Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Facultatea de Drept

Cauza Templul Preah Vihear Disputa dintre Cambodgia si Thailanda

Grupa B8, An II

Iai 2009
1

Cauza Templul Preah Vihear Disputa dintre Cambodgia si Thailanda

1. Hotararea din data de 26 mai 1961 Masurile legale in cazul Templului Preah Vihear intre Cambodgia si Thailanda,referitor la suveranitatea teritoriala asupra templului Preah Vihear,au fost instituite printr-o petitie a Guvernului Cambodgiei la data de 30 septembrie 1959.Guvernul Thailandei a formulat doua obiectii preliminare. Curtea a sustinut in mod unanim ca aceasta avea jurisdictie. Vicepresedintele Alfaro si judecatorii Wellington Koo,Sir Gerald Fitzmaurice si Tanaka si-au atasat declaratiile la aceasta hotarare, iar judecatorii Sir Percy Spender si Morelli au adaugat opinii separate. In hotararea sa,Curtea a notat ca,invocand jurisdictia Curtii,Cambodgia s-a bazat in principal pe efectele combinate ale propriei acceptari a jurisdictiei impuse a Curtii si efectele unei declaratii facute de Thailanda la data de 20 mai 1950: Am onoarea sa va informez ca printr-o declaratie datata 20 septembrie 1929,Guvernul Majestatii Salea acceptat jurisdictia impusa a Curtii Permanente de Justitie Internationala conform art.36,al.2 din Statut pentru o perioada de zece ani si cu conditia reciprocitatii. Declaratia a fost reinnoita la data de 3 mai 1940,pentru o perioada de inca zece ani. In acord cu prevederile art.36,al.4 din Statutul Curtii Internationale de Justitie,am onoarea sa va informez ca Guvernul Majestatii Sale reinnoieste declaratia mentionata anterior pentru inca zece ani,incepand cu ziua de 3 mai 1950,in aceleasi limite si sub aceleasi conditii si rezervari stabilite in prima declaratie din 20 septembrie 1929.

Thailanda si-a formulat prima obiectie preliminara pe baza ca acea declaratie nu a constituit o acceptare valabila din partea sa a jurisdictiei impuse de Curte.Aceasta nu a negat in nici un fel, insa, faptul ca intentiona sa accepte jurisdictia impusa, dar, conform argumentului acesteia,ea si-a elaborat declaratia conform clauzelor din decizia Curtii ,la data de 26 mai 1959 privitor la Incidentul aerian din 27 iulie 1955(Israel vs. Bulgaria),care s-au dovedit a fi ineficiente.Art 36,al.5 din Statutul Curtii prevede ca: Declaratiile facute potrivit Articolului 36 al Statutului Curtii Permanente de Justitie Internationala si care sunt nca n vigoare vor fi considerate, n raporturile dintre partile la prezentul Statut, drept acceptari ale jurisdictiei obligatorii a Curtii Internationale de Justitie pentru perioada ramasa pna la expirare si conform conditiilor prevazute de ele. Curtea a sustinut ca acea dispozitie se aplica doar participantilor originali ai Statutului si ca, Bulgaria nefiind un participant la Statut pana la 14 decembrie 1955,declaratia ei de acceptare a jurisdictiei impuse a Curtii Permanente este considerata ca iesita din vigoare la data de 19 aprilie 1946,data cand Curtea Permanenta si-a incetat existenta.In speta,Thailanda sustinea ca situatia ei era aceeasi cu a Bulgariei,din moment ce ea a devenit participant la Statut doar la 16 decembrie 1946,la aproximativ 8 luni dupa desfiintarea Curtii Permanente.Declaratia ei de acceptare a jurisdictiei impuse a Curtii Permanente, in consecinta,nu a fost transformata in acceptarea privind Curtea actuala si tot ce a reusit sa obtina a fost reinnoirea inoperativa a acceptarii jurisdictiei impuse a unui tribunal care nu mai exista. Curtea nu a considerat ca Hotararea sa din 1959 a avut consecintele invocate de catre Thailanda.Pe langa faptul ca acea decizie nu era opozabila decat partilor,Curtea a considerat ca Thailanda,prin declaratia sa din 20 mai 1950,a adoptat o alta pozitie decat cea a Bulgariei.La acea data,nu numai ca declaratia Thailandei din 1940 nu fusese transformata intr-o acceptare a jurisdictiei impuse de catre prezenta Curte,dar intr-adevara aceasta expirase conform termenului sau,cu doua saptamani inainte(6 mai 1950).Declaratia din 20

mai 1950,un act juridic nou si independent,nu a fost facuta ,deci, sub incidenta art.36,al.5 din Statut,a carui forta fusese epuizata, din punctul de vedere al Thailandei. In cursul procesului,au aparut discutii privind posibilitatea ca un document iesit din vigoare sa fie innoit,dar Curtea a considerat ca intrebarea ar fi trebuit sa fie care era efectele declaratiei din 1950?.De asemenea,s-a spus ca Thailanda a avut o conceptie gresita in 1950 si ,de aceea, a folosit in declaratia ei o exprimare pe care decizia din 1959 a demonstrat-o ca fiind inadecvata pentru atingerea scopului sau.dar Curtea nu a considerat ca problema in speta era una de eroare.De asemenea s-a discutat asupra faptului ca intentia fara manifestare nu este suficienta sa constituie o tranzactie legala valida,dar Curtea a considerat ca ,in cazul acceptarii jurisdictiei impuse,singura formalitate necesara era aceea de depozit cu Secretarul General al ONU,o formalitate care a fost indeplinita de Thailanda in conformitate cu art.36,al.4 din Statut. Singura intrebare relevanta,prin urmare,a fost daca exprimarea folosita de declaratia Thailandei din 1950 denota intentia clara ,in conditiile art.36 al.2 din Statut, de a recunoaste ca impusa jurisdictia Curtii.Daca Curtea aplica regulile sale obisnuite de interpretare, acea declaratie nu ar fi putut fi vazut decat ca o acceptare a jurisdictiei Curtii,pentru ca nu exista nici o alta Curte la care sa se poata faca referire.Thailanda,care era perfect constienta de inexistenta Curtii anterioare,nu ar fi avut alt scop ca sa se adreseze Secretarului General,in conformitate cu al.4 al art.36 din Statut,decat ca sa recunoasca jurisdictia impusa a Curtii actuale,sub al.2 al aceluiasi articol;de asemenea,nici nu a sustinut altceva.Ce a ramas din acea declaratie a fost interpretat in lumina acestui fapt cardinal si in contextul general al declaratiei.Trimiterea la declaratiile din 1929 si 1940 trebuie privita doar ca o simpla metoda convenabila de indicare,fara a le enumera expres,care erau conditiile sub care s-a acceptat. Asadar,Curtea a considerat ca nu puteau exista dubii cu privire la sensul si efectele ce trebuiau atribuite declaratiei din 1950 si a respins prima obiectie preliminara a Thailandei. Curtea a determinat ca acea concluzie era suficienta pentru a fonda jurisdictia Curtii si ca nu mai era necesar sa inainteze cu considerarea celui de-al doilea fundament al

jurisdictiei invocat de catre Cambodgia sau cu obiectia Thailandei asupra aceluiasi fundament.1 2. Hotararea din data de 15 iunie 1962 In cazul Templului Preah Vihear,dintre Cambodgia si Thailanda,Curtea a hotarat la data de 26 mai 1961 cine are jurisdictie.In hotararea sa, prin 9 la 3 voturi,Curtea a stabilit ca teritoriul se afla sub suveranitate cambodgiana si,prin urmare,Thailanda avea obligatia de a-si retrage toate fortele militare sau de politie,la fel si orice paznic stationat in apropierea templului sau in vecinatatea teritoriului cambodgian. Prin 7 la 5 voturi,Curtea a decis ca Thailanda avea obligatia sa restituie catre Cambodgia orice sculptura,orice stela,fragmente de monumente,modele din gresie si ceramica antica care ar fi putut,de la data ocuparii templului de catre Thailanda in 1954,sa fie inlaturate din templu sau din zona acestuia de catre autoritatile thailandeze. Judecatorii Tanaka si Morelli au atasat hotararii o declaratie comuna.Vicepresedintele Alfaro si judecatorul Sir Gerald Fitzmaurice au atasat opinii separate, judecatorii Moreno Quintana,Wellington Koo si Sir Percy Spender au atasat opinii in opozitie. In judecata sa,Curtea a determinat ca subiectul determinat era suveranitatea asupra regiunii Templului Preah Vihear.Acest sanctuar antic,partial in ruine, se afla pe un platou in Muntii Dngrk care au constituit granita dintre Cambodgia si Thailanda.Disputa isi are originea in stabilirea granitelor facute in 1904-1908 itnre Franta,atunci administrand relatiile externe ale Indochinei,si Siam.Aplicarea Tratatului din 13 februarie 1904 a fost,in special,implicata. Acel tratat stabilea drept caracter general al frontierei granita exacta care urma sa fie delimitata de catre comisia comuna franco-siameza. Delimitarea facuta dupa principiul mentionat anterior,in ianuarie-februarie 1907, presedintele sectiunii franceze a raportat catre guvernul sau ca linia de frontiera a fost stabilita definitiv.Astfel,a devenit clar faptul ca o frontiera a fost cercetata si stabilita,cu toata ca nu exista nici un document care sa ateste o decizie si nici o referire la regiunea Dngrk in cadrul intalnirilor comisiei dupa 2 decembrie 1906.In plus,in momentul in care
1

http://www.icj-cij.org/

comisia s-ar fi intalnit pentru a-si incheia munca,atentia a fost directionata catre concluzia unui tratat de frontiera franco-siameza suplimentar ,Tratatul din 23 martie 1907. Stadiul final al delimitarii consta in pregatirea hartilor.Guvernul siamez,care nu dispunea de mijloacele tehnice adecvate,a solicitat ca ofiterii francezi sa cartografieze regiunea de frontiera.Aceste harti au fost terminate in toamna anului 1907 de catre o echipa de ofiteri francezi,dintre care unii fusesera membri ai comisiei comune,si eu fost transmise guvernului siamez in 1908.Printre ele se afla si o harta a regiunii Dngrk ce situa Templul Preah Vihear pe teritoriu cambodgian.Pe aceasta harta (indosariata ca Anexa I la Memorandum) s-a bazat Cambodgia, in principal, in sustinerea pretentiei sale de suveranitate asupra templului. Thailanda a contestat acest act,sustinand ca harta nu este munca comisiei comune si nu este opozabila,ca frontiera indicata nu este adevarata cumpana a apelor,pentru ca adevarata frontiera ar fi situat mare parte din templu pe teritoriu thailandez.De asemenea,sa spus ca harta nu a fost niciodata acceptata de catre Thailanda,sau,alternativ,daca ea ar fi facut asta,a procedat astfel din cauza unei convingeri gresite ca frontiera trasata corespunde cu cumpana apelor. Harta din Anexa I nu a fost niciodata aprobata formal de catre comisia comuna,care si-a incetat existenta la cateva uni dupa producerea sa.In timp ce nu se putea discuta faptul ca a fost bazata pe munca de cercetare a ofiterilor in sectorul Dngrk,Curtea a concluzionat ca nu este opozabila.Cu toate acestea era clar din registre ca hartile au fost communicate guvernului siamez ca intentie de reprezentare a rezultatului delimitarii.;din moment ce nu a fost nici o reactie din partea guvernului siamez, la acel moment sau pentru mai multi ani,s-a presupus consimtamantul. Ba chiar mai mult,hartile au fost communicate membrilor siamezi ai comisiei mixte,care nu au spus nimic,Ministrului de Interne siamez,Printul Damrog,care a multumit Ministrului francez din Bangkok pentru ele,si guvernatorilor siamezi provinciali,unii dintre ei constienti de Preah Vihear. Daca autoritatile siameze au aceptat harta Anexei I fara investigatii,acestea nu puteau invoca o eroare care sa le vicieze realitatea consimtamantului lor. Guvernul siamez si ,mai tarziu,cel thailandez nu au ridicat problema hartii din Anexa I anterior negocierilor cu Cambodgia in Bangkok ,in anul 1958.Dar in 1934-1935,un 6

studiu a scos la iveala o divergenta intre linia de pe harta si adevarata linie a cumpenei de ape si alte harti au fost produse infatisand templul ca fiind sub suveranitate thailandeza.Cu toate acestea,Thailanda a continuat sa produca si sa publice harti ce stabileau templul pe teritoriu cambodgian. In plus,in cursul negocierii Tratatelor franco-siameze din 1925 si 1937,care confirmau frontierele existente,si in 1947 in Washington inainte de Comisia de Conciliere Franco-siameza, ar fi fost normal ca Thailanda sa ridice aceasta problema,dar nu a facuto.Concluzia naturala este aceea ca a acceptat frontiera de la Preah Vihear asa cum a fost trasata pe harta,nerespectand corespondenta cu cumpana apelor.Thailanda a declarat ca,aflandu-se in posesia templului tot timpul,nu a avut nevoie sa ridice aceasta problema,a probat actele autoritatilor sale administrative asupra terenului ca dovada ca nu a aceptat frontiera de la Preah Vihear,din Anexa I. Curtea a considerat dificil de vazut actele locale ca negare a atitudinii consistente a autoritatilor centrale.Mai mult,cand Printul Damrog a vizitat templul,acesta a fost intampinat oficial de catre rezidentul francez pentru provincia invecinata cambodgiana,iar Siamul nu a reactionat in nici un fel. Luand in considerare aceste fapte,Curtea a concluzionat ca Thailanda a acceptat harta din Anexa I.Chiar daca ar fi fost vreun dubiu cu privire la aceasta legatura,Thailandei nu ii era exclus sa pretinda ca nu a acceptat-o din moment ce Franta si Cambodgia s-au bazat pe acceptarea acesteia si s-a bucurat timp de 50 de ani de beneficiile conferite de Tratatul din 1904. Mai mult,acceptarea hartii din Anexa I a facut ca aceasta sa fie inclusa in acordul tratativ.La acel moment,partile au adoptat o interpretarea acestui acord care a facut ca linia hartii sa prevaleze asupra clauzelor din Tratat si,cum nu era nici un motiv pentru a crede ca partile au atasat o importanta speciala liniei de cumpana a apelor,comparata cu importanta superioara a unei reglementari finale a propriilor frontiere,Curtea a considerat ca interpretarea data acum sa fie aceeasi. Astfel,Curtea s-a simtit obligata sa se pronunte in favoarea frontierei indicate pe harta Anexei I in zona dezbatuta si a devenit neimportant sa se stabileasca daca linia de pe harta corespunde cu cea naturala,reala.

Curtea Internationala de Justitie a sustinut pretentiile Cambodgiei cu privire la suveranitatea asupra Templului Preah Vihear.2

Ibidem

Bibliografie

1. http://www.icj-cij.org/ consultat la 25 octombrie 2009