CAPITOLUL 5

FENOMENE SPECIFICE PROPAGĂRII

UNDELOR RADIO

5.1 Introducere
În atmosferă datorită neomogenităţilor, dependenţei parametrilor mediului
de propagare de frecvenţă, existenţei mai multor straturi cu proprietăţi diferite
etc., parametrii semnalului suferă modificări. Aceste variaţii pot afecta
amplitudinea semnalului, faza, polarizarea, frecvenţa, banda de lucru şi unghiul
de sosire. Evident variaţiile mărimilor enumerate afectează calitatea liniei de
comunicaţii. Fenomenele care apar pe parcursul propagării sunt: absorbţia,
reflexia prin împrăştiere, refracţia, difracţia, propagarea multicale, variaţia
aleatoare a amplitudinii, fadingul şi dispersia.

Absorbţie
Reflexia prin
Amplitudine
împrăştiere
Refracţie Fază

Difracţie Polarizare
Propagare
Frecvenţă
multicale
Variaţia aleatoare Bandă
a amplitudinii
Unghiul de sosire
Dispersie

Fig. 5.1 Fenomene asociate propagării undelor radio

şi influenţa acestora asupra parametrilor semnalelor

Absorbţia este un fenomen care însoţeşte propagarea undelor radio şi care

depinde de proprietăţile mediului şi de frecvenţă. Spre exemplu, în fig. 5.2 se
prezintă atenuarea undelor electromagnetice în funcţie de frecvenţă, în cazul
unei atmosfere normale, precum şi pentru cazurile în care umiditatea este
ridicată, respectiv medie. Se poate observa că pentru atmosfera normală există
mai multe ferestre de propagare, care de altfel sunt exploatate pentru diferite
aplicaţii. Ferestrele respective depind de absorbţia moleculară şi îşi schimbă

151
forma la creşterea umidităţii, ca urmare calitatea semnalului va depinde de
banda în care lucrează sistemul respectiv.

Absorbţia moleculară

Atenuarea [dB/km]
100
H2O

O2

10

Umiditate ridicată
Umiditate medie
1

0,1
L S X K W

1 10 100 1000 Frecvenţa [GHz]

Fig. 5.2 Atenuarea datorată absorbţiei din atmosferă, în funcţie de frecvenţă

Absorbţia din mediul de propagare afectează în principal amplitudinea

semnalului, însă poate modifica şi polarizarea dacă mediul este anizotrop şi, ca
urmare, absorbţia depinde de direcţia de propagare. Reflexia prin împrăştiere
este fenomenul prin care undele electromagnetice, care întâlnesc neomogenităţi
comparabile cu lungimea de undă în mediul de propagare, sunt dispersate în
urma reflexiei. Acest fenomen afectează amplitudinea semnalului, faza,
polarizarea, banda şi unghiul de sosire. Refracţia este fenomenul prin care o
undă electromagnetică îşi schimbă direcţia de propagare la trecerea dintr-un
mediu în altul. În urma refracţiei unda incidenţă îşi poate modifica direcţia de
propagare, amplitudinea şi faza. Fenomenele menţionate sunt ilustrate grafic în
figura de mai jos.

umbrire reflexie refracţie reflexia prin difracţie

împrăştiere

Fig. 5.3 Fenomene care apar la propagarea undelor radio în spaţiul liber
152
 Difracţia este un alt fenomen care apare la propagarea undelor radio şi
constă în pătrunderea undelor în spatele unor obstacole ale căror dimensiuni sunt
comparabile sau mai mici decât lungimea de undă. În urma difracţiei se
modifică amplitudinea, faza, polarizarea şi direcţia de propagare a undei radio.
Propagarea pe mai multe căi este unul din fenomenele importante care trebuie
studiate atunci când vorbim de sisteme de comunicaţii moderne. Creşterea
frecvenţei de lucru şi apariţia unor noi sisteme de comunicaţii, cum ar fi
telefonia mobilă, folosite îndeosebi în zone urbane, a sporit importanţa
propagării pe mai mute căi. Fenomenul presupune că semnalul emis de o sursă
ajunge la recepţie pe mai multe căi în urma fenomenelor de reflexie, refracţie şi
difracţie, care pot modifica direcţia de propagare a undei electromagnetice. În
consecinţă, în punctul de recepţie vom avea mai multe replici ale aceluiaşi
semnal cu amplitudini, faze şi chiar polarizări diferite. Acest lucru va modifica
puterea semnalului recepţionat şi, având în vedere complexitatea problemei şi
variabilele care intervin, procesul trebuie modelat statistic. Există şi diferite
variante de sisteme de comunicaţii denumite Multiple Input Multiple Output -
MIMO, concepute astfel încât să exploateze propagarea multicale şi să
optimizeze nivelul semnalului recepţionat în funcţie de diferite criterii. Fadingul
reprezintă variaţia puterii semnalului recepţionat, variaţie care poate să aibă
diferite cauze de la schimbarea proprietăţilor mediului de propagare până la
propagarea pe căi multiple. Un alt fenomen care poate să apară la propagarea
undelor radio este dispersia, ea poate afecta frecvenţa şi banda de lucru.
Dispersia este unul din fenomenele greu de combătut, în special în cazul
comunicaţiilor de bandă foarte largă, când impulsurile de durată foarte scurtă îşi
schimă durata şi forma în urma propagării. Fenomenul de dispersie apare şi la
liniile de transmisie şi are o importanţă semnificativă în cazul propagării
impulsurilor luminoase prin fibrele optice. Pentru a analiza cantitativ
fenomenele de reflexie şi refracţie trebuie să se folosească un model de studiu
care este descris în continuare.

5.2 Propagarea undei plane într-un mediu

cu parametrii e , m şi s
Se consideră o unda plană, liniar polarizată, care se propagă într-un mediu
omogen, imobil, izotrop şi lipsit de sarcini. De asemenea, se presupun
satisfăcute următoarele condiţii:
a) mediul are parametrii e , m , s şi se întinde la infinit;
b) variaţia în timp este armonică, cu pulsaţia w;
c) structura câmpului depinde numai de coordonata z.

153
 Ecuaţiile lui Maxwell se scriu sub forma:
¶H
Ñ ´ E = -m ×
¶t
¶E
Ñ´ H = s× E + e× (5.1)
¶t
Ñ×E = 0
Ñ×H = 0
unde:
¶ ¶ ¶
Ñ= i + j+ k (5.2)
¶x ¶y ¶z

H = H × e jw t
(5.3)
E = E × e jw t

¶H ¶E
= j × w× H ; = j × w× E (5.4)
¶t ¶t

Cu ecuaţiile (5.3) şi (5.4) sistemul (5.1) devine:

Ñ ´ E = - j × w×m × H
Ñ ´ H = ( s + j × w× e) × E
(5.5)
Ñ×E = 0
Ñ×H = 0

154
 ¶ ¶
Din condiţia c) reiese că: = = 0 , iar sistemul (5.5) devine:
¶x ¶y
ì i j k
ï
¶
ï 0
ï
0
¶z
(
= -j×w×m × i × Hx + j × H y + k × Hz )
ïE E Ez
ï x y
ï i j k
ï
ï ¶
í 0
ï
0
¶z
(
= (s + j × w × e) × i × Ex + j × E y + k × Ez ) (5.6)

ïH H Hz
ï x y
ï ¶Ez
ï =0
ï ¶z
ï¶H z
ïî ¶z = 0

Din prima ecuaţie a sistemului (5.6) rezultă:

¶E y ¶Ex
-i ×
¶z
+ j×
¶z
(
= - j × w× m × i × H z + j × H y + k × H z ) (5.7)

Ecuaţia (5.7) poate fi scrisă sub forma scalară:

ì ¶E y
ï ¶z = j × w×m × H x
ï
ï ¶E x
í = - j × w×m × H y (5.8)
ï ¶z
ïH z = 0
ï
î
Se procedează similar în a doua ecuaţie a sistemului (5.6) şi se obţine
succesiv:
¶H y ¶H x
-i ×
¶z
+ j×
¶z
(
= (s + j × w × e) × i × E x + j × E y + k × E z ) (5.9)

ì ¶H y
ï = -(s + j × w× e) × Ex
ï ¶z
í ¶H x
ï ¶z = (s + j × w × e) × E y (5.10)
ï
î Ez = 0
155
 Rezultă următorul sistem de ecuaţii:
ì ¶E y ¶H y
ïï ¶z = j × w×m × H x ; = -( s + j × w× e) × E x
¶z (5.11)
í
ï ¶E x = - j × w×m × H ; ¶H x = ( s + j × w× e) × E
y y
îï ¶z ¶z

ì ¶2 E y
ï 2 = j × w×m × ( s + j × w× e) × E y
ï ¶z
ï ¶2 H
ï y
= j × w×m × ( s + j × w× e) × H y
ï ¶z 2
í (5.12)
ï ¶2Ex
ï 2 = j × w×m × ( s + j × w× e) × E x
ï ¶z
ï ¶2H x
ï 2 = j × w×m × ( s + j × w× e) × H x
î ¶z
Se notează cu g expresia:
g = j × w×m × ( s + j × w× e) . (5.13)

Astfel, ecuaţiile sistemului (5.12) capătă forma generala:

¶2a
2
= g2 × a . (5.14)
¶z
Ecuaţia (5.14) are soluţia de forma:
a = C1 × e-gz + C2 × egz . (5.15)

Dacă se ţine seama de semnificaţia factorilor e -gz şi e gz , care apar şi în

soluţiile ecuaţiilor liniilor de transmisie, rezultă că şi în acest caz avem două
unde, una directă şi una reflectată, ce se propagă în sensuri opuse. Mărimea g va
avea aceeaşi semnificaţie şi se va numi constantă de propagare.
Deoarece s-a presupus că mediul este infinit, nu există niciun motiv de
ordin fizic pentru a lua în discuţie existenţa unei unde reflectate. De aceea este
normal ca rezultatele obţinute să fie interpretate doar în sensul ca sunt posibile
doua soluţii diferite.
Unda care se propagă în sensul pozitiv al lui z (unda directă, pentru toate
componentele câmpului) are forma generală
a = a0 × e -gz , (5.16)

156
în consecinţă:
¶a ¶
= ( a0 × e-gz ) = -g × a0 × e-gz = -g × a . (5.17)
¶z ¶z
Utilizând relaţia (5.17) în sistemul (5.11), se obţine:
ì -g × E y = j × w×m × H x
ï
ï g × H y = ( s + j × w× e) × E x
í (5.18)
ï g × E x = j × w×m × H y
ï -g × H = ( s + j × w× e) × E
î x y

Din sistemul (5.18) rezultă:

Ex Ey j × w×m
Z= =- = , (5.19)
Hy Hx s + j × w× e

ţinând cont de relaţiile obţinute pentru constanta de propagare:

g = ( R + j × w× L) × (G + j × w× C ) – în cazul liniilor de transmisie; (5.20)

g = j × w× m × (s + j × w× e) – în cazul undei plane; (5.21)

se poate face următoarea corespondenţă a mărimilor:

m – permeabilitatea mediului L – inductanţa pe unitatea de
[H/m]; lungime [H/m];
s – conductivitatea mediului G – conductanţa pe unitatea de
[W-1/m]; lungime [W -1/m];
e – constanta dielectrică a C – capacitatea pe unitatea de mediu
[F/m]; lungime [F/m];
R – rezistenţa pe unitatea de
lungime [W/m].

Prin urmare, propagarea undei plane într-un mediu omogen şi izotrop de

parametri m, e şi s corespunde propagării pe o linie de transmisie de lungime
infinită cu parametrii G, C, L şi R = 0 .
În cazul propagării în sensul considerat pozitiv, E = i × E0 × e -g×z şi
H = j × H 0 × e-g×z , raportul componentelor transversale ale câmpului este egal cu
impedanţa caracteristică a mediului ( Z 0 ) :
Z 0 = E0 / H 0 . (5.22)

157
 În mod identic, daca se analizează cazul undei reflectate se ajunge la
relaţia:
Z 0 = - E0 / H 0 . (5.23)
Aceste relaţii, (5.22) şi (5.23), pot fi comparate cu cele determinate în
cazul liniilor de transmisie:
Zc = U d / Id ; (5.24)

Z c = -U r / I r . (5.25)
Tabelul comparativ se poate continua astfel:
E..............................................................U;
H...............................................................I;
j × w×m R + j × w× L
Z= ............................. Z c = . (5.26)
s + j × w× e G + j × w× C

Impedanţa caracteristică a mediului depinde de raportul s/we. Pentru

dielectrici perfecţi, s = 0 şi:
ì m
ï Z=
í e (5.27)
ï g = j × w× m × e
î
Pentru medii conductoare, s / we ? 1 şi:
p
j×w×m w× m w× m w× m j× 4
Z= = + j× = ×e . (5.28)
s 2×s 2×s 2×s
Impedanţa intrinsecă a mediului conductor este de natura unei rezistente
în serie cu o inductanţa de valoare egală. Pentru conductoare perfecte, s ® ¥ ,
Z0 » 0 .
Din cele prezentate, rezultă că propagarea unei unde plane într-un mediu
oarecare, caracterizat de parametrii e, m şi s, este asemănătoare propagării într-o
linie de transmisie. Prin urmare, pentru studiul reflexiei şi atenuării se pot aplica
rezultatele obţinute în cazul liniilor.

158
 5.3 Reflexia şi refracţia undei plane la incidenţă
normală
Se analizează, pentru început, reflexia undei plane la incidenţă normală:

Hd
Ht

Ä Hr

Fig. 5.4 Reflexia undelor plane la incidenţă normală

Fig. 5.5 Linie de transmisie a cărei parametrii se schimbă brusc

Datorita schimbării bruşte a proprietăţilor mediului la suprafaţa de

separaţie, în mediul 1, apare o undă reflectată. De asemenea, în mediul 2, dacă
nu este perfect conductor, apare o undă transmisă. Ţinând seama de
similitudinea cu liniile de transmisie, se poate folosi schema echivalentă din
fig. 5.5. Cele trei unde sunt date de relaţiile:
ì Ed = i × Ed 0 × e -g1z
ï
í Ed 0 -g1z (5.29)
ï H d = j × ×e
î Z 1

ì Er = i × Erd 0 × e g1z
ï
í Er 0 g1z (5.30)
ï H r = - j × ×e
î Z1
159
 ì Et = i × Et 0 × e -g 2 z
ï
í Et 0 -g 2 z (5.31)
ï H t = j × ×e
î Z 2

unde:
g1 , g 2 – sunt constantele de propagare pentru mediile 1 şi 2;
Z1, Z 2 – sunt impedanţele caracteristice ale celor două medii.
La suprafaţa de separaţie trebuie îndeplinite condiţiile la limită:
a) Pentru componentele tangenţiale (fig. 5.6), conform legii lui Faraday:

òÑ
¶F
E dl = - , (5.32)
¶t
ABCD

unde F este fluxul prin suprafaţa ABCD şi în cazul când Db ® 0 se obţine:

Et1 - Et 2 = 0 , deci: Et1 = Et 2 . (5.33)

Et1
A B
Db
D C
Et2
Da
Fig. 5.6 Schiţa pentru calculul condiţiilor la limită privitoare
la componentele tangenţiale ale câmpului

Conform legii lui Ampère generalizată:

æ
çç J + ¶ D ö÷÷ ds ,
òÑ H dl = ò çç
è ¶t ÷ø÷
(5.34)
ABCD S

unde pentru Db ® 0 Þ H t1 - H t 2 = 0 , deci H t1 = H t 2 pentru J s = 0 . (5.35)

b) Pentru componentele normale (fig. 5.7):

òÑS Dds = Q , (5.36)

unde Q este sarcina din interiorul suprafeţei şi, pentru dl ® 0 , se obţine:

Dn1ds - Dn 2ds = 0 , deci:

Dn1 = Dn 2 Þ En1 = ( e2 e1 ) En 2 pentru r s = 0 . (5.37)

160
 òÑS B d s = 0 , (5.38)

dacă dl ® 0 se obţine Bn1 - Bn 2 = 0 , rezultă:

Bn1 = Bn 2 Þ H n1 = (m 2 m1 ) H n 2 . (5.39)

Fig. 5.7 Schiţa pentru determinarea condiţiilor la limită

privitoare la componentele normale ale câmpului

În cazul prezentat, deoarece toate componentele câmpului sunt tangenţiale

la suprafaţa de separaţie, trebuie puse condiţiile la limită numai pentru aceste
componente:
ì E10 = Ed 0 + Er 0
í ; Et 0 = Ed 0 + Er 0 (5.40)
î E20 = E10 = Et 0
Prin urmare, în mediul 1, câmpul într-un punct oarecare de coordonată z
este de forma:
ì E1 = i × ( Ed 0 × e -g1z + Er 0 × e g1z )
ï
í æ Ed 0 -g1z Er 0 g1z ö (5.41)
ï H1 = j × ç Z × -
Z
×e ÷
î è 1 1 ø
în mediul 2:
ì E2 = i × Et 0 × e-g 2 z = i × ( Ed 0 + Er 0 ) × e -g 2 z
ï
í Et 0 -g 2 z E + Et 0 -g 2 z (5.42)
ïH 2 = j × Z ×e = j × d0 ×e
î 2 Z 2

Coeficientul de reflexie:

r = Er 0 Ed 0 sau (5.43)

r = - H r0 H d 0 (5.44)

161
este similar cu definiţia data la liniile de transmisie:

r = U r Ud (r = - I r Id ) , (5.45)

în funcţie de coeficientul de reflexie, câmpul se poate scrie:

ì E1 = i × Ed 0 × (e-g1z + r × e-g1× z )
ï
í Ed 0 -g1z (5.46)
ï H 1 = j × × (e - r × e g1z )
î Z1
La suprafaţa de separaţie ( z = 0 ) :
ì E10 = i × Ed 0 × (1 + r)
ï
í Ed 0 (5.47)
ï H10 = j × Z × (1 - r)
î 1

E10 1+ r
= Z1 × (5.48)
H10 1-r
dar:
E10 E20
= = Z2 (5.49)
H10 H 20

1+ r
Þ Z 2 = Z1 × (5.50)
1- r

Z 2 - Z1
şi r = . (5.51)
Z 2 + Z1
Se observă că relaţia obţinută pentru coeficientul de reflexie (5.51) este
similară cu cea de la linii, mediul 1 de impedanţă caracteristică Z1
comportându-se ca o linie de impedanţă caracteristică Z1 , terminată pe o
impedanţă de sarcină Z 2 .
Este necesară şi cunoaşterea coeficientului de transmisie:
Et 0 Ed 0 + Er 0
t= = =1+ r (5.52)
Ed 0 Ed 0

Z 2 - Z1 2Z2
t = 1+ = . (5.53)
Z 2 + Z1 Z 2 + Z1

162
 Dacă cele două medii au impedanţele intrinseci egale ( Z1 = Z 2 ) , atunci
r = 0 şi t = 1. Aceasta corespunde unei linii de transmisie terminată pe o
impedanţa de sarcină egală cu impedanţa caracteristică. În cazul în care Z 2 = 0
se obţine r = -1 şi t = 0 . La fel ca în cazul liniilor de transmisie, se defineşte
coeficientul de undă staţionară S:
Emax H
S= = max . (5.54)
Emin H min

Din ecuaţia (47), rezultă că:

ì Emax = Ed 0 × (1 + r )
í (5.55)
î Emin = Ed 0 × (1 - r )

ì Ed 0
ï H max = Z × (1 + r )
ï 1
í (5.56)
ï H min = Ed 0 × (1 - r )
ïî Z1

Astfel se ajunge la forma:

1+ r
S= . (5.57)
1- r
De asemenea:
E1 e-g1z + r × e g1z
Z1 = = Z1 × -g z , (5.58)
H1 e 1 - r × e g1z
unde Z1 este impedanţa de undă, similară cu impedanţa de intrare a unei linii
terminate pe o impedanţă oarecare.

5.4 Reflexia şi refracţia undei plane la incidenţă

oarecare
Pentru simplificarea calculelor se presupune suprafaţa de separaţie aşezată
orizontal, iar problema generală se separă în două probleme particulare, astfel:
1 – reflexia undelor cu vectorul E paralel cu suprafaţa de separaţie
(polarizare orizontală);
2 – reflexia undelor cu vectorul H paralel cu suprafaţa de separaţie
(polarizare verticală).

163
 Acest lucru nu restrânge caracterul general al analizei, deoarece o undă cu
polarizare oarecare se poate descompune totdeauna în două unde cu polarizare
orizontală şi, respectiv, verticală.
1) Unde cu vectorul E paralel cu suprafaţa de separaţie (polarizare
orizontală):
Hr

Ä Er

Fig. 5.8 Schiţa pentru prezentarea relaţiilor geometrice ce intervin la studiul

reflexiei undelor cu vectorul E paralel cu suprafaţa de separaţie la incidenţa oblică

În fig. 5.8 nd , n r , nt sunt versorii direcţiilor de propagare ale undelor

directă, reflectată şi, respectiv, transmisă. Pentru vectorul câmp electric se pot
scrie relaţiile:
ì E = E × e g1 r ×nd
ï d d0
ï -g × r ×n r
í Er = Er 0 × e 1 (5.59)
ï g × r ×n t
ïî Et = Et 0 × e 2

Datorită simetriei geometrice a sistemului şi a faptului că undele sunt

plane este suficientă analiza în planul xOy. În oricare alt plan paralel cu xOy
toate componentele câmpului electromagnetic vor fi aceleaşi. Vectorul r care
defineşte poziţia unui punct oarecare P în planul xOy este dat de relaţia:
r = i ×x+ j ×y (5.60)

ì r × nd = ( i × x + j × y ) × ( - i × sin j d + j × cos j d ) = y × cos jd - x × sin jd

ï
í r × nr = ( i × x + j × y ) × ( i × sin j r + j × cos j r ) = x × sin jr + y × cos jr (5.61)
ï r × n = ( i × x + j × y ) × ( i × sin j - j × cos j ) = x × sin j - y × cos j
î t t td t t

164
 Înlocuind (5.61) în (5.59) se obţine sistemul:
ì Ed = Ed 0 × e g1×( y ×cos jd - x ×sin jd )
ïï g ×( x ×sin j r + y ×cos jr )
í Er = E r 0 × e 1 (5.62)
ï g 2 ×( x ×sin j r - y ×cos j r )
ïî Et = Et 0 × e
La suprafaţa de separaţie dintre mediul 1 şi 2, pentru y = 0 , componentele
tangenţiale ale câmpului electric şi magnetic trebuie să fie continue. Deoarece
E trebuie să fie orizontal, componentele se confundă cu vectorul E .
Condiţia de continuitate se scrie:
Ed 0 × e -g1× x×sin jd + Er 0 × e-g1× x ×sin jr = Et 0 × e-g 2 × x×sin jt . (5.63)
Relaţia (5.63) trebuie satisfăcută pentru orice x, adică în orice punct al
suprafeţei de separaţie. Această condiţie este îndeplinită dacă este adevărată
relaţia:
-g1 × sin jd = -g1 × sin jr = -g 2 × sin jt , (5.64)
sau:
ì -g1 × sin jd = -g1 × sin j r
í (5.65)
î -g1 × sin jd = -g 2 × sin jt
Prima relaţie a sistemului (5.65) este a doua lege a reflexiei din optică,
jd = j r , iar cea de-a doua reprezintă a doua lege a refracţiei.
La suprafaţa de separaţie dintre mediile 1 şi 2 trebuie respectată şi
condiţia de continuitate pentru componentele tangenţiale ale vectorului H .
Similar cu vectorul E , pentru vectorul H se pot scrie relaţiile:
ì H = H × e g1 r×nd
ï d d0
ï -g ×r×n r
í Hr = H r0 × e 1 (5.66)
ï g 2 ×r ×n t
ïî H t = H t 0 × e

Deoarece H are o orientare oarecare în spaţiu, condiţia de continuitate

devine:

(H d0 ×e ) × cos j - ( H × e
-g1 × x ×sin j d
d ) × cos j
r0
-g1 × x×sin j r
r =
(5.67)
= (H ×e t0 ) × cos j
-g 2 × x ×sin jt
t

165
relaţie ce trebuie satisfăcută, oricare ar fi valoarea lui x. Pentru aceasta trebuie
respectată egalitatea:
-g1 × sin jd = -g1 × sin jr = -g 2 × sin jt . (5.68)
Relaţia (5.67) devine:
( H d 0 - H r 0 ) × cos jd = H t 0 × cos jt . (5.69)
Dar, pentru unda plană:
ì Ed 0
ïH d 0 = Z
ï 1
ï Er 0
í H r0 = (5.70)
ï Z1
ï Et 0
ï Ht0 =
î Z2
Relaţia (5.69) devine:
1 E
× ( Ed 0 - Er 0 ) × cos j d = t 0 × cos jt . (5.71)
Z1 Z2
Ştiind că Et 0 = Ed 0 - Er 0 , iar r0 = Er 0 Ed 0 Þ
1 1 + r0
× (1 - r0 ) × cos jd = × cos jt ; (5.72)
Z1 Z2

Z 2 × cos jd - Z1 × cos jt
r0 = ; (5.73)
Z 2 × cos jd + Z1 × cos jt

Et 0 Ed 0 + Er 0 2 × Z 2 × cos jd
t0 = = = 1 + r0 = . (5.74)
Ed 0 Ed 0 Z 2 × cos jd + Z1 × cos jt
În cazul vectorului H condiţia de continuitate la nivelul suprafeţei de
separaţie trebuie scrisă şi pentru componentele normale, însă se ajunge la
aceleaşi relaţii.
Dacă se ţine seama de condiţia: sin jd = g 2 sin jt , atunci:
g1
sin jt = × sin jd ; (5.75)
g2

g12 g12
cos jt = 1 - 2
+ 2 × cos2 jd . (5.76)
g2 g2

166
 Când Z 2 = Z1 , din relaţiile (5.73) şi (5.74), rezultă:

ì cos jd - cos jt
ïr0 = cos j + cos j
ï d t
í (5.77)
ï t0 = 2 × cos jd
ïî cos jd + cos jt

adică în cazul incidenţei oarecare, coeficientul de reflexie nu este neapărat nul

dacă cele două medii au impedanţe caracteristice egale. Punând condiţia r0 = 0 ,
din ecuaţiile (5.76) şi (5.77) rezultă:
ìcos jd = cos jt
ï
ï 2 g12 g12 2
ícos jd = 1 - 2 + 2 × cos jd (5.78)
ï g2 g2
ï 2
îcos jd = 1, jd = 0
Ca urmare, coeficientul de reflexie este nul pentru Z1 = Z 2 , numai la
incidenţa normală. În cazul incidenţei oarecare, pentru a obţine un coeficient de
reflexie nul este necesar ca:
Z 2 × cos jd = Z1 × cos jt , (5.79)

æ g2 g2 ö
sau: Z 22 × cos2 jd = Z12 × ç 1 - 12 + 12 × cos2 j d ÷ , (5.80)
è g2 g2 ø

æ g2 ö æ g2 ö
cos2 jd × ç Z 22 - Z12 × 12 ÷ - Z12 × ç 1 - 12 ÷ = 0 . (5.81)
è g2 ø è g2 ø
Coeficientul de reflexie este nul indiferent de valoarea unghiului de
incidenţa, dacă sunt satisfăcute condiţiile:
ì 2 2 g1
2
ï Z 2 = Z1 × 2 deci : m2 = m1
ï g2
í (5.82)
ï g2 = g 2 ì s = s2
ï 1 2 deci : í 1
î î e1 = e2
Din (5.82) rezultă că, în cazul incidenţei oarecare a unei unde cu vectorul
E paralel cu suprafaţa de separaţie, coeficientul de reflexie este nul numai dacă
cele două medii sunt identice.

167
 2) Unde cu vectorul H paralel cu suprafaţa de separaţie (polarizare
verticala):
În această situaţie vectorul H fiind orizontal se confundă cu propria lui
componentă tangenţială.

Er

Fig. 5.9 Schiţa pentru prezentarea relaţiilor geometrice

care intervin la studiul reflexiei undelor cu vectorul H
paralel cu suprafaţa de separaţie la incidenţa oblică

ì H = H × e g1 r ×n d
ï d d0
ï -g r ×n r
íH r = H r0 × e 1 (5.83)
ï -g 2 r×n t
ïî H t = H t 0 × e

Ţinând seama de rezultatele din (5.61), pentru y = 0 , (5.83) devine:

ì H d = H d 0 × e-g1× x×sin jd
ïï -g × x×sin j r
í H r = H r0 × e 1 (5.84)
ï -g 2 × x ×sin jt
ïî H t = H t 0 × e
Condiţia de continuitate pentru componentele tangenţiale, care trebuie
respectată pentru orice x, este:
H d 0 × e -g1× x ×sin jd + H r 0 × e-g1× x×sin jr = H t 0 × e -g 2 × x ×jt , (5.85)
rezultă:
g1 × sin jr = g1 × sin jd = g 2 × sin jt . (5.86)
Pentru componentele tangenţiale ale vectorului E , se obţin egalităţile:
( Ed 0 + Er 0 ) cos jd = Et 0 cos jt , (5.87)

168
 (1 + r ) Ed 0 cos jd = Et 0 cos jt . (5.88)
Din relaţia (5.87), pentru x = 0 , rezultă:
ì H d 0 + H r0 = Ht0 (5.89)
ï H × (1 - r) = H
ï d0 t0
í
ï Ed 0 × (1 - r) = Et 0
ïî Z1 Z2
Din (5.88) şi (5.89):
(1 + r ) Ed 0 cos jd = ( Z 2 Z1 ) (1 - r ) Ed 0 cos jt ; (5.90)

Z 2 × cos jt - Z1 × cos jd
rv = ; (5.91)
Z 2 cos jt + Z1 × cos jd

Et 0 Z 2 Z æ Z × cos jt - Z1 × cos jd ö
tv = = × (1 - r) = 2 × ç 1 - 2 ÷=
Ed 0 Z1 Z1 è Z 2 × cos jt + Z1 × cos jd ø (5.92)
2 × Z 2 × cos jt
=
Z 2 × cos jt + Z1 × cos jd
Se observă că, în cazul undelor cu vectorul H paralel cu suprafaţa de
separaţie, coeficientul de reflexie şi cel de transmisie diferă de cei obţinuţi în
cazul polarizării orizontale. Pentru r v = 0 :
Z 2 cos jt = Z1 cos jd ; (5.93)

æ g12 g12 ö
Z12 cos2 jd = Z 22 × ç 1 - 2 + 2 × cos2 jd ÷ ; (5.94)
è g2 g2 ø

æ g2 ö æ g2 ö
cos2 jd × ç Z12 - Z 22 × 12 ÷ - Z 22 × ç 1 - 12 ÷ = 0 ; (5.95)
è g2 ø è g2 ø
Pentru ca anularea lui rv să nu depindă de valoarea unghiului de
incidenţă, trebuie îndeplinite condiţiile:
ì 2 2 g1
2
m1 m2
Z
ï 1 = Z 2 × Þ ×m2 × (s2 + j ×w×e2 ) = ×m1 × (s1 + j ×w×e1)
í g 2
2 s1 + j ×w×e1 s2 + j ×w×e2 ,(5.96)
ï 2 2
îg1 = g2 Þm1 × (s1 + j ×w×e1) = m2 × (s2 + j ×w×e2 )

169
deci:
ì ìs1 = s2
ïí
í î e1 = e2
ï m =m
î 1 2

Această relaţie arată, ca şi în cazul undelor cu vectorul E paralel cu

suprafaţa de separaţie, că nu există reflexii decât dacă cele două medii sunt
identice.
Particularizând pentru cazul incidenţei normale ( jd = jt = 0 ) , se obţin
relaţiile determinate anterior.
În cazul a două medii dielectrice, cu aceeaşi permeabilitate magnetică, se
pot scrie relaţiile:
ìm1 = m 2 = m0
í (5.97)
î s1 = s2
Constantele de propagare devin:
ìï g1 = j × w× er1 × e0 ×m0
í (5.98)
ïî g 2 = j × w× er 2 × e0 ×m0
În acest caz legea refracţiei, ( g1sinjd = g 2sinjt ) , se scrie sub forma:

er1 × sin jd = er 2 × sin jt . (5.99)

Coeficienţii de reflexie şi de transmisie, pentru unde cu vectorul E

paralel cu suprafaţa de separaţie, devin:
e r1
Z 2 × cos jd - Z1 × 1 - × sin2 jd
Z 2 × cos jd - Z1 × cos jt er 2
r0 = = =
Z 2 × cos j d + Z1 × cos jt e
Z 2 × cos jd + Z1 × 1 - r1 × sin 2 jd (5.100)
er 2
er1 × cos j d - e r 2 - er1 × sin jd
=
e r1 × cos jd + er 2 - e r1 × sin jd

2 × Z 2 × cos j d 2 × e r1 × cos jd
t0 = = , (5.101)
Z 2 × cos jd + Z1 × cos jt 2
e r1 × cos j d + e r 2 - e r1 × sin jd

170
iar pentru unda cu vectorul H paralel cu suprafaţa de separaţie:

Z 2 × cos jt - Z1 × cos jd e r1 × e r 2 - e r1 × sin 2 jd - e r 2 × cos jd

rv = = ,(5.102)
Z 2 × cos jt + Z1 × cos j d 2
e r1 × e r 2 - er1 × sin jd + e r 2 × cos j d

2 × Z 2 × cos jt 2 × e r1 × e r 2 × cos jd
tv = = .(5.103)
Z 2 × cos jt + Z1 × cos jd 2
e r1 × e r 2 - e r1 × sin jd + e r 2 × cos jd
Pentru r0 = 0 , din (5.100) rezultă:

er1 cos2 jd = e r 2 - e r1 sin 2 jd , (5.104)

er1 cos2 jd = er 2 - e r1 + e r1 cos2 jd , (5.105)

adică pentru unda cu vectorul E paralel cu suprafaţa de separaţie, coeficientul

de reflexie este nul numai în cazul în care cele două medii sunt identice. Pentru
r v = 0 , din (5.102) rezultă:

er1 ( e r 2 - er1 sin 2 jd ) = e 2r 2 cos 2 j d , (5.106)

( )
sin 2 jd e2r 2 - e2r1 = er 2 ( e r 2 - er1 ) , (5.107)

er 2
sin jd = . (5.108)
er1 + e r 2

Prin urmare, în cazul undei cu vectorul H paralel cu suprafaţa de

separaţie există un unghi de incidenţă pentru care coeficientul de reflexie este
nul. Din analiza prezentată rezultă următoarele concluzii:
1) impedanţa caracteristică a mediului de propagare depinde de
permitivitatea dielectrică, permeabilitatea magnetică, conductivitate şi frecvenţă;
2) la suprafaţa de separaţie dintre două medii cu parametrii diferiţi
componentele tangenţiale ale vectorilor intensitate câmp electric şi intensitate
câmp magnetic se conservă, iar componentele normale suferă un salt egal cu
raportul permitivităţilor dielectrice, respectiv al permeabilităţilor magnetice;
3) expresia coeficientului de reflexie, în cazul incidenţei normale, este
identică cu cea determinată pentru liniile de transmisie şi depinde doar de
impedanţele caracteristice ale celor două medii, adică de parametrii de material
m, e şi s. Când cele două medii au aceeaşi impedanţă caracteristică, nu există
reflexii;
4) coeficientul de reflexie, la incidenţa oarecare, depinde de parametrii
celor două medii, frecvenţă şi polarizare. El este nul pentru orice unghi de
171
incidenţă numai dacă cele două medii sunt identice. Se poate obţine anularea
coeficientului de reflexie pentru o anumită valoare a unghiului de incidenţă.

5.5 Difracţia undelor

Fenomenul de difracţie poate fi explicat folosind principiul lui Huygens.
Conform acestuia fiecare punct al frontului de undă poate fi considerat ca o
sursă secundară de radiaţie. În acest fel punctele care delimitează un obstacol
devin surse secundare şi determină propagarea undelor electromagnetice în toate
direcţiile. Fenomenul de difracţie este important pentru comunicaţiile radio fără
vizibilitate directă, pentru propagarea în zone urbane, unde apare fadingul
datorat propagării pe căi multiple, precum şi în interiorul clădirilor.
Principiul lui Huygens spune că fiecare sursă de fronturi de undă
generează fronturi de undă secundare, numite „undişoare” şi vectorul sumă al
acestora generează un nou front. Amplitudinea undişoarelor variază cu
(1 + cos a ) , unde α este unghiul dintre direcţia undişoarei şi direcţia de
propagare. Astfel, undişoara cu amplitudinea maximă se află în direcţia de
propagare, iar în direcţia opusă este nulă. Undele sunt generate după cum se
arată schematic în figura de mai jos. Astfel, obstacolul nu blochează total
semnalul. Se presupune că obstacolul are grosimea mică. La distanţă mare faţă
de obstacol câmpul electric poate fi defazat cu 180°.

Fig. 5.10 Difracţia de un obstacol produce energie în spatele obstacolului

172
 Când obstacolul este localizat astfel încât diferenţa dintre lungimea căii
directe de propagare şi lungimea căii formate prin propagarea de la emiţător la
obstacol şi de la obstacol la receptor să fie un multiplu de λ/2, atunci difracţia de
la obstacol va tinde să anuleze semnalul de pe calea directă. Explicaţia este că o
parte a semnalului care nu este blocată de obstacol va genera după obstacol
vectori de semnal defazaţi cu p radiani faţă de semnalul de pe calea directă de
propagare. Situaţia este ilustrată în fig. 5.10 şi ipoteza că grosimea este mică,
este cunoscută ca difracţie tip muchie de cuţit. Când grosimea este mare,
atenuarea la margine poate fi semnificativ mai mare decât la muchia de cuţit.
Difracţia se produce şi în cazul unor obstacole de dimensiuni mari, cum ar fi
munţii.

5.6 Refracţia troposferică a undelor electromagnetice

Majoritatea sistemelor radio din eşalonul inferior din câmpul tactic,
folosite pentru comanda şi controlul în timp real al forţelor, lucrează cu puteri
cuprinse între 10 şi 100 W (40-50 dBm). Antena tipică pentru aceste configuraţii
este antena nesimetrică, care are un câştig de aproximativ 2 dB.
Aşa-numita distanţă a vizibilităţii directe sau orizontul optic este distanţa
dincolo de care nu mai există linie de vizare vizuală între emiţător şi receptor.
Presupunând că Pământul este o sferă, distanţa la orizont poate fi calculată cu
ecuaţia:
r 2 = ( R + h ) - R2
2
(5.109)
sau
r = 2 Rh + h 2 (5.110)
unde R este raza Pământului, h este înălţimea emiţătorului, iar r este distanţa la
orizont. De obicei h2 poate fi neglijat în raport cu R, deci:
r = 2 Rh (5.111)
Distanţele sunt reprezentate în fig. 5.11.

Pământ

Fig. 5.11 Distanţa vizibilităţii directe

173
 Antenă de
Antenă recepţie
de emisie

Pământ

Fig. 5.12 Troposfera din apropierea suprafeţei Pământului refractă undele radio
determinând mărirea distanţei de propagare

Presupunând că Pământul este o sferă cu raza de 6378,13 km, atunci

distanţa la orizont pentru o aeronavă care zboară la 6500 m este de 316 km. În
banda VHF şi la frecvenţe mai mari, atmosfera din apropierea suprafeţei
Pământului refractă undele radio care trec prin atmosferă, ca în fig. 5.12.
Refracţia influenţează proiectarea unei linii de radiocomunicaţii, deoarece
schimbă direcţia de propagare a fasciculului de unde radio. Astfel, la propagarea
prin atmosfera terestră poate să apară fenomenul de curbare a traiectoriei undei
radio, ceea ce face ca orizontul radio să fie mai mare decât orizontul optic.

Tangentă

y0 Strat subţire în care

n » constant

Fig. 5.13 Curbarea traiectoriei undelor radio

174
 Legea lui Snell pentru straturi paralele este:
e ( h ) sin [q ( h ) ] = e0 sin q0
iar pentru straturi sferice:
R p e0 sin q0 = R e ( R ) sin [q ( R )]

Dacă se utilizează unghiul de incidenţă n se presupune că e ( h ) variază

liniar cu h se obţine:
R p e0 cos y 0 = ( R p + h ) e0 + h {
d
dh }
e ( h ) cos [y ( h ) ]

R p e0 {cos y0 - cos [y ( h ) ]} = e0 + R p{ d
dh }
e ( h ) h cos [y ( h ) ] +

d
+h2 e ( h ) cos [ y ( h ) ]
dh
é Rp d ù
[y ( h )]2 » y 20 + 2h ê1 + e(h) ú
Rp ë e0 d h û
-1
2h 2h é Rp d ù
[y ( h ) ]
2
» y02 + = y02 + k = ê1 + e (h) ú (5.112)
kR p Re ë e0 d h û
æ4ö
Re = ç ÷ 6378 km » 8500 km .
è 3ø

Valoarea obţinută ţinând seama de curbarea traiectoriei undelor radio este

numită linia de vizare radio (RLOS).
În tabelul următor se prezintă diferite tipuri de refracţie şi condiţiile de
apariţie.

Gradientul
indicelui de
refracţie Reprezentarea
Refracţia Condiţii de apariţie
schematică
dn în m -1
dh

negativă >0 când ninge, dacă scăderea de

(sub-refracţia) temperatură cu înălţimea este mai
rapidă decât micşorarea umidităţii
faţă de atmosfera normală

175
 Gradientul
indicelui de
refracţie Reprezentarea
Refracţia Condiţii de apariţie
schematică
dn în m -1
dh

fără 0 indicele de refracţie nu variază

pentru unele zone de înălţime

pozitivă, 0 la vreme ploioasă, dacă scăderea de

mică -4 ×10-8 - temperatură cu înălţimea este mai
rapidă decât micşorarea umidităţii
faţă de atmosfera normală

pozitivă, -4 × 10-8 vreme urâtă, dacă straturile

normală atmosferice sunt suprapuse;
corespunde atmosferei normale
dacă temperatura se micşorează
cu 6,5 sutimi de grad la o înălţime
de 1 km şi presiunea scade cu 3,5
mBar pe o înălţime de 1 km

pozitivă, -4 × 10-8 vreme senină după apusul

crescută la 17,5 × 10-8 Soarelui, dacă scăderea de
temperatură cu înălţimea este
mică, adică în apropierea
punctului în care se produce
inversiunea de temperatură

pozitivă, 17,5 × 10-8 vreme senină după apusul

critică Soarelui, la producerea
inversiunii de temperatură

Supra-refracţie mai puţin de la presiuni mari, inversiuni de

-8 temperatură importante şi
17,5 × 10
umidităţi reduse; este importantă
în zona continentală, în timpul
nopţii şi dimineaţa, peste întinderi
de apă (mări, oceane), toată ziua,
dacă vremea este senină şi dacă
aerul în apropierea suprafeţei apei
este mai rece şi impur decât în
straturile superioare

176
 Folosind modelul 4/3 şi presupunând o suprafaţă netedă a Pământului, un
emiţător şi un receptor se află în limita liniei de vizare radio dacă:
d £ 2 Re hT + 2 Re hR , (5.113)
unde d este exprimat în km, iar hT şi hR sunt în m. Astfel, dacă antena de
emisie se află la o înălţime de 6 m, iar antena de recepţie este la 15 m, atunci
linia de vizare radio (RLOS) este de aproximativ 26 km. În cazul când
emiţătorul şi receptorul sunt în apropierea suprafeţei Pământului trebuie avut în
vedere faptul că suprafaţa acestuia nu este netedă şi că, în funcţie de frecvenţă,
obstacolele pot reduce distanţa de propagare sau chiar întrerupe propagarea
undelor radio. Pe de altă parte, fenomenele de difracţie şi reflexie pot îmbunătăţi
propagarea undelor electromagnetice în apropierea Pământului.
În fig. 5.14 se prezintă un exemplu de curbare a fasciculului de unde radio
datorită refracţiei troposferice.

Fig. 5.14 Curbarea traiectoriei undelor radio datorită fenomenului de refracţie

5.7 Refracţia ionosferică a undelor radio

Ionosfera se caracterizează prin variaţia accentuată a concentraţiilor de
ioni cu înălţimea, condiţiile meteorologice şi momentul zilei. Undele radio care
străbat troposfera şi ajung la ionosferă vor suferi fenomene de reflexie şi de
refracţie datorită neomogenităţilor care apar în mediul de propagare. Refracţia
undelor în straturile succesive ale ionosferei va produce curbarea traiectoriei
acestora făcând posibilă întoarcerea lor pe sol. Acest fenomen permite realizarea
unor legături la distanţe mai mari decât orizontul radio.

177
 Fig. 5.15 Curbarea traiectoriei undelor radio în ionosferă

Din legea a II-a a refracţiei rezultă:

sin yi = sin ( y1 ) er ( z1 ) = K

Undele radio se vor întoarce pe sol dacă y ( z ) = p / 2 rezultă că

sin y1 = e r ( z )

sin yi = e r ( z )

2 w2p
sin yi = 1 - , unde ω p - frecvenţa plasmei
w2
81N e max
1 - cos2 yi = 1 - , N e max - densitatea maximă de electroni
f2

f 2 cos2 yi 81N e max

N e max = Þ f max =
81 cos 2 yi

yi = 45o , N e max = 2 ´ 1010 / m3 : f max = ( 81) ( 2 ´ 1010 ) ( 0,707 ) = 1,8 MHz

2

yi = 60o , N e max = 2 ´ 1010 / m3 : f max = ( 81) ( 2 ´ 1010 ) ( 0,5) = 2,5 MHz (5.114)
2

f c = 9 N e max

f c = 9 N e max sec yi = f c sec yi

178
 Frecvenţa maximă utilizabilă [Mz]

Ore
Răsărit Apus

Fig. 5.16 Refracţia undelor în ionosferă

5.8 Zonele Fresnel

Pământul şi alte suprafeţe (mari în comparaţie cu lungimea de undă a
semnalului) pot reflecta undele electromagnetice. Undele reflectate ajung la
antena de recepţie defazate faţă de unda directă şi produc fading. Reflexiile pot
porni de la Pământ sau de la obiectele metalice aflate în apropiere. Fluctuaţiile
care apar pe un televizor, când este conectat la o antenă TV, sunt manifestări ale
unor astfel de reflexii. În acel caz unda reflectată este recepţionată cu o anumită
întârziere faţă de unda directă, făcând ca imaginea să fie dublată. Când diferenţa
de drum este egală cu kl 2 , k întreg, sunt generate zonele Fresnel. Pentru k = 1
avem prima zonă Fresnel. Dacă dk = d R - d D , atunci zonele Fresnel sunt
definite de:
l
dk = k , k = 1,2,… (5.115)
2
În majoritatea cazurilor este luată în considerare doar prima zonă Fresnel
(fig. 5.17).

179
 3* 2* 1*

* Zon ele Fresn el

Locaţia A

d1

Locaţia B

d2

Fig. 5.17 Zonele şi elipsoizii Fresnel

Se consideră legătura punct-la-punct reprezentată în fig. 5.18. Vectorul

ER reprezintă linia de vizare dintre emiţător şi receptor, iar distanţa este d 1 + d2.

Fig. 5.18 Geometria zonei Fresnel

180
 Dacă în P există un punct de reflexie/difracţie, semnalul EPR se va
combina cu ER la R. EPR parcurge o distanţă mai mare decât ER şi din această
cauză va avea o fază diferită. Lungimile căilor de propagare directă şi de
reflexie/difracţie pot fi exprimate astfel:
ER = d1 + d 2

EPR = d12 + h 2 + d12 + h 2 . (5.116)

Deci diferenţa de lungime este:

EPR = d12 + h 2 + d12 + h 2 - d1 - d 2 .

Dacă h = d1 şi h = d 2 , se poate folosi dezvoltarea în serie binomială:
æ h2 ö
d12 2
+ h @ d1 ç 1 + 2 ÷
è 2d1 ø
Dacă se fac substituţiile corespunzătoare, rezultă:
h2 h2
d = d1 + + d2 + - d1 - d2
2d1 2d2
sau (5.117)
h2 h2
d= + .
2d1 2d2
Diferenţa de fază este:
2pd
f= ,
l
unde:
h2 æ d1 + d2 ö
d= ç ,
2 è d1d 2 ÷ø
deci: (5.118)
2p h 2 æ d1 + d 2 ö
f= × .
l 2 çè d1d 2 ÷ø
Parametrul difracţiei Fresnel-Kirchhoff este adesea utilizat pentru a
simplifica notaţia în analiza zonelor Fresnel. Acesta este definit ca:
2 ( d1 + d 2 )
n=h (5.119)
ld1d 2

181
 Dacă punctul de difracţie este sub LOS (linia de vizare directă), atunci h
este negativ şi v va fi tot negativ. Când punctul de difracţie este pe LOS, h şi v
sunt egali cu zero. Dacă blocajul este orizontul, atunci cazul „h şi v sunt egali cu
zero” corespunde distanţei LOS maxime.
În cazul în care d = nl / 2 , cu n întreg, pentru f = np , rezultă următoarea
ecuaţie:
æ d + d2 ö
nl = h 2 ç 1 ÷ (5.120)
è d1d 2 ø

deci

p 2
f= n . (5.121)
2
Punctele de reflexie/difracţie distructive pot fi identificate definind un
termen, hn , de forma:

nld1d 2
hn = (5.122)
d1 + d 2
Ecuaţia pentru hn defineşte o serie de elipsoizi care au ca centri focali
antena de recepţie şi antena de emisie.
Pentru ca pierderile de difracţie să fie minime este necesar ca un elipsoid
cu diametrul 0, 3 h1 + 3m să nu fie obturat.

5.9 Reflexia prin împrăştiere

Reflexia prin împrăştiere a undelor este cauzată de indicii de refracţie
neomogeni din troposferă determinaţi de ionizarea neregulată sau de ploaie. Ea
este produsă şi de indicii de refracţie neomogeni de la suprafaţa Pământului.
Obiectele care sunt mai mici decât o lungime de undă vor determina
împrăştierea undelor electromagnetice. Din această ultimă categorie fac parte
indicatoarele de circulaţie sau posturile telefonice de pe străzi, ce determină
împrăştierea semnalelor UHF, utilizate pentru telefonia mobilă în gama 900
MHz ( l = 0,3 m ) sau sisteme PCS în gama 1800 MHz ( l = 0,15 m ) . La
frecvenţe în jur de 4-5 GHz are loc un fenomen de propagare cunoscut ca
împrăştiere troposferică.
Dacă antenele de emisie şi recepţie sunt orientate corespunzător, se pot
obţine legături pe distanţe mari folosind împrăştierea troposferică.

182
 Fig. 5.19 Reflexia prin împrăştiere

Variaţia coeficientului de reflexie de la sol pentru f = 100 MHz este

prezentată în fig. 5.20.
Undele polarizate orizontal suferă o atenuare mai mică decât undele
polarizate vertical. Defazajul undei reflectate în funcţie de polarizare şi unghiul
de incidenţă este prezentat în fig. 5.21.
Coeficientul de reflexie

Polarizare orizontală

Polarizare verticală

Unghiul de incidenţă [grade]

Fig. 5.20 Variaţia coeficientului de reflexie în funcţie de unghiul de incidenţă

Defazajul undei
reflectate

Polarizare verticală

Polarizare orizontală

Unghiul de incidenţă [grade]

Fig. 5.21 Defazajul undei reflectate

O undă polarizată orizontal suferă întotdeauna un defazaj de 180°, în timp

ce o undă polarizată vertical suferă un defazaj semnificativ doar pentru unghiuri
de incidenţă mai mici de 12°.

183
 5.10 Ghidul troposferic
Există un fenomen numit „ducting”, prin care semnalele VHF se pot
propaga pe distanţe mai mari decât RLOS. În esenţă, semnalele sunt reflectate
de regiuni din troposferă în care indicele de refracţie descreşte rapid, formând un
ghid prin care aceste semnale se vor propaga. Fenomenul este reprezentat în
fig. 5.22. Asemenea ghiduri sunt formate de două straturi ale troposferei sau
dintr-un strat şi suprafaţa Pământului.

Ghid

Troposferă

Emiţător Receptor

Pământ
Fig. 5.22 Ghidul troposferic (undele radio se propagă între două straturi
troposferice)

Pentru aplicaţiile de război electronic, ghidul troposferic este util,

deoarece permite realizarea unor legături la distanţe mai mari decât RLOS. Pe
de altă parte, localizarea acestor semnale este dificilă, deoarece triangulaţia nu
va funcţiona (nu pot exista ghiduri între emiţător şi două locaţii de recepţie).

Aglomerări de meteoriţi
În fiecare zi sute de meteoriţi intră în atmosfera Pământului. Deoarece
aceştia reflectă undele radio ei pot fi utilizaţi pentru a realiza o linie de
radiocomunicaţii în banda 30-50 MHz (fig. 5.23).

Meteoriţi

Ionosferă

Pământ

Fig. 5.23 Aglomerările de meteoriţi reflectă undele electromagnetice

Semnalele trebuie să aibă o redundanţă foarte mare şi de aceea meteoriţii

sunt utilizaţi doar pentru comunicaţii cu o rată mică de transfer a datelor.
Comunicaţia este limitată la salve scurte, iar mediul permite doar comunicaţii

184
digitale cu o rată de transfer de până la 600 bps. Acest sistem este utilizat
frecvent pentru senzorii de distanţă în care mesajele sunt rare şi scurte (câteva
sute de biţi). Confirmările (ACKs) şi confirmările negative (NACKs) sunt
folosite pentru a indica dacă un mesaj a fost recepţionat corespunzător. Se
trimite un ACK dacă mesajul a fost recepţionat corespunzător şi un NACK în
caz contrar. Mesajul este repetat până când este recepţionat corespunzător, ceea
ce înseamnă că unul sau mai mulţi meteoriţi se află în locul potrivit pentru a
reflecta semnalul. Desigur, aceste confirmări (ACKs) şi „NACKs” se transmit
pe aceeaşi cale de propagare şi trebuie să fie scurte şi rare, deoarece meteoritul
poate să-şi schimbe poziţia.
Un alt exemplu de realizare a unei linii de radio comunicaţii în troposferă
este prezentat în fig. 5.24.

Regiunea de
suprapunere

Ionosferă

Troposferă
Pământ

Fig. 5.24 Propagarea troposferică se bazează pe interacţiunea dintre fasciculele

celor două antene în zone comune din troposferă.
Propagarea este posibilă pentru banda 4-5 GHz

5.11 Polarizarea
Polarizarea reprezintă o caracteristică importantă a undelor
electromagnetice, care permite realizarea unei legături radio. Întotdeauna trebuie
să existe o corespondenţă între polarizarea undelor emise sau recepţionate şi
tipul de antenă folosit. În plus, sistemele de comunicaţii moderne folosesc
această proprietate pentru a îmbunătăţi calitatea legăturii prin ceea ce se numeşte
diversitatea de polarizare. Cu alte cuvinte, acelaşi semnal este emis cu mai multe
polarizări. Undele respective sunt afectate în mod diferit de mediul de
propagare, iar sumarea lor simplă sau ponderată, folosind anumiţi algoritmi de
optimizare în punctul de recepţie, permite creşterea calităţii legăturii radio.
Curba de polarizare a unei unde electromagnetice (EM) reprezintă curba
descrisă de vârful vectorului câmp electric într-un plan perpendicular pe direcţia
de propagare, într-o perioadă. Cele mai întâlnite forme de polarizare sunt
verticală, orizontală, circulară şi eliptică.
Undele radio din banda VHF şi din benzile superioare se propagă în
condiţii mai bune dacă sunt polarizate vertical decât dacă sunt polarizate
orizontal. Câmpul magnetic al Pământului are tendinţa să anuleze componenta
185
de câmp magnetic a undelor EM când această componentă este verticală (cazul
polarizării orizontale). De cele mai multe ori, în cazul în care este folosită
aceeaşi antenă pentru emisie şi pentru recepţie, se utilizează polarizări
ortogonale pentru a mări nivelul de izolaţie.
Fiecare antenă creează în zona îndepărtată un câmp electric polarizat
într-un mod determinat. Putem avea polarizare eliptică, circulară şi liniară.
Polarizările circulară şi liniară sunt cazuri limită ale polarizării eliptice. Raportul
dintre semiaxele mică şi mare ale elipsei de polarizare se notează cu litera p şi se
numeşte coeficient de polarizare. Din definiţie rezultă că p poate lua toate
valorile intermediare de la 0 (polarizare liniară), la 1 (polarizare circulară).
Caracteristica de polarizare (C.P.) se obţine reprezentând grafic valorile
coeficientului de polarizare determinate la o distanţă constantă faţă de antenă.
Caracteristica de polarizare spaţială este o suprafaţă închisă şi este mai puţin
utilizată în practica inginerească. Aceasta se înlocuieşte cu două caracteristici
plane determinate în două plane reciproc perpendiculare. Pentru a stabili
expresia care defineşte caracteristica de polarizare, vectorul câmp electric, în
zona îndepărtată, se descompune în două componente Eq şi Ej (fig. 5.25)

ì E = E e j( wt -br0 +F1 ( j,q ))

ï q mq
í (5.123)
ïî Ej = Emj e (
j wt -b r0 +F 2 ( j, q ) )

ì 60 I 0
ï E mq = f1 ( j, q )
ï r0
unde: í (5.124)
ï Emj = 60 I 0 f 2 ( j, q)
ïî r0

Fig. 5.25 Componentele Eq şi Ej ale vectorului câmp electric

186
 Valorile instantanee ale celor două componente sunt:
ìï eq = Emq cos ( wt - br0 + F1 ( j, q ) )
í (5.125)
ïî ej = Emj cos ( wt - br0 + F 2 ( j, q ) )
Se notează:
t ( j, q ) = F1 ( j, q) - F 2 ( j, q ) , (5.126)
atunci relaţia (5.125) se rescrie sub forma:
ì eq
ï E = cos ( wt - br0 + F1 ( j, q) )
ï mq
ï ej
í = cos ( wt - b r0 + F1 ( j, q ) ) cos ( t ( j, q ) ) + (5.127)
E
ï mj
ï + sin wt - br + F j, q × sin t j, q
ï ( 0 1( ) ) ( ( ))
î
După transformări elementare obţinem ecuaţia elipsei de polarizare:
2 2
æ eq ö eq ej æ ej ö
ç ÷ - 2 cos t ( j, q ) + çç ÷÷ = sin t ( j, q ) ,
2
(5.128)
è Emq ø Emq Emj è Emj ø
al cărei centru se află în punctul P(r,q,j), iar direcţiile axelor principale nu
coincid cu vectorii eq şi ej . Pentru a obţine expresia coeficientului de polarizare
este necesar să se determine valoarea axelor principale ale elipsei de polarizare.
Se aduce relaţia (5.128) la forma canonică, scriind-o în coordonatele e¢¢q şi e¢¢j ,
relativ la axele principale ale elipsei. Relaţiile de legătură între coordonatele e q ,
e j şi e¢¢q şi e¢¢j sunt:

ìïeq = e¢¢q cos d - e¢¢j sin d

í (5.129)
ïîej = e¢¢q sin d + e¢¢j cos d
unde d este unghiul pe care îl face una din axele principale ale elipsei cu
vectorul unitar eq sau ej . Înlocuind în ecuaţia (5.128) valorile e q , e j din
sistemul (5.129) se obţine:

187
 2 2
æ e¢¢q ö 2 e¢¢qe¢¢j æ e¢¢j ö 2
ç ÷ cos d - 2
sin 2 d + ç ÷ sin d -
è Emq ø Emq è Emq ø
e¢¢q 2 cos t ( j, q ) e¢¢ e¢¢j
- sin 2d - q cos t ( j, q ) 2cos 2 d +
Emq Emj Emq Emj
2 (5.130)
e¢¢q e¢¢j e¢¢j 2 æ e¢¢ ö
+ cos t ( j, q ) 2sin d +
2
sin 2d + ç q ÷ sin 2 d +
Emq Emj Emq Emj ç Emj ÷
è ø
2
e¢¢qe¢¢j æ e¢¢j ö
÷÷ cos d = sin t ( j, q )
2 2
+ 2
sin 2 d + çç
Emj è Emj ø
În ecuaţia canonică a elipsei trebuie să rămână numai termenii liberi şi
termenii care conţin coordonatele la pătrat. Rezultă ecuaţia:
e¢¢qe¢¢j e¢¢q e¢¢j
- 2
sin 2d - cos t ( j, q ) 2cos2 d +
Emq Emq Emj
(5.131)
e¢¢ e¢¢ e¢¢ e¢¢
+ q j cos t ( j, q ) 2sin 2 d + q j2 sin 2d = 0
Emq Emj Emj
Rescriind relaţia (5.130) se obţine ecuaţia elipsei sub forma canonică:
e¢¢q 2 e¢¢j2
+ =1 (5.132)
sin 2 t sin 2 t
cos 2 d cos t sin 2d sin 2 d sin 2 d cos t sin 2d cos2 d
2
- + 2 2
+ + 2
Emq E mq mqE Emj Emq E E
mq mq Emj
Ultima ecuaţie permite scrierea imediată a relaţiilor pentru semiaxele
mare (a) şi mică (b):
sin t
a=
cos 2 d cos t sin 2d sin 2 d
2
- + 2
Em q Emq Emq Emj
(5.133)
sin t
b=
sin 2 d cos t sin 2d cos2 d
2
+ + 2
Emq Emq Emq Emj

188
 Din relaţia (2.22) se obţine expresia coeficientului de polarizare:

cos2 d cos t sin 2d sin 2 d

- +
Emq2 Emq Emq Emj2
p ( j, q ) = , (5.134)
2 2
sin d cos t sin 2d cos d
+ +
Emq 2 Emq Emq Emj 2

iar unghiul d se determină din (2.20):

2 Emq Emj
tg 2d = cos t (5.135)
Em2 q - Em2 j

Întrucât mărimile Emq , Emj , t şi d sunt funcţii de unghiurile q şi j,

coeficientul de polarizare este o funcţie de unghiurile respective. Prin urmare,
relaţia (5.134) defineşte caracteristica de polarizare. Caracteristica de polarizare
permite să se evalueze variaţia polarizării undelor radiate cu direcţia de
propagare şi definirea intervalului unghiular în care coeficientul de polarizare nu
depăşeşte o anumită valoare impusă. În figurile următoare se prezintă câteva
tipuri de polarizări.

1. Polarizarea liniară. În acest caz coeficientul de polarizare este egal cu 0.

Vectorul câmp electric variază de-a lungul unei drepte, aşa cum se poate observa
în fig. 5.26. Cele mai întâlnite polarizări liniare sunt cea verticală şi cea
orizontală. Folosirea unui anumit tip de polarizare pentru un sistem de
comunicaţii depinde de frecvenţă, de caracteristicile mediului de propagare, de
poziţiile relative ale celor două puncte între care se asigură comunicaţia etc. În
cazul când este necesară o izolare suplimentară a canalului de emisie faţă de
canalul de recepţie sau a două canale adiacente se pot folosi polarizări
ortogonale, orizontală la emisie (pentru un canal), verticală la recepţie (pentru
celălalt canal). Având în vedere că în acest caz vectorul câmp electric variază
liniar, pentru radierea şi recepţia undelor cu polarizare liniară se utilizează
antene liniare cum ar fi: dipolul simetric, antena nesimetrică, antena canal de
undă etc. Nivelul semnalului recepţionat este maxim atunci când antena este
paralelă cu dreapta de-a lungul căreia variază intensitatea câmpului electric şi
scade la zero când este dispusă perpendicular pe această dreaptă.

189
 Fig. 5.26 Exemple de unde polarizate liniar

2. Polarizarea circulară se obţine când vârful vectorului câmp electric

descrie un cerc, cu alte cuvinte coeficientul p este egal cu unitatea. Ea poate fi
cu sensul de rotire spre dreapta sau cu sensul de rotire spre stânga. Este
important de reţinut că trebuie să existe corespondenţă între sensul de rotire
definit pentru antena de emisie (recepţie) şi cea de recepţie (emisie). Folosirea
undelor cu polarizare circulară se justifică atunci când unul sau ambele puncte
ale liniei de radiocomunicaţie sunt în mişcare şi îşi schimbă poziţia relativă faţă
de sol (cum ar fi comunicaţiile cu aeronavele etc.). Undele polarizate circular se
pot obţine folosind o antenă cu polarizare circulară, cum ar fi antena spirala lui
Arhimede sau antena elicoidală, sau cu ajutorul a 2 antene, una cu polarizare
verticală, iar cealaltă cu polarizare orizontală (2 semnale defazate cu
90 de grade).

190
 Fig. 5.27 Exemple de unde polarizate orizontal

3. Polarizarea eliptică este cazul general şi se obţine când p ia valori între

0 şi 1. Ca şi în cazul polarizării circulare aceasta poate fi cu rotirea spre stânga
sau cu rotirea spre dreapta. Polarizarea eliptică nu este generată ca atare, însă
orice antenă cu polarizarea circulară este de fapt cu polarizare eliptică,
polarizarea circulară păstrându-se cu o anumită aproximaţie doar în limitele
lobului principal al caracteristicii de directivitate.

Fig. 5.28 Exemple de unde polarizate eliptic

191