Sunteți pe pagina 1din 63

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ANALIZA ECONOMICĂ A DECIZIILOR PUBLICE

Prof.univ.dr. Ani MATEI - Suport de curs -

DE ADMINISTRA Ţ IE PUBLIC Ă ANALIZA ECONOMIC Ă A DECIZIILOR PUBLICE Prof.univ.dr. Ani MATEI -

1

CUPRINS

Modulul I. Optim şi interes public

6

Modulul II. Intervenţia publică şi decizia publică

14

Modulul IV. Statul – actor al economiei publice

27

Modulul V. Politici şi instrumente economice publice

30

Modulul VI. Sectorul public

36

Modulul VIII. Alegerea socială şi alegerea publică

46

Modulul IX. Bunurile publice

50

Modulul X. Serviciile publice

55

Bibliografie

62

2

I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Matei Ani

Birou: Str.Povernei, nr. 6, Cam. 5-6

Date de identificare curs şi contact tutori:

Analiza economică a deciziilor publice

Anul II, Semestrul III

Curs obligatoriu

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru parcurgerea şi intelegearea conceptelor cu care lucrăm la aceasta disciplina este

recomandată parcurgerea anterioara a cursurilor de: Drept administrativ, Managementul serviciilor publice şi Economie şi politici economice.

Descrierea cursului

Cursul oferă o perspectivă interdisciplinară, prin intermediul căreia studenţii au posibilitatea

unei mai bune înţelegeri a procesului economic în care sunt implicate organele administraţiei

publice de guvernare.

Lucrarea de faţă se doreşte o sinteză a preocupărilor privind abordarea economiei publice şi

modul în care acestea susţin şi fundamentează anume situaţii optimale care să se apropie tot mai

mult de optimul economic formulat în raport cu interesul public

Organizarea temelor în cadrul cursului

Bibliografia necesar a fi parcursă pentru fiecare modul component al cursului poate fi procurată

de la Biblioteca SNSPA şi/sau Biblioteca Central Universitară.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de

parcurgere a cursului cu condiţia respectării calendarului disciplinei.

3

Calendarul disciplinei prevede patru verificări obligatorii pe parcursul semestrului, necesar a fi

realizate, acestea condiţionând susţinerea examenului final.

Fiecare verificare urmăreşte evaluarea activităţilor individuale ale studentului de însuşire a

cunoştinţelor necesar a fi parcurse pentru promovarea examenului la disciplina Politică şi Administraţie Publică.

Materiale bibliografice obligatorii

Bibliografia obligatorie a cursului poate fi procurată de la Biblioteca SNSPA şi/sau Biblioteca

Central Universitară.

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei (toate sunt asigurate de

facultate)

 

laptop

videoproiector

suport de curs

Pentru parcurgerea celor 10 module ale cursului studentul are nevoie de un computer

conectat la internet pentru accesarea cursurilor on-line şi pentru acces la clasa virtuală.

Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor participanţi la curs se face conform următoarelor criterii ponderale:

40% verificare pe parcursul semestrului

50% examinare finală

10% din oficiu

Examinarea finală a studenţilor se face la cel mai înalt nivel de testare a cunoştinţelor prin

intermediului testului grilă, ce oferă posibilitatea de verificare a tuturor cunoştinţelor acumulate de-a lungul cursului.

Studenţii care susţin examene de mărire de notă sau restante trebuie să prezinte toate sarcinile

aferente cursului.

4

Elemente de deontologie academică

Conform art. 22 din Regulamentul privind activitatea profesională a studenţilor aprobat prin

Decizia Senatului SNSPA nr. 133 din 16 octombrie 2007 – Frauda la examen se sancţionează cu eliminarea din examen. Recidivarea în fraudă se pedepseşte cu exmatricularea. Titularul sau comisia de examen întocmeşte, pe loc, un proces verbal de constatare a fraudei, pe care îl înaintează conducerii facultăţii/departamentului. În catalogul de examen se specifică, în dreptul numelui studentului, cuvântul “fraudă”. Exmatricularea se face de către Rectorul S.N.S.P.A., la

propunerea Biroului Consiliului facultăţii/departamentului.

Se va avea în vedere în acest sens şi Codul Etic al SNSPA aprobat prin Decizia Senatului SNSPA

nr. 133 din 16 octombrie 2007.

Studenţi cu dizabilităţi

În cazul în care printre studenţii înscrişi pentru urmarea acestui curs se află şi persoane cu

dizabilităţi se vor organiza şi sustine varificari pe parcursul semestrului şi examenul final în condiţii speciale (sală, o persoană desemnată care să transcrie după dictare sau, daca este posibil, sa

înregistreze rezolvarea subiectelor).

Comunicarea cu studenţii cu dizabilităţi se va putea realiza prin intermediul clasei virtuale.

Strategii de studiu recomandate

Pentru însuşirea cunoştinţelor transmise prin intermediul acestui curs va fi nevoie ca studentul

să lege noile informaţii de cunoştinţele anterioare, să organizeze infomaţiile (în întâmpinarea acestei cerinţe cursul a fost realizat după o structură logică) pentru o uşoară asimilare a acestora. În acest sens studentul trebuie să aibă capacitatea de gândire analitică şi critică, abilitatea de a se angaja într-un proces de învăţare independent, precum şi abilităţi de a găsi, evalua şi folosi informaţiile

relevante în mod potrivit.

Pentru parcurgerea bibliografiei minimale recomandate studentul va avea nevoie de aprox. 50

de ore la care se adauga 10 ore de documentare în bibliotecă pentru activităţile de verificare şi 10 ore pentru pregătirea examinării finale.

5

Modulul I. Optim şi interes public

Definiţie;

Axiomatica optimului;

Optimul social.

Optim şi interes public. Dezbateri recente 1 relevă faptul că interesul public constituie nucleul dur al economiei publice, o noţiune fundamentală a administraţiei publice democratice reprezentative, apărută ca reacţie la curentul raţionalismului economic. Operaţionalizat, interesul public devine binele societăţii ca întreg, ceea ce conduce la o abordare sistemică, în care interesul public apare ca rezultat al emergenţei sistemice a intereselor private şi/sau sectoriale. Trebuie menţionat şi faptul că există o relaţie cauzală între interesul public şi procesul politic, motiv pentru care interdependenţa subsistemelor social-economice şi politice se manifestă. Mai mult chiar, interesul public poate fi considerat drept rezultatul conflictului forţelor diverselor grupuri de interese prezente, la un moment dat, la nivel decizional. În acest context, admiţând că interesul public exprimă nevoile cetăţenilor în ansamblul lor, putem defini ca sistem economic optim 2 pe „acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii“. Poate fi, prin urmare, introdus optimul

social ca o combinaţie între o alocare a resurselor societăţii, o structură a producţie şi o distribuţie

a venitului care, pe baza unui set declarat de obiective, este considerată cea mai bună 3 . Conceptul de optim social este utilizat, cel mai adesea, în economia bunăstării, unde ne putem confrunta cu

o alegere între mai multe situaţii alternative, care corespund, cu toate, optimului Pareto. Aceste

ultimele constatări au determinat unii autori să vorbească chiar de „imposibila definire a unui optim social“ 4 . Acceptând o anumită relativizare a termenului, trebuie să remarcăm faptul că, cel puţin teoretic, apariţia unei funcţii a bunăstării sociale, rezolvă, pentru moment, problema existenţei optimului social care va coincide cu un punct de tangenţă a curbelor utilităţii corespunzătoare punctelor Pareto-optimale şi a curbei bunăstării sociale şi care asigură cea mai înaltă bunăstare.

1 Hess M., Adams D., (1999), National Competition Policy and (the) public interest, National Centre for Development Studies, (NCDS), Briefing Paper, No. 3, april, pag. 1-12. 2 Galbraith, J., K., (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pag. 11.

3 Dicţionar MacMillan de Economie Modernă, (1999), Editura Codecs, Bucureşti, pag. 284.

4 Genereux, J., (2000), Economie politică. Microeconomie, Editura All Beck, Bucureşti, pag. 167.

6

Acest rezultat pe care îl datorăm lui Bergson (1938) şi Samuelson (1947), are la bază o funcţie de utilitate colectivă sau o funcţie a bunăstării sociale al cărei conţinut va fi precizat ulterior, în anumite condiţii, de Harsanyi (1995). Conform teoremei formulate de acesta, funcţia bunăstării sociale apare ca o medie ponderată a satisfacţiilor individuale. Acest rezultat, susţinut de altfel şi de Bergson şi Samuelson, va conduce la noi controverse asupra cărora nu vom mai insista.

Reţinem totuşi concluzia că poate fi exprimat în termeni calitativi sau cantitativi un optim

al economiei publice care să răspundă interesului public şi care să aibă în vedere: natura bunurilor

şi serviciilor, alegerea publică, optimul utilizatorilor de bunuri şi servicii publice, precum şi

optimul furnizorilor de bunuri şi servicii publice. Totodată, optimul economiei publice va reprezenta o sinteză între optimul economic la nivelurile microeconomic şi macroeconomic putând prevala abordările strict economice (de

piaţă) sau cele strict administrative, raportate la puterea politică. Economia publică fiind o ştiinţă

a interacţiunii sociale, va opta pentru o abordare mixtă a problematicii optimului economic public.

Prezentarea axiomatică a optimului Teoria valorii a lui Debreu (1966), dedusă din proprietăţile prestabilite în ansamblurile de producţie şi de consum, face apel la două teoreme fundamentale:

teorema existenţei unui echilibru general în raport cu un sistem de preţuri, în cadrul unei economii de piaţă:

echivalenţa între echilibrul pentru un sistem de preţuri şi optimul în cadrul unei economii simplificate. Cadrul şi raţionamentul corespunzător sunt neobişnuite, făcând, în mod explicit, referire la axiomatică, precum şi la logica deductivă. Această problemă face obiectul prezentării teoriei valorii a lui Debreu. Aplicaţiile logicii deductive sunt rare, într-o ştiinţă economică mai mult dispusă către logică inductivă. Trebuie, de asemenea, să facem referire şi la:

teoria economică a alegerii colective (după Arrow (1951)), a cărei formalizare este împrumutată de la logica deductivă (Tarski (1941)).

teoria preţurilor de producţie (Sraffa (1960)), al cărei raport cu logica, în opinia mai multor autori, rămâne o enigmă.

7

Acestea împreună demonstrează dificultăţile de aplicare a celor două condiţii ale formalismului logic privind omogenitatea şi atemporalitatea raţionamentului. Aceste condiţii, de natură logică, sunt examinate de-a lungul cadrului general al raţionamentului lui Debreu. Acest cadru se compune din condiţiile economice şi sistemice:

condiţiile economice se referă la considerentele din teoria microeconomică legate de comportamentul producătorului şi al consumatorului;

condiţiile sistemice sunt în relaţie directă cu aparatul demonstrativ utilizat. Principalele două teoreme sunt demonstrate cu ajutorul celor două proprietăţi ale topologiei: teorema punctului fix, a lui Brouwer-Kakutani, şi teorema separării, a lui Minkowski. Sub influenţa acestor două condiţii complexe, Debreu demonstrează existenţa unui echilibru general de piaţă, marcat de ipoteze puternice, în cadrul unei economii a proprietăţii private, fapt care îi permite, apoi, deducerea echivalenţei dintre optim şi echilibrul simplificat al pieţei. Această echivalenţă logică incită la compararea raţionamentului lui Debreu cu cel al lui Sraffa.

Într-adevăr, cei doi autori utilizează o metodă de raţionament echivalentă: demonstrarea în condiţii puternice a unei teoreme privind existenţa şi apoi obţinerea unui rezultat intermediar care permite stabilirea echivalentelor logice într-un cadru simplificat.

Echilibrul economic şi formalizarea logică Cea mai evidentă bază logică a raţionamentului se găseşte în sistemul preferinţelor consumatorului. La limită, teoria lui Debreu ar putea apărea ca o simplă extensie a teoriei alegerii colective. În această prezentare modernă „noţiunea de utilitate sau de satisfacţie nu este în mod necesar menţionată6 . Logica preferinţelor nu este decât un punct de plecare în demonstraţia lui Debreu. Acesta se axează pe teoria mulţimilor şi pe topologie. Toate condiţiile analizei deductive sunt reunite în această prezentare, în special cele două condiţii de omogenitate şi atemporalitate. Omogenitatea rezidă în faptul că cele câteva concepte utilizate sunt proprii analizei economice. Cadrul general al raţionamentului nu apelează decât agenţi (consumatori şi producători), mărfuri (intrări, ieşiri, resurse), preţuri. Teoria nu necesită, conform lui Debreu, „decât două concepte generale şi abstracte privind mărfurile şi preţurile“ 7 . Interpretările specifice, privind o anumită eterogenitate, nu au, aminteşte Debreu, nici un raport cu dezvoltarea

6 Malinvaud, E. (1971), A Planning Approach to the Public Goods Problem, Swedish Journal of Economy, 2, pag.

35.

7 Jarret, M. –F., Mahieu, F. –R. (1998), op. cit., pag. 11.

8

logică a teoriei. Cadrul socioeconomic nu este decât foarte puţin specificat. Se caută un echilibru de piaţă, dar nici piaţa, nici cadrul nu fac loc unor astfel de precizări. Se ştie doar că „economia se compune dintr-un anumit număr de agenţi, că producătorii sunt price-takers, iar că orizontul este sigur“ 8 . Ipoteza unei economii de piaţă semnifică faptul că toţi consumatorii posedă resursele şi controlează producătorii. Astfel, producătorii maximizează profitul pentru a-l distribui consumatorilor acţionari. „Această economie ideală nu corespunde realităţii capitalismului, nici economiilor socialiste. Ea reprezintă o utopie economică, prin excelenţă, a unui capitalism sau socialism perfect“. 9 Atemporalitatea raţionamentului se manifestă în mai multe modalităţi. Timpul istoric nu joacă nici un rol. Iar timpul cronologic nu intervine, nici el, în cazul general. Dacă schimbările de condiţii survin, s-ar putea să apară teoriile specifice cum ar fi teoria investiţiilor, a capitalului sau a profitului. Atemporalitatea se manifestă şi prin ideea că ansamblul de producţie se supune legii randamentelor constante. În sfârşit, timpul analogic, esenţial raţionamentului marginal, este eliminat din acest raţionament, deoarece demonstraţia nu utilizează calculul diferenţial. Din acest punct de vedere procesul de tatonare 10 al lui Walras nu intervine în teoria echilibrului general. În sfârşit, preţul este doar un număr real ataşat unei mărfi. Aceasta aparţine unui sistem de preţuri care va fi fixat prin determinarea topologică a echilibrului. Astfel, moneda nu intervine în schimburi, iar ipoteza walrasiană a numerarului (un bun determinat servind drept mijloc de schimb) este eliminată. Vom regăsi aici ideea unei teorii a valorii bazate pe un anumit număr real, fără o semnificaţie concretă. Spre deosebire de numărul pur al lui Sraffa, acesta rezultă nu doar din constrângeri privind producţia, ci şi din constrângeri ale consumului. Demonstrarea echilibrului general are drept scop evidenţierea că planurile de acţiune ale consumatorilor şi ale producătorilor pot fi conciliate cu resursele disponibile, pentru preţuri date în anumite condiţii. Acest echilibru, demonstrat în condiţii forte în cadrul unei economii a proprietăţii private, poate fi considerat un -echilibru. În situaţia dată, fiecare producător îşi maximizează profitul pe care îl distribuie consumatorilor acţionari. Aceştia din urmă posedă resursele şi controlează producătorii. Dacă

8 Debreu, G. (1966), Théorie de la valeur, Ed. Dunod, Paris, pag. 58.

9 Jarret, M., -F., Mahieu, F. –R. (1998), op. cit., pag. 12. 10 Procesul „tâtonnement“, introdus de Walras, va studia, în esenţă, stabilitatea echilibrului, considerând un sistem de pieţe şi presupunând că, pe anumite pieţe, cererea poate să difere de ofertă. După ce ordonează pieţele, printr-o ajustare convenabilă a preţului pe prima piaţă, obţine o egalizare a cererii cu oferta. Modificarea preţului, pe această primă piaţă, va atrage după sine modificări ale cererii şi ofertei şi pe celelalte pieţe. Procedând în acest fel, iterativ, în final se ajunge la o condiţie de echilibru pe ultima piaţă.

9

acest cadru al proprietăţii private este abandonat, vom avea, în condiţii mai slabe, un -echilibru într-o economie simplificată. Aşa cum am mai arătat, demonstrarea echilibrului implică considerarea a două tipuri de condiţii:

condiţii economice: conceptele şi legile răspund convenţiilor teoriei economice;

condiţii sistemice: permit acestei scheme economice să se supună proprietăţilor matematice utilizate în demonstraţii. Obiectivul producătorului constă în maximizarea profitului pentru preţurile date. Aceasta se caracterizează printr-o mulţime de producţii posibile Y care permit specificarea input-urilor (negative) şi a output-urilor (pozitive). Acest ansamblu de producţii există sub anumite constrângeri, în special cunoştinţe tehnice limitate, randamente constante şi faptul că producătorul este un price-taker. 11 Consumatorul caută să obţină un plan de consum optim din punctul de vedere al constrângerilor psihologice şi al venitului, cel pentru care nici un alt plan de consum nu ar fi preferat. Se admite că un consumator este proprietar al resurselor şi că acestea sunt întotdeauna suficiente. Acest plan se caracterizează printr-un punct în mulţimea consumurilor posibile, X, care permite specificarea input-urilor şi output-urilor. Raţionamentul lui Debreu 12 are la bază cinci axiome principale:

I. Mulţimile de producţie şi de consum constituie un sistem economic viabil în sensul că sunt admisibile din punctul de vedere al teoriei economice (condiţii economice) şi sunt integrabile într-un sistem de rezolvare a echilibrului general (condiţii sistemice).

II. Cererea netă trebuie să egaleze resursele totale, deci suntem în prezenţa unor stări

realizabile ale economiei în care, deşi există un consum de echilibru posibil pentru un consumator

şi o producţie de echilibru pentru un producător, un echilibru de piaţă este posibil.

III. Există un echilibru general într-o economie de piaţă: -echilibru. Mai precis, există un

sistem de preţuri de echilibru, p*, deşi cererea excedentară este 0.

IV. Pentru fiecare stare de echilibru general există un -echilibru corespunzător, care este un echilibru simplu în raport cu sistemul de preţuri.

V. Există un optim al unei economii, deci există o stare realizabilă pentru care nu este

preferată nici o altă stare realizabilă.

11 Price-takers – (primitori de preţ) se referă la producătorii care pot să-şi modifice rata producţiei şi desfacerii în măsura în care este posibil, fără a afecta, în nici un fel, preţul produselor pe care le vând.

12 O analiză formalizată, riguros fundamentată matematic, poate fi studiată în Dumitrescu T., Marin, D., (1999), Teoria echilibrului general, Ed. Matrix Rom, Bucureşti.

10

În alţi termeni, este posibilă determinarea optimului, un -echilibru, cu condiţii mult mai slabe decât cele cerute pentru echilibru. O dată cu această deducţie este posibil să se deducă, din orice optim, un echilibru simplificat de piaţă fără să se poată specifica distribuţia resurselor. Schema deductivă a lui Debreu incită la compararea cu cel stabilit de Sraffa. În cele două situaţii, demonstraţia principală are trăsăturile unei teoreme de existenţă: existenţa unui echilibru general de piaţă într-o economie a proprietăţii private, la Debreu, distribuţia fiind specificată, respectiv existenţa unui etalon de valori la Sraffa, a cărui structură poate fi specificată. Această teoremă de existenţă joacă un rol intermediar care permite debarasarea de ea, la un moment dat. Este posibil, în teoria lui Debreu, să se analizeze direct optimul şi echilibrul de piaţă care îi corespunde, abandonând constrângerile şi specificaţiile economiei private. Mai mult, şi la Sraffa specificaţia unui etalon poate fi abandonată. Salariul nu mai este decât un simplu număr pur (aşa cum este preţul lui Debreu), putându-ne, astfel, gândi direct la o cantitate de muncă. O astfel de teorie „nu este făcută din predicţii verificabile care să o poată îndepărta de lumea reală13 . Analiza realului, efectuată prin intermediul celor câteva convenţii acceptate ale teoriei economice, nu are decât o valoare intermediară. Din acest punct de vedere, Blaug (1992) se gândeşte că „stăpânirea echilibrului general aparţine timpului trecut pentru economistul empiric, la fel ca şi studiul economiei“. Acestea sunt tot atâtea motive în recunoaşterea teoriei lui Debreu de către propriul său mediu.

Optimul social Ideea unui optim social 21 se bazează pe o ficţiune care presupune existenţa unui echilibru între o bunăstare socială agregată şi o constrângere socială agregată, fără a afecta modalităţile fireşti de agregare a preferinţelor sau de relevare a celor individuale în raport cu bunurile. Justificarea teoretică a acestei optici are la bază regula Lange-Lerner. Aceasta se referă la echivalenţa între echilibrul general şi optim. Cunoscând sau stabilind optimul, autorităţile publice trebuie să determine echilibrul general corespunzător. Aceasta presupune găsirea preţurilor relative fictive sau preţurile umbră 22 care permit realizarea unui anumit program de dezvoltare.

13 Blaug, M. (1992), op. cit., pag. 612. 21 Conceptul este utilizat, cel mai adesea, în economia bunăstării şi reprezintă o combinaţie între o alocare a resurselor societăţii, o structură a producţiei şi o distribuţie a venitului care, pe baza unui set declarat de obiective, este considerată cea mai bună. Determinarea optimului social necesită deci o alegere între mai multe situaţii alternative care sunt pareto-optimale. (Dicţionar MacMillan de Economie Modernă, pag. 284).

22 Evaluare atribuită unui bun sau serviciu care nu are preţ de piaţă. Fiind utilizate în analiza cost-beneficiu, preţurile umbră reprezintă costul de oportunitate planificat al producerii sau consumului unui bun care, în general, nu se comercializează. În economia de piaţă, anumite bunuri cum sunt sănătatea, educaţia sau calitatea mediului nu au un preţ de piaţă. În această situaţie se pot calcula preţuri umbră, care reprezintă ratele marginale de substituţie (RMS)

11

Odată găsite, acestea vor fi distribuite tuturor membrilor unei comunităţi, producători sau consumatori, îndemnându-i să se comporte ca un maximizator de profit într-o situaţie de concurenţă pură şi perfectă. De multe ori se iau în calcul situaţii de optim social parţial sau fragmentat. Asemenea abordări au fost utilizate în modele sectoriale (agricultură, locuinţe) sau în cazuri speciale de raţionalizare a opţiunii bugetare inspirate de PPBS 23 . Inutilitatea unor asemenea politici fragmentate este demonstrată de teoria optimului de rang secund. 24 Astfel, o tehnică adesea folosită a constat în a face ipoteza unei repartiţii ideale a veniturilor în condiţiile menţinerii, cel puţin, a consumului global. Teoriile optimului de rang secund reprezintă paradoxuri care arată că nu este posibil să se aplice o politică economică parţială sau sectorială pentru a respecta simultan condiţiile de optim. În economia publică, optimul exprimă o relaţie a unui individ cu bunurile şi factori materiali. Ca urmare, acesta nu va fi, pur şi simplu, cea mai bună dintre stările posibile. În versiunea axiomatică a teoriei alegerii, argumentele funcţionale pot fi bunuri, persoane, societăţi Totodată, în versiunea marginalistă, axioma de continuitate pune probleme cu privire la integrarea persoanelor, aşa cum vorbeşte Marshall în prefaţa Principiilor sale. Prin urmare, este greu să se imagineze substituirea persoanelor în funcţia sa de utilitate fără a avea în vedere priorităţi sau discontinuităţi. Un răspuns, cel puţin parţial, la aceste probleme deschise îl vor oferi teoremele lui Becker şi Barro din 1974. G. Becker 25 utilizează abordarea economică, metodă care privilegiază comportamentul de maximizare a utilităţii, coordonarea acţiunilor pe pieţele pentru preţuri date şi ipoteza de stabilitate a preferinţelor. 26 Această metodă nu se referă numai la economie, ci şi la toate tipurile de comportament, binele public, fericire, estetică sau politică. Ea poate fi extinsă la interacţiunea socială a comportamentelor mai multor persoane, ceea ce semnifică posibilitatea integrării acestora în funcţiile de utilitate. Pe bună dreptate se pune întrebarea privind modalităţile de integrare la care

ale consumatorilor sau ratele marginale de transformare (RMT) ale producătorilor între aceste bunuri, pentru a reflecta costurile marginale de producţie sau valorile marginale ale utilizării lor ca input-uri. (Dicţionar MacMillan de Economie Modernă, pag. 310).

23 Planning, Programming, Budgeting System (PPBS) al SUA

24 Teorema optimului de rangul doi, formulată de R.S. Lipsey şi K. Lancaster, afirmă că, dacă una dintre condiţiile pentru optimalitatea paretiană nu poate fi îndeplinită, atunci cea mai bună situaţie realizabilă (adică optimul de rang doi) poate fi obţinută, în general, doar părăsind toate celelalte condiţii ale lui Pareto.

25 Garry Stanley Becker, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1992 pentru contribuţii la studiul economic al discriminării între indivizi, capitalului uman, crimei şi pedepsei, analizei economice a familiei şi luării deciziilor publice.

26 Becker, G., (1974), A Theory of Social Interactions, Journal of Political Economy, Nov.-Dec., vol. 82, no. 6, pag.

1063-1093.

12

se referă Becker. Bineînţeles că sunt necesare modificări în funcţiile de utilitate ale diverşilor consumatori. Aceste funcţii nu vor integra direct persoane sau bunuri, ci numai caracteristici ale acestora în raport cu noua teorie a consumatorului 27 aparţinând lui Lancaster (1966) şi, mai târziu, economiei internaţionale (Lancaster (1979)). Becker va completa această teorie: fiecare actor economic poate produce şi consuma caracteristici în timp. Această ultimă ipoteză este apreciată, de asemenea, ca novatoare în contextul conceptual al lui Lancaster, inaugurând o nouă concepţie faţă de gospodăriile individuale şi familii sau producătorul consumator. Ipoteza centrală este aceea a altruismului. Este vorba aici, mai precis, de o ipoteză a altruismului binevoitor cu următoarea formulare:

„În mod fundamental, prin definiţie, un altruist doreşte să reducă propriul său consum, în vederea creşterii consumului altora“ 28 Cu alte cuvinte, altruismul constă în integrarea pozitivă a utilităţii altora în propria sa funcţie de utilitate. Acest tip de altruism poate fi încă definit prin capacitatea de a se adapta, această ultimă interpretare fiind împrumutată din sociobiologie. Altruismul constă în reducerea voită a propriei sale adaptări pentru dezvoltarea celuilalt, de exemplu prin transferul de bunuri. Astfel, fiecare persoană are nu numai un venit individual, ci şi un plus de venit, luat din mediul social. Suma celor două compune venitul social. Venitul extras din mediul social provine din eforturile persoanei pentru a depăşi simpla constrângere socială. Aceste eforturi pot avea rezultate pozitive sau negative. Până la un echilibru care poate fi un optim social, acest venit reflectă strategiile optimale de redistribuire pentru că venitul social trebuie să emane o voinţă liberă sau o constrângere, pentru unul sau mai mulţi parteneri sociali.

27 Cunoscută ca şi teoria caracteristicilor, susţine faptul că cererea consumatorilor nu se referă la produse, ci la caracteristici ale acestora. Ideea acestei teorii este asemănătoare cu cea din analiza curbelor de indiferenţă, dar preferinţele sunt exprimate, mai degrabă, faţă de caracteristicile produselor şi mai puţin faţă de produse.

28 Formularea aparţine lui Jarret şi Mahieu (1998), op. cit., pag. 21.

13

Modulul II. Intervenţia publică şi decizia publică

Definiţie şi caracteristici;

Eşecul pieţei şi consecinţele sale;

Implicarea statului în economie.

Intervenţia publică şi decizia publică Deciziile din sectorul public au diverse forme de manifestare, mergând de la decizia administrativă până, în unele cazuri, la decizia specifică managementului economic privat. Operaţionalizarea optimului economic al economiei publice este rezultatul unei decizii publice. Prin urmare optimizarea deciziei publice impune ca o condiţie necesară determinarea optimului economic de care discutăm. Restabilirea optimalităţii Pareto se realizează prin intervenţii publice, mai precis prin redistribuirea utilităţii. Adepţi ai teoriei lui Pareto, nu putem vorbi de optim sau interes public atunci când, printr-o decizie publică, se ajunge la situaţia în care este redusă utilitatea cuiva. Ca atare, deciziile publice care nu sunt optimale în sensul lui Pareto, unele au drept efect creşterea exagerată a bunăstării unei părţi din populaţie şi scăderea, nu foarte accentuată, a bunăstării unei alte părţi din populaţie. „Aceste decizii creează, în final, un important supliment de utilitate“ 5 . În aceste condiţii, este relativ uşor de cerut principalilor beneficiari ai acestor măsuri să renunţe la o parte din câştigurile lor pentru a compensa pe cei dezavantajaţi. Astfel, decizia publică redevine Pareto-optimală. Rareori, deciziile publice sunt a priori, strict optimale. Pentru fiecare decizie publică, luată în parte, există, aproape întotdeauna, câştigători şi perdanţi. Agregarea mai multor decizii publice poate duce, echilibrând câştigurile şi pierderile tuturor, la o restabilire a caracterului de interes public al politicilor publice. Analiştii economici relevă un principiu de bază al acestei agregări referitor la necesitatea unui ansamblu de măsuri, pe termen lung, privind agregarea. Măsurile ce constituie acest ansamblu trebuie să urmărească interesul public astfel încât să evite ca, în mod sistematic, un individ sau un grup de indivizi să fie victima politicii publice. În concluzie, noţiunile de intervenţie publică, optim social şi interes public sunt strâns legate, fiecare fiind indisociabile compensării utilizate ca mijloc de restabilire a optimalităţii.

5 Marchand, Ch., (1999), Économie des interventions de l’Ėtat, P.U.F., Paris, pag. 29.

14

Putem vorbi chiar de un principiu al compensării care ne permite să apreciem caracterul de interes public nu doar al unui ansamblu de decizii publice, ci chiar şi al unei simple decizii publice. Criteriul determinant pentru a analiza o anume intervenţie publică rezidă în capacitatea acestuia de a suscita un supliment important de bunăstare pentru ca procesul de compensare să fie facil.

Optimalitatea paretiană a unei intervenţii publice este deci pasibilă de o interpretare strictă şi o interpretare mai largă. Intervenţia este strict optimală dacă ea duce la o creştere a bunăstării tuturor fără a prejudicia pe nimeni. Putem afirma, în acest caz, că este de interes public. Pe de altă parte, o măsură care aduce un surplus de utilitate, fără a afecta pe ceilalţi, altfel

spus este o intervenţie publică utilă, este optimală în sens larg, cu condiţia să se încadreze într-un context politic în care măsurile publice nu sunt, în mod sistematic, luate în detrimentul unei părţi

a populaţiei.

În concluzie, dacă asimilăm interesul public şi optimalitatea paretiană, interesul public

poate fi definit ca o sumă pozitivă a intereselor particulare. Această definiţie nu lasă loc realocărilor de utilitate interindividuală. Or obiectivul general al economiei publice este acela de

a formula şi descrie criteriile şi pârghiile pentru determinarea şi asigurarea optimului economic dar şi să ajusteze distribuţia bunăstării ce rezultă din acţiunea pieţei.

Eşecul pieţei şi intervenţiile publice 39 Argumentele hotărâtoare în favoarea necesităţii intervenţiei publice guvernamentale constau în faptul că majoritatea oamenilor doresc să atenueze rezultatele dezastruoase pe care, uneori, piaţa le produce pentru unii oameni sau să îmbunătăţească funcţionarea unor pieţe despre care ei cred că nu funcţionează bine. Problema aceasta nu trebuie să conducă la o opţiune

categorică între sistemul economiei de piaţă sau cel al economiei centralizate, ci către necesitatea existenţei unui mix de piaţă şi intervenţie publică care se potriveşte cel mai bine obiectivelor unor anume politici publice.

O analiză, oricât de sumară s-ar dori, a motivelor care duc la intervenţia publică trebuie să

aibă în vedere următoarele:

pe de o parte, rezultatele ineficiente ale pieţei pot fi cauzate de puterea de monopol, externalităţi, bunuri publice şi/sau informaţii asimetrice;

39 Lipsey, G.R., Chrystal, K.A., (1999), Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, pag. 464-485.

15

pe de altă parte, există posibile cauze care nu sunt legate de eficienţa economică, cum ar fi echitatea distributivă şi nevoia de a proteja unii indivizi de deciziile luate, în numele lor, de alţii. Analiza nu poate fi completă dacă nu sunt studiate principalele instrumente prin care se realizează intervenţiile publice: reguli şi reglementări, cheltuieli şi impozite. Cum oricărei intervenţii publice i se asociază şi multiple costuri, directe sau indirecte, o măsură optimă a intervenţiei publice presupune echilibrarea costurilor cu beneficiile, acţionând când beneficiile intervenţiei depăşesc costurile şi retrăgându-se când costurile depăşesc beneficiile. Literatura şi analiza economică utilizează, ca un concept favorizant al intervenţiei publice, eşecul de piaţă, apărut într-o situaţie de neoptimalitate între oferta de bunuri şi cerere. Înţelesul curent al cuvântului eşec ne poate crea o impresie greşită, eşecul de piaţă însemnând că cel mai bun rezultat posibil nu a fost obţinut. Aceasta nu înseamnă că pe piaţă nu s- a întâmplat nimic bun. În consecinţă, eşecul de piaţă este cel care determină intervenţia publică. Analizând din perspectiva eficienţei în alocarea resurselor societăţii, eşecul de piaţă va avea drept cauze următoarele fenomene:

puterea de monopol se referă la firmele care se confruntă cu curbe de cerere cu pantă negativă şi care, pentru a-şi maximiza profitul, realizează bunuri ale căror preţuri depăşesc costul marginal, situaţie ce conduce la ineficienţă. Deşi o anumită putere de piaţă este menţinută prin bariere artificiale de intrare, această putere apare adesea natural, deoarece în multe ramuri cel mai costisitor mod de a produce un bun sau un serviciu este de a avea puţini producători comparativ cu mărimea pieţei. Soluţiile standard ale guvernului sunt politicile antimonopol şi reglementarea serviciilor publice;

externalităţi. Pentru înţelegerea acestui fenomen trebuie făcută distincţie între costul privat şi costul social. Primul măsoară cea mai bună utilizare alternativă a resurselor disponibile ale întreprinzătorului privat care ia decizii, iar cel de-al doilea include, pe lângă aceasta, şi cea mai bună utilizare a tuturor resurselor disponibile în societate. Teoria economică relevă faptul că discrepanţele dintre costul social şi cel privat apar acolo unde există externalităţi care nu reprezintă altceva decât „costurile sau beneficiile unei tranzacţii care sunt suportate sau primite de alţi membri ai societăţii şi de care partenerii în tranziţie nu ţin cont 40 . Cunoscute şi ca efectele

40 Ibidem, pag. 465.

16

celei de-a treia părţi sau efecte de vecinătate, externalităţile apar în moduri diferite şi pot fi benefice sau dăunătoare (nocive).

MCs MB B A MCp C Q * Q 0 Producţie Preţ, cost
MCs
MB
B
A
MCp
C
Q *
Q 0
Producţie
Preţ, cost

Fig.I. Problema externalităţii 41

În fig. I. regăsim o reprezentare a externalităţilor, preluată după Connolly şi Munro (1999). Şi în acest caz, fiecare unitate produsă presupune şi costuri externe egale cu distanţa pe ordonata dintre MCp (costul marginal privat) şi MCs (costul marginal social). Cantitatea de produse optimă, Q o , va fi realizată când beneficiul privat marginal (MB) va fi egal cu costul privat marginal. În cazul în care se iau în calcul şi costurile sociale, atunci cantitatea de bunuri produse ar fi fost Q*. În concluzie, externalităţile, fie ele nocive sau benefice, determină eşecuri de piaţă:

beneficiul privat marginal diferă de costul social marginal, determinând îndepărtarea producţiei de la nivelul optim din punct de vedere social. În cazul externalităţilor benefice, externalităţile se vor concretiza în beneficii nete, putând avea o producţie prea mică sau o producţie prea mare în cazul externalităţilor nocive concretizate în costuri nete 42 .

Bunurile publice sau bunurile de consum publice sunt reprezentate de acele bunuri pentru care costul total de producţie nu creşte proporţional cu numărul total de consumatori. Cele mai elocvente exemple de bunuri publice sunt apărarea naţională, protecţia poliţiei, informaţia, centralele electrice, rezerva de aer curat sau concertele în aer liber etc. Deci, o dată ce un bun public este produs, el este disponibil tuturor. Ca urmare, piaţa privată nu va produce cantităţi eficiente de bunuri publice deoarece, o dată ce bunul este produs, este fie ineficient, fie imposibil să-i determini pe oameni să plătească pentru utilizarea lui. Bunurile publice nu pot fi, în

41 Connolly, S., Munro, A., (1999), op. cit., pag. 73.

42 Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., (1999), Economie, Editura Economică, Bucureşti, pag. 348.

17

nonexcludabilitatea, care constă în imposibilitatea sau dificultatea de a exclude indivizii de la folosirea lor;

nonviralitatea, care exprimă lipsa de rivalitate între utilizatori în ceea ce priveşte consumul acestor bunuri, adică faptul că fiecare nou consumator îşi modifică oferta disponibilă pentru ceilalţi, costul marginal al consumului suplimentar al acestor bunuri fiind zero. Aceste două caracteristici pot avea, în timp, determinări de natură tehnologică. O dată cu progresul tehnologic, accesul la bunurile publice pure poate fi limitat, multe bunuri devenind parţial rivalitare şi nonexcludabile din punct de vedere economic.

Informaţii asimetrice. Aşa cum am arătat, în general, informaţia este un bun public, dar atunci când capătă caracteristici de expertiză, poate crea eşecuri de piaţă datorită accesului diferit la aceasta al diverşilor parteneri într-o tranzacţie. Sursele importante ale eşecului de piaţă care apar atunci când informaţia păstrată secretă este cumpărată şi vândută sunt hazardul moral şi selecţia adversă 43 . Fără a intra în detalii pentru această problemă, la care vom reveni, menţionăm un fapt cu putere de generalizare, şi anume că, atunci când vânzătorii şi cumpărătorii nu sunt la fel de bine informaţi cu privire la tranzacţiile lor, rezultatul poate fi mai puţin eficient decât dacă ar fi fost bine informaţi. Desigur, cauzele de ineficienţă ce determină eşecul pieţei pot fi şi altele, reieşite dintr-o teorie avansată a echilibrului general. Conform acestora, pentru o optimalitate totală, trebuie să existe o piaţă pe care fiecare bun şi/sau serviciu să poată fi comercializat în punctul în care beneficiul marginal egalează costul privat marginal. Mai putem enumera pieţele lipsă sau absenţa drepturilor de proprietate. După cum am mai arătat, eşecul de piaţă poate avea drept cauză şi impunerea unor ţeluri sociale care intră în conflict cu scopurile unei economii mai eficiente. Nu surprinde pe nimeni că pieţele nu funcţionează întotdeauna bine în atingerea unei distribuţii echitabile a venitului sau în promovarea unor valori ale comunităţii. În condiţiile în care, prin mecanismele motivaţionale, piaţa creează diferenţieri semnificative ale câştigurilor diverşilor indivizi sau categorii, iar modalităţile de funcţionare a pieţei sunt rigide, societatea alege adesea să intervină. Măsura în care societatea intervine,

43 Lipsey, G.R., Chrystal, K.A., (1999), op. cit., pag. 203.

18

utilizând pârghii publice, este o decizie publică care trebuie să respecte determinările proprii ale funcţionării economiei de piaţă şi să evite inhibarea sistemelor acestuia, dar şi atenuarea discrepanţelor sociale provenite din apartenenţa indivizibilă la unul sau altul dintre sectoarele economiei de piaţă. De altfel, economiştii recunosc că intervenţiile publice pot afecta atât alocarea resurselor, cât şi distribuţia venitului. Dacă alocarea resurselor, prin prisma teoriei economice, este mai uşor de abordat întrucât sunt bine cunoscute alocările eficiente şi cele ineficiente, în ceea ce priveşte distribuţia sunt necesare criterii normative după care o distribuţie să fie coordonată mai bine decât alta.

Implicarea statului în economie 44 Statul este implicat în economia de piaţă în mod indirect şi direct. În mod indirect, statul s-a implicat în economia de piaţă, încă de la începuturile ei, prin crearea cadrului instituţional şi legislativ, respectiv juridic, de exercitare a activităţii economice, de precizare a condiţiilor de efectuare a liberei iniţiative şi de protejare a proprietăţii private. De asemenea, prin măsuri legislative, statul a susţinut economia de piaţă, în ansamblu sau pe domenii de activitate, sau zone geografice, precum şi prin protejări, medieri şi garanţii. În secolul al XX-lea, şi în special în cea de a doua jumătate a lui, implicarea statului în economia de piaţă devine şi directă. Cele mai importante forme ale implicării directe sunt: firme, în diverse activităţi economice, care sunt în proprietate publică şi sunt administrate nemijlocit de către stat, efectuarea directă de investiţii, folosirea fiscalităţii pentru redistribuirea unei părţi însemnate din venituri care devin surse de consum şi de investiţii, consumarea, prin achiziţii şi comenzi, a unor cantităţi însemnate de bunuri şi servicii, crearea de surse de venituri, deci de cerere etc. Prin toate acestea statul devine un foarte important agent economic în economia de piaţă modernă, care se implică direct în agregarea fluxurilor din activitatea macroeconomică:

venituri, consum, investiţii. Teoria keynesiană sesizează necesitatea şi importanţa acestei implicări directe pentru buna desfăşurare a activităţii economice în ansamblul său. Acest lucru reiese foarte clar din felul în care Keynes reprezintă circuitul economic modern. Teoriile clasică şi neoclasică nu şi-au propus niciodată să formuleze o schemă a circuitului macroeconomic, deşi în gândirea economică astfel de încercări au existat 45 . Teoria

44 Prahoveanu, E., (1999), Fundamente de teorie economică, Ed. Sylvi, Bucureşti, p. 248-257.

45 Ne referim la celebrul Tablou economic al lui Fr. Quesnay şi la Teoria reproducţiei capitalului social a lui K. Marx.

19

pieţelor, de pildă, cu toate că nu formulează o schemă a circuitului, totuşi permite să se deducă următoarea înţelegere:

Venituri

ÎNTREPRINDERI MENAJE Cheltuieli pentru consum
ÎNTREPRINDERI
MENAJE
Cheltuieli pentru consum

Investiţii Fig. II. Circuitul economic imaginat de Keynes 46

Economii

Întreprinderile şi, în general, activitatea economică asigură veniturile (salarii şi profituri) pe care populaţia, organizată în gospodării (menaje), le foloseşte pentru bunuri de consum şi investiţii. Teoria respectivă nu presupunea că s-ar putea ca bunurile să nu se vândă (realizeze) şi, în consecinţă, circuitul să nu se înfăptuiască. Realitatea a infirmat această schemă prin fenomenele de criză economică, care, după cum ştim, restabilesc echilibrul rupt dintre ofertă şi cerere. Veniturile nu se transformă în cheltuieli şi, respectiv, în consum (consum propriu-zis şi investiţii). În consecinţă, circuitul nu se realizează pentru că sunt nişte „pierderi“ din venituri, care trebuie recuperate pentru ca echilibrul să fie restabilit, iar circuitul să se înfăptuiască, respectiv crizele să fie evitate. Este, în esenţă, circuitul imaginat de Keynes. Faţă de modelul tradiţional al circuitului după legea pieţelor 47 , pentru modelul lui Keynes nu există niciodată o revenire automată a întregului venit iniţial spre polul întreprinderilor. Economisirea, pentru Keynes, este o noncheltuială, deci o pierdere în sistem (vezi săgeata orientată spre exterior din fig. II). Pentru reechilibrare, trebuie să apară investiţii. Ieşirea veniturilor din circuit prin economii, impozite şi importuri se cere a fi compensată prin intrări sub formă de investiţii, cheltuieli publice şi venituri realizate din exporturi. Rolul de a face investiţii suplimentare, de a cheltui şi de a încuraja exportul revine statului care, în acest fel, se implică direct în activitatea şi funcţionarea economiei de piaţă.

46 Prahoveanu, E., (2002), Economie. Fundamente teoretice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, pag. 278. 47 Abraham – Frois, G., (1998), op. cit., pag. 54.

20

Modulul III. Obiectul economie publice

Definiţie;

Conţinutul economie publice;

Organizarea ca subsistem.

Economia publică – consideraţii generale Economia publică s-a născut într-un context de libertate individuală, în secolul al XVII- lea, asociind liberalismul şi individualismul într-o morală utilitară şi o filosofie hedonistă. După Jarret şi Mahieu (1998), „acest mod de gândire reprezintă, până în secolul al XVII- lea, evoluţia radicală faţă de conservatorismul monarhic şi religios“ 1 . În accepţiunea generală, economia publică este o ramură a ştiinţei economice care are ca obiect analiza economică a deciziilor publice. Fiind, multă vreme, confundată cu economia de stat, optica referitoare la economia publică s-a manifestat plenar începând cu anul 1970, cu teoremele lui Becher, Barro, Buchanan, având drept trăsătură caracteristică altruismul, adică preocuparea pentru bunăstarea celorlalţi. Prin aceasta, economia publică şi-a descoperit dimensiunea etică, cu referire specială la etica responsabilităţii. Originile acestei gândiri coboară până la „Teoria sentimentelor morale“ a lui Adam Smith (1759) şi la consideraţiile sale asupra forţelor motivaţionale ale societăţii care determină baza acţiunilor economice. Economia publică nu se poate reduce doar la analizele economice ale altruismului. Într-o viziune integratoare, obiectul economiei publice conţine problematica specifică a optimului, bunăstării, alegerii sociale sau justiţiei economice, precum şi concepte economice privind domeniul social. Privită astfel, obiectul economiei publice îl va constitui studierea acestei problematici specifice, în contextul interacţiunii mai multor indivizi, ceea ce ne conduce la concluzia că, în esenţă, economia publică este o teorie a interacţiunii sociale. Trebuie avute, de asemenea, în vedere dimensiunile, descriptivă şi analitică, de abordare a economiei publice. Dintre acestea dimensiunea analitică conduce la înţelegerea impactului acţiunilor guvernamentale asupra economiei generale a spaţiului naţional şi internaţional.

1 Jarret, M.F., Mahieu (1998), F.R., Économie publique, Ellipses, Paris, pag. 4.

21

Economia publică este, deopotrivă, normativă şi pozitivistă. În acest sens, pot fi citate teoriile pozitiviste referitoare la ceea ce există şi cele normative legate de ceea ce ar putea exista. În analiza aspectelor normative, fundamentul este oferit de judecăţile valorii minime, potrivit cărora fiecare individ este privit în raport cu propria bunăstare şi fiecare politică guvernamentală este alcătuită astfel încât să asigure prezervarea stării de bunăstare personală, fără a aduce atingere bunăstării celorlalţi actori naţionali. Integrarea omului în gândirea economică a condus la o teorie economică centrată, în special, pe raporturile dintre individ şi bunurile sale. Literatura de specialitate relevă interesul economiştilor de a utiliza, în cercetarea economiei publice, câteva principii pe care le regăsim la baza oricăror analize (inclusiv în economia publică). În acest context, trei dintre principii merită să fie menţionate:

1) există o ofertă şi o cerere de bunuri şi servicii publice care trebuie să fie puse în corelaţie într-un anumit mod: sarcina economiştilor este de a-l ajuta pe observator pentru determinarea caracteristicilor ofertei şi ale cererii cu scopul de a înţelege cum interferează oferta cu cererea şi cum acestea ajung la un nivel de echilibru sau de dezechilibru; 2) pentru orice intervenţie publică putem aprecia beneficiile şi costurile, dar şi beneficiile şi costurile mascate (care sunt costuri de oportunitate 2 ), rolul economiştilor fiind acela de a actualiza costurile de oportunitate; 3) economiştii îşi pun întrebări privind comportamentele agenţilor privaţi, supunându-le la cercetări şi acţiuni practice autovalorizante. Introducerea elementelor de tipul raţionalitate limitată 3 şi managementul timpului, alegerea mijloacelor care permit producerea satisfacţiei sau utilităţii (acţiuni egoiste sau altruiste, acţiuni individuale sau de grup) îmbunătăţeşte analiza fără a face apel la fundamentele sale. Economiştii au încercat, din ce în ce mai mult, să studieze comportamentele economice ale tuturor actorilor: politicieni, birocraţi, consultanţi etc. şi să le insereze în modelul explicativ al alegerilor publice.

2 Costul de oportunitate, unul dintre conceptele fundamentale ale ştiinţei economice, reprezintă pentru o acţiune publică valoarea unei acţiuni publice alternative la care se renunţă. În economia publică, unde resursele sunt limitate, costul de oportunitate este întotdeauna pozitiv.

3 Economiştii au folosit această noţiune pentru a explica existenţa regulilor, obiceiurilor şi a unor instituţii sociale prezente pe mai multe pieţe, pentru a analiza rolul acestora. În esenţă conceptul de raţionalitate limitată, elaborat de H.A. Simon, susţine că, deşi oamenii se comportă raţional, prin faptul că reducerea preferinţelor lor este completă, consistentă şi pozitivă, capacitatea lor de obţinere şi procesare a informaţiilor este limitată de posibilităţile restrânse de corelare ale minţii umane. Ca urmare, pe măsură ce serviciile devin mai complicate, oamenii adoptă strategii de simplificare, iar recursul lor la regulile de decizie şi la euristică devine mai comun.

22

Aceste principii, integrate în exigenţele cercetării economice, conduc la formularea a patru teme de bază a căror explicitare va conduce la înţelegerea conţinutului economiei publice:

sfera activităţilor publice şi rolul statului în dezvoltarea economică;

analiza principalelor moduri de intervenţie a statului: producţia directă de bunuri şi servicii publice, politici publice, reglementări, subvenţii şi transferuri financiare;