Sunteți pe pagina 1din 47

1.1. Istoria literara Cu privire la reinterpretarile propriu-zise, pana la contemporani, aproape totul e citabil din Istoria literara.

De la cei mai vechi autori pana la interbelici, Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti, istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora), precum si conventiile de expresie ale romanticilor. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar, intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi, ci tocmai in vederea unei fixari in context: Ca sa fi scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica. Daca G. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv, prin compararea cu autori contemporani, Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii, folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare, care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. E capabil, astfel, sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc, sau sa reflecteze, de pilda, asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu, intaiul nostru teoretician in roman. Daca istoria lui Calinescu era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti, cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. Ce drept, meritul nu e -i neaparat al lui Manolescu personal, caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care, chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane, si-au impartit perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. La o simpla privire din avion, expertizele lui Paul Cornea, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino asupra secolului XIX, a lui Ov. S. Crohmalniceanu, Ion Pop, Marin Mincu, Al. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului, contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. Semn ca diviziunea muncii a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara, cum acuza Manolescu azi, am avut, in schimb, multe istorii partiale de prima mana, care au construit o ierarhie valabila. Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. Cu toate acestea, merita atentie reparatiile de imagine a criticilor de pana la Calinescu, cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu, e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator

eminamente cultural, neatent la text (cu observatia capitala ca Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi), dar si prejudecata antioccidentalista a criticului formelor fara fond. De fapt, dovedeste Manolescu cu textul in fata, pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. Lui Gherea, acuzat de candoare semidocta, Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept, probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii 50. In schimb, atat Lovinescu, despre care retinem ca abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura, cat si marii foiletonisti interbelici cu exceptia lui Perpessicius, poate, taxat pentru sfiala in valorizari -, sunt tratati cu consideratie. Istoria literara urmareste inregistrarea valorilor literare de-a lungul timpului. Aparitia criticii literare este un rezultat al formarii si evaluarii spiritului critic. Afirmarea spiritului critic s-a produs relativ tarziu in perioada iluminismului european. Cultura si civilizatia romaneasca prezinta un decalaj de dezvoltare in raport cu europa occidentala, de aceea spiritul critic in cultura romana se manifesta destul de tarziu in forma stiintifica si institutionalizata. Primele manifestari ale spiritului critic apar la cronicari.

1.2.Forme ale istoriei literare Cele mai consistente sunt, insa, capitolele despre Marii scriitorii, atat din secolul XX (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Calinescu, Anton Holban), cat si din secolul XIX (Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. Caragiale, Ioan Slavici). Nuantarile in valorizare sunt putine, dar discutabile. Daca putem fi de acord ca Arghezi e poetul secolului sau, Sadoveanu nu poate fi proclamat cel mai mare prozator pentru simplul fapt ca, in ciuda talentului imens, ramane un autor inegal, fara constiinta artistica lucida. Mult discutata revalorizare a lui Camil Petrescu niciunul din romanele lui n-ar fi capodopere e expeditiva si neconvingatoare. Cu privire la Anton Holban e, iarasi, de discutat daca autorul nu-l propulseaza printre cei mari mai degraba pentru modernitatea poeticii romanului, centrul ionicului manolescian, decat pentru valoarea prozei in sine. In toate articolele despre marii scriitori, Manolescu alcatuieste un simptomatic rechizitoriu criticii postbelice, care pacatuieste prin analize hipersofisticate in dauna judecatilor clare si simple analize care ar aseza un strat gros de interpretari asupra

clasicilor nostri, facandu-i de nerecunoscut. De la Eminescu si Slavici pana la Blaga sau Ion Barbu, toti sunt, oarecum, mistificati de elucubratiile criticilor. Au dreptate, aproape intotdeauna, foiletonistii interbelici, mai apropiati de intuitia prima a textelor, sau Calinescu insusi, cu care Manolescu face dese tte--tte-uri peste capetele criticii postbelice. De aici, doua contradictii: 1. Desi declara in postfata ca exegeza postbelica i se pare capitolul cel mai rezistent din literatura sub comunism, in analizele practice pe clasici, ii respinge aproape in bloc contributiile. 2. Desi se vrea o istorie critica a literaturii romane, demersul lui Manolescu incearca, in subtext, sa elimine orice aport critic, visand la intalnirea pura si nemediata cu opera. Teoretizarea unei istorii critice ascunde de fapt orgoliul unei istorii naive si originale, scrisa cu totul pe cont propriu. Nu o istorie critica, ci una a-critica, a intemeietorilor, e visul manolescian. Principiul e formulat clar in capitolul despre Ion Barbu: Niciun poet roman, nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atat de multe exegeze savante si de atat de putine analize critice propriu-zise ca Ion Barbu. () Suntem obligati acum sa-l recitim cu un ochi proaspat si fara prejudecati. Eminescu ar fi victima unei exegeze pe cat de erudite, pe atat de lipsite de spirit critic din care valabili mai raman doar Maiorescu, Calinescu si Negoitescu. La fel patesc Creanga, a carui exegeza e anulata dintr-un condei (Studiile consacrate lui Creanga dupa Al Doilea Razboi, numeroase, n-au schimbat numaidecat paradigma critica.), Caragiale, Slavici, Bacovia (Astazi, cand cultul poetului pare definitiv stabilit, se petrece intr-un fel contrariul a ce se petrecea in interbelic: pana si defectele poeziei devin calitati) etc. Mare critic e Manolescu in capitolele in care reuseste, intr-adevar, sa inlature steoretipii si sa propuna o imagine pe cat de noua, pe atat de clasica a autorilor respectivi. Respingand orice mistificare interpretativa sau sofisticarie erudita, autorul Istoriei critice ramane acelasi fermecator om al simplitatii si al directetii, priceput in a ajunge pe scurtatura la inima operei. Dau aproape aleator cateva exemple: are dreptate, cu siguranta, sa redescopere pe Creanga cel profund in Amintiri sau in Povestea lui Stan Patitul decat in stufosul Harap-Alb, provocator de delir hermeneutic, pe Caragiale din Momente si schite contra aceluia din nuvelele naturaliste (doar Hanul lui Manjoala i se pare o capodopera), pe Bacovia din Plumb ca mare poet simbolist in defavoarea minorului tranzitiv supralicitat de criticii optzecisti. Barbu nu e, nici el, abstract-ermeticul pe care il cunoastem, ci un pictural si un confesiv manierist: Ca nota generala, in eroticele directe, dar si aiurea, exista un element biografic originar infasurat in imagini si metafore care fac de -l nerecunoscut. Nu insist, demonstratia pe ermeticele din Joc secund convinge. Admirabila in Istorie nu e atat reconstituirea receptarii critice, cat tocmai curajul de a face din

critica tabula rasa. Excelent cronicar al operelor noastre clasice, Manolescu le comenteaza, adeseori, cu mina ingenua a primului cititor. Ceea ce nu inseamna ca prospetimea cronicarului stanjeneste vreo clipa autoritatea si viziunea istoricului literar. In maniera calinesciana, Manolescu priveste literatura romana ca pe un intreg. Stie, adica, sa surprinda de sus, cu aerul ca spune banalitati, relevanta generala a fiecarui autor in parte. Savuroase sunt topurile, statisticile sau competitiile la care nu te-ai fi gandit niciodata si pe care memoria obeza de istoric literar pare sa le activeze spontan: Brat molatec ca gandirea unui imparat poet e cea mai uimitoare metafora din toata lirica noastra de pana la moderni, la Pillat identifica cea mai neta perspectiva retro din intreaga noastra poezie interbelica, Holban era cel mai literat din tanara generatie. Chiar si aspectele negative sunt, in felul lor, iesite din comun: Dintre romancierii nostri, Ionel Teodoreanu este cel mai ilustru fabricator de fraze cosmetice. La capitolul prioritati, Manolescu e, pe cat de inventiv, pe atat de exact: Minulescu este primul nostru scriitor care nu dispretuieste fatis succesul de public, Flori de mucigai ar fi cea dintai carte de poezie din istoria genului care nu e o simpla culegere, Camil Petrescu, cel dintai la noi care a simtit nevoia sa coboare, in romanele sale, viata de pe scena in strada, iar Patul lui Procust, intaiul roman romanesc care contine o poetica explicita. Cateodata, astfel de observatii iau forma unor sclipitoare paradoxuri: Indeobste bestelitul pentru ispite moralizatoare Slavici este singurul scriitor roman care considera capitalismul in latura pozitiva; Lovinescu este o natura clasica in modernismul lui bine temperat, tot asa cum Ibraileanu este, in conservatorismul sau structural, un fin degustator de literatura moderna. ; Daca pana la Primul Razboi, noi am avut nuvelisti si povestitori care au scris accidental romane, in interbelic avem romancieri care scriu accidental proza scurta. etc. O mica antologie s-ar putea realiza din asemenea trufandale critice, care dau savoarea oricarei istorii literare. In fond, redactarea capitolelor la varste diferite creeaza probleme de criterii. Istoria critica a lui Manolescu contine, pe langa calupul unitar de pana la romantism, un mozaic de cronici cuprinse in parte si in antologia de la Aula, apoi eseuri preluate din Arca lui Noe (Rascoala lui Rebreanu, netratata acolo, ramane o capodopera expediata aici intr-o singura fraza) sau din Teme, si, in sfarsit, cateva articole rescrise recent. E clar ca din cauza decalajului de viziune, unii autori sunt modernizati ostentativ, in vreme ce altii sunt trecuti prin filtrul tolerantei postmoderne desi nu e clar deloc cum se impaca aceasta din urma cu drasticul canon estetic formulat in postfata. Nu inseamna postularea pluralismului postmodern in receptarea operelor clasice, ea insasi, o actualizare fortata? Daca Istoria

critica pare, intr-adevar, scrisa la doua maini, nu e vorba atat de colaborarea interpretului actual cu o intreaga receptare critica, cat mai degraba de doua maini manolesciene care, departe de a se completa reciproc, nu vor sa stie una de cealalta. Cele mai mari probleme nu sunt legate insa de reinterpretarea clasicilor (cu putine derapaje, totusi), ci de tratarea fenomenului contemporan. Daca in organizarea materiei de pana la anii 40 tovarasia calinesciana se dovedea salvatoare, cand ramane singur in fata istoriei literaturii, Manolescu e parasit atat de criterii, cat si de aplombul critic din care sa reiasa o ierarhie exacta. Faptul ca cel mai important cronicar roman din toate timpurile si-a pierdut in ultimele doua decenii interesul pentru literatura e vizibil peste tot in tratarea fenomenului contemporan: portretele critice sunt, in numar covarsitor, cronici ramase neschimbate din anii 60-80 (in special cele dedicate criticilor si poetilor, cu putine exceptii: Nichita Stanescu sau M. Ivanescu, redescoperit prin lecturile optzecite), reasezonate de cate o judecata de valoare in coada de peste, fara originalitate sau capacitate de iradiere. Dimov ar fi unul dintre cei mai interesanti poeti contemporani, Ileana Malancioiu o poeta inconfundabila, Serban Foarta unicul mare manierist din literatura romana, un poet extraordinar si inventiv, Nicolae Prelipceanu tot un poet valoros si original. In schimb, Brumaru e poet minor, desi nu se stie de ce, poate pentru miniaturalul tematic (?!). Calin Vlasie e un poet de statura lui Ion Muresan, in timp ce Alexandru Musina e tratat, ca George Bacovia, pe patru pagini. In afara de Mircea Cartarescu, declarat judicios cel mai important scriitor postbelic (ce-i drept, la pachet cu proza), si de Nichita Stanescu, considerat cel mai original poet, celelalte etichetari nu sugereaza nici directii, nici ierarhii. Abdicarea istoricului literar in favoarea cronicarului face ca poezia postbelica sa apara ca un fenomen sters si lipsit de relief. Poza apodictica a unui Manolescu ce taie si spanzura mascheaza, acum, o mare nesiguranta in valorizare.

Erori si contradictii Segmentul cel mai grav afectat de totalitarism ar fi cel al prozei, rescris aproape in intregime. Daca realistii Marin Preda, Augustin Buzura sau Bujor Nedelcovivi sunt diminuati ca importanta (multe din scrierile lor au valoare contextuala), nici alternativa estetista a targovistenilor nu-i provoaca lui Manolescu mai mult entuziasm. Cu toate ca rezultatul e un tablou gri, el ar putea trece drept o judecata de valoare exacta si corecta, daca criticul nu s-ar impiedica in evaluarea unui sistem atat de complex precum literatura sub comunism careia nu-i stabileste mecanismele de functionare. Inconstanta nu e atat in aprecierile ideologice, desi criticul e mai ingaduitor cu Ivasiuc decat cu Preda, de pilda, cat in calificativele estetice:

daca romanele lui Marin Preda i se par nereusite azi din cauza aluziilor politice prea transparente, Biserica neagra a lui Baconsky ar fi semiratata tocmai in absenta acestora: Biserica neagra sufera din pricina grosimii stratului de tencuiala asternut pe zidaria interioara a utopiei politice. Manolescu nu se poate hotari nici cu privire la sensul contestar al acestor romane: daca in capitolul despre Marin Preda sustine ca prozatorul ar legitima tematica realist-socialista prin pasajul despre obsedantul deceniu din Imposibila intoarcere, nesufland o vorba despre tragediile petrecute in deceniul cu pricina, cand e sa raspunda acuzelor Monicai Lovinescu legate de lipsa disidentei romanesti, Manolescu isi rasuceste cu 180 de grade opinia, invocand drept argument aceeasi carte: Imposibila intoarcere a aparut odata cu Tezele din iulie: nu e necesara cine stie ce perspicacitate ca sa-ti dai seama ca Marin Preda i se opunea de la titlu lui Nicolae Ceausescu prin cartea sa si ca in disputa se afla chiar obligatia literaturii adevarate de a nu se preda ideologiei comuniste. In cazul lui Marin Preda, ideologicul intuneca judecata estetica manolesciana: desi mai putin transparent politic, Breban nu-l poate inlocui pe autorul Morometilor in fruntea canonului postbelic. Nici cu privire la dezbaterile critice ale optzecistilor criticul nu e prea hotarat, desi e cert ca le refuza schimbarea canonului. De altfel, capitolele Mari scriitori si Batalie canonica lipsesc de la interbelici incoace. Reprosul ca M. Calinescu n-a valorificat in Five Faces of Modernity pozitiile teoretice foarte interesante ale optzecistilor nostri e anulat de alt Manolescu, din posfata, care crede ca in problema canonului propriu-zis, optzecistii citisera probabil cartile lui Lyotard si Kuhn, dar nu si pe a lui Harold Bloom. O buna bucata de vreme discutiile despre postmodernism din Romania au alcatuit un talmes-balmes de idei nu foarte stiintific si in orice caz confuz. Ce-i drept, daca dezbaterile optzeciste n-au apelat la Harold Bloom in problema canonului nu e pentru ca protagonistii ar fi fost inculti, ci doar pentru ca n-aveau aptitudini paranormale, de vreme ce americanul isi lansa prima editie abia in 1994 In vreme ce proza saizecista mai rezista totusi, cu rezerve putine sunt numele , retinute de Manolescu cu privire la cea optzecista. Lipsesc Alexandru Vlad, Ioan Lacusta, Daniel Vighi, Gheorghe Iova, iar cei prezenti sunt tratati cu scepticism: Agopian e un minor, Nedelciu si Craciun, prea tehnicisti. As fi fost gata sa-l felicit pe critic pentru selectia drastica a prozei optzeciste, care mi se pare si mie azi invechita, daca as fi fost convins ca aceasta selectie reprezinta, intr-adevar, o forma de valorizare si nu un simptom al superficialitatii. Ca peste tot in istoria postbelica a lui Manolescu, tablourile optzecistilor sunt cronici puse cap la cap, fara adaugiri substantiale, si in care lipsa unei referinte ar putea insemna atat ca ea nu exista valoric, cat si ca ea lipseste din bibliografia autorului. Erorile factuale sunt frecvente si stanjenitoare in capitolele despre literatura contemporana: cele doua volume ale lui Paul

Georgescu, Incercari

critice (1957)

si Pareri

literare (1964)

fuzioneaza

intr-unul

fictiv, Incercari literare; manifestul istoriei lui Negoitescu ar fi aparut in Tribuna si nu in Familia; Intoarcerea in Bucurestiul interbelic a Ioanei Parvulescu ar fi scrisa dupa aceeasi reteta cu In intimitatea secolului XIX, aparuta totusi abia cu doi ani mai tarziu, astfel incat cartea din 2003 n-ar mai avea, totusi prospetimea celei dinainte, adica a volumului din 2005 Semn ca apodictic e criticul in valorizari chiar si cand realitatea documentelor ii fuge de sub picioare. 2. Critica literara Critica literar este o activitate aplicat la opera literar pe care o analizeaz , o comenteaz , o caracterizeaz i o valorizeaz mai ales sub unghi estetic. Critica literar se afl n strns rela ie cu teoria literar (ca studiu al criteriilor i principiilor literaturii) i cu istoria literaturii (care cerceteaz literatura sub unghiul dezvolt rii ei istorice). Critica literar descoper i interpreteaz structura operelor literare, definind-o n esen a ei, elucideaz sensurile i semnifica iile ei, inten ionalitatea i finalitatea sa originar . Totodat , critica literar integreaz opera ntr-un sistem de rela ii cu alte opere, stabilind diverse condi ion ri ale ei, cadrul ei de referin , reconstituind-o ca pe un univers autonom. Critica literar apreciaz operele sub unghi axiologic, descoperind valorile i sc derile ei, prin intermediul discern mntului critic i al judec rii de valori. Operele literare sunt considerate ca structuri axiologice complexe, valorile etice, sociale etc. fiind mediate prin criteriul estetic. Inten ionalitatea critic este dublu fundamentat antropologic i axiologic. Punctul de plecare al procesului de valorizare critic trebuie c utat n structura valorilor artei ca produse finite care au c p tat o existen descoper prin func ionarea societ ii. Actul critic i nu creeaz valoarea, delimitnd valoarea de non-valoare. Termenul de critic literar este semnalat pentru prima oar de Scaliger n 1580. Cu toate acestea, o activitate critic apare de fapt odat cu crea ia literar . Din antichitate i pn n timpul Rena terii nu exist limite precise ntre critica literar i arta poetic . Elementele decritic literar apar n dialogul Ion al lui Platon, ce con ine reflec ii despre Iliada n Poetica lui Aristotel sau n Tratatul despre sublim. Cu toate acestea, umanismul renascentist i clasicismul vor oferi condi iile unor preocup ri critice specifice: Hypercriticus de Scaliger, Art practique de Boileau etc. n sec. XVIII, obiectivele, metodele i func iile criticii literare se diversific , con tiin a critic dobnde te o acuitate nou , fiind

marcat de criza ce opune i anticii i modernii (n clasicism) sau de doctrin clasic preromantic . n secolul al XIX-lea, critica romantic (Tieck, Schlegel) i cea postromantic

(Baudelaire) prefigura critica modern , care devine, prin asimilare unor metode tiin ifice o disciplin cu statut propriu, reprezentat de Sainte-Beuve, H. Taine, Francesco de Sanctis, John Ruskin etc. La nceputul secolului XX se contureaz dou direc ii fundamentale n critica contemporan : a) o prim direc ie care declar inutil analiza metodic a operei literare, considernd opera ca o entitate, ce nu se releveaz dect par ial intui iei critice. Unii critici ai secolului XX atribuie astfel criticii unicul rol al suger rii inefabilului crea iei literare b) a doua direc ie, mai important , consider opera literar ca un dat cognoscibil, reductibil prin diverse metode de cunoa tere ra ional . Dup perspectiva filosofic curente i coli n critica contemporan : a) critica structuralist (formali tii ru i: Toma evski, Sklovski, R. Jakobson, R. Barthes, S. Doubrovski, grupul de la Tel Quel, structuralismul genetic L. Goldmann). b) Critica psihanalitic (Bachelard) c) Psihocritica Cl. Mauron d) Critica tematist : G. Poulet, J.P. Richard, J. Starobinski e) Critica stilistic : Leo Spitzer, T. Vianu n Conceptele criticii, R. Wellek distinge mai multe curente n critica literar contemporan : a) critica de orientare lingvistic (Vossler, Spitzer, Auerbach, Damaso Alonso) b) critica antropologic i mitic (Northrop Frye) i unele modalit i eclectice (Thibaudet, de Raymond, A c) critica existen ialist (Sartre, Poulet, Blanchot). Se pot distinge E. Pound). n evolu ia finalit ilor i metodelor criticii se pot observa mai multe forme de manifestare. Astfel, n Rena tere se manifest critica filologic (critica de text), n timp ce n secolul XVII se afirm critica normativ (care impunea spre imita ie modelele literaturii antice, aplicnd un ntreg sistem de norme etc.). Beguin), dup cum au existat scriitori care i-au exercitat i talentul critic (Valery, T.S. Eliot, i a metodologiei aplicate se pot distinge mai multe

Din secolul XVIII critica folose te o alt singurul criteriu de apreciere a literaturii i artei.

metod , f cnd din din sentiment

n secolul al XIX-lea se produce maturizarea critic . Aceast maturizare porne te de la considerarea operelor literare ca un produs al scriitorului, de aceea, criticul trebuie s cunoasc personalitatea scriitorului, ca i raporturile lui cu epoca. Un reprezentant important al criticii biografice este Sainte-Beuve, care consider critica literar o tiin a spiritelor. O dat cu H. Taine, critica literar devine o critic explicativ , care stabile te c att personalitatea scriitorului ct i opera creat sunt produse ale societ ii, fiind determinate n mod necesar de unii factori, precum mediul, momentul i rasa, prin cunoa terea c rora putnd fi explicat n mod tiin ific opera. La sfr itul secolului XIX, critica literar se orienteaz spre relativism, absolutizndu-se subiectivismul criticului i ajungndu-se la critica impresionist . Critica,la fel ca si literatura, isi are obiectul si metodele ei specifice : descoperirea aspectului original al unei opere concrete precum si judecata de valoare prin comparatie cu alte opere. Ca si literatura, critica poseda harul de a sufla viata asupra textelor, propria sa viata. Critica este o reactie la literatura, o atitudine in fata vietii. In sprijinul acestui argument prezint urmatoarea afirmatie a lui Adrian Marino:``In sens traditional, <critica> a fost totdeauna recunoscuta ca formand o <parte> a literaturii. Literatura este initial un termen genetic pentru totalitatea studiilor literare de orice categorie. In 1600 critica este clasata si recunoscuta ca parte a literaturii. Criticul face si el parte din literatura. Critica este o forma a literaturii ce are ca <subiect> literatura. Este literatura literaturii.`` Deci opera critica se poate transforma in literatura prin faptul ca ea grupeaza idei, reflexii, teze si ipoteze despre literatura. Astfel, a face critica inseamna a face literatura pe baza literaturii :``Nu poti vorbi despre ceea ce face literatura decat facand literatura.``(T.Todorov) Lectura, necesara atat literaturii cat si criticii, care o deschide spontana nu numai spre opera, dar si spre orizontul critic. Lectura literara si cea critica solicita deschideri spre infinit ; raportarile sunt multiple, dar sunt impuse atat lectorului de literatura, cat si celui de critica. Cand este citit un text critic se face legatura logica cu cel literar si ambele vor dainui prin ceea ce sugereaza. Critica rodeste prin sevele extrase din literatura; ea se fortifica pe baza literaturii. Actul critic are nevoie de existenta literaturii pentru a-si consolida propria existenta.

Pentru a sustine acest argument propun afirmatia lui Gheorghe Grigurcu, care se refera la faptul ca ``Parcurgerea drumului carte opera este un moment de identificare, de regasire proprie. Literatura reprezinta o mixtura de valori in devenire si de confuzii pe care unii critici se straduiesc a le preciza, asumandu-si responsabilitatea unor opinii. Literatura se dezvolta sub ochiul veghetor al criticii, care are nu numai obligatia sa vada, ci si de a sti sa vada.`` Autorul textelor critice este considerat un scriitor. Criticul este cel care formuleaza judecati obiective ; demersul pe care il practica il obliga deopotriva la subiectivitate : respectarea propriilor optiuni, convingeri, inclinatii. Criticul isi poate presta vocatia doar bazandu-se pe ceea ce el critica ; la acestea adauga propriile sale convingeri si idei, ajungand sa creeze opera critica. Si pentru ca actul critic necesita talent si devotament din partea autorului, la fel ca si scrierile literare, criticul este considerat un scriitor. Gheorghe Grigurcu, sprijina acest argument, spunand :``Criticul este subordonat in absolut operei asupra careia se exercita. Critica autentica nu poate face abstractie de asumarea personala a obiectului. Criticul este acela care, anulandu-si propria sa viata, consimte sa vada constiinta sa ocupata de o constiinta straina, numai constiinta operei. Criticul este si el un scriitor.`` Prin urmare, vocatia este cea care il identifica pe critic cu scriitorul literar. La fel ca si acesta, criticul traieste prin si pentru ceea ce scrie, se dedica in totalitate actului creatiei, i se supune de buna voie, acceptand sa se sacrifice pentru acest ideal. Caci criticul isi face din scrierea critica un ideal pentru care va lupta, chiar si cu riscul sau poate avantajul, de a evada in realitatea cotidiana si de a se instala undeva intr-o lume transcedentala, in care sa-si poata pune in valoare aptitudinile si sa-si etaleze talentul de creator. Scriitorul si criticul ``si-au revarsat toate pretioasele daruri intr-o opera care, daca este numai o transpunere, nu exclude intru nimic originalitatea, prezenta in gustul, in masura, in perspectiva si nobila gratuitate a infaptuirii.``(P.Constantinescu) Talentul criticului este dedus din capacitatea lui de creare a textului critic. Criticului i se cer insusiri virtuale de creator. Actiunea sa este de ordinul recreatiei : a face explicita emotia, a provoca perceptia. Talentul criticului consta in capacitatea lui de a ne oferi noi perspective asupra unui text, diferite de a nostra, perspective prin care el insusi transmite cititorilor propriul punct de vedere. El nu incerca sa ne impuna viziunea sa, ci, comunicandu-ne-o prin intermediul textului critic, sa ne faca sa intelegem textul literar si sa ne elaboram propriul mod de a vedea lucrurile.

10

In lucrarea sa, Alexandru Paleologu sustine acest argument considerand ca prin vocatie, ``Critica este un scop in sine, ca toate celelalte genuri,implicand toate finalitatile cognitive, filozofice, etice si ideologice pe care le asuma orice act de cultura. Critica are ca gen literar o mare cautare in public, ea se citeste nu numai din ratiuni didactice sau informationale, ci se citeste ca literatura din pura pasiune a comentariului si cu pretuirea talentului respectivului critic.`` Prin talent se intelege intreaga inzestrare a autorului pentru specifica sa indeletnicire literara. Criticul fiind scriitor, iar opera sa rodul unei vocatii, e clar ca indeletnicirea critica este o arta. Talentul criticului se bazeaza pe imaginatia sa critica, capabila de a construi viziuni coerente si revelatoare asupra unei opere sau a unei literaturi. Pe langa statutul de simplu cititor, criticul e obligat sa inteleaga si sa aprecieze toate valorile reale. ``Critica moderna este ea singura un gen literar, o creatie de al doilea ordin si un vehicul de cultura si de valorificare, fara prezenta caruia literatura ar fi insasi pagubita``.(P.Constantinescu). Critica literara exista datorita faptului ca operele literare sunt foarte generoase din punctul de vedere al interpretarilor. Critica literara se exercita asupra intregii literaturi ; ei este necesara priceperea autorului de a recrea un text, oferind noi aspecte, nuantand ideile in maniera originala. Datorita faptului ca ea recreaza, se bazeaza pe literatura si pe talentul celui care o elaboreaza, critica este considerata un gen literar. Acest gen literar este subordonat literaturii, dar in acelasi timp, si superior ei, deoarece dezvolta gandirea critica a lectorului si ofera piste de interpretare. Critica literara are ca obiect evaluarea creatiei literare urmand relatia dintre opre literara si contextul cultural in care s-a creat aceasta, precum si gradul de derare a limbajului la mesajul literar. S-a constituit ca disciplina la inceputul secolului 19 prin contributia lui Rene Chateanbreauk. Cronica lui Ureche nu s-a pastrat in original ci copiile lui. In absenta multor documente, Neculce adauga cronicii sale culegerea O sama de cuvinte O critica literara nu putea aparea inaintea unui corp literar dar la noi literatura originala a aparut tarziu si a avansat lent. In momentul daciei literare, Kogalniceanu, format la scoala germanica si Alecsandri format la scoala franceza manifesta o atitudine si o preocupare critica specializata; Kogalniceanu redacteaza capitolul Introductie la dacia literara, care avea valoarea unui program de dezvoltare a literaturii noastre culte. Constiinta critica s-a manifestat si in preocuparile scriitorilor de la dacia literara. Alecsandri si-a dat seama ca numeroase specii literare cu aduienta la public nu existau in limba romana. A creeat el specii literare noi printre

11

care: Poemul eroic(Dan capitan de plai), Oda, Imnul, Povestiri(Balta alba), Roman erotic (Dridri), Drama istorica (Despot Voda), Drama sociala (Piatra din casa), a incercat tragedie in Ovidiu si fantana Blanduziei. Doar Eminescu va crea mai multe specii literare decat Alecsandri. Spiritul critic se manifesta in valorificarea si evaluarea creatiei literare. Incepe in romania culegerea folclorului. Alecsandri scrie culegerea de poezii poporale in care include si varianta mioritei. Tot el subliniaza valoare legendelor si basmelor. O literatura culta s-a constituit cu greu, iar neavand interpretari critice, s-a simtit cand productia literara era amenintata de mediocritate si subcultura. Interventia lui Titu Maiorescu, care privea selectia estetica a valorilor ca pe un act salvator pentru literatura nationala. Daca inaintea lui Radulescu indemna la producerea de creatii literare, Maiorescu vine cu critici selective. Titu Maiorescu inaugurand o cercetare critica a poeziei de la 1867, critica romaneasca dobandeste critica de sine. Orientarea spiritului critic spre credinta estetica a artei sa facut intr-un context care a imprimat intregii critici literare romanesti un caracter polemic. Polemica Maiorescu-Gherla, LovinescuBraileanu, Calinescu-Mihail Ralea. Critica s-a diversificat adoptand mai multe perspective. Maiorescu elaboreaza un set de criterii si principii estetice fundamentale pe baza carora respinge autoritatea creatiei mediocre si submediocre. Maiorescu era in primul rand filosof si a urmat orientarea filosofica si estetica a lui Hegel. Conceptia estetica a lui Maiorescu este influentata si de gandirea estetica a lui Karl Vischer. El sublinia rolul frazei estetice in exprimarea ideilor sensibile. Principiul autonomiei esteticului, afirmat si in zilele noastre conduce la o disproportie intre conditia materiala si conditia ideala a artei. Pentru Maiorescu, conditia materiala a poeziei se cuprinde in universul imagistic al operelor. Adevarata critica estetica e posibila doar prin sinteza celor 2 conditii a literaturii. Maiorescu e considerat un critic de directie. El il apreciaza in mod deosebit pe Alecsandri, care avea o opera aproape incheiata, dar in imediata lui apropiere il situeaza pe Eminescu. In conceptia lui Maiorescu, critica literara trebuie sa realizeze: promovarea talentelor si respingerea nontalentelor; instruirea publicului cititor; descurajarea celor fara chemare pentru literatura. Ulterior Maiorescu abandoneaza modelul hegelian, sub influenta filosofiei lui Shopenhauer. I s-a atribuit lui Maiorescu conceptul de arta pentru arta. Formula pe care a lansat-o el si Junimea a fost Formele fara forme. In afara de studiile literare, el s-a preocupat de cultura romaneasca, de limba romana, de dezvoltarea stiintei si invatamantului. Maiorescu stie sa descurajeze si sa inlature orice incercare de poezie subestetica. La Caragiale, Maiorescu are rezerve fata de limbajul si obiectivele satirei. Judecarile lui Maiorescu sunt exigente si reduc nonvalorile la tacere. Creatia literara autentica nu are nevoie de directionare critica, de dirijare, aceasta ar

12

putea afecta libertatea de expresie a creatorilor. De la Maiorescu incoace s-au incercat directionari ideologice in literatura. Maiorescu apreciaza cultura creatorului de literatura, cu deosebire la Eminescu care era la curent cu tot ce era important la cultura euro peana. Pe parcursul activitatii sale, Maiorescu trece de la primatul principiilor teoretice la cel al caracterului individual si particular al operei de arta. In prima parte, merge de la teorie la evaluarea operei, iar in a doua de la opera spre relevarea valorilor teoretice. Ultima parte e drumul firesc al criticii literare. Constantin Gherea era un socialist revolutionar, adept al marxismului. Conceptia critica a lui Gherea se concretizeaza in cateva articole scrise in perioada de la Iasi. Personalitatea si morala inalta asupra criticii, pentru Gherea, nu inseamna doar talent. El este atent si la mesajul artei pe care nu-l lasa la latitudinea totala a autorului. Acorda atentie genezei operei de arta si sustine ca arta trebuie sa aiba o tendinta sociala, morala, politica, cetateneasca in general. In articolul Asupra criticii, polemizeaza cu Maiorescu critica judecatoreasca pe care o considera deja depasita si crede ca e necesara o critica explicativa. Importanta deosebita in conceptia lui Gherea e determinismul. Ca revolutionar, s-a manifestat polemic, valoarea criticii lui consta in analiza operelor si a autorilor. El face studii monografice despre Caragiale, Eminescu, Cosbuc, incearca sa explice pesimismul eminescian. Studiile lui Gherea sunt primele modele de analiza critica. In articolul Deceptivismul in literatura romana (1887) sesizeaza tradarea idealurilor de la 1848. Are o preferinta pentru aspectele materialiste, manifesta anumite deschideri spre simbolism. Din intreaga activitate critica a lui Gherea apare o orientare sociologica in critica noastra literara. Posteritatea n-a respins integral ideile lui Gherea si nu a accentuat opozitia intre pozitia acestuia si a lui Maiorescu. In critica romana se afirma Mihail Dragomirescu. E adept al criticii stiintifice si elaboreaza o teorie a capodoperei. Capodopera e pentru el o opera absoluta, un model spre care tind realizarile individuale si particulare. El considera o greseala inaltarea nemeritata a unor poeti pentru ca sunt nationalisti, dar o mai mare greseala injosirea unor scriitori pentru ca sunt nationalisti. Artistul are o dubla personalitate. Ideea aceasta prefigureaza psihanaliza si existenta unui eu si a unui sine. Sigmund Freud intemeietorul psihanalizei: personalitatea artistului este o generalitate creatoare. Critica asociaza sensibilitatea cu argumentarea stiintifica. Teoria lui Dragomirescu reapare azi modificata prin conceptul de paradigma. In polemica cu Dragomirescu se situeaza Iorga. Iorga este adeptul dimensiunilor etice si etnice ale artei si ale literaturii. El este criticul care a sustinut miscarea simbolista in literatura romana. Nu s-a remarcat prin analize critice cuprinzatoare, ci prin sustinerea estetica a

13

simbolismului. Critica literara romaneasca realizeaza o reala performanta prin a doua generatie de mari critici situati si acestia polemic. Ibraileanu e un adept al critcii completem, adica a investigatiei operei literare din mai multe perspective simultane, atat perspectiva estetica cat si psihologica si sociala. Este autorul unui roman de analiza remarcabil Adela. Ibraileanu a mai scris o lucrare valoroasa spiritul critic in cultura romaneasca, ignorata o vreme dar care revine in actualitate prin conceptul de geografie culturala sau cultura regionala. Aici el face diferenta dintre tipul de creator din cele trei provincii romanesti: Muntenii inovatori, Ardelenii spirite practice, Moldovenii spirite contemplative si de consacrare. Pentru el exista Epoca Covachi, Epoca Alecsandri, Epoca Eminescu si Epoca Sadoveanu. Si Ibraileanu datoreaza mult lui Sadoveanu si invers. Ibraileanu are studii pertinente despre Creanga. Un concept important al lui este un concept al scriitorului. Afirma ca trebuie definita conceptia unui scriitor si modul in care aceasta transfigureaza lumea virtuala in creatia lui. Este adeptul criticii biografice a lui Saint Beuve si a criticii deterministe a lui Hyppolit Taine. Conceptia scriitorului se deduce din cunoasterea biografiei lui, dar numai anumite evenimente biografice motiveaza creatia literara. Catre sfarsitul vietii, e atras de heraldica si hermeneutica si a cochetat cu masoneria. Eugen Lovinescu este cel mai mare critic al literaturii romane. S-a nascut in 1881 la Falticeni. A facut liceul la Iasi, a studiat litere si filosofie la Bucuresti, a debutat in 1904 o data cu sadoveanu. A colaborat la reviste importante, a infiintat Cenaclul si revista Zburatorul. Foiletoanele critice. Porneste de la criticile mici si ajunge la sinteze de literatura si cultura romana. E autorul istoriei si literaturii contemporane si istoriei si civilizatiei romane moderne 6 volume. A scris monografii: Grigore Alexandrescu viata si opera lui (1910), Costache Negruzzi viata si opera lui (1913). E un adept al lui Maiorescu si i-a dedicat 2 lucrari: Tudor Maiorescu si contemporanii sai (1943) doua volume; Tudor Maiorescu si posteritatea lui critica. Opera critica a lui Lovinescu pune in evidenta concepte cuprinzatoare, concepte de sincronism. Lovinescu e adeptul imitatiei modelelor avansate ale institutiilor occidentale. El afirma ca obligatiile fata de viitor depasesc pe cele fata de trecut. Lovinescu a militat pentru mutatia valorilor estetice, urmarind citadinizarea literaturii, intelectualizarea personajelor, psihologizarea acestora, cu deosebire urmeaza modelul de civilizatie si cultura franceza. Accepta si traditionalismul, daca acesta evolueaza pe amprenta lui dinamica. Promoveaza autori noi: Ion Pilat, Toparceanu, Minulescu, Blaga. Promoveaza prozatori noi: Sadoveanu, Rebreanu, Garleanu. Apreciaza in mod deosebit romanul Ion, al lui Rebreanu.

14

George calinescu a trait intre anii 1899 1965. S-a nascut la bucuresti si a urmat liceul gheorghe lazar. A absolvit facultatea de litere si filozofie si i-a avut profesori pe: Iorga, Parvan, C-tin Negulescu, Lovinescu, etc. A debutat in 1919 la revista Sburatorul. A scris versuri in volumul intitulat Lauda Lucrurilor. In 1921 publica versuri si foiletoane critice in revista Roma, condusa de Ramiro Ortis. Lui Ortis ii datoreaza tehnica documentatiei si priceperea de a defini contextul istoric al autorilor si operelor. In 1923 isi ia licenta in italiana, secundar franceza si romana. Este pt scurt timp profesor la bucuresti si timisoara, iar in 1924 1936 obtine o bursa in Italia la scoala romaneasca condusa de Vasile Brumaru (istoric). De la el a deprins tehnici de argumentare, de cercetare a arhivelor si de selectie si clasificare a informatiei. In 1926 colaboreaza la revista Univers Literara si Zburatorul. Intre 1926-1927 conduce seria a III-a a revistei Zburatorul impreuna cu Lovinescu, P. Constantinescu, etc. Colaboreaza la mai multe reviste literare inclusiv Gandirea, cu studii despre Lovinescu, H.P. Bengescu. Intre 1930 1940 incepe seria operelor importante ale autorului. In 1923 scrie cartea Viata lui M. Eminescu, importanta prin documentarea exacta si completa. In 1933 scrie Cartea Nuntii, ca un fel de exercitiu literar. Intre 1934-1936 scrie Opera lui Eminescu lucrare in 4 volume fundamentala pentru intelegerea creatiei lui Eminescu. In 1938 scrie Enigma otiliei, Viata lui I. Creanga o sarcina mai dificila deoarece a trebuit sa reconstituiasca prin cercetari indirecte. In 1939 editeaza revista Jurnalul literar si publica lucrarea Principii de Estetica. In 1941 isi publica lucrarea fundamentala Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. In 1943 scrie si publica o piesa de teatru intitulata Sun sau Calea netulburata, si subintitulata Mit mongol. In 1946 scrie o lucrare de teorie literara, intitulata Imperiu asupra literaturii spaniole. Calinescu a devenit un literat deplin. Avea exercitiul creatiei in versuri, proza si dramaturgie, avea o pregatire de teoretician, o activitate de critic. Si-a depasit contemporanii. Desi ramane in opera monumentala, istoria literaturii lui Calinescu are si ea anumite incompletitudini si subiectivisme. Si criticii dinainte aveau astfel de preocupari. Ibraileanu dovedeste preocupari teoretice. Si calinescu avea preocupari ce treceau dincolo de domeniul literaturii. Il pasiona arhitectura, muzica si teatrul. Din 1945, devine profesor la universitatea din Bucuresti. In 1947 reia revista Jurnalul Literar si intra in Academia Romana. O vreme se ocupa de literatura si publica romanele Bietul ioanide (1953), Scrinul Negru (1960), Lauda lucrurilor (1963). Activitatea critica o continua in Cronica optimistului (1964) si in volumul Cronica mizantropului, publicat postum. Moare la 12 martie 1965 lasand numeroase lucrari care sunt prelucrate dupa aceea: Estetica basmului, Monografia lui V. Alecsandri, Scriitori straini, etc.

15

A scris volumul de eseuri Ulysses si o carte Universul poeziei. Tot in manuscris a ramas lucrarea Galceava inteleptului cu lumea. Critica lui calinescu este o critica artistica. Era de formatie renascentista modelul lui Pico de la Mirandola ce acopera domenii multiple. Calinescu cere criticului o filozofie bine cunoscuta. Aprecia oamenii de cultura daca aveau si o pregatire filozofica. In articolul Thenica criticii si istoriei literare, Calinescu precizeaza un critic fara cultura filozofica e un orb. Calinescu considera ca istoria este o stiinta inefabila si o sinteza apica. Apeleaza la expresia narativa. Nevoia de accentuare a naratiunii o pun toti oamenii de stiinta. Calinescu cere de la un critic intuitie sigura talentului si autoritate in domeniu. El il descopera pe Arghezi, a intuit talentul lui Ion Barbu si valoarea poeziei lui Bacovia. Calinescu isi intituleaza capitolele din Istoria Literaturii cu libertati expresive, metaforice, simbolice, integrabile in istorie. Partile mari ale literaturii vorbesc despre Descoperirea Occidentului, romantici macabrici si exotici, poetul national, etc. Unele titluri de capitole exprima o orientare istorica. Calinescu vorbeste despre Epoca lui Cuza, a lui Alecsandri, Marii prozatori (1880); alte capitole contin nume de publicatii: Junimea, Literatorii. A avut si nume ciudate Tuberculosii scriitorii ce se prefaceau bolnavi sau chiar erau. Discursul critic al lui Calinescu este plin de incursiuni in biografiile scriitorilor. Modelul urmat este cel al istoricului italian francesco de Santis, a criticului francez Saint Beuv si metoda lui Gustav Lanson. Calinescu s-a evaluat critic pe sine. Isi analizeaza propria poezie, ii dezvaluie modelele. Lucrarile lui sunt privite favorabil de Ibraileanu, Cioculescu, etc. Despre activitatea de critic a vorbit Lovinescu, spunand ca G. Calinescu avea toate calitatile necesare. Efectiv, despre Istoria Literaturii Romane, Eugen Lovinescu spune ca meritele cartii ii compenseaza lipsurile. Despre activitatea critica a vorbit s-au exprimat aproape toti criticii importanti de dupa razboi: V. Strainu il considera un hommo novus (om nou). El spune ca Calinescu este un fel de gingis han, pentru ca doreste sa cucereasca toata cultura occidentului. Adrian marinov retine principiul lui Calinescu ca literatura romana trebuie sa vina din literatura straina. Enigma Otiliei este un roman balzacian. Calinescu are merite de prozator, romancier prin Scrinul Negru si Bietul Ioanide. Nu cedeaza presiunilor ideologice si limitelor metodologice realismului socialist. Contributia lui T. Vianu la dezvoltarea criticii literare romanesti consta in critica stilistica. Este adeptul criticilor germane. Afirma ca un critic literar trebuia neapart sa fie dotat cu filozofie si ca intrebuintarea activitatii estetice isi gaseste temeiul in conceptia filozofica. Conceptia apare in lucrarea Arta prozatorilor romani. T.V. Sustine ca procedeele de compozitie si de stil sunt determinate de motive si atitudini, nu dupa compozitii si stil.

16

Considera ca trebuie schimbata orientarea in evaluarea operelor literare si ca trebuie apreciata contributia autorilor la innoirea sau modernizarea compozitiei si stilului. Trebuie apreciata formula estetica si nu noutatea subiectului. Analiza limbajului operei literare si identificarea valorii in sporuri de inventivitate lingvistica. El observa ca istoria nu retine din trecutul pe care doreste sa-l restabileasca. Aceasta idee a fost prelucrata de Eugen Simion, care spune ca orice intamplare, daca nu e bine povestita, nu intra in memoria comunitatii. Dupa Tudor vianu, individualitatea unui scriitor este data de insistenta in recursul la serviciile unui tip general de expresie. El considera ca critica este stiinta care realizeaza captarea intelectuala a fenomenelor literare, descrierea, incadrarea, caracterizarea acestuia. Sporul de inteligibilitate este adus de actul critic. El a observat ca de la inceput proza a avut un caracter retoric, incepand cu jurnalele de calatorie. El distinge in literatura romana doua orientari: 1. lirismul liric si artistic; 2. orientarea intelectuala si estetica. 1 in lirism s-au acumulat noi procedee de compozitie, de dezvoltare a lumii interioare a omului, de arta a peisajului; 2 in orientarea esteticii se constata innoirea vocabularului, diversificarea structurilor sintactice, a imaginilor sintactice, care imprima discursului caracter scriptic, nu oral. In studiul Dubla intentie a limbajului si problema stilului. Vianu face o distinctie intre limbajul reflexiv si cel tranzitiv. Aceste tipuri de limbaj evolueaza intr-un raport invers proportional. Cu cat creste valoarea tranzitiva, cu atat scade cea reflexiva. De aceea, literatura este obscura, ambigua, realizata ca un limbaj care nu se lasa usor descifrat. In functie de acest raport, Vianu defineste si stilul ca ansamblul notatiilor pe care un scriitor le adauga expresiilor sale tranzitive. Stilul este expresia unei individualitati, este intrebuintarea individuala a limbii. Stilul este omul insusi. Este amprenta individuala in actul comunicarii. Individualitatea unui autor este un produs al mai multor interferente. Vianu ar spune ca sunt doua tipuri de autori: cei care inoveaza in poetica si cei care inoveaza in retorica. Arta prozatorilor romani lucrare importanta a lui T.V. Urmareste evolutia prozei de la inceputuri pana in zilele lui si identifica categorii de prozatori: Retoricii - Radulescu, Balcescu, Alecu Russo; Inceputurile realismului N. Filimon, Ion Ghica, C. Negruzzi; Calatori romantici Alecsandri, bolintineanu; prozatorii junimii Eminescu ramane romantic, Creanga proza se elibereaza de excesele romantice, Slavici se detaseaza de retorica, caragiale e detasat ironic de realitatea prezentata; Scriitori savanti Hasdeu, Odobescu, Iorga; Realismul artistic si liric - Delavrancea, Sadoveanu; Intelectuali si esteti Macedonski, Arghezi; Ironisti si umoristi Toparceanu; portretisti si eseisti; Ctitorii romanului romanesc H.P. Bengescu; Fantezisti si fantazisti Ionel Teodoreanu; Romancierii propriu zisi: Rebreanu, C. Petrescu.

17

T.Vianu. Se intreaba cum se pot stabili particularitatile stiintifice ale unui autor. V are meritul de a fi analizat arta autorilor prozatori. Critica literara romaneasca a luat un avant considerabil in perioada interbelica. Au aparut noi perspective critice, cele mai substantiale contributii le-au adus filozofia existentialista si psihanaliza. In prezent se constata chiar un anumit exces psihanalitic. S-a ajuns la acceptarea unui proces de scindare a unitatii fiintei. Literatura actuala este mult mai putin supusa evaluarii critice, inca nu s-a realizat autoritatea unei noi generatii de critici. Pe de alta parte, individualismul are manifestari de o diversitate greu controlabila, dificil de tradus intr-un limbaj intelectiv. In proza contemporana structurile pertinente si rezistente sunt semantice, nu semiotice - structuri deschise la semnificatii noi.

2.1 Forme ale criticii Principalele forme ale criticii sunt recenzia, articolul,cronica, studiul, eseul, monografia critic , comentariul etc. Principalii reprezentan i ai criticii literare romne ti sunt: T. Maior, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, G. Ibr ileanu, O Densus, M. Dragomir, D. Carac, P. Zarifopol, E. Lovin, P. Constantin, T. Vianu, Perpess, de. Ralea, S. Ciocul, Vl. Streiu, G. C linescu. Modalit ile criticii presupun cteva condi ii esen iale: a) disponibilitatea operei literare, caracterul ei n permanen deschis b) pluralitatea perspectivelor posibile asupra operei c) comunicabilitatea impresiilor i institu iilor conceptuale ale criticii. Critica literar func ii: a) func ia teoretic (observa iile i analizele critice devin criterii de apreciere a fenomenului literar) b) func ia practic (critica constituie un ferment al crea iei literare, un ghid n practica scrisului, confer modele indirecte); c) func ia social (contribuie la formarea gustului i a opiniei publice). Formele criticii literare sunt strns legate de capacitatea acestei discipline de a putea investiga n mod corect i adecvat universul imaginar i formal al operei literare. Aceste forme sunt: a) articolul (lat.articulus articula ie) este o form a diserta iei ce const n tratarea unei teme literare. Articolul este un tot unitar i distinct, ce implic o cunoa tere aprofundat a materiei tratate, claritate n expunerea ideilor, stringen a logic a argumentelor, sinceritatea opiniilor, i-a ob inut relevan a metodologic prin exercitarea mai multor

18

evitarea excesului de date etc. Unele articole nsumeaz calit i proprii tehnicii i m iestriei literare (a a sunt, de pild , articolele lui I.L. Caragiale, T. Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza). b) cronica literar este o form a diserta iei, denumit a a datorit apari iei sale periodice (zilnic, s pt mnal, lunar) n paginile revistelor. Cronica literar const n relatarea i comentarea celor mai recente apari ii editoriale. Cronica literar realizeaz o privire global a operelor n discu ie, procednd i la o sumar analiz , concluzia cronicii alc tuindu-se dintr-o judecat axiologic . Aceast specie a fost cultivat n literature romn de Pompiliu Cosntantinescu, George C linescu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu .a.. c) recenzia reprezint o analiz , o dare de seam critic asupra unei c r i literare sau tiin ifice. ntr-o recenzie criticii aplic propriile priviri estimative la mi carea i evolu ia literaturii contemporane. Concis , f r a avea ntinderea unui studiu, recenzia are ca scop informarea cititorilor asupra lucr rii respective, sco ndu-se n eviden critic meritele sau sc derile acesteia. Recenzia implic , din partea recenzentului preg tire profesional , documentare, acuitate i obiectivitate. Oglindind structura i stilul unei opere literare, recenzia este cea mai obiectiv form a criticii literare. d) eseul e o form de nota ie a unor observa ii personale, cu caracter reflexiv, n care se aduc, cu o deplin libertate de mi care spiritual , sugestii de cunoa tere pe teme diverse. Eseul se relev ca un exerci iu critic nesistematic prin excelen . Eseul se afl la interferen a filosofiei cu literatura. Montaigne l-a definit ca un jurnal de moralist. n accep iunea sa cea mai proprie, eseul se caracterizeaz printr-un demers digresiv i inut paradoxal . Eseul literar are o form eminamente deschis , fiind socotit o oper de personalitate. Tr s turile eseului sunt: subiectivitatea, ineditul i originalitatea punctului de vedere, nl turarea document rii i erudi iei. n literatura romn cele mai cunoscute volume de eseuri sunt Pseudokinegetikos de Odobescu, Scrieri din trecut de M. Ralea, Ulyse de G. C linescu, Eseuri, de N. Tertulien. n literatura universal s-au remarcat Montaigne, cu Eseuri-le sale, Montesquieu, cu Eseu asupra moravurilor etc. e) monografia reprezint un studiu de profunzime n care se trateaz , am nun it i n ntregime sub toate aspectele, o problem din domeniul artei sau literaturii. Dup con inut monografiile pot fi: literare (Via a lui Mihai Eminescu de G. C linescu), istorice, sociologice etc. ntr-o monografie intereseaz att cercetarea documentelor ct i o interpretare complet i original a lor. Monografia este cea mai preten ioas form critic , implicnd din partea autorului nu numai erudi ia dar i o viziune critic , n m sur s valorifice toate aspectele vie ii unui

19

scriitor sau a operelor sale. Monografiile critice se refer fie la via a i opera unui scriitor, la un curent literar sau la destinul unui geniu. Un exemplu foarte elocvent este monografia lui E. Lovinescu intitulat Titu Maiorescu i contemporanii lui. Pe lng rigoarea tiin ific , monografiile trezesc interesul i prin unele calit i artistice precum prezen a unor nara iuni organizate epic, inser ia unor portrete individualizate sau a unor caracteriz ri evocatoare.

3. Critici ai literaturii romane 3.1. Titu Maiorescu In anul 1863 a luat fiinta la Iasi societatea culturala Junimea din initiativa unor tineri intelectuali intorsi de la stidii din marile universitati europene:Iacob Negruzzi,Vasile Pogor,Pertre Carp,Teodor Rosetti si Titu Maiorescu. Acesta din urma a fost mentorul si conducatorul acestei grupari culturale si a avut o importanta covarsitoare prin actvitatea si studiile publicate asupra dezvoltarii literaturii moderne romanesti. Activitatea lui culturala a fost mult mai complexa pe de o parte in calitate de mentor si indrumator al soc.Junimea iar pe de alta parte ca autor al mai multor studii in domenuiul lingvistic ,al istoriei si criticii literare.In doemniul criticii si istoriei literare este autorul celebrelor critice si al unor pertinente comentarii si interpretari ale fenomenului lit.rom. A luat atitudine impotriva exagerarilor latinistilor si etimologistilor.Alt studiu este despre neologisme in care recomanda folosirea cu masura a acestora. Titi Maiorescu a realizat si un studiu,"O cercetare critica asupra poeziei rom. de la 1867 din necesitatea stabilirii unor principii estetice din perspectiva carora trebuiau evaluate ,apreciate,creatiile lit. rom. care ari fi meritat sa fie incluse in acea antologie de poezie romaneasca.Autorul realizeaza acest articol in 2 capitole si anume conditiunea materiala a poeziei si cea ideala a poeziei.Aici se pun in discutie probleme referitoare la forma si continutul operei lit. si in special al poeziei si contine unele idei ,conceptii de teorie si critica literara care au fost dezbatute si de alte presonalitati din lit.universala. In primul cap.,conditiunea mat.,T.Maiorescu, incluzand poezia in randul celorlalte arte defineste menirea acesteia de-a exprima frumosul in forma sensibile. Comparand lit. cu pictura , sculptura (care opereaza cu materiale concrete), Maiorescu evidentiaza caracteristica esentiala a poeziei ca o arta ce opereaza cu un material abstract,sensibil si acesta este cuvantul. Pentru a spori gradul de expresivitate al cuvintelor ,

20

criticul recomanda utilizarea in poezie a figurilor de stil; aceasta de altfel are rolul de a emotiona, de a impresiona pe cititor si aceasta se poate realiza cu ajutorul imaginilor artistice. Partea a-2-a:conditia ideala a poeziei.Este pusa in discutie problema continutului stiind ca orice opera lit este alcatuita din continut si forma. Autorul evidentiaza ideea ca in opera lit. sunt exprimate intodeauna numai sentimente si niciodata idei, pt. ca ideile , teoremele, conceptele apartin domeniului stiintific. Precizand ca stiintele se ocupa de idei, adica de adevar, T.Maiorescu sublineaza ca lit., poezia trebuie sa exprime frumosul, iar ideile numai atunci cand sunt manifestate in materie sensibila. In studiul intitulat "In contradeviatiei de azi in cultura rom.",T.Maiorescu comabate imitatia mecanica a formelor de cultura ,civilizatie occidentala din tarile civilizate avansate considerand ca acestea nu raspund realitatilor rom. si ca ele devin niste forme fara fond. Este expriamta aici asa-zisa teorie fara fond,care nu trebuie inteleasa ca o atitudine a autorului de a respinge progresul si civilizatia in tara noastra deoarece el a vrut doar sa atentioneze asupra imprumutului cu masura de astfel de forme de civilizatie. El afirma ca o opera lit. nu poate fi niciodata imorala deoarece ea are menirea de a ilustra adevarul, realitatea in imagini sensibile, deci de a crea o alta lume, alt univers. Cta vreme cititorul se afla sub puterea emotiilor, sentimentellor iscate prin lectura respectiva, el uita de sine, griji, egoism si inalta in acea sfera impresionanta a ideilor puse.

3.2. Eugen Lovinescu Eugen Lovinescu sa nascut la treizeci octombrie 1881 in Falticeni si moare la saisprezece iulie 1943 la Bucuresti . Critic , istoric literar , romancier . Literatura din sec . xx poarta in buna parte spiritul sau . Pe sub ochii lui au trecut numeroase generatii de scriitori , iar ierarhia de valori stabilita de el ramane , in cea mai mare parte , valabila si astazi . Eliberind critica de sub tirania directiilor sociologice dindu-i un limbaj diferintiat o gindire corecta . Eugen Lovinescu a creat putem spune , critica romana moderna . Fiu al profesorului Vasile T. Lovinescu pe numele sau adevarat Vasile Teodorescu E.L. urmiaza cursurile gimnaziale la Falticeni si pe acelea al Liceului Internat din Iasi (18961899). In toamna anului 1899 se inscrie la universitatia din Iasi , dar o paraseste peste citeva saptamini devenind student al sectiei de limba clasica de la universitatia din Bucuresti . Audiaza cursurile lui T . Maiorescu si N . Iorga fara a diveni nici junimist nici semanatorist .

21

In 1903 isi ia licenta cu o lucrare despre sintaxa latina . Figureaza ca profesor la liceul din Ploesti intre 1904 si 1906 . Se seremarca prin foiletoamle publicate in Epoca (intre 1904 si 1906) , strinse in cele doua volume ale Pasilor pe nisip (1906) . Eugen Lovinescu ia inca de acum o atitudine antisemanatorista . Pliaca in Franta pentru a-si pregati doctoratul . Il trece in 1909 cu lucrarea Jean Jacques Weis et son oeuvre littiraire (tiparita in acelas au cu o prefata de Emile Faguet ), iar ca lucrarea suplementara , Les voyageurs fraucais en uuuuu au xlx-e siecle ( aparuta in 1909 cu o prefata de Gustave Foregires ) . Colaboreaza la Convorbiri , Viata literara , Falanga , Flacara , Noua revista romana e.t.c. Articolele publicate aici sint strinse in Critice (covol . 1909-1923) . Scrie in vremia razboiului , articole politice in Flacara , Romanul , Nationalul , Lectura pentru toti , grupate apoi in volume . Pagini de razboi (1918) si in cumpana vremii (1919) . Incepuse inca din 1915 , seria revizuirilor . Tinarul maiorescian da semne de independenta . Editeaza magazinul ilustrat Lectura pentru toti ( decembrie 1918 - ianuarie 1920) si in 1919 revista ce va defini o directie in literatura interbelica , Sburatorul (1919-1922 ; serie noua 1926-1927) . Eugen Lovinescu isi sistematizeaza foiletoamle din Sburatorul , ideile , si-si fixiaza o doctrina pe care o numeste Modernism. Cea dintii lucrare de sinteza si cea mai contraversata este Istria civilizatiei romane moderne (3 vol. 1924-1926) , pusa de multi comentatori in legatura cu studiul lui G. Ibrailianu Spiritul critic in cultura romaniasca si combatuta pentru beletrismul ei . Opera este insa serioasa , cu idei noi fata de sociologia anterioara , bine scrisa si cu o capacitate de speculatie ideologica remarcabila . Civilizatia romana moderna incepe , dupa el odata cu patrunderia in Principatele Romane a ideilor formelor din apusul Europei , creind astfel premisele pentru a revolutiona structura societatii (fondul) . Clasa sociala care a avut rolul de agent al inoirii este burghezia iar liberalismul ar reprezinta , tot dupa E.L. ideologia progresului in secolul al xlx-lea cind se pune bazele acestui proces amplu , ireversibil . Legea simularii-stimularii actioneaza si in cimpul culturii . Sincronizarea este un fenomen inevitabil si in Istoria literaturii romane contemporane (vol. l, ll, lll, lv, v,1926-1929) Sintatiziaza apoi intr-un singur volum (1937) , Eugen Lovinescu urmareste consecintele acestei legi in literatura de dupa 1900 . Unele idei sint discutabile in sociologia scriitorului . Patrunderea formelor (ideilor) revolutionare la inceputul sec. al xlx-lea nu este , de pilda , straina de existenta in cimpul social romanesc a unor forte receptive , stimulatoare. O civilizatie moderna nu poate apara, apoi, din neant, ea presupune existenta

22

unei civilizatii anterioare si cum sa dovedit de catre alti cercetatori ai problemei , civilizatia romana moderna s-a format nu prin negatia radicala a traditiei (cu precadere a celei taranesti) ci prin integrarea ei in circuitul formelor valorilor noi . Eugen Lovinescu se desparte, in problema civilizatiei romane, de junimisti, semanatoristi, poporanisti, se desparte si de curentele ideologice mai noi (gindirism si alte directii traditionaliste ), fiind, in acelasi timp inpotriva a ceea ce el numeste curentele extremiste. Eugen Lovinescu nu respinge conceptul de specific natonal, respinge doar limitarea acestui concept la viata morala si spirituala a taranimii, intrind la acest punct in contradictie cu N.Iorga si G.Ibraileanu . Eugen Lovinescu este apoi inpotriva transformarii specificului national intr-un unic criteriu de apreciere a operei literare. Esential desi nu unic , este dupa el criteriul estetic . Insa absolutizarea , autonomizarea esteticului ar fi dupa Eugen Lovinescu o eroare . Disocierile , portretele din Eritice si Istoria literaturii romane contemporane sint reluate si inbogatite in Memorii (3 vol. 1930, 1932, 1937) si Aqua Forte (1941) , opera unui extraordinar moralist . Eugen Lovinescu publica acum si volumele de proza cele mai bune (Bizu 1932 ; Firu-n patru 1934 ; Diana 1936 ; Acord final in Revista Fundatiilor regale 1938) , scrieri de un lirism discret , reluind vechile teme ale epocii moldovenesti , dar cu alta tehnica (mai obiectiva) si o viziune intelectuala mai profunda . Preocuparea pentru literatura de fictiune era mai veche (drama Depeste prag 1906 ; urmata de nuvele , scenete , fantezii , romane reluate sub titluri diferite: Aripa mortii ; Comedia dragostei ; Viata dubla etc. ) In cele doua romane despre Eminescu ( Mite 1934 ; Balanca 1935) , E.L. adopta o metoda de analiza insigura intre document si fictiune , desi cartile au imaginatie si acea demnitate stilistica proprie autorului . Dupa 1937 , Lovinescu se intoarce la istoria literara. O monografie in doua volume , T.Maiorescu (1940) este urmata de alte scrieri pe teme junemiste : T. Maiorescu si posteritatea lui critica (1943) , T. Maiorescu si contemporanii lui ( I,II, 1943 , 1944), Petru Carp (1941) si Antologia ideologiei junimiste (1942) , opere de prima marime in istoriografia noastra literara . Eugen Lovinescu da cea dintii biografie spirituala a lui T.Maiorescu si face indirect un portret mai general al criticului roman in lupta cu prejudecatile si vointa mediului intelectual . Critica lui E.L. cunoaste mai multe faze. Cea dintii, impresionistica, inbratiseaza ideia criticii creatoare si militeaza pentru autonomie esteticului. Formal ea adopta unele procedee al literaturii de fictiune (scenete, discriptii bogate pagini lirice,

23

dialogul fantezist ) , luindu-si toate libertatile fata de obiectul ei (opera propiu-zisa ). Critica este un excurs in jurul cartii si principal ea sta pe picior de egalitate cu poezia si proza. Eugen Lovinescuu este mai circumspect , din libertatile critice el indeparteaza ideea de gratuitate si arbitrar - Spiritual lui T. Maiorescu este bine asimilat , in spatele foiletoanelor din Pasi pe nisip si primele volume din Critice sau citeva principii . De la impresionizm, E.L. trece dupa l razboi mondial la modernizm , dupa ce isi definise metoda critica printr-un concept de tranzitie critica estetica . Modernismul este un concept complex , cu deschideri spre ideologie si estetica , punct de referinta in viata literaturii noastre. Cind opera vine din alte directii , Ion de pilda , E.L. cauta semnele obiectivitatii si ale adincimii in observatia sociala si aflindu-le pretueste opera cum se cuvine . Erorile, fatale intr-o activitate atit de intensa nu apartin atit gustului critic , cit limitelor ideologici literare. Pe M. Sadovianu , pe care il considera un spirit nesincronic, inchis intr-o formula traditionara. Comediile , momentele lui I.L.Caragiale le consitera ca intrind sub incidenta legii mutatiei estetice.

3.2.1.Cenaclul Sburatorul Teoria imita iei era preluat dup francezul Gabriel Tarde, psiholog i sociolog. Analiznd faptele politice i culturale ale civiliza iei romne ti, Lovinescu consider c modernizarea a nceput dup p trunderea n rile romne, la nceputul secolulul al XIX-lea, a ideilor inovatoare din Europa. Societatea romneasc a ntors spatele iner iei orientale i, prelund formele occidentale, a creat premisele dezvolt rii unui fond modern. Fenomenul formelor f r fond, de care vorbise Titu Maiorescu, este acceptat de E.Lovinescu, dar criticul Sbur torului l socote te inevitabil i creator: formele pot s - i creeaze uneori fondul, sus ine el, spre deosebire de Maiorescu. Romnia modern ar fi rezultatul acestui proces i el s-a realizat n ciuda opozi iei for elor conservatoare. Lovinescu propune eliminarea rapid a decalajelor culturale i modernizarea literaturii romne, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Principiul sincronismului n litaratur nseamn n mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care confer noutate i modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imita ie servil , de un mprumut f r discern mnt, ci de o integrare a literaturii ntr-o formul estetic viabil , n pas cu evolu ia artei europene. Prin modernizare, Lovinescu n elege, n fond, dep irea unui spirit provincial, deci nu opozi ie fa de tradi ie, de specificul na ional. Polemica lui cu tradi ionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic n crea ia de cultur . n consecin , pentru sincronizarea literaturii cu spiritul veacului sunt necesare,

24

dup p rerea lui Lovinescu, cteva muta ii esen iale n plan tematic i estetic. Aceste muta ii constau n : trecerea de la o literatur cu tematic preponderent rural la o literatur de inspira ie urban ; cultivarea prozei obiective; evolu ia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei i poeziei; dezvoltarea romanului analitic. n activitatea concret de critic literar, Lovinescu nu a r mas prizonierul propriilor teze, apreciind cu generozitate opere care nu r spundeau pe de-a-ntregul ideilor sale n leg tur cu modernizarea literaturii. Exemplul cel mai cunoscut este pre uirea acordat romanului Ion, de Liviu Rebreanu, neacceptat de ideologii literaturii r ne ti Iorga i Ibr ileanu. Aceea i atitudine manifest i fa de unii scriitori sau opere apar innd tendin ei tradi ionaliste de la Gndirea. A privit i, uneori, cu reticen produc iile avangardismului, pe care l considera un cu ng duin

modernism dirijat. Perioada interbelica cuprinde anii 1918-1944. Aceasta perioada se caracterizeaza pe plan european prin nfrngerea Germaniei n timpul primului razboi mondial, prabusirea imperiului Austro-Ungar si revolutia din Rusia. Pe plan national se realizeaza unitatea nationala si integrarea n ritmul european de modernizare. n literatura tendintelor umaniste democratice care domina n epoca li se opune forme de ideologie rasiste. Fasciste, reactionare. De aceea viata literatura cunoaste conflicte si polemici violente. n acest contest se impun personalitati ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu. Dupa primul razboi mondial ziare cu pagina literara si reviste literare sporesc la numar. Asa avem "Viata romneasca". Apare la 6 martie 1906 la Iasi sub conducerea lui Constantin Stere, si Paul Bujor, director stiintific devine profesorul dr. Ion Cantacuzino, iar proprietarii revistei sunt Constantin Stere, Ion Botez, Garabet Ibraileanu. Din 1915 directorul unic al revistei ramne Garabet Ibraileanu. n timpul primului razboi mondial revista si nceteaza aparitia pna n 1920 cnd reapare sub conducerea lui Ibraileanu. Din 1930 revista se muta la Bucuresti, conducerea fiind preluata de Mihail Relea si George Calinescu. Din 1948 va apare seria care continua si astazi. n "Viata romneasca" accentul se pune pe - autenticitate si specificul national nteles ca dimensiune sociala, important fiind poporul si.rasa - europenizarea - repudierea ca decadentismului asimilare si a simpatia spiritului pentru national taranime.

n jurul acestei reviste se dezvolta curentul literal cunoscut sub numele poporanism. Dintre scriitori de la "Viata romneasca" amintim pe Spiridan Popescu, Calistrat Hogas, Jean Bart, Patascanu, Mironescu, Sadoveanu, Toprceanu, Ionel Teodoreanu si altii.

25

n perioada interbelica disputele literare duc n jurul modernismului si al traditionalismului. Modernismul denumeste tendinta inovatoare ntr-o anumita etapa a unei literaturi. Modernismul apare n literatura secolului al XX.-lea opunndu-se traditionalismului proclamnd -europenizarea -teoria.imitatiei; -eliminarea.decalajului.n.cultura; -trecerea de la o literatura cu tematica rurala la una de inspiratie urbana; -cultivarea.prozei.obiective; -evolutia poeziei de la epic la liric si a prozei de la liric la epic. n literatura romna Eugen Lavinescu teoretizeaza asupra modernismului n revista "Sburatorul" si n cenaclul cu acelasi titlu. Revista "Sburatorul" apare la Bucuresti ntre anii 1919-1922 si apoi ntre 1926-1927. l are ca si conducator pe Eugen Lovinescu. Cenaclul "Sburatorul" are o existenta mai ndelungata ntre 1919-1947. Obiectivele gruparii erau: -promovarea.tinerilor.scriitori; -imprimarea Ilarie unei tendinte George moderniste Calinescu, n evolutia Pompiliu literaturii romne. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Voronca, Constantinescu. Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai ndelungat de constituire. Eugen Lovinescu si dezvolta conceptiile sale moderniste n lucrarile Istoria civilizatiei romne moderne si Istoria literaturii romne contemporane. n aceste lucrari modernismul lovinescian porneste.la.ideea.ca.exista: -un spirit al veacului explicat prin factori materiali si morali, care imprima un proces de o modernizare a civilizatiilor de integrare ntr-un ritm de dezvoltare sincronica; -teoria imitatiei care explica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti; -principiul sincronismului care n literatura nseamna acceptarea schimbului de valori a elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar. Dintre colaboratorii la revista "Sburatorul" amintim Ion Barbu, Ilarie Vorunca, Tristan.Tara.si.altii. Prin traditionalism se ntelege continuarea vechilor curente traditionale prelunduse ideea ca istoria si folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste conceptii se adauga de catre Nechifor Crainic factorul spiritual, credinta religioasa orto doxa noi principii creatiei. literaturii Tendinta nationale cu modernista literatura sustine: Europei; (sincronizarea)

-promovarea.scriitorilor.tineri;

26

care ar fi elementul esential de structura a sufletului taranesc. Consecinta acestei teze era ca opera de cultura cu adevarat romneasca trebuia sa includa n substanta ei ideea de religiozitate. Revista traditionalista este "Gndirea" care apare la Cluj n 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu si Cucu. n 1922 revista se muta la Bucuresti si trece sub conducerea lui Nechifor Crainic. Va continua sa apara pna n 1944. Scriitorii traditionalisti au cautat sa surprinda n operele lor particularitatile sufletului national prin valorificarea miturilor autohtone a situatiilor si credintelor stravechi. Dintre scriitorii traditionalisti amintim Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale si dintre dramaturgi Adrian Maniu si Lucian Blaga. Aici intra "Revista fundatiilor regale" care apare lunar la Bucuresti n doua senii. Prima ntre 1934-1945 si a doua ntre 1945-1947. Revista si propune sa fie o publicatie cu radacini n toate terenurile activitatii nationale. Primul redactor sef al revistei este Paul Zaripol, care orienteaza revista pe directia maioresciana. Dupa 1934 conducerea revistei o ia Camil Petrescu si apoi Dumitru Caracostea. Seria noua apare sub conducerea lui Al. Rosetti. Dintre colaboratori ai revistei amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Barbu, Hontensia Papadat Bengescu. n aceasta perioada apar publicatii de avangarda. Avangardismul european are ca punct de plecare curentul nou conformist numit dadaism. Acesta a fost initial la Zrich de Tristan Tara. Dadaistii si exprimau dispretul fata de o lume incapabila sa opreasca barbaria si crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, ajungnd n domeniul absurdului. Din acest curent decurg curentele de avangarda: constructivismul.si.suprarealismul. Constructivismul romnesc s-a grupat n jurul revistei "Contemporanul" condusa de Ion Vinea. Constructivistii subliniau necesitatea unei corespondente ntre arta si spiritul contemporan al tehnicii moderne care inventeaza forme noi, conturnd natura, Ion Vinea a solicitat ca si colaboratorii ai revistei pe scriitorii Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, dar si pictori si sculptori dintre care Constantin Brncusi. Sunt si alte reviste constructiviste ca "Integral".si."Punct". Suprarealismul a fost teoretizat si practicat la revistele "Alge" si "Urmuz". Suprarealismul urmarea prin programul sau patrunderea artei n planul inconstientului, al visului, al delirului n care spatiile umane scapa controlul constientei. Dintre reprezentatii suprarealismului amintim pe plan European: Louis Aragon, dintre pictori Picasso, iar dintre scriitorii romnii Aurel Baranga, Sasa Pana si chiar Tudor Arghezi.

27

Anii interbelici se caracterizeaza n literatura romna printr-o remarcabila dezvoltare a romanului care n scurt timp atinge nivelul valoric european. Romanul romnesc si largeste tematica, el cuprinznd medii sociale diferite si problematici mai bogate si mai complexe. Un an de referinta pentru romanul romnesc este 1920, cnd apare "Ion" a lui Liviu Rebreanu. Pna la aparitia acestui roman au aparut si alte romane cum sunt "Ciocoii vechi si noi" a lui Nicolae Filimon, "Romanul comanestilor" a lui Duliu Zamfirescu, "Mara" de Ion Slavici si "Neamul soimarestilor" de Mihail Sadoveanu. "Ion" este nsa primul roman romnesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia coplesitoare.de.viata.pe.care.o.degaja. n romanul interbelic se continua inspiratia rurala prin operele lui Sadoveanu, si Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare si cu modalitati specifice. Acum apar romanele citadine n care cadrul de desfasurare al actiunii este orasul modern. Asa avem creatiile lui Camil Petrescu, Calinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvolta si problema intelectualului stralucit ilustrata de romanele lui Camil Petrescu. n perioada interbelica se intensifica dezbaterile cu caracter teoretic n legatura cu romanul. Astfel Garabet Ibraileanu n studiul "Creatie si analiza" constata existenta a doua principale.tipuri.de.roman: -romanul de creatii, care prezinta personajele n deosebi prin comportamentul lor; -romanul de analiza care este interesat de viata interioara de psihic. Mare importanta o are n acest domeniu teoretic conferinta lui Camil Petrescu "Noua structura" si opera lui Marcellu Prust. Din acest studiu se deprinde o noua viziune a supraposibilitatilor de cunoastere a fiintei umane n acord cu evolutia filozofiei si stiintelor. n perioada interbelica romancierii experimenteaza tehnici multiple al e romanului modern. Astfel avem tendinta de revenire la modelele traditionale precum cel balzacian pe care George Calinescu l foloseste n "Enigma Otiliei". El considera absolut necesar dezvoltarea romanului romnesc pe linia studiului caracterului. Romanul interbelic cunoaste si alte orientari cum este cea lirica n opera lui Ionel Teodoreanu, estetizanta si simbolica la Mateiu Caragiale, memorialista la Constantin Stere si fantastica.la.Mircea.Eliade. Pe lnga roman n proza interbelica se dezvolta: nuvela la Gib Mihaiescu, reportaj literar la Seo Bogza si proza originala a lui Urmuz deschizatoare de drumuri pentru literatura deceniilor urmatoare.

28

3.3.Pompiliu Constantinescu Fiul lui Ion Constantinescu, functionar vamal si al Vasi-licai (n. Tatu). Scoala elementara (1908-1912) si cursul secundar (1912-1920) la Bucuresti (clasa I in particular, clasele II-IV la Liceul Mihai Viteazul" si clasele V-VII la Seminarul Pedagogic Universitar). Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1924). Este numit asistent al lui M. Dragomirescu, la Catedra de estetica literara, insa refuza sa-si ia doctoratul cu o lucrare despre Critica lui T. Maiorescu. Prof. suplinitor la Colegiul Sf. Sava" (1925); prof. titular provizoriu de lb. romana la Campina (1926); prof. la Bucuresti (19301945). intre 1925 si 1928 colaboreaza la Miorita, Ritmul vremii, Miscarea literara, Zburatorul si Viata literara. Debut editorial cu voi. Miscarea literara (1927), urmat de Opere si autori (1928), Critice (1933), Figuri literare (1938) si studiul monografic Tudor Arghezi (1940). Culegerea de Eseuri critice apare postum (1947). impreuna cu VI. Streinu, S. Cioculescu si T. Soimaru scoate rev. Kalende, seria 11(1928-1929). Redactor si cronicar literar la Vremea (1930-1938). Colaboreaza la rev. umoristica La zid a lui Ion Anestin (semneaza cu pseud. Pyrhon). Colaboreaza, incepand cu 1939, la Revista Fundatiilor Regale. Scrie Postfata si efectueaza corecturile (1943) la monogrfia lui E. Lovinescu, Titu Maiorescu si contemporanii lui. Din 1945, pana la sfarsitul vietii, sustine cronica literara la Radio Bucuresti". Timp de un deceniu (1948-1957), opera lui CONSTANTINESCU este intezisa. Voi. Scrieri alese (1967) si seria de Scrieri (sase voi., 1967-1972) readuc in actualitate numele unuia din cei mai importanti critici romani ai perioadei interbelice. Premiul Soc. Scriitorilor Romani pentru voi. Critice (1933); acelasi premiu pentru voi. Tudor Arghezi (1940). Chiar in lipsa unui program teoretic, riguros argumentat, putine din judecatile de valoare ale lui CONSTANTINESCU au fost infirmate in deceniile scurse de la moartea lui. Intuitia centrala (tainiana la qualite maitresse") presupune reliefarea rapida a individualului" si un aprioric echilibru intre entuziasm, ca exercitiu de admiratie, si reflectie, ca deprindere a luciditatii. Pentru critic, importanta operei nu sta in numarul de pagini ori in ipostaza ei biografica, psihologica sau intelectuala. Ea rezida in experienta morala a scriitorului, in scepticismul afirmarii marilor idei, in valul de simtire luminand etapele comprehensiunii" si cel mai mult, probabil, in initiativa cedata tristei dureri de a spune adevarul". Cu pasiunea-i dezinteresata pentru critica, CONSTANTINESCU n-a practicat nici amabilitatea con-juncturala, nici indiferenta dogmatica. Pana la un punct, autoritatea lui se intemeiaza pe credinta in arta ca fapt izbavitor al spiritului" si pe onestitate, ca imperativ etic. Desi supus capriciului productivitatii" literare, criticul ofera perspectiva istorica a unei

29

sensibilitati in care psihologia diferentialului" e singurul principiu real de evaluare pe terenul unei discipline dominate de iluzii. La I. Agarbiceanu, in aceeasi natura creatoare, coexista moralistul si poetul, intr-un spirit de concurenta, din pacate dominat aproape intotdeauna de normele rigide ale primului (condamnarea pasiunii, teama profanarii sufletului, justificarea trairilor afective etc). Morala se salveaza, altfel spus, prin sacrificiul artei". Alecsandri e un mare diletant, cel mai mare din secolul trecut si unul dintre cei mai tipici din literele noastre". Aparent severa, judecata face totusi distinctie intre valoare si intelegere istorica. Agreabilul impresionism" vine din seninatatea clasicului si, inainte de a fi semn al desfatarii, este element de echilibru al unui temperament multumit de pierderea eului in imensitatea cosmica. Proverbiala egalitate cu sine a poetului reprezinta un tip de imaginatie si de cunoastere melancolica desprinsa de rigorile varstei. Cu o remarcabila lipsa de efort, CONSTANTINESCU descopera de fiecare data expresia justa in haina de sarbatoare a cuvantului" (S. Cioculescu). Prin teme, atitudinea sentimentala si structura poeziei, T. Arghezi e un latifundiar al scrisului", sever si gratios, impetuos si feminin, umil si razvratit, aspru si suav, trivial si angelic. Drama de constiinta argheziana e cercetata, de altfel, in studiul monografic din 1940. Ordinea cronologica e inlocuita cu modelul ascuns al autobiografiei spirituale si regruparea ciclurilor poetice in functie de structura initiala a universului interior. Fuga de sine face parte din stratul primordial al ascezei: starea adamica de pura, eterna copilarie, iubirea mistica, teroarea abisului launtric etc. Integrarea eului unui destin cosmic al lumii si intuitia consubstantialitatii formelor create" constituie principiul activ al fanteziei infernale" opusa celei paradisiace. Viziunea transcendentului manifestat in miracolele vii ale vietii si recunoasterea finala a identitatii ca element universal al existentei omului duc la concluzia ca sfasierea e perspectiva necesara a beatitudinii de heruvim" a poetului. Din act individual, comunicarea cu misterul devine conditie a marii poezii. Fara sa participe la marile confruntari si lupte literare, a treia generatie postmaiores-ciana, zice Lovinescu, s-a nascut estetica, asa cum te nasti cu ochi albastri". in Maiorescu, CONSTANTINESCU vede autoritatea spiritului estetic" si prezenta istorica mantuitoare" a culturii romane. Lectia de sensibilitate, scepticismul si fantezia impresionista ramane insa lovinesciana. Judecata de valoare e innobilata prin prestigiul sufletesc, rigoarea teoretica e atenuata prin sinteza in fictiune", negatia mascata in arborescenta imaginatiei epice. CONSTANTINESCU n-a realizat un tablou bibliografic" al epocii, dar a scris despre aproape toti scriitorii importanti sau ocazionali ai perioadei interbelice. Admirator al lui Sainte Beuve (cel mai mare critic al timpurilor moderne") si al lui Thibaudet (impartial presedinte in republica literelor"), el da un sens exemplar ideii de independenta intr -un

30

moment in care multi visau celebritatea prin apartenenta la programe iluzorii si la efemere grupuri literare. Fata cu atatea susceptibilitati si violente dogmatisme", autoritatea lui CONSTANTINESCU vine din convingerea ca imprevizibilul ritm al vietii si al culturii presupune acceptarea credintei in frumos ca forma a unei dezamagiri".

3.4. Serban Cioculescu Critic, istoric literar si memorialist. Fiul lui Nicolae Cioculescu, inginer naval, si al Constantei. Frate cu Radu Cioculescu. Tatal lui Barbu Cioculescu. Institutul SchewitzThierrin si Liceul Traian" din Turnu Severin (1913-1920); Facultatea de Litere si Filosofie (1920-1923) si Facultatea de Drept (neterminata) a Universitatii din Bucuresti; filologie romanica la Sorbona si la Ecole Pratique des Hautes Etudes (1926-1928). Colaborarea la Saptamana muncii intelectuale si artistice, Vremea, Vitrina literara, Sepia, Romania literara (a lui L. Rebreanu), Revista Fundatiilor Regale, Lumea, Viata Romaneasca, Gazeta literara, Romania literara (rubrica Breviar"), Ramuri Arges, Cahiers roumains d etudes litteraires, Manu-scriptum, Flacara. A editat rev. Viata universitara si Kalende, alaturi de VI. Streinu, P Constantinescu si Tudor Soimaru. Prof. secundar la Gaesti (1924-1935) si Bucuresti (pana in 1946); cariera universitara la Facultatea de Litere a Univ. din Iasi (1946-1948) si la Institutul Pedagogic din Pitesti (1963-1965); prof. si sef de catedra la Facultatea de Lb.,si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1965-1974); redactor-sef la Viata Romaneasca (1965-1967); director general al Bibi. Acad. (1967-1974). Membru al Acad. (1974). Debuteaza in Facla literara (1923), unde N. D. Cocea ii incredinteaza cronica literara. Titular al cronicii literare la Adevarul, unde avusese initial ambitia sa faca gazetarie politica (1928-1937). Debut editorial in 1935, cu Corespondenta dintre I. L. Caragiale si Paul Zarifopol, completata, in 1964, cu Documente inedite. Continua publicarea ed. de Opere a lui I. L. Caragiale, inceputa in 1930 de Paul Zarifopol (IV-VII, 1938-1942). Publicistica literara e tiparita in voi. Aspecte lirice contemporane (1942), Aspecte literare contemporane (1972) si Itinerar critic (I-V, 1973-1989). in 1945 isi tipareste teza de doctorat, monografia Dimitrie Anghel. In 1946 editeaza o excelenta Introducere in poezia lui Tudor Arghezi. impreuna cu VI. Streinu si T. Vianu publica voi. I din Istoria literaturii romane moderne (1944), careia ii adauga, in 1947, Literatura militanta. Diverse voi. de referinta ii consacra lui I. L. Caragiale: Viata lui I. L. Caragiale (1940), /. L. Caragiale (1967), Caragialiana (1974). ingrijeste, cu Al. Rosetti si Liviu Calin, Opere de I. L. Caragiale (MII, 1959-1965, ed. critica). Scoate singur un vol. de Scrisori si acte (1963). in 1971, publica Medalioane franceze, in 1977, vol. selectiv

31

Prozatori romani, urmat, in 1982, de voi. Poeti romani. ingrijeste o ed. din Peregrinul transilvan de Ion Codru-Dragusanu (1942). Redactor responsabil al voi. al IlI-lea din tratatul Istoria literaturii romane. Epoca marilor clasici (1973). Pref. si studii introductive la voi. de Tudor Soimaru, Mariana Dumitrescu, Ionel Pop, Lucian Blaga, Aurel Baranga, Ion Biberi s.a. Memorialist (Amintiri, 1973). Adept al judecatii obiective si impersonale, al criticii in telectualiste si estetice, spirit rationalist dublat de un moralist redutabil, CIOCULESCU este considerat o autoritate in peisajul criticii si istoriei literare moderne si contemporane. Premiul Uniunii Scriitorilor (1972); Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (1981). Actiunea critica a lui C, de o amploare deosebita, insotind ultimele sase decenii de evolutie a literaturii romane, sta sub semnul unei mari disponibilitati spirituale. Afirmat in epoca interbelica in prima linie a criticii profesioniste, alaturi de P. Constantinescu, G. Calinescu, VI. Streinu, Perpessicius, O. Sulutiu, el se distinge in aceasta prima etapa a creatiei printr-un radicalism axiologic evident, supunere la obiect, transparenta a expresiei, evitarea coloraturii metaforice. Spirit combativ, CIOCULESCU s-a impus in foiletonistica vremii printr-o consecventa inflexibila, uneori demonstrativa, in afirmarea valorilor autentice. Functiile criticii in conceptia sa ar fi urmatoarele: explicativa, valorizanta, orientativa. Ideea de valoare e asimilata, cu un instinct sigur (in 1938), notiunii de structura diferentiala, organica, individualizanta. Metoda in discutie este aducerea in termeni rezonabili a teoriei capodoperei a lui Mihail Dragomirescu. Spre deosebire de profesorul sau, CIOCULESCU s-a obiectivat in primul rand ca practician, critic de gust, ocolind capcana absolutizarii. Orizontul receptivitatii sale, nelimitat de sistem, a fost in consonanta cu ritmul innoirilor intr-o epoca a sincronizarii decisive cu spiritul timpului. Din intinsa lui activitate de cronicar se cunosc putine cazuri de opacitate neta. In registrul valorilor asumate se inscrie, in schimb, intreaga gama a operelor de anvergura ale epocii. Poezia lui T. Arghezi, L. Blaga, Bacovia, V. Voiculescu, I. Pillat, I. Vinea, Ilarie Voronca sau a mai tinerilor Emil Botta, Dimitrie Stelaru, CIOCULESCU Tonegaru, Zaharia Stancu a gasit in CIOCULESCU interpretul prompt, comprehensiv. Polemica cu N. Iorga pe tema modernitatii limbajului poetic, in jurul obscuritatii creatiei argheziene a facut epoca. La proza, din seria gloselor sale pozitive nu lipsesc Gib. I. Mihaes-cu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade (vazut diferentiat, uneori polemic), Camil Petrescu, Cezar Petrescu, I. M. Sadoveanu, G. Ibraileanu, CIOCULESCU Stere, Zaharia Stancu, Geo Bogza. Fata de comilitonii in domeniul criticii, adopta pozitia exigentei deschise (G. Calinescu, E. Lovinescu, O. Sulutiu) sau constructive (Perpessicius, VI. Streinu). De adeziune integrala beneficiaza doar P. Constantinescu, in scrisul caruia vede realizat dezideratul detasarii si obiectivitatii. El insusi practica un

32

comentariu voit antisubiectiv, rationalist, o critica de sistematica distantare. Foiletoanele din anii de maturitate, reunite in volumele Aspecte lirice contemporane (1942) si Aspecte literare contemporane (1972), sunt expresia unei capacitati analitic-explicative putin comune, dublata de o sigura vocatie a sintezei. Autorul isi reprima constanta afectiva a stilului, vizand, in compensatie, un spor de precizie in formulari, reducerea la minimum a jocului cu inefabilul, limitarea interpretarii la stricta logica. In aceasta perioada in special, CIOCULESCU este un adversar declarat al impresionismului. Reductia universului operei la o calitate dominanta, furnizata intuitiv in forma unei impresii, dezvoltata apoi in baza unei serii de probe subsecvente, ii apare ca arbitrara. Abuzul consta in chiar actul producerii si izolarii impresiei, care poate fi sau nu justa, intrucat tine de revelatie. Acestei metode a aproximarii subiective, CIOCULESCU ii opune solutia elucidarii analitice, a circumscrierii din aproape in aproape, a structurii specifice, a notelor diferentiale ale creatiei. Spirit laic prin excelenta, CIOCULESCU exclude din componenta actului critic orice demers extralogic. Descriptie, valorizare a operei, ulterior orientarea spre cunoasterea si stapanirea adevaratei identitati creatoare sunt momente ale unui proces inductiv tipic, in cadre strict rationale. Ca si P. Constantinescu, CIOCULESCU se incadreaza unei viziuni preponderent descriptive a fenomenului literar. Critica sa tinde spre modelul Thibaudet, topografic, a l inserierii valorilor. Aspecte literare contemporane are infatisarea unei panorame libere a creatiei interbelice, fara divizarea expresa in functie de orientari, formule. Un tablou sinoptic, in care ordinea o stabilesc accentele valorice, dispuse sigur. Esentiale sunt diferentierile de structura. Fortarea unei evolutii e ca si absenta. Opera de critic prin definitie, Aspecte literare contemporane este o radiografie de contururi puternice ale organismului literaturii interbelice. Autorii si operele avute in vedere sunt fete ale unui intreg, aspecte ale unei creativitati percepute ca simultaneitate. Raportata la conformatia prima, de critic, ne apare mai limpede situarea istorico-literara a autorului. Dubla orientare a acestei a doua tentatii: in adancime (exegeza dedicata lui I. L. Caragiale, monografia despre D. Anghel, introducerea in poezia argheziana) si pe orizontala (un vast numar de studii, articole, publicatii de documente, contributii diverse la istoria literaturii romane vechi sau moderne) vadeste, in subtext, o stransa unitate de procedura. CIOCULESCU afirma consecvent primatul textului. Critica, in intelegerea sa, este vehicul al operei, nu creatie secundara, autonoma. Abordarea sintezei e precedata, in cazul sau, de o pregatire metodica, minutioasa. A incheiat cu brio editia critica a operei lui I. L. Caragiale, inceputa de Paul Zarifopol. Monografia pro-priu-zisa, multa vreme amanata, este o carte santier, un depozit meticulos ordonat, de documente felurite dispuse pe sectiuni net delimitate. Sinteza e abia o virtualitate. Lucrarea sa prezinta, in forma incompleta a dosarelor

33

de existenta, dispuse pe probleme, o topografie partiala a personalitatii autorului, atata cat a fost consemnata in date scrise, controlabile. Reconstituirea urmeaza o tehnica oarecum arheologica: sunt sugerate conture mai ample, pornind de la fragmentele scoase la lumina totul sub rezerva revizuirii. Criteriul ordonarii e tematic, nu cronologic. Avem de-a face cu o restituire partiala, o ipoteza de lucru, si abia in al doilea rand cu o sinteza pro-priu-zisa, curba unei evolutii. Viata lui I. L. Caragiale (1940) este nu atat romanul unei vieti, cat argument pentru o tipologie. O carte deschisa, asupra careia autorul a gasit potrivit sa revina. Caragialiana (1974) este un pan-dant analitic, o incursiune provizorie in spatiul operei, dar si intregire a biografiei. Aceeasi compozitie in plan, tipica formatiei de critic, se reintalneste in monografia inchinata lui Dimitrie Anghel (1945) si, mai evident, in Introducere in poezia lui Tudor Arghezi (1946). Istorismul este subordonat frecvent axiologicului. Punctul de vedere estetic e transant afirmat chiar cand obiectul cercetarii contravine, aparent, unei atare perspective ca in cazul Istoriei literaturii romane moderne (1944), unde CIOCULESCU studiaza inceputurile literaturii artistice romanesti, separand factorul cultural de opera de imaginatie. Procedura este similara celei a lui G. Calinescu din Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, cu deosebirile de nuanta. Propriu-zis istoriste par a fi itinerariile" {Itinerar critic, I-V, 1973-1989), breviarele", varietatile" {Varietati critice, 1966) sau retrospectivele {Prozatori romani, 1977; Poeti romani, 1982) din volumele ultimilor ani. Citita atent, cronica documentului practicata de CIOCULESCU in ultimele carti de critica isi releva semnificatii secunde, un intreg complex de trimiteri la ansamblul sistemului de interpretare propriu autorului, la o viziune a totului, subinteleasa. Arheologia textelor este la CIOCULESCU un mod al integrarii. Criticul descifreaza nu autori, carti, tendinte izolate, ci o literatura.

3.5. Vladimir Streinu Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat s-a n scut n comuna Teiu, din jude ul Arge , ca fiu al lui mo neni, agricultor foarte avut, A absolvit i al Leanc i. i Apollonius),

erban Iordache, din neam de

coala primar din satul natal n 1912, dup care intr la Liceul I.C. rii, ocupat de trupele germane, ntrerupe coala i se

Br tianu din Pite ti, unde promoveaz primele patru clase. n anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul refugiaz n Moldova. n aprilie 1917, la 15 ani, declarndu-se mai mare ca vrsta, se nscrie voluntar n armat . Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. ntre

34

1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei

coli militare, primind gradul de

sergent. L sat la vatr , timpul petrecut n armata i se socote te o clasa, a V-a, iar clasa a VI-a o absolv n particular. Continu la zi clasele urm toare la Pite ti. Din aceast perioad dateaz primele sale ncerc ri literare. n 1920, dup bacalaureat, se nscrie la Facultatea de litere Bucure ti, specialitatea Filologie modern i filosofie din (Francez ). Are ca profesori pe Mihail

Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Prvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu via a literar . n 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redac ie la revista Cugetul romnesc, scoas de Tudor Arghezi frecventeze cenaclul Sbur torul. n 1924, sus ine examenul de licen Traian din Turnu Severin. Aici o cunoa te , dup care e numit profesor la Liceul i se c s tore te cu profesoara Elena Vasiliu, i Ion Pillat. n acela i timp, ncepe s

viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. n 1925, e profesor n Bucure ti, iar peste un an, Vladimir Streinu pleac la Paris, unde pregate te o tez de doctorat despre Rimbaud, avnd conduc tor pe profesorul Fortunat Strowsky. nca din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sbur torul, n paginile c reia public cea mai mare parte din poeziile sale. ntors n Constantinescu i Tudor ar n 1927, este numit profesor la erban Cioculescu, Pompiliu G e ti. Acolo scoate peste un an revista Kalende, mpreuna cu Nancy. Dup 1929 continu s fie profesor la G e ti apoi la Liceul Mihai Viteazul. F cnd politic 1933) deputat. Criticul literar afirmat la Sbur torul, dar mai ales la Kalende, este redactor- ef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Via a literar i la Revista Funda iilor Regale, unde erban Cioculescu, din cauza va ramne pn n 1941, cnd noua conducere (Dumitru Caracostea) l concediaz , mpreuna cu Tudor Vianu, George C linescu, Pompiliu Constantinescu, orientarii lor democratice. Va reveni la Revista Funda iilor Regale ntre 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu e numit director al revistei Preocup ri literare, care, din 1943, devine Kalende. n 1947, criticul i sus ine examenul de doctorat la Universitatea din Ia i cu o teza despre Versul liber romnesc. Dar n acela i an, este nc Funda iilor Regale, dat afara din nv o dat concediat de la Revista mnt din cauza vederilor sale politice

oimaru. ntreprinde o nou c l torie de studii n Fran a, la i Pite ti, pn n 1938, cnd se coala normal de b ie i i

stabile te definitiv n Bucure ti, func ionnd mai nti la

r nist , a fost pentru scurt vreme (1932-

35

anticomuniste. nc din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asocia iei de rezisten cultural Mihai Eminescu. ntre 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de pl mni, suferind o toracoplastie. Dup ce se reface, ntre 1953 - 1955, neavnd nici un mijloc de existen presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic , va i ghid al muzeelor din parcul

Her str u (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se afl angajat ca cercet tor stiin ific principal la Institutul de lingvistic al Academiei, pn n 1959, cnd nscenndu-ise o list de fapte imaginare, este arestat (al turi de al i intelectuali de for precum Constantin Noica) Eliberat n 1962, devine cercet tor tiin ific principal la Institutul de Istorie interbelici, i Teorie ii i condamnat la 7 ani nchisoare pentru motive, evident, politice.

Literar (n 1965) la propunerea lui George C linescu. Reabilitat, n 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limb din Bucure ti, unde i literatur romn a Universit ine un curs de Estetica poeziei romne ti. Moare, n plin for

creatoare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970. Vladimir Streinu a debutat ca poet n Adev rul literar si artistic" (1921), iar n calitate de critic, n revista Muguri" (Cmpulung Muscel) n 1922, cu un articol despre volumul de poezii Prga de Vasile Voiculescu, i apoi a colaborat la foarte multe alte publica ii, ca acelea amintite, la care s ad ug m, doar cu titlu exemplificativ, S ptamna muncii intelectuale", Cetatea literar , Via a Romneasc , Gndirea, Mi carea literar , Universul literar. Fa de colegii s i de genera ie (Tudor Vianu, George C linescu), n volum a debutat oarecum trziu, n 1938, cu Pagini de critic literar . Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii no tri. Ion Creang (1939), Clasicii no tri (1943), Literatura romn contemporan . Antologie (1943), Istoria literaturii romane (n colaborare cu Tudor Vianu i erban Cioculescu) (1944), Versifica ia modern (1966), Calistrat Hoga (1968), Pagini de critic literar , 2 vol. (1968), care vor continua postum pn la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor ap rea micromonografia Ion Creang (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatur universal (1973). Vladimir Streinu a ngrijit prima edi ie critic a Operei lui Calistrat Hoga , 2 vol. (1944, 1947) capodoperei lui Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prin volume de Pagini de critica literara i o editie anglo-romn a al Danemarcei" (1965).

Criticul nostru si-a definit conceptia si opiniile estetice de-a lungul celor cinci i n special n acela din 1938. El se pronunta impotriva metodelor istorice, sociologice, biografice si impotriva oricarei metode, ca fiind incapabile sa explice si sa decida asupra originalitatii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practica. Relativist, intrucat esenta artei ar fi ceva imprecis, opera ar av un duh ea

36

inanalizabil", Vladimir Streinu considera ca sarcina criticului este sa desluseasca intr-o poezie sau intr-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadica, misterul vibrator cu care sa consune". Mai exact, sa surprinda unicitatea operei. Si sunt invocati in acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentala"), Henri Bergson (durata vie"), Gabriel Marcel (l'attention l'unique"), Camil Petrescu (substantialitatea"). Critic de formatie maioresciana, Streinu a vazut in militantismul estetic o forma a luptei pentru arta, pentru frumos, de unde si polemicile sale impotriva ingerintelor politice din orice parte ar fi venit ele in domeniul literaturii si impotriva mediocritatii. El sustine scrisul artistic in critica pe care insusi l-a cultivat. Mai tarziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic si asiatic, in care clasificarile (Aticul este clasic, simplu, organizat, rationalist...") amintesc eseul lui G. Calinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el defineste specificul romanesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunarean", incorporat in primul rand in Miorita. Vladimir Streinu a fost, nainte de toate, un critic de poezie pe care a mbra i ato aproape n ntregimea ei, de la Eminescu i nca de mai inainte (m runtul romantism, tenebros, exotic si formalist"), pna la cel mai tnar contemporan. Marele poet l-a atras in permanenta, comentandu-i opera in mai multe randuri, in special in volumul Clasicii nostri. Luceafarul e o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga inspiratie a poetului". Despre Floare albastra afirma ca e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilatie eminesciana intre ideea de moarte si viata. In studiul Eminescu, poet dificil se pronunta, poate cam categoric, impotriva popularitatii poetului, a asa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observand ca destule versuri, sintagme sau poezii raman neintelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic si mitologic n-a mai fost repetata de nimeni si niciodata". Acest univers mirific va fi mereu prezent in constiinta criticului si atunci cand va comenta lirica secolului XX, care se indruma pe alte cai decat ale romantismului eminescian. De i orientat spre modernism, Streinu i acorda lui Al. Macedonski un spatiu destul de limitat in cadrul capitolului Orientarea estetizanta din Istoria literaturii romane. Pe larg e discutata noutatea ideilor lui poetice, unele in premiera mondiala, ca transpozitia senzatiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admiratia criticului fata de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvolta intr-o semetie de arta luciferica, sublima si nemaicunoscuta", este indiscutabila. Vladimir Streinu se afirma si isi contureaza profilul pe deplin atunci cand abordeaza perioada interbelica. Spre a-i cunoaste si mai clar optiunea estetica, va trebui sa

37

citam studiul Traditia conceptului modern de poezie, publicat in vol. Pagini de critica literara (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate pana la Edgar Allan Poe, care aduce marile inovatii; el restituie poeziei nobletea aristotelica a placerii, combate ideea de inspiratie, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea si rigoarea logica a unei probleme de matematica. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborarii poeziei cu muzica, vorbeste despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o noua epoca, aceea a modernismului, Poe va fi urmat in Europa de Baudelaire, Mallarm, Paul Valry. Toate aceste inovatii, carora le subscrie si Vladimir Streinu, isi vor gasi ecou intr-o masura mai mica sau mai mare si in lirica romaneasca din secolul XX si mai ales din perioada interbelica. In introducerea la antologia Literatura romana contemporana, criticul va realiza o sistematizare a tendintelor lirice din aceasta perioada, a raporturilor in continua schimbare dintre modernism si traditionalism. Fara sa-i minimalizeze pe ceilalti, poetul care se bucura de cea mai mare consideratie este, i pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a c rui crea ie a comentat-o adesea, incepand cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce il impresioneaza si pe autorul Paginilor de critica literar este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o for hugoliana, de o materialitate coplesitoare". O atentie deosebita e acordata poeziei de inspiratie religioasa, cea ocultata sau deformata in anii dogmatismului realist socialist. Opinia lui Vladimir Streinu despre Arghezi e asa de inalta incat il asaza alaturi de Paul Valry, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l si el cel mai mare poet dupa Eminescu". Foarte receptiv a fost criticul si la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic in literatura romana si chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre". Exprimand caderea din uman in mineral", volumele Plumb si Scantei galbene contin o poezie de scoica bolnava", cum o defineste comentatorul intr-o inspirata metafora. De o inalta apreciere s-a bucurat si Lucian Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul il cauta in epoca miturilor si a legendelor crestine. Dupa opinia i formula foarte personala a lui Vladimir Streinu, Blaga, pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator in literatura romana, nu un filosof si un poet, ci un lirosof, cu o doctrina a lirei, care ii constituie deplina lui identitate". Sensibil se dovedeste criticul si fata de morbidetea moderna" a lui Al. Philippide si de evolutia poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916, la cea traditionalista de dupa razboi, cand iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu (si il adauga mai tarziu si pe V. Voiculescu) ilustreaza excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura romana contemporana, potrivit careia modernii se traditionalizeaza, fara sa vrea, tematic, iar traditionalistii se modernizeaza, fara sa vrea, in expresie". Pe larg, scrie criticul

38

despre Vasile Voiculescu, care a tinut o dreapta cumpana a lirismului nostru", lucrand cu vremea in spiritul inovatiei, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineinteles, nu este uitat poetul inspiratiei religioase romanesti, situat alaturi de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre numerosi poeti, de la Dan Botta la tefan Augustin Doina , de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, desi foarte tanar, il pretuia in chip deosebit. A respins suprarealismul si, in ultimii ani, renegandu-si conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pura si ermetica, socotind, spre exemplu, excesiv criptica poezia lui Nichita Stanescu. A observat insa cu indreptatire, in anii '60, influenta coplesitoare si imitarea pana la pastisa a lui Arghezi, Blaga, Barbu, desi era intr-un fel explicabila prin reac ia de respingere a uscatului i simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.

3.6. Tudor Vianu Tudor Vianu s-a nascut la 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898 in Giurgiu si a decedat la data de 21 mai 1964 la Bucure ti. A fost un estetician, critic poet, eseist, filosof i istoric literar, i traduc tor romn. Fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu. i arheolog.

C s torit cu Elena Vianu (1911 - 1965). Fiul s u, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru i scriitor. Fiica sa, Maria Alexandrescu Vianu, este un istoric al artei antice n anul 1915 devine student la Facultatea de Filosofie Ob ine titlul de doctor n filosofie al Universit purtat o coresponden i Drept din Bucure ti.

ii din Tbingen. n perioada de doctorat a

sus inut , punctat de ntlniri amicale, cu prietenul s u din liceu, i primul s u

poetul Ion Barbu, care studia matematica la Gttingen. Crea ia lui a acoperit exact patru decenii: de la apari ia n 1924, n german , a volumului de debut, totodat Eberhard Karl a Universit lui Schiller) studiu de estetic , valorificare a tezei sale de doctorat sus inut la Facultatea de Filozofie ii din Tbingen, (n noiembrie 1923), Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. ber naive und sentimentalische Dichtung (Problema valoriz rii n poetica i pn la volumul ap rut postum Arghezi, poet al omului, purtnd subtitlul Cntare Omului (explornd un domeniu al literaturii comparate), ultimul s u studiu antum, intrat la tipar chiar n ziua dispari iei autorului i ap rut dup pu in timp, la nceputul verii anului 1964. Teza de doctorat a fost l udat de Lucian Blaga, cu care Vianu era coleg n paginile revistei Gndirea, mai ales pentru trimiterile permanente le Expresionismul german, de care Blaga nsu i era puternic influen at n epoc . Revine n ar n anul 1924 i devine suplinitor la Universitate. Teza de doctorat i apare n limba german sub titlul Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Teza a

39

fost tradus

i publicat n volumul al litografiat

aptelea din seria de Opere. n anul 1925 a publicat general . Abia n anul 1930 devine ii din Bucure ti. Tot n acest an i cele i

dou volume, Dualismul artei Apare n form

i Fragmente moderne. n anul 1927 devine docent n estetic . cursul de Estetic

conferen iar definitiv la Facultatea de Litere a Universit

public studiul Poezia lui Eminescu. Sunt eviden iate n special izvoarele antice germane, cu accent special pe influen a filosofiei lui Arthur Schopenhauer. n anul 1931 apare volumul Arta

i frumosul. Din problemele constitu iei

rela iei lor. n anul 1932 public volumul Arta actorului n Editura revistei Vremea. n 1933 public n volum un mic studiu care va deveni unul de referin n bibliografia studiilor despre Hegel, intitulat Influen a lui Hegel n cultura romn . Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera sa academic , i apar dou volume, primul volum din Estetica sa, n care sunt incluse capitolele Problemele preliminare ale esteticii, Valoarea estetic Structura i crea ia artistic i atitudinea estetic i Istoria i Opera de art , iar n 1936 va ap rea volumul al doilea, care includea alte dou p r i, i Receptarea operei de art . n 1934 public esteticii de la Kant pn ast zi la Institutul de arte grafice Bucovina. n 1937 i adun articolele de estetic publicate pn atunci n antologia Filosofie 1941 tip re te Arta prozatorilor romni, poate cea mai cunoscut i poezie, cu precizarea c , i mai comentat dintre n edi ia a doua din 1943, studiile vor fi complet diferite de i titlul se p streaz acela i. n c r ile sale, un exemplu de analiz stilistic n care este anticipat acribia formalismului sau a structuralismului. n 1942 public la Editura Cugetarea volumul Introducere n teoria valorilor, ntemeiat pe observa ia con tiin ei. Dup reforma nv mntului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetic ii din Bucure ti. ntre 1945 i preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea de Litere a Universit ambasador al Romniei la Belgrad i 1946 a fost i a fost criticat pentru unele concesii pe care le-ar fi ii, devine simplu cercet tor la i la Dic ionarul

f cut noului regim. Anul 1952 l surprinde n afara Facult limbii poetice a lui Mihai Eminescu.

Institutul de Lingvistic , lucrnd la Dic ionarul limbii romne moderne Dup 1955 este reintegrat n mediul academic universitar

i se dedic redact rii

unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltaire, Goethe, F.M.Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior n volumul Studii de literatur universal Probleme de stil 1961 i comparat . Studiile de stilistic sunt reunite n alte dou antologii i art literar i Problemele metaforei i alte studii de stilistic . n anii

i respectiv 1963 apar Jurnalul, un pseudo jurnal de fapt con innd texte cu caracter

40

publicistic, umanist al omului.

i Idei tr ite, volume n care Tudor Vianu i creioneaz personalitatea de

i filolog complet, de om al Rena terii. n 1964 moare la Bucure ti pe data de 21

mai, din cauza unui infarct miocardic, exact n ziua cnd intra la tipar volumul Arghezi, poet Este fondatorul colii de stilistic a Facult ii de Litere din Bucure ti i

ini iator al catedrei de literatur universal , c reia i-a fost mult vreme fost profesor titular de estetic , director al Teatrului Na ional (1945).

ef. Tudor Vianu a

4. Gerorge Calinescu George Calinescu s-a nascut la 19 iunie 1899 in Bucuresti . Studii liceale la Iasi si Bucuresti . Debuteaza cu versuri in revista ,,Sburatorul " (1919). Dupa absolvirea Facultatii de litere isi continua studiile la Scoala romana din Roma . Functioneaza ca profesor de liceu la Timisoara si Bucuresti . Editeaza revistele ,,Sinteza (1927) si ,,Capricorn (1930). Codirector, in 1933, la ,,Viata romaneasca . Isi ia doctoratul la Iasi , in 1936, cu o teza despre Avatarii faraonului Tl, manuscris eminescian . Conferentiar la Universitatea din Iasi , apoi , din 1945 , profesor la Universitatea bucuresteana . Membru al Academiei Romane (1949) . Director al Institutului de istorie literara si folclor din Bucuresti .Moare la 12 martie 1965 in Otopeni -Bucuresti .

4.1.Gerorge Calinescu, teoritician al istoriei si al criticii literare G. Calinescu face parte din seria scriitorilor de formatie enciclopedica , ale caror personalitate si activitate plurivalenta este coplesitoare . Opera lui G. Calinescu este unitara , in sensul ca aceleasi modalitati estetice circula de la proza la istorie literara , de la critica la poezie , intr-un univers literar coerent . Criticul este dublat de creator , de artist . Conform principiului ca : ,, a intelege inseamna a crea din nou , a reproduce in tine momentul initial al operei , Calinescu incearca sa fondeze o metoda critica similara creatiei ; avand permanent in vedere procesul istoric, ,, viseaza pe marginea textelor si le duce mai departe ideea si mesajul , aratand ceea ce ar fi putut deveni cartea . G. Calinescu a fost poet, romancier, dramaturg, eseist si istoric literar. Teoriticianul a subliniat ca tipurile clasic si romantic nu sunt absolute , puritatea lor este

41

inexistenta in relitate . Criticul porneste de la poezie pentru a -si exprima punctul de vedere estetic , pentru a defini ,,universul poeziei , dar descinde in poezie din sfera culturii . Lirica lui este romantica , dar este in egala masura clasica si moderna . Poezia incanta prin muzica , intelectualitate si cultura : ,, Canoanele cunosc cum sa te fac Hexarca / Venerei cipriote, / Am comentat adanc pe marele Petrarca / Si pe batranul Goethe (Epitalam). Umorul disimulat, sentimentul iubirii, variatiile pe teme clasice se realizeaza toate in lumina unei pasiuni lucide . G. Calinescu vine in literatura romana din literatura univesala , avand convingerea ca unui critic si unui istoric literar, pe langa pregatirea de specialitate si filozofica , ii este necesara cunoasterea in adancime macar a unei literaturi straine . Numai astfel se pot raporta valorile nationale in contextul literaturilor lumii sau numai astfel este posibila o ierarhizare a valorilor. Impresia pe care o da literatura lui G. Calinescu , in totalitatea ei , este de opera armonioasa , creatie a unui ,,scriitor total . Ca elemente de corespondenta , precum si ca trasaturi specifice operei calinesciene in general , care dau unitate acesteia , pot fi enumerate : 1) circulatia miartistice si a procedeelor de disociere de la roman la istorie literara , monografii si invers ; 2) placerea regiei ; 3) monumentalul si grandiosul ; 4) imaginatia rabelais - iarna ; 5) jocul presupunilor , al comentariilor psihologice sau eseistice ; 6) elemente de cosmogonie ; ,,Procedee specifice romanului trec in istoria literara , precum cele specifice istoriei literare trec in roman (1) . Astfel , in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent sunt celebre portretele (de exemplu N. Iorga , vazut la o lectie , sau Mateiu Caragiale , prezentat intr-o viziune sarjata de pa) ; sau folosirea peisajului , situand scriitorul in minaturii care l - a produs (I. Creanga sau Octavian Goga ); in alta parte , face asociatii plastice (valsurile in alb ale lui Bacovia amintesc tehnica vaporoasa a lui Degas ) sau trimiteri auditive (erotica lui N. Vacarescu e fluierata pe naiuri campestre); elemente de umor si ironie ; au ramas celebre propozitiile sintetice care definesc si caracterizeaza un scriitor: Hogas este ,,un minor mare ; D. Cantemir este un Lorenzo de Medici al nostru . Istoria literaturii de la origini pana in prezent este un adevarat roman ; scriitorii devin personaje , ca intr-o carte de fictiune, grupati ,,in trei categorii tipologice : tipul boierului generos , revolutionar din inteligenta , ideolog ardent , fraternizand cu masele - M. Kogalniceanu, V. Alecsandri , Al. Odobescu ; al doilea tip este cel al ruralului ideolog patimas , alaturi de tarani , cu repulsie fata de aristrocat si orasean - M. Eminescu , G. Cosbuc si L. Rebreanu ; si, in sfarsit , tagma balcanicilor , a micilor targoveti sau boiernasi - A.

42

Pann , I. L. Caragiale , I. Minulescu , Ion Barbu , T. Arghezi , Urmuz . In Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent , G. Calinescu face si critica sociologica , psihologica si estetica ; o " critica completa ", cum ar spune G. Ibraileanu , intr-o viziune grandioasa , pornind de la miturile nationale si terminand printr-o sinteza a specificului nostru national . " Placerea regiei " , exista in romane dar ea poate fi detectata si in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent ; autorul alege mastile actorilor , le cauta pozitia in scena si gesturile . Personajele din piesele de teatru ( Phedra , Napoleon si Sf. Elena ,Irod - Imparat si Brezaia etc.) " danseaza , vorbesc in versuri , canta , fac tumbe ". Se poate vorb , de asemenea , de placerea jocului superior , al inteligentei , atat in paginile de critica , cat si in proza , poezie sau publicistica . " Gustul extraordinar pentru monumental , grandios , enorm " da organicitate operei ; sunt cantate elementele primordiale ale naturii , in poezie ( a , focul , aerul , pa pamantul ) , campiile oceanice din Cartea nuntii , cirezile enorme din Enigma Otiliei , fantasticul plan al orasului , in Bietul Ioanide . Gustul pentru grandios ii adauga N. Manolescu imaginatia rabelais - iarna ; personajele sunt privite in detalii exagerate pana la grotesc : Stanica Ratiu , mos Costache, matusa Aglaie ( Enigma Otiliei ) sau Gaittany , Sufletel ( Bietul Ioanide ) . " Jocul presupunerilor , al comentariilor psihologice sau estetice" ne trimite la procedee care tin de romanul modern : scrisorile din Scrinul negru , din care se dezvolta insasi al lui Felix in fata fotografiei Otiliei , crearea unor personaje al caror comportament scapa determinarilor exacte , cum ar fi Otilia . In sfarsit , " elementele de cosmogonie " ( aerul , apa etc. ) , stabilite de G. Calinescu in Universul poeziei , se regasesc in poezie si proza , in istoria literaturii sau in monografii . In 1932 , G. Calinescu sustinea ideea unui roman de atmosfera moderna , desi respingea teoria teoria lui Camil Petrescu despre sincronizarea obligatorie a literaturii cu filozofia si psihologia epocii argumentand ca " literatura nu e in legatura cu psihologia ci cu sufletul uman ". La intrebarea care se punea in epoca - daca romanul trebuia sa fie balzacian , stheldian , tolstoian sau proustian - G. Calinescu raspunde prompt : " Trbuie sa fim cat mai originali , si ceea ce confera originalitate unui roman nu este metoda , ci realismul fundamental ". Scriitorul pledeaza pentru ideea ca orice roman trebuie sa fie , in mod necesar, si analitic . Romanele lui G. Calinescu se definesc prin cateva trasaturi comune : depasesc realismul clasic , asimiland experientele romanului modern creeaza caractere dominate de o

43

singura trasatura majora , ridicate la tipologii de mare circulatie universala , avarul , arivistul ( ele fiind insa un pretext - cum marturiseste insusi scriitorul - pentru introinspectie ). Asadar, romancierul " reface clasicismul " , trecand prin experienta curentelor literare , pe care le considera , consecvent pricipiilor sale teoretice , relative . Tehnica narativa , prin fixarea caracterelor in spatiu si timp , prin descrierea minutioasa a cadrului fizic in care se desfasoara actiunea , cu speciala erudita atentie pentru arhitectura cladirilor , pentru interioare , pentru operele de arta plastica ce le impodobesc , detasarea fata de personaje si crearea de tipuri ne trimit la Balzac si la realismul secolului al XIX - lea . Balzacianismul apare in primul roman,Cartea nuntii, in descrierea " Casei cu molii" si in conturarea personajelor care o locuiesc. Latura balzaciana a romanelor se continua in Enigma Otiliei , prin tema ( istoria unei mosteniri ) si prin descrierea interioarelor, a strazii , a arhitecturii caselor , prin creatia de tipuri ; ea urca in Bietul Ioanide si in Scrinul negru, prin descrierea interioarelor , prezentarea universitarilor , a societatii romanesti din deceniile 4 - 5 ale secolului nostru . Avarul si arivistul sunt cuprinsi in alte registre, iar Otilia devine o fiinta complexa, ca urmare a faptului ca este vazuta din unghiul fiecarui personaj venit in raport cu ea. Astfel, G. Calinescu depaseste datele realismului clasic , asimiland experientele romanului din secolul XX . Romanul include elemente eseistice , prin reflectiile asupra iubirii, a literaturii , a politicii , precizand atmosfera locala si timpul istoric , fixand imaginea unei lumi prin ceea ce are ea mai specific ; elemente lirice - Cartea nuntii este un poem al iubirii ; liric este si romanul iubirii dintre Felix si Otilia ; lirismul persista in Bietul Ioanide si in Scrinul negru , prin Ioanide arhitect de geniu , si prin Caty Zanoaga , parvenita fara scrupule , pe care sentimentul iubirii o reabiliteaza pana la un punct . Opera monumentala , de referinta in cultura romana si comparabila doar cu creatiile unor mari istorici literari straini , precum de Sanctis ori G. Landson, Istoria literaturii a fost publicata de G. Calinescu in 1941, in " timpuri de suferinta nationala " , cu scopul de a da " oricui increderea ca avem o stralucita literatura " , care slujeste " drept cea mai clara harta a poporului roman " . Un prim element de noutate al acestei lucrari este acela al perspectivei estetice asupra intregii evolutii a literaturii romane in timp , acordand atentie doar personalitatilor care au creeat o opera cu valori artistice si renuntand la autorii ( mai cu seama din literatura veche ) care au numai merite ce tin de istoria culturii in general , precum Coresi . Pe de alta parte , personalitati ale trecutului literaturii noastre sunt privite intr-o noua lumina , in masura

44

in care anunta modalitati artistice ale unor scriitori de mai tarziu : la cronicarii munteni descopera , de exemplu , " miscarea teatrului unui Delavrancea " sau fraze caragialesti . G. Calinescu reia si aplica in Istoria literaturii, ideea enuntata in lucrarea Principii de estetica , dupa care " nu e cu putinta o critica fara perspectiva totala istorica " , dupa cum si istoria literaturii trebuie sa apeleze la criteriile estetice ale criticului : " [] istoria literara este o istorie de valori si ca atare cercetatorul trebuie sa fie in stare intai de toate sa stabileasca valori , adica sa fie critic " . Istoria literaturii, comparata de unii comentatori cu un roman ale carui personaje ar fi scriitorii , vadeste faptul ca , in personalitatea lui G. Calinescu , istoricul literar si criticul se asociaza cu prozatorul de mare talent : pagini precum cele dedicate portretului lui N. Iorga sau descrierii Rasinarilor se inscriu printre filele antologice ale literelor romanesti .

4.2. Gerorge Calinescu si sinteza monumentala: Istoria literaturii romane de la oigini pana in prezent O frumoasa lectura pentru tanara generatie e capitolul din Istoria literaturii romane a lui Calinescu, care se intituleaza Descoperirea Occidentului. Acolo, el face un fel de recensamant al romanilor din diferite provincii istorice, care au avut vreodata de a face cu Europa si vorbeste de acest vis , care a aparut in mintea romanilor destul de devreme. Ne-am vazut oarecum izolati si am privit cu fascinatie lucrurile care se desfasurau in Occident. Nu trebuie sa uitam ca Occidentul incepea pe vremea aceea la Brasov. Daca va uitati la geografia Bisericii Catolice sau la zona de separatie dintre catolicism si ortodoxie, care s-a negociat foarte dificil si surprinzator pana prin sec. XIV si care a cunoscut interesante dezvoltari si mai tarziu, toate acestea au construit o lunga antologie de viziuni epocale romanesti despre lumea aceasta indepartata. George Calinescu ne spune ca Petru Cercel autor de versuri italiene, este primul care simbolizeaza aceasta occidentalizare. Au mai fost insa incercari de occidentalizare ca cea a lui Eraclid Despotul (1561-1593) care prin intemeierea unei universitati la Cotnar incerca un fel de occidentalizare. Din pacate religia le-a inabusit acest proiect. In secolul XVII se infiripa legaturi cu occidentul prin venirea misionarilor italieni si franciscani in Romania cum ar fi Vito Piluzi sau marchizul Johann Battista del Monte (aveau legaturi interne cu Miron Costin). Se afirma ca in anul 1650 primii romani merg la Roma cu ocazia jubileului facand cu o suta de ani inaintea ardelenilor pelerinaj la

45

cetatea eterna. Cantemir devenind domn purta vesminte cu influente occidentale insa nici de data aceasta nu se baza pe preocuparile literare si cultura occidentala. Ideea de literature occidentala avea sa patrunda greu in Romania (aici vorbim de literature in sens occidental). Austriecii au inceput sa domine Muntenia iar Rusii au inceput sa domine peste Nistru, deci procesul de occidentalizare incepe sa se simta dar totusi prea putin ca sa reuseasca sa miste o intreaga tara. Boierimea face din Brasov un adevarat centru geografic al romanismului. Se spune ca vreme de un seclo pregatirea pentru intrarea in occident se face in limba. Neologizarea in sens apusean al limbii apare de acum. Tot in cultura datorita Regelui Carol, se primeste dreptul de a se intemeia o manastire si un seminar pentru a trimite la Roma cate trei teologi pe an, acest lucru putand fii realizat prin scolarizare si printr-un schimb de domenii. Cultura s-a diversificat, neologismele intra intr-un numar mare si se fac simtite influente in limbaj. Am putea spune ca foarte multi boieri au doua fete: oameni de cultura greceasca, si oameni de formatie orientala. Contactul cu occidentul il sustin jurnalele la care in general boierii erau abonati. Acest contact se vede cel mai bine in literature si scriere sau traducere. Inceputurile literaturii noastre au o puternica amprenta de classicism decadent. G.Calinescu afirma ca traducerile circulau din literature occidentala sub forma de manuscris sau se publica cultura greceasca, dealtfel cu o influenta foarte puternica, centrul ei mutanduse.aici. In primul rand pe plan cultural Romania era in urma cu multe aspecte si de aceea dupa anul 1700 dorinta romanilor de a pleca la studii in occident a fost mult mai mare. Un exemplu ar fi Cantacuzino care a studiat la Padova in Italia. Pe de alta parte asa cum spune si George Calinescu, educatia data la constantinopol nu a fost mai satisfacatoare decat cea din occident,deci eductia apuseana era undeva la mijlocul acestor doua extreme, majoritatea preferand sa studieze in occident. In sustinerea ideii de mai sus adaugam ca de asemenea Cantacuzino a fost educat si la constantinopol insa aceasta educatie nu afost mai puternica.decat.cea.apuseana. In al doilea rand ideea de literature occiddentala a patruns foarte greu. Pentru ca aceasta trebuia sa isi pregateasca foarte bine intrarea, adica sa isi faca foarte bine temele pentru a putea patrunde printre moravurile romanilor. Nu a fost de ajuns ca, ce e drept, putini romani sa mearga in occident ci occidentul sa vina la ei. Un alt argument ar fi faptul ca fuga romanilor la studii este punctul acut al nerabdarii de a pasi in occident. Consecinta favorabila a acestui lucru este faptul ca am imprumutat cuvinte noi, iar limba romana s-a diversificat. Aceste cuvinte au fost culese de Miron Costin,Ion Neculce ,Axinte Uricaru,Dimitrie Cantemir etc. Pentru a exprima notiuni

46

de logica, psihologie, economie, fizica etc,ei au imprumutat: curs, testament, parola, comedie, volonter, fantasie, cavalerie, ministru, senat, manifest, ordinant, triumf, emisfer, melancolie. Secolul XVIII aduce deci o imbogatire a lexicului, neologismele fiind considerate acum imprumuturi.mai.vechi. In al treilea rand ca si concluzie a occidentalismului, cartile de gramatica se inmultesc Gramatica Romaniei-Radu Tempea (1797). Pentru deschiderea orizontului European se scriu: De obste geografie de Buffier-Amfilohie Hotiniul (1795-Iasi); Istoria universala- Ioan Molnar. Examinarea sciitorilor din zona 1800 va dovedi ca acestia cunosc cu de-a amanuntul literature occidentala a secolului XVIII mai ales cea minora. In al patrulea rand sustin ideea lui G.Calinescu in privinta textelor traduse deoarece s-au facut traduceri romanesti mai ales din literatura occidentala in Principatele unite si in Ardeal. Traducerile circulau mai ales sub forma de manuscrise sau se publicau. Iar contactul cu occidentul se vede cel mai bine in literature tradusa si scrierile traduse.Exista si numeroase exemple de traduceri din limbi occidentale cum ar fi: Merope si BrutusVoltaire; Filip si Orest- Alfieri; din greceste s-a tradus Harito si Polydor; Descoperirea Americii- I.H.Kampe (Buda); culegeri de biografii si anecdote cu folos etic, de altfel erau si foarte la moda sprea sfarsitul secolului al XVIII-lea. In al cincilea rand sunt de accord cu faptul ca caontactul cu occidentul pe vremea aceea il faceau jurnalele la care boierii erau abonati,deoarece intalnim foarte mari schimbari in moda, in special mobilier si haine. Boierii schimba mobile,comanda canapele occidentale, gradinari, bucatari straini, incep sa iscaleasca frantuzeste, tarile sunt tot mai pline de profesori si secretari straini, balurile, jocuri de carti, din ce in ce mai multe familii isi trimit tinerii la studiu in Paris, Italia etc, bibliotecile se umplu de cari frantuzesti si italienesti.

47