Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea Lucian Blaga Sibiu Psihologie

INTERVIUL CLINIC CENTRAT PE OBIECTIVE SI SOLUTII

n mod traditional, terapia s-a orientat ndeosebi asupra trecutului, cautnd n copilaria subiectului originea simptomelor si a problemelor sale actuale. Dupa 1960, o data cu dezvoltarea terapiei comportamentale, a gestaltterapiei si terapiei familiale, centrul atentiei terapeutilor a devenit prezentul "aici si acum". Observam ca astazi terapia este pe cale sa-si schimbe tinta temporala a analizei si interventiei, trecnd de la focalizarea asupra prezentului la centrarea pe viitor. Aceasta orientare nu se intereseaza de felul n care au aparut simptomele, nici chiar de factorii care ntretin aceste simptome, ci se centreaza ndeosebi asupra mijloacelor de rezolvare a acestora, se centreaza pe obiective si solutii. Terapia centrata pe solutii si pe viitor si are originile n lucrarile lui Milton Erickson, echipa terapeutica a Institutului de Cercetari Mentale de la Palo Alto si echipa Centrului de Terapie Familiala Scurta, condusa de Steve de Shazer. Eckert (1993) definea terapia scurta ca fiind "orice interventie psihologica ce si propune sa produca o schimbare ct mai repede posibil, indiferent daca este stabilit dinainte un termen limita sau nu". Malan (1976), din perspectiva traditiei psihodinamice, utilizeaza acest termen pentru o terapie ce cuprinde ntre 4 si 50 de sedinte, n timp ce Ryle (1991) propune un model de terapie cognitiva scurta n 16 sedinte. Caracteristicile terapiilor scurte: - ideea ca fiecare persoana poseda resursele necesare rezolvarii problemelor cu care se confrunta, - acceptarea definitiei pe care subiectul o da problemei sale; - formarea aliantei terapeutice ct mai repede posibil; - succesul este atribuit subiectului; terapeutul nu face altceva dect sa creeze un cadru care sa-i permita subiectului sa identifice si sa utilizeze resursele pe care le are; - terapeutul nvata de la subiect; - evitarea angajarii subiectului la un efort deosebit (n caz contrar, beneficiile terapiei ar fi mai mici dect "investitiile" clientului) ; - centrarea pe "aici si acum"; - existenta unor obiective clare, specifice si tangibile n timpul disponibil; asumarea de catre terapeut a responsabilitatii de a influenta subiectul ntr-o maniera evidenta, deschisa. Terapia centrata pe solutie ofera un model coerent care ne permite sa raspundem eficient la ntrebarea "Cum construim solutiile?". Acest demers cuprinde, n linii mari, trei etape importante: 1. Definirea mai degraba a ceea ce subiectul vrea, dect a ceea ce el nu vrea. 2. Identificarea a ceea ce merge bine, functioneaza si dezvoltarea de comportamente orientate n aceasta directie. 3. Daca ceea ce face subiectul nu conduce la solutie, atunci trebuie facut altceva. Desi simpla, la prima vedere, punerea n act a acestor etape nu este totdeauna usoara deoarece: - de cele mai multe ori pacientul se prezinta la terapie cu plngeri si acuze care exprima ceea ce nu vrea sa i se mai ntmple mai degraba dect ceea ce vrea; - investigatia clinica cu scop diagnostic si propune, n mod traditional, sa evidentieze "mecanismele psihopatologice", aspectele slabe, insuficienta si neputinta clientului; educat n spiritul abordarii medicale, conform careia doar o buna cunoastere a problemei poate

conduce la o solutie eficienta, chiar pacientul va avea tendinta sa-si centreze discursul pe problemele lui, ignornd ceea ce merge si functioneaza bine; - oamenii devin usor prizonierii "solutiilor care mentin problema" [Watzlawick], care au la baza principiul multiplicarii - a face mai mult din acelasi lucru. Practicarea terapiei si consilierii centrate pe solutie presupune abandonarea vechilor credinte cultivate de terapiile centrate pe problema, dezvoltarea unei noi "filosofii" despre oameni si problemele lor si abordarea lor n spiritul unor noi principii. 1. Centrarea pozitiva, pe solutie si pe viitor, faciliteaza schimbarea n directia dorita. Subiectul vine la terapeut ntr-un moment dificil al existentei sale. Decizia de a apela la un specialist pentru rezolvarea problemelor sale nu a fost o decizie usoara: mai nti persoana din fata noastra a recunoscut ca are o problema, apoi dupa un numar de ncercari nereusite, a recunoscut ca pentru rezolvarea problemelor lui este nevoie sa apeleze la un specialist. Acest fapt trebuie subliniat n fata subiectului: prezenta la terapie implica curaj, sinceritate, capacitate de autoreflectie, refuzul de a accepta pasiv greutatile si dificultatile vietii. Centrarea pe problema prezinta riscul amplificarii si perenizarii problemei. Povestindu-si toate insuccesele, dificultatile si renuntarile sale, pacientul si alimenteaza o imagine negativa de sine, si diminueaza sentimentul respectului de sine si capacitatea de autocontrol. Fiecare dintre noi traieste nevoia unei imagini pozitive de sine n tranzactiile cu ceilalti [C.Rogers]. Relatia terapeutica devine puternic asimetrica, clientul "anormal" plasndu-se ntr-o pozitie pasiva, de subordonare, n fata terapeutului "expert" n problemele celorlalti. Explicatiile si interpretarile terapeutului risca sa perenizeze problema, deoarece stabilesc o relatie necesara ntre mecanismele psihopatologice evidentiate si problemele prezente ale clientului, prezentul problematic fiind efectul necesar al unui trecut care nu mai poate fi schimbat. Daca se adopta modelul centrarii pe solutie, interviul terapeutic va evidentia solutiile clientului, succesele lui, ceea ce merge bine si functioneaza corespunzator n toata activitatea sa. Povestindu-si succesele, subiectul dezvolta imagini si emotii pozitive, iar comportamentul lui devine din ce n ce mai evident influentat de acest univers interior pozitiv. Cnd, n discursul subiectului referitor la viitorul lui, verbele trec de la conjuctiv si conditional la indicativ, este evident ca el vorbeste din interiorul acestui univers pozitiv despre solutionarea problemei. De fapt, solutia problemei nu este altceva dect extensia ariei de manifestare a strategiilor de succes pe care subiectul le-a utilizat deja. 2. Exceptiile sugereaza solutii. Exceptiile de la fiecare problema sunt expresia resurselor constiente sau inconstiente ale pacientului. Sarcina principala a terapeutului este aceea de a identifica sau de a crea mpreuna cu subiectul exceptii de la problema acestuia. ncercnd sa-si rezolve problemele, oamenii se centreaza asupra lor si sunt ncapabili sa sesizeze momentele n care acestea nu se manifesta. Problema este redusa n acest mod la dimensiuni care dau subiectului speranta controlului lor si, pe de alta parte, exceptiile de la problema sugereaza solutii deoarece, n linii mari, obiectivul terapiei este de a maximiza exceptiile de la problema. Descoperirea, provocarea si construirea "exceptiilor" este un proces colaborativ,

dezvoltat ntre subiect si terapeut. Prin provocarea exceptiilor de la problema si ncurajarea manifestarii acestora din ce n ce mai frecvent, terapeutul activeaza resursele clientului si-i dezvolta sentimentul de autocontrol n raport cu ceea ce initial parea o problema insurmontabila. 3. Schimbarea se manifesta tot timpul. n acest context, putem spune ca sarcina terapeutului este aceea de a-l orienta pe subiect sa sesizeze schimbarile pozitive, sa le maximizeze sau, utiliznd prescriptii adecvate, sa-l provoace pe subiect la noi schimbari comportamentale. Daca trecutul problematic al pacientului nu mai poate fi schimbat, viitorul are un grad suficient de nedeterminare, pentru a oferii multiple cai de a-l construi. De aceea orice schimbare poate fi utilizata pentru construirea unor noi asteptari privind viitorul non-problematic, asteptari care vor avea tendinta sa se transforme n predictii ce se automplinesc. La limita, am putea spune ca nu conteaza daca dupa prima sedinta de terapie pacientul se simte mai bine sau mai rau, important este ca se simte altfel dect nainte de a veni la terapeut. Daca schimbarea este pozitiva atunci, evident, clientul va avea certitudinea unei terapii de succes; daca schimbarea este negativa, atunci ea poate fi resemnificata n sens pozitiv. Din nefericire, etichetele diagnostice utilizate n psihiatrie ofera o imagine statica asupra problemelor pacientului, afecteaza imaginea de sine a acestuia si blocheaza valorificarea resurselor existente. Un bolnav "depresiv" nu este totdeauna depresiv, are momente n care comportamentul sau este normal, adecvat situatiei, sau cnd depresia sa este pe deplin justificata de evenimentele traite. Ori, eticheta diagnostica mpiedica si pe pacient si pe terapeut sa sesizeze acest fapt si prescrie ambilor roluri care perpetueaza simptomul. Echipa terapeutica de la Milano (Palazzoli, Cecchin, Boscolo, Prata), sesiznd acest aspect, propune nlocuirea afirmatiei "este depresiv" / "sunt depresiv" cu expresia "se comporta ca un depresiv". nlocuirea lui "a fi" cu verbe precum "arata", "pare", "devine" si "se comporta ca si cum" promoveaza credinta (speranta) ca aceste comportamente sunt temporare si supuse schimbarii [Walter si Peller, 1992]. 4. Schimbarea mica conduce la schimbari mai mari. Acest principiu se afla n strnsa relatie cu principiul permanentei schimbarii. n fata unui pacient "multidisfunctional", "complex", multi terapeuti formuleaza cu prudenta un prognostic pozitiv, gndindu-se la un volum deosebit de munca ce trebuie investit, la dificultatea gasirii unei solutii la fel de complexe, pe masura problemei. Nici pacientii nu au prea multe sperante daca li se comunica faptul ca obiectivul terapiei este rezolvarea tuturor problemelor lor. Afirmatia "schimbarea mica duce la schimbari mai mari" sta la baza strategiei de mpartire a problemelor mari n probleme mai mici si de abordare a lor separat si succesiv. Schimbarea terapeutica este astfel divizata n pasi mici, controlabili. 5. Cooperarea este inevitabila - nu exista esec, exista feedback. Terapia centrata pe solutie subliniaza caracterul colaborativ al relatiei terapeutice n care "subiectul este expertul" (Shazer, 1985; Walter si Peller, 1992). Terapeutul "expert", singurul posesor al "adevarului" stiintific n domeniul problemelor celorlalti, devine usor prizonierul imaginii proprii despre solutie, incapabil sa observe ce asteapta celalalt de la el. n acest context "rezistenta" pacientului interpretata ca incapacitate de schimbare, refugiu

n boala, determinat de beneficiile secundare ale bolii, trebuie considerata mai degraba o metafora ce-si evidentiaza sensurile n cadrul de referinta creat de teoria expectatiei: trebuie tinut minte ca rezistenta este doar o metafora care descrie anumite comportamente n contextul terapiei si ca alte metafore pot fi mult mai utile. Rezistenta nu este ceva concret. Relatia dintre conceptul de rezistenta si conceptul cooperarii poate fi vazut astfel: daca terapeutul alege sa considere comportamentul clientilor ca rezistenta, atunci ncercarile lor de a coopera nu pot fi vazute, din moment ce fiecare perspectiva o exclude pe cealalta; daca terapeutul este orientat spre un comportament cooperativ, atunci el nu va fi capabil sa vada rezistenta. Situatia este similara celei create de perceptia figurilor duble: aceeasi realitate ne ofera imagini diferite, n functie de asteptari si perspective. 6. Oamenii au resursele necesare rezolvarii problemelor lor. Terapia Ericksoniana subliniaza ideea ca fiecare persoana are resursele si aptitudinile necesare rezolvarii problemelor sale. Adoptnd o perspectiva paradoxala, M. Erickson spunea deseori pacientilor sai n timpul transei: "Exista lucruri pe care le stiti, dar nu stiti ca le stiti. cnd veti sti ceea ce nu stiti ca stiti, atunci va veti schimba". Acest tip de formulare provoaca pacientul sa caute n el nsusi resursele necesare schimbarii asteptate. Schimbarea terapeutica este, din aceasta perspectiva, o extensie a ceea ce pacientul stia deja. Terapeutul - spune J. Zeig - porneste de la principiul ca pacientul, n istoria sa, a facut dovada unei functionari adecvate si eficiente. Prin urmare, terapeutul nu trebuie sa-si propuna sa nvete pacientul cum sa se comporte adecvat. Mai degraba, munca terapeutului este aceea de a ajuta pacientul sa-si deblocheze istoria constructiva adormita. Terapia devine procesul de stimulare a resurselor existente - resurse care au ramas mult timp nchise. Perspectiva medicala, precum si cea a psihoterapiei centrate pe problema evidentiaza aspectele patologice, insuficientele si disfunctiile responsabile de aparitia problemei. Diagnosticul clinic care rezuma cauzele problemei influenteaza prognosticul cu ct mai sever este diagnosticul, cu att mai rezervate sunt asteptarile terapeutilor si subiectilor privind o posibila evolutie favorabila a acestora din urma. Centrarea pe aspectele patologice prezinta riscul patologizarii unor comportamente normale. Asteptarile negative ale terapeutilor si pacientilor au tendinta de a se transforma n predictii ce se automplinesc. n aceeasi masura, asteptarile pozitive vor initia un ciclu al schimbarii n directia dorita. Caracteristicile unui scop bine definit: Psihoterapia este un efort orientat catre un anumit scop sau solutie, avnd subiectul ca expert. Scopul diverselor terapii variaza considerabil. Din acest punct de vedere exista doua mari orientari terapeutice: unele terapii si propun "vindecarea" subiectului sau dezvoltarea lui personala, altele si propun sa ajute subiectul sa-si rezolve anumite probleme sau sa-si atinga anumite scopuri. Terapiile apartinnd primei orientari plaseaza responsabilitatea schimbarii terapeutului "expert" (el fixeaza obiectivele si mijloacele necesare atingerii acestora), n timp ce terapia centrata pe solutie plaseaza aceasta responsabilitate la celalalt pol al relatiei, respective la subiect. n acest model, mult mai apropiat de realitatea psihologica militara, tinta este de a ajuta subiectii sa-si defineasca scopurile ct mai precis posibil; ei sunt experti n problemele lor, stiu ce doresc sa schimbe. Terapeutul are responsabilitatea de a

negocia cu subiectul scopuri realizabile. Atunci cnd urmarim scopuri nerealizabile, facem imposibil de atins si ceea ce era realizabil. Unele dintre caracteristicile unui scop bine definit: 1. Scopul trebuie formulat ntr-o maniera pozitiva, ntr-o forma afirmativa din punct de vedere gramatical. 2. Scopurile trebuie exprimate mai degraba n termenii actiunii, dect n termenii unor stari interne. 3. Scopurile trebuie formulate n termenii "aici si acum". 4. Scopurile eficiente sunt formulate ct mai specific posibil. 5. Scopul trebuie formulat n domeniul controlat de subiect. Terapeutul si propune sa-l ajute pe client sa identifice acele comportamente - scop pe care l poate initia si mentine, ncepnd chiar din momentul n care vorbeste despre acestea. Un scop nu trebuie sa depinda de ceea ce altcineva va face mai nti. n cazul n care subiectul doreste sa schimbe relatia pe care o are cu cineva care nu participa la terapie si considera ca mai nti trebuie sa se schimbe acea persoana, iar noi, ca terapeuti, acceptam acest scop - adica mai nti sa se schimbe persoana absenta - evident, terapia se angajeaza pe un drum nchis. Comportamentul nostru, al fiecaruia, este de cele mai multe ori un raspuns la comportamentul celorlalti. ntr-o relatie, indiferent care persoana se schimba, aceasta schimbare va antrena, mai devreme sau mai trziu, si schimbarea celeilalte. De aceea subiectul poate fi ajutat sa constientizeze ca schimbarea poate ncepe cu el; de altfel, nu este rezonabil sa cerem altora sa faca ceea ce nu vrem sa facem noi.

Bibliografie: 1 Dafinoiu I. - Elemente de psihoterapie integrativa, Ed. Polirom, 2000 2 Dafinoiu I. - Personalitatea, Ed. Polirom, 2002