Prezentare pe tablouri Iona

"Iona" este o tragedie in patru tablouri, publicata in 1968 (a luat premiul Uniunii Scriitorilor). Cele patru tablouri sunt organizate in alternanta afara-inauntru. Tablourile 1, 4 reprezinta "afara", tablourile 2, 3, inauntru. Personajul Iona apare intr-o tripla ipostaza: de pescar, de calator si de auditoriu, intr-o perfecta armonie polifonica. Subiectul dramei reprezinta un monolog, dar in indicatiile de scena ale autorului apar trei personaje: pescarul 1, pescarul 2, Iona. Tabloul intai reprezinta o scena goala impartita in doua: jumatate infatiseaza o gura imensa de peste in fata careia se afla pescarul Iona. Alaturi se afla un acvariu cu cativa pestisori, ca ironie a nesansei sale la pescuit. Iona tine in mana un navod care se afla in partea opusa a scenei, reprezentand marea. Din monologul pescarului reiese dorinta de a pescui un peste mare. Realizeaza, apoi, ca si-a uitat numele. Striga, dar ecoul nu ii raspunde. Iona face grave reflectii privind viata, moartea, visele lui si ale copiilor, isi exprima dorinta de a fi padurar. Desi simte la un moment de dat navodul greu si are impresia ca a prins un peste mare, nu gaseste nimic. Monologul se refera si la femeia sa, si la pestii din acvariu, pe care ii ingrijeste acasa. Tabloul intai sfarseste prin inchiderea gurii imense a pestelui si intrarea lui Iona in intuneric. Ultimele sale cuvinte sunt un strigat disperat de ajutor. Incercand sa interpretam semnificatia acestui tablou se poate arata ca in plan metaforic, Iona, un pescar sarac si cumsecade, traieste o aventura, isi pierde identitatea si apare in dubla ipostaza, de pescar si de peste. Identificandu-se cu destinul care nu ii este favorabil, Iona mediteaza: "Noi, pestii, inotam printre nade atat de repede incat parem galagiosi". Ca pescar, Iona e un ratat; ca peste, va fi inghitit de altul, mai mare, caci spune proverbul popular: "Pestele mare il inghite pe cel mic". Tabloul al doilea descrie interiorul burtii pestelui, unde se afla bureti, oase, pietre, ca pe fundul marii. Intrat in alt spatiu, Iona isi da seama ca a intrat si in alt timp: este semiintuneric iar eroul vorbeste mult, logosul fiind expresia supravietuirii lui. Reactiile lui sunt normale, de vreificare a reflexelor si a deprinderilor: "Pot sa merg unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac, sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica". Primul asalt al fricii este contracarat de amintirea experientei anterioare, a eroului inghitit de un monstru marin, care a reusit sa iasa la lumina dupa ce a spintecat pantecele acestuia. Gaseste, apoi, un cutit, acesta fiind un semnal al libertatii de actiune, a libertatii de a continua drumul, ivindu-i-se si ganduri de sinucidere. Acestea, insa, il parasesc, si glumeste, chiar, cu monstrul care il tine prizonier in intuneric. Devine si visator, exprimandu-si dorinta de a construi ceva in mijlocul marii: "Un locas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului". Tabloul al treilea imbogateste semnificatia mitului lui Iona. Ratacind in labirint, eroul traieste sentimentul inutilitatii. Moara pe care o intrezareste si care "poate sa se invarteasca, poate sa nu se invarteasca", este o aluzie ironica la lupta cu morile de vant a eroului lui Cervantes. Se remarca aparitia unor motive simbolistice, cum ar fi acela al ochilor ce privesc sau al gemenilor nenascuti, care favorizeaza meditatia asupra vietii si a mortii. Adreseaza mamei sale o scrisoare prin care se tanguie: "Tu nu te speria, mama, numai din atata, si naste-ma mereu.". Plangandu-se ca primeste scriosri, Iona conchide: "Scriu, nenorocitii, scriu. Vreun naufragiat crede ca eu pot sa-l salvez". Se observa din aceste citate amarnica ironie amestecata cu tristete si jovialitate. Ambiguitatea replicilor da cititorului imaginea unei drame expresioniste traite de erou. Dedublarea lui Iona se observa in monologul dialogat (Iona dialogheaza cu sinele). Incercand sa se descurce in labirintul in caaare rataceste, eroul va rosti: "Naiv ce sunt! Poate am trecut de mult de locul in care eram la inceput. Trebuie sa pun semn la fiecare pas". Tabloul al patrulea ni-l prezinta pe Iona intr-un spatiu cu mult nisip, unde se vad case, lemne, pietre. O ultima "spartura" facuta de Iona in burta pestelui il aduce in acest loc. Eroul priveste marea, se bucura ca respira aer curat dar nu realizeaza daca se afla pe o plaja la marginea marii sau pe o insula in mijlocul marii. Totul in jur este pustiu. Incercand sa isi gaseasca semenii, se urca pe o movila si vede orizontul. Atunci isi da seama ca, de fapt, orizontul era o alta burta de peste, dupa care urma alt orizont, insemnand alta burta de peste, si asa mai departe. Erau mii de burti de peste, ca niste geamuri, lipite unul de altul, de dupa care nu mai poate iesi. Glasul lui Iona devine stins, impersonal, desi incearca sa se incurajeze. Pentru a rezista isi recheama trecutul, facand eforturi sa si-l aminteasca. Ii apar parintii si bunicii, scoala, masa la care manca, fragmente din copilarie, luna si soarele, intr-un cuvant, viata sa dinaintea intrarii in chit: "Cum se numeau batranii aceia cuni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica?. Cum se numea dracia ceea frumoasa, si minunata, si nenorocita, si caraghioasa, formata din ani, pe care am trait-o eu?" Descoperim o impresionanta definitie a vietii ce inseamna deopotriva frumusete si uratenie, noroc si nenoroc. Isi aminteste numele pe care il striga, iluminat deodata. Cand precizeaza "Eu sunt Iona" are si revelatia greselii sale. Totul era invers. Iona spera intr-o regasire: "Dar nu ma las, plec din nou. Ce conteaza daca ai sau nu noroc? E greu sa fii singur". Spintecandu-si burta, Iona traieste convingerea exprimata prin cuvintele "Razbim noi cumva la lumina".