, de
dezalcoolizare.
Nu era chiar aşa. Într-una din discuţiile nevinovate
pe care le purtam, în care eu evitam cu grijă orice aluzie
la ”vremurile” nu de mult apuse, Nick mi-a servit o
lecţie despre aduceri aminte.
- Îţi mai aminteşti cum împreună cu sor-mea m-aţi
internat la dezalcoolizare?
- Daaa, de ce?!
- Păi, de aia, că aşa ceva nu se uită, chiar dacă v-am
iertat. Era după o suită de chefuri, de stări imposibile, de
lipsă de bani. Aţi venit cu Fiatul, m-aţi prostit să vin cu
voi şi am pornit. Eram destul de mahmur ca să nu pun
întrebări. Am şi adormit. După un timp, trezit, probabil
de aerul proaspăt montan, m-am trezit şi curios m-am
uitat după indicatoare. Apoi maşina a intrat pe nişte
serpentine şi m-am trezit de tot. Cunoşteam drumul şi v-
am ghicit intenţiile. Ştiu că am strigat că dacă nu
opreşti, sar din maşină. Te-ai conformat, ai tras pe
dreapta şi am coborât toţi trei.
Îmi aduceam perfect aminte şi auzeam totul ca
înregistrat pe bandă. Ce aveţi de gând? Încotro
mergem?!...Opreşte! Măi fratele-meu, dacă nu opreşti
sar din maşină! Când am coborât din maşină, Nick s-a
dezlănţuit. Măi, tocmai tu îmi faci figura şi intri în jocul
obsesiv al muierilor?! Voi nu înţelegeţi că eu nu pot fi
nici prostit, nici forţat?! Nu este nevoie de nici o
dezalcoolizare. Eu sunt stăpân pe mine, fac ce vreau şi
nu periclitez siguranţa nimănui. Eu am fost acolo să
436

văd un prieten. Este iadul pe pământ. Pentru ceea ce se


întâmplă prin centrele astea ar trebui un Goya, sau, mai
aproape de noi, un Picasso, care să lase un fel de
Guernica în urma lui. Apreciez tot ce faceţi pentru
mine, dar, um Gottes Willen!, mai ţineţi puţin cont şi de
sensibilitatea mea…Parcă mă aud cum, spăşit, am
murmurat Hai să mergem acasă şi m-am îndreptat spre
maşină. Am auzit un Bineee! Facă-se voia voastră! Dar
promiteţi că nu-l veţi lăsa pe fecioraş să vină în vizită.
A suferit destul din cauza mea. Nu mai vreau să-l pun în
astfel de situaţii jenante, mai ales că, pentru a para, o
fac pe grozavul, îl contrazic, îl bruschez şi după aia mă
dau cu capul de pereţi. După ce ne-am întors de la
clinică ştiu că am avut un gust amar, gustul pe care ţi-l
dă sentimentul că ai comis o greşeală ireparabilă.

46
O nouă participare la Dantesca de la Ravena, privită
oarecum cu rezervă de Nick, temător pentru
”orientarea” încă necoptului sculptor, s-a soldat cu un
nou premiu, de data aceasta ”Marele Premiu al Papei”,
provocând o stare confuză de satisfacţie şi temere.
- Măi, e frumos, e grozav, dar, parcă, pluteşte în aer
o tentaţie riscantă de a te lăsa antrenat într-o activitate
dirijată de spectrul succesului facil. Ceea ce face acum
Nichişor abordând teme religioase, aşa cum a fost acest
portal, însoţit de acele cuvinte memorabile - non omnis
moriar - conţinut dictat de Dante, îl poate îndepărta
chiar de ceea ce este esenţial pentru structura lui de
artist, de munca de portretist, dictată, de data aceasta de
talentul lui. Nu ştiu, nu îndrăznesc să-l bâzâi tocmai
437

acum când succesul i-a surâs, să provoc o dispută care,


între două caractere cum sunt ale noastre, ar putea să
alunece pe un povârniş periculos. Şi, să fiu cinstit, acum
sunt prea mulţumit de relaţia care s-a instalat între noi.
Avem prea multe de recuperat ca să risc o imprudenţă.
Şi apoi, nici eu nu sunt Mafalda. La timpul meu, nu prea
am ţinut cont de nimeni şi de nimic şi mi-am văzut de
drum.
N-aveam ce comenta. Am dat din cap a înţelegere,
temător la rândul meu, încântat peste poate de succesul
nepotului meu, dornic să consolidez această legătură
printr-o reală prietenie. Acum, când rumeg la rece acele
vremuri, trăiesc satisfacţia unei împliniri. Am fost, în
primul rând, prieten cu Nick, astăzi, sunt, în primul
rând, prieten cu fiul său. Dureroasă şi, totodată,
minunată continuitate.
Gherea i-a adus lui Nick un nou statut în viaţa lui de
artist. A fost chemat la stăpânire, lăudat şi propus pentru
a ocupa postul de preşedinte al filialei artiştilor plastici.
- Domnule secretar, scuzaţi, tovarăşe, nu cred că
faceţi o alegere bună. Ştiţi, eu nu mă prea am bine cu
politica, am şi un dosar al dracului de bun, şi, şi nu mă
simt bine decât în atelierul de sculptură. Înainte de a mă
transfera, am avut parte de hârţuiala unui oarecare Mişu
şi sunt mulţumit că s-a mai terminat. Alegeţi un
administrator bun, nu un sculptor…
- Măi, Nicolae! Lasă-mă pe mine să judec dacă eşti
sau nu bun pentru munca asta. Treaba nu merge şi am de
gând să facem multe pentru zona asta. Treaba cu dosarul
nu mai are nici o importanţă, iar dacă te mai supără
vreun Mişu, vino la mine, cu el cu tot. Ce mai?! Am
438

hotărât şi va trebui să te pui pe treabă. Noi avem nevoie


de oameni ca tine. Mâine, poimâne, poate te facem şi
membru de partid, ce zici?
- Doamne fereşte! Adică, vreau să spun că, nu e bine
să vă legaţi de un om ca mine. Oi fi eu talentat, dar am
şi eu metehnele mele, ştiţi dumneavoastră, nu?!
- N-am spus că te fac mâine membru de partid, aşa
că dormi liniştit. Ce ţi-e şi cu artiştii ăştia, domnule,
adică, tovarăşe! Faceţi-i formele, aranjaţi lucrurile şi să-
l văd preşedinte. Înţeles?
- Înţeles, tovarăşe secretar!
Şi a rămas Nick preşedinte vreo zece ani şi s-a
descurcat, cu toate ”metehnele” lui. Şi a mai făcut Nick
un lucru bun, a intrat să predea la Şcoala de Arte, unde,
cum parcă am mai spus-o, a provocat o adevărată
nebunie, în special în rândul fetelor, dornice să ajungă
”artist plastic” peste noapte. Cel mai greu i-a fost să
stăvilească avalanşa de vizite la atelier, pentru a lucra
sau servi drept model. Vorba unui critic de artă al
vremii, care l-a onorat cu o prezentare într-unul din
cataloagele multiplelor expoziţii: …Krüger este, înainte
de toate un mare coleg şi un pasionat iniţiator. Mult
din timpul propriei sale creaţii îl consacră celorlalţi.
Uşa sediului (reşedinţei, atelierului) său este în
permanenţă deschisă…
După episodul numirii sale la Filiala Artiştilor
Plastici, Nick s-a închis oarecum în el, nemulţumit de
constatarea - m-am cam obişnuit să înghit.
- Măi, fratele-meu, n-am crezut să pot învăţa o astfel
de lecţie dar, după prima înghiţitură în sec, văd că am
început să mă complac.
439

- Care înghiţitură?!
- Păi, figura cu monumentul Eroilor Patriei, de acum
doi ani. N-am vrut să comentez deoarece mi-era ruşine
de mine. Un artist nu poate înghiţi aşa ceva, şi totuşi,
am înghiţit, iar dovada îmi zgârie sufletul. Când a fost
să montez obeliscul, aşa îmi plăcea să-i spun, o coloană
suplă, o flacără mlădioasă urcând spre cer, am respectat
cu stricteţe macheta-proiect, consemnată în contract,
folosind discurile de tuf vulcanic perfect dimensionate
şi, ca la vechii greci, perfect şlefuite. A fost o joacă de
copii s-o înălţăm. Practic n-a fost nevoie de material de
îmbinare. Flacăra s-a înălţat pe dealul care adăpostea
cele două cimitire ale eroilor, români şi sovietici. Am
plecat liniştit şi mulţumit. Proporţiile erau perfecte,
silueta de sirenă unduia spre Înaltul Cerului. Peste o
săptămână urma dezvelirea. A doua zi am fost chemat la
stăpânire şi muştruluit. Ce-a urmat m-a umilit.
- Tovarăşe Krüger, ne-ai băgat într-o mare belea.
Cum ai putut să faci un monument mai înalt decât cel
închinat eroilor armatei sovietice din cimitirul de
alături?!...
- Păi e conform cu proiectul avizat de toate forurile,
inclusiv de dumneavoastră…
- Nu mă lua cu inclusivul! Eu nu sunt arhitect, eu nu
sunt artist, eu nu fac măsurători. Aveai datoria să te
orientezi puţin politic. Monumentul nu poate rămâne
aşa cum l-ai făcut. Am fost, l-am văzut şi am dat ordin
să-i scoată o roată din alea pe care le-ai folosit, cam un
metru. Nu-i o mare nenorocire, dar norocul nostru este
că am sesizat la timp şi nu ne-am pomenit cu cineva de
440

sus. Te rog i-aţi sculele şi mai cizelează ceva, dacă mai


este nevoie. Timp mult nu mai avem. La treabă!...
- Tovarăşe secretar, nu se poate aşa ceva. Coloana,
cum îi spuneţi, are o formă bine definită, este suplă, e o
flacără vie…dacă retezăm din mijlocul ei un element
component de un metru se duce dracului totul, oricât aş
cizela îmbinările. Daţi-mi voie să vă schiţez cam ce se
va întâmpla cu ea. O coală de hârtie, vă rog…
- Asta-i o treabă politică şi ca la armată, în politică
ordinul se execută, nu se discută. Iar ordinul a fost dat!
Nu mai avem ce discuta!...
- Dar,…Nici un dar! Mâine vine şi directorul de la
Monumente Istorice şi va supraveghea totul…
- Am înţeles, dar să ştiţi că monumentul nu va purta
semnătura mea. E tot ce pot să fac. Bună ziua…
Am rămas surprins. Nick să ţină în el o asemenea
trăsnaie legată de munca lui de creaţie fără să
pomenească nimic.
- Măi n-am ştiut şi, de fapt, n-am văzut decât
macheta. Îmi închipui că arată rău, trebuie s-o văd…
- Acum, a uitat de maniera în care m-a umilit şi mă
vrea printre ei, sau, mai bine spus, supus lor. Mai mult,
au început să mă calce în atelier domni suspuşi, să-mi
comande lucrări de care nici n-am chef, nici n-am timp.
A venit un fel de mai marele culturii şi mi-a cerut să fac
urgent o efigie a primei doamne a ţării, a
academiceancei. Am crezut că fac pe mine. Asta-mi
lipseşte! Să-ţi arăt ce-am făcut în lut. Ştii, parcă nu mă
ascultă. În primul rând nu ştiu cum s-o îmbrac. Poze am
destule. Ce zici?
441

- Măi, dacă se vrea doamna să fie tânără şi


frumoasă, să ştii că-i O.K., dar cu rochiţa asta de
fetişcană nu ţine. Îmbrac-o şi tu într-un fel de robă, cu
fundă, ceva academic, ca să nu spun, ca la tribunal.
- Măi, să fiu al naibii, hai că încerc. Imediat o
dezbrac şi-o îmbrac ca la carte. Stai şi urmăreşte-mă…
Într-adevăr, n-a durat mult. Era un medalion reuşit,
un semi profil, dar puteai şti reacţia nebunei?!
- Ei, cum ţi se pare?
- Bine! Te pomeneşti că aşa arăta în tinereţe…
- Am s-o torn în bronz şi o duc la Bucureşti, la acest
Dumnezeu al culturii. Trec pe la voi să vezi ce-a ieşit.
A ieşit bine, chiar foarte bine. Lucrarea a ajuns la
Cabinetul 2, şi, prima doamnă a comandat o efigie şi
pentru soţul domniei sale. Când a primit din nou vizita
curierului domnesc, Nick a intrat în panică. S-a liniştit
când a auzit cum a reacţionat doamna dar a intrat la idei
la auzul noii solicitări. Pe ăsta cum să-l fac ca să le
placă la amândoi?! a fost reacţia lui pe loc. Păi ăştia o
să mă înhame să lucrez pentru toată familia…La acest
nou medalion de ”familie” n-a mai consultat pe nimeni.
L-a făcut din profil, cunoştea personajul din apariţiile la
televiziune, n-a căutat să-l înfrumuseţeze, i-a ”respectat”
personalitatea. Când am văzut lucrarea am avut emoţii.
- Nick, e reuşit, ar trebui să fie mulţumiţi. Un singur
lucru mă nelinişteşte, izul ăsta de semit, datorat nasului
proeminent, ştiu eu?!
- Măi, de data asta am respectat omul aşa cum este
receptat de toată lumea, aşa cum arată, cu ceea ce am
surprins pe viu, cu ceea ce sare în ochi din
442

comportamentul lui de zi cu zi. Vezi, nu m-am luat după


portretele care i se fac şi ocupă pereţii muzeelor.
La muzeu au ajuns şi cele două efigii, la fosta poştă
a Bucureştiului, spre marea nemulţumire a artistului. Se
temea de judecata celor din breaslă: s-a dat bine cu
stăpânirea, neamţul!
Vizitele curierului domnesc nu s-au încheiat. De
data aceasta omul a vrut un medalion pentru mormântul
mamei. O poză şi rugămintea să nu dureze. Se împlinea
o cifră rotundă de la dispariţie. De aici au pornit primele
necazuri. Avea în faţă fotografia unei bătrâne, un chip
inexpresiv, o poză de proastă calitate. N-a putut să se
achite rapid cum fusese solicitat. Trei variante au fost
respinse cu brutalitate. Ceva nu-i reuşea, şi nici nu se
străduia prea mult. Când am văzut opera am priceput ce
dorea fiul doamnei. Dorea o figură blajină, cu o ţinută
aristocrată, cu un zâmbet discret. De ce?! Pentru că
femeia trebuia întinerită, trebuia îmblânzită privirea-i
rece, trebuia o carnaţie mai pronunţată a buzelor excesiv
de subţiri. Cred că a fost o femeie reţinută, nu prea
frumoasă, nici expresivă. Nick a prelucrat ultimul lut, i-<