Sunteți pe pagina 1din 14

Institutia casatoriei si implicatiile ei canonice si juridice in societatea zilelor noastre

Importanta unei astfel de tratari astazi este de netagaduit, observand problemele aparute in societatea secularizara din tara noastra, o societate aflata pe calea integrarii depline in marea familie europeana (Uniunea Europeana), raspunsurile asteptate de la Biserica pentru rezolvarea crizei morale netrebuind sa intarzie. Este de datoria teologilor si a canonistilor Bisericii sa afirme cu tarie, alaturi de juristi, ca institutia familiei trebuie sa se bazeze intotdeauna pe unirea libera si plina de iubire a barbatului cu femeia in comuniunea matrimoniala, promovand in armonie conditiile pentru incheierea casatoriei, eventualele impedimente care pot aparea din lipsa conditiilor, dar si reglementarea desfacerii casatoriei si a motivelor de divort intr-o perspectiva religios-morala. Astfel, familia crestina devenind "celula vie a Trupului Tainic al lui Hristos, in care este integrata prin Taina Cununiei" , asa cum afirma Inalt Prea Sfintitul Profesor Doctor Laurentiu Streza, responsabilizeaza si ne determina sa readucem in lumina caracterul sau de taina, subliniind bazele sale religios-morale, dar si temeiurile canonice si juridice pentru inlaturarea confuziilor, pentru afirmarea cu tarie a pozitiei Bisericii in fata incertitudinilor actuale si pentru tragerea unui semnal de alarma cu privire la coliziunile legislative existente in Romania si posibilitatea gandirii unor perspective de armonizare in spiritul traditiei bisericesti, uneori invocata si de legiuitorul roman sau sustinerea casatoriei religioase cu efecte civile, asa cum exista in Grecia sistemul pluralist. In noile imprejurari in care societatea moderna trece printr-o criza morala caracterizata de libertinaj, indiferentism, necredinta si ignorarea dimensiunii religioase a unirii in casatorie, Biserica trebuie sa intervina si sa intareasca propria sa disciplina canonica, normele ei de conducere putand sa contribuie decisiv la intarirea familiei crestine, bazata pe casatorie, prin ferirea sa de neajunsurile actuale, ramanand "rai pamantesc care sa adaposteasca si fericeasca generatiile viitoare" . Normele canonice ale Bisericii, intemeiate pe Revelatia divina si care reglementeaza legatura omului cu Dumnezeu, precum si raporturile intre credinciosii Bisericii, in vederea implinirii scopului existential al omului, mostenirea Imparatiei cerurilor, constituie chiar temelia importantei si a necesitatii abordarii acestui subiect cu atentia cuvenita. Canoanele Bisericii Ortodoxe, ca reguli care ne conduc in viata dupa vointa lui Dumnezeu, nu sunt opera subiectiva a gandirii unei persoane ca in Biserica Apusului, ci sunt emise de organe colegiale sau individuale competente, intarite de sinoadele ecumenice ale primelor opt secole, fiind pastrate spre "tamaduirea sufletelor si vindecarea suferintelor" (can. 2 Trulan) , "bucurandu-ne de ele ca si cand cineva ar gasi comori multe, cu bucurie (ne insusim), primim in inimile noastre sfintele canoane, si intarim intreaga si nestramutata oranduire a lor, a celor ce sunt asezate de catre sfintele trambite ale Duhului, ale preaslavitilor apostoli, ale celor sase sfinte sinoade ecumenice, si ale celor ce s-au intrunit local pentru asezarea unor astfel de randuieli, si ale sfintilor nostri parinti" (can. 1 sin. VII ec.) . Parintele Constantin Dron a afirmat taria de nezdruncinat a "Sfintelor Canoane", ca si Parintele Profesor Liviu Stan , afirmand ca hotararile dogmatice si morale ale sinoadelor ecumenice nu pot fi puse niciodata la indoiala si contrazise, "canoanele fiind pana la desfiintarea lor, cu totul sau in parte de alt sinod ecumenic, obligatorii pentru toata lumea" , in ciuda unei eventuale legislatii ostile din partea puterii seculare.

1. Casatoria-taina si casatoria-contract In Biserica Ortodoxa, unirea barbatului cu femeia in casatorie este definita ca taina a Bisericii.Dar, " aceasta definitie poate sa para bizara, casatoria fiind contractata (sic, incheiata) de crestini, precum si de necrestini, de atei si de generatii de fiinte umane pentru care cuvantul "sacrament" este vid de sens ".Totusi, casatoria ocupa un loc important in Biserica, iar binecuvantarea lui Dumnezeu pentru femeile si pentru barbatii care se casatoresc este numita " taina ". "Taina Nuntii este un act sfant, de origine dumnezeiasca, in care, prin preot, se impartaseste harul Sfantului Duh, unui barbat si unei femei ce se unesc liber in casatorie, care sfinteste si inalta legatura naturala a casatoriei la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti dintre Hristos si Biserica" . Astfel, putem afirma inca de la inceput ca maniera in care Biserica Ortodoxa intelege Sfanta Taina a Cununiei este singura atitudine posibila astazi, diferita atat de traditia Bisericii Romano-Catolice , precum si de Protestantismul Occidentului . Casatoria ca taina presupune ca omul este cetatean al Imparatiei lui Dumnezeu, nu numai o fiinta cu simple functiuni fiziologice, psihologice s.a., adica viata omului antreneaza valori vesnice, pe Dumnezeu Insusi "Cand barbatul si femeia se unesc in casatorie - afirma Sfantul Ioan Hrisostom (PG 61, 215; 62, 387) - ei nu formeaza o imagine a ceva terestru, ci a lui Dumnezeu Insusi", barbatul si femeia unindu-se in Dumnezeu, asa cum cele doua firi, divina si umana, se unesc in ipostasul unic al lui Hristos, asa cum Tatal si Fiul se unesc in Duhul Sfant . Prin unirea cu Dumnezeu si cunoasterea Lui, omul poate sa actualizeze darul sau divin, chipul lui Dumnezeu, care poate fi definit si prin capacitatea de cunoastere, asa cum arata Sfantul Atanasie cel Mare o cunoastere a modului de curatire a pacatelor prin virtute , el tinzand spre asemanarea cu Hristos, "pentru ca omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, poate deveni dumnezeu prin libera alegere si prin har" , prin Duhul Sfant Cel care-i uneste pe oameni cu Hristos. Tocmai prin chipul lui Dumnezeu din el, "chip care nu este intinat prin faptul ca natura umana este impartita in doua sexe sau intr-o multime de individualitati", adica prin functiile sale spirituale care-l diferentiaza de celelalte creaturi, omul poate sa ajunga la implinirea scopului existential, indumnezeirea, prin iubire si manifestarea acesteia in relatia personala cu aproapele sau si cu Dumnezeu, dar si prin comuniunea euharistica, pentru ca "numai prin impartasire se restaureaza chipul lui Dumnezeu din noi si numai aceasta ne face sa devenim asemenea Lui". Astfel, omul tinde prin impartasirea iubirii spre modelul sau, spre Dumnezeu . Daca in Biserica Ortodoxa unirea barbatului cu femeia in casatorie este o taina, fiind recunoscuta sub aspect juridic drept un act juridic bilateral si nu casatorie-contract pentru legislatia de stat din Romania, in Biserica Romano-Catolica o astfel de unire, "alianta matrimoniala", este privita nu numai ca sacrament, recunoscut in Ortodoxie prin iconomie bisericeasca, ci si drept contract (can. 1055). Constatam accentuarea aspectului juridic, formal, al casatoriei si astfel s-a ajuns, cu numeroase argumentari, unele mai putin teologice, nu numai la sustinerea casatoriei ca un contract incheiat intre doua parti pe baza de consimtamant mutual liber, ba mai mult, la identificarea casatoriei-taina cu casatoria-contract . Capitolele Codului de drept canonic actual al Bisericii Romano-Catolice din 1983 privind casatoria sunt foarte importante, intalnindu-se trei curente diferite: legislatia existenta dupa codificarea din 1917 ; doctrina Conciliului II Vatican ; precum si aprofundarea problemei matrimoniale prin jurisprudenta ultimilor ani . Canoanele preliminarii privind casatoria expun principiile teoretice si doctrinare asupra carora se va pune un accent deosebit in noul Cod canonic: natura casatoriei; proprietatile esentiale ale casatoriei; competenta Bisericii in domeniul matrimonial.

In timp ce Codul de drept canonic din 1917 afirma ca " Hristos Domnul a ridicat la demnitatea de sacrament contractul matrimonial intre botezati " (can. 1012 cap.1), actualul Cod canonic din 1983 defineste casatoria ca alianta intre barbat si femeie, prin aceasta constituindu-se o comuniune pentru toata viata randuita prin natura ei spre binele sotilor si spre nasterea si educarea copiilor (cf. can. 1055 cap.1) . In acelasi paragraf al canonului 1055 se face precizarea ca aceasta alianta matrimoniala a fost ridicata de Domnul Hristos la demnitatea de sacrament, dar numai intre botezati , continuandu-se in al doilea paragraf, identic celui din vechiul Cod canonic din 1917, cu urmatoarea precizare: " De aceea, intre botezati, nu poate sa existe contract matrimonial valid care sa nu fie, prin insusi acest fapt, un sacrament " . Astfel, Biserica Romano-Catolica a sustinut in timp doctrina conform careia nu poate sa existe o separatie intre casatoria ca sacrament si casatoria-contract, consolidandu-si aceasta pozitie la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand se intensificasera casatoriile civile, casatorii sustinute de legislatiile civile ale statelor . Asadar, canonul 1055 cap.1 face mentiunea ca "alianta matrimoniala [...] a fost ridicata intre botezati prin Hristos Domnul la demnitatea de sacrament". Aceasta alianta umana si naturala primeste, ca sacrament al Bisericii, harul lui Hristos care-i confera demnitate si un spirit supranatural . Casatoria - sacramentum magnum - este o unire intima de viata si de dragoste conjugala intre barbat si femeie, simbolizand prin angajamentul sau continuu unirea lui Hristos cu Biserica Sa. Notiunea de sacrament pentru casatorie a inceput sa se dezvolte in secolul al XII-lea, spre 1140, in aceeasi perioada cu impunerea termenului de contract pentru unirea matrimoniala. In aceasta perioada, mijlocul secolului al XII-lea, casatoria a fost definita ca sacrament, iar la Conciliul Tridentin s-a oficializat aceasta notiune. Asa cum mentionam mai sus, primul paragraf al canonului 1055 numeste aceasta Sfanta Taina drept o alianta, termenul definind just natura unirii dintre soti. Conceptul biblic de "alianta" este aplicat de teologie casatoriei, fara a raspunde exigentelor de precizie tehnica cerute de terminologia juridica. In consecinta, Codex Iuris Canonici (CIC) prefera conceptul de "contract" mai putin bogat sub aspect semantic (can. 1055 cap. 2). Astfel, comisia care a lucrat pentru innoirea Codului canonic din 1917 a dorit sa arate ca cei doi termeni "contract" (contractus) si "alianta matrimoniala" (foedus matrimoniale) pot fi utilizati in acelasi sens, dorindu-se sa se mentioneze foarte clar ca un pact matrimonial nu poate fi incheiat intre doua persoane botezate decat printr-un contract asa-zis special. Remarcam faptul ca Biserica Romano-Catolica pastreaza si astazi prin noul Cod canonic notiunea de contract pentru casatorie, incercand sa o apropie de casatoria-sacrament, chiar sa identifice cele doua notiuni distincte. Notiunea de contract pentru casatorie provine din dreptul roman, desi la romani nu intalnim casatoria definita ca un contract . Acest drept a cunoscut doua forme de casatorie, casatoria cu manus si casatoria fara manus, Gaius, in Institutiile sale, mentionand cele trei formalitati de realizare a casatoriei cu manus: confarreatio, usus si coemptio. Daca spre secolul al X-lea s-a format in Biserica Occidentului doctrina juridica privind casatoria, numai in secolul al XII-lea s-a afirmat si s-a impus notiunea de contract pentru casatorie, acum fiind pentru prima data cand casatoria este definita ca un contract cu toate consecintele juridice pe care aceasta notiune le implica . Astazi, in legislatiile civile ale unor state, casatoria nu mai este definita drept un contract, ci ca un act juridic, asa cum este cazul Italiei (negozio giuridico, iar in limba germana Rechtsgeschaft) sau al Romaniei. Cu toate acestea, legea si doctrina canonica au stabilit aceeasi identitate terminologica intre contract si sacrament (cf. can. 1055 cap. 2) pe care o afirmase Codul canonic din 1917 (cf. can. 1012 cap. 2). Noul Cod canonic din 1983 a pastrat aceiasi termeni si a

mentinut specificatia eo ipso prin care se doreste sublinierea absolutei necesitati de identitate in plan juridic intre contract si sacrament pentru casatoria celor botezati. O explicatie pentru care Biserica Romano-Catolica pastreaza si astazi notiunea de contract pentru casatorie, sustinand necesitatea identificarii cu notiunea de sacrament in plan juridic, o gasim la Profesorul Emmanuel Tawil de la Institutul de drept canonic de la Strasbourg, acesta invocand in sprijinul pozitiei canonice catolice actuale numeroasele revendicari de competenta in materie matrimoniala intre Biserica si Stat . Aceste revendicari sunt relativ recente, neexistand in primele secole crestine o diferenta de natura sau de forma intre casatoria crestina si cea civila, dar nici o supunere fata de forme speciale de a caror respectare sa depinda validitatea insasi a casatoriei . La Conciliul Tridentin s-a hotarat impunerea respectarii formei canonice a casatoriei pentru validitatea acesteia si astfel, existand posibilitatea ca unele casatorii recunoscute ca valide de catre dreptul de Stat sa fie invalide dupa dreptul bisericesc . Prin consacrarea casatoriei civile in Franta prin Codul civil din 1804, deosebirea conceptuala intre casatoria religioasa si civila a stat chiar la baza dreptului matrimonial francez, aceasta din urma nefiind recunoscuta de Biserica Romano-Catolica drept o adevarata casatorie. Acest conflict s-a nascut tocmai din autonomia celor doua institutii, diferite ca natura si scop, de a legifera in materie matrimoniala. Daca Biserica Romano-Catolica justifica propria competenta in materie matrimoniala prin faptul ca aceasta este dupa vointa divina de la Mantuitorul Hristos, ca Intemeietor Divin al ei si nu provine din vreun drept pozitiv bisericesc, in acelasi timp Statul este suveran determinandu-si singur propria competenta, stabilind unde este competent si unde nu, existand totusi posibilitatea de a accepta consecintele civile ale deciziilor bisericesti. Privind dreptul canonic actual catolic, observam importanta acordata competentei bisericesti in domeniul matrimonial in raport cu jurisdictia proprie Statului in acest domeniu. Biserica Romano-Catolica are o competenta proprie si exclusiva in materie matrimoniala, recunoscandu-se si Statului un anumit domeniu de competenta . Competenta proprie si exclusiva a Bisericii este numai pentru cei botezati catolici , nu si pentru cei nebotezati sau care fac parte din alte Biserici crestine. In sprijinul acestei competente, Biserica Apusului invoca sacramentalitatea casatoriei, acesta fiind un puternic argument impotriva pretentiei Statului de a legifera in acest domeniu pe care Biserica dorea sa si-l rezerve . 2. Situatia actuala in Romania a institutiei casatoriei In Romania, tara majoritar ortodoxa , casatoria civila a fost introdusa prin Codul civil din 1864, intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, ca efect al actiunii protestante, dorindu-se sa se legifereze libertatea de constiinta protestanta . Casatoria civila din Romania este o copie a casatoriei civile dupa Codul civil francez napoleonian, construit pe principiile Revolutiei franceze. O astfel de casatorie a fost introdusa prin legislatia din perioada lui Alexandru Ioan Cuza, legislatie prin care el a incercat sa-si mareasca propria autoritate fata de institutiile autonome si implicit asupra Bisericii. Fiind un partizan al statului secular, Cuza a hotarat sa puna Biserica sub supravegherea completa a statului, cu exceptia unor probleme de ordin strict religios. Ca urmare a unei asemenea legislatii, rolul Bisericii s-a diminuat cu privire la aspectele civile, iar statul si-a intarit dominatia in structura administrativa a acesteia . Astfel, prin Codul civil din 4 decembrie 1864, divorturile au trecut din competenta tribunalelor bisericesti sub jurisdictia tribunalelor civile, casatoria civila a devenit obligatorie, iar gradele de rudenie, incepand cu gradul IV, nemaiconstituind impedimente la casatorie .

Asadar in Romania, ca si in alte tari, casatoria civila s-a introdus, distinct de casatoria religioasa, fara sa prezinte pentru Biserica o importanta de drept bisericesc. O consecinta a existentei in paralel a celor doua casatorii, civila si religioasa, a fost aceea ca Biserica si-a pastrat propriile registre de evidenta bisericeasca, ofiterii de stare civila avand registre civile specifice. De fapt, inca din timpul lui Leon Filosoful, Biserica pastra registrele de stare civila bisericeasca si ca acte de stare civila ale statului. O asemenea atributie a indeplinit si Biserica Ortodoxa Romana pana la introducerea Codului civil din 1864, iar in unele zone pana in 1928. Astazi, actele de stare civila ale statului sunt incheiate de ofiterii de stare civila, in acelasi timp Biserica pastrand documentele sale de stare civila care pot servi in unele situatii organelor de stat. Conform legislatiei civile, pastrarea de catre culte a propriilor registre de stare civila este optionala, fiind la dispozitia tuturor cultelor recunoscute de stat, nefiind o obligatie civila, ci numai o optiune a fiecarui cult si fara sa prezinte importanta pentru stat . Totusi, cultele religioase din Romania nu pot incheia acte religioase privind starea civila a persoanei, decat pe baza certificatului eliberat de catre ofiterul de stare civila . Prin urmare, in prezent, gasim in unele tari, atat casatoria religioasa, cat si casatoria civila, intelegand prin aceasta din urma acea casatorie reglementata de legile de Stat si incheiata inaintea autoritatii civile. Institutia casatoriei civile a fost consecinta laicismului de Stat. Intr-o lume secularizata, Statele moderne "se declara straine de ordinea supranaturala si nu pot recunoaste notiunea de sacrament" . Statele si-au supus cetatenii, fara distinctie de religie, la obligatia casatoriei civile, crestinii putand celebra casatoria religioasa dupa propria vointa, fiind numai facultativa . In Romania, dupa 1989, constatam ca se constientizeaza din ce in ce mai mult importanta primirii Sfintei Taine a Cununiei, desi ea este lasata de actuala legislatie de stat la latitudinea convingerilor religioase personale. 3. Prevederi ale dreptului familiei privind casatoria Dreptul familiei din Romania este "acea ramura a sistemului national de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile personale si patrimoniale care izvorasc din casatorie, rudenie, adoptie si raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, in scopul ocrotirii si intaririi familiei" . In literatura de specialitate din Romania au existat numeroase pozitii privind locul pe care trebuie sa-l ocupe dreptul familiei in sistemul national de drept, unii apreciind ca dreptul familiei este institutie de drept civil, iar altii au calificat dreptul familiei ca ramura distincta de drept . A se sustine teza conform careia dreptul familiei este o institutie de drept civil , nu putem afirma ca este fundamental gresita, avand in vedere ca institutia casatoriei este o problema privata, iar istoricul dreptului familiei vine in sustinerea acestei teze. Prin Legea nr. 429 din 4 iunie 1945, care abroga art. 277 din Codul civil, care interzicea recasatorirea sotilor divortati, se face inceputul noului regim matrimonial . Atat Constitutia din 1948, cat si cea din 1952 au conturat noul stadiu al dreptului familiei. Dreptul familiei s-a constituit ca ramura distincta de drept in urma desprinderii de dreptul civil prin adoptarea Legii nr. 4 din 4 ianuarie 1954, intrata in vigoare la data de 1 februarie 1954. Astfel, dreptul familiei din Romania era parte a dreptului civil inainte de adoptarea Codului familiei, asa cum sunt sistemele de drept din alte tari (ex. Franta, Grecia) si spre care se tinde si in tara noastra prin proiectul Noului Cod civil. In prezent, ne aflam in fata unei ramuri de drept de sine statatoare, contribuind la aceasta vointa legiuitorului care, printr-o serie de acte normative, a reusit desprinderea dreptului familiei de dreptul civil. O astfel de desprindere se poate explica prin complexitatea relatiilor de familie care se cereau a fi reglementate distinct si nu pentru a se promova o reglementare de tip sovietic ,

ramanand si in continuare o stransa legatura intre dreptul familiei si dreptul civil. Privind obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei, observam ca acesta este format din " raporturile de familie " , delimitate de relatiile de drept civil, punandu-se accent pe relatiile de natura afectivmorala si mai apoi pe cele de natura juridica. a. Institutia juridica a familiei in legislatia civila Notiunea de familie este folosita in mod curent in limbajul cotidian. Desi aflata in uzul cotidian, din perspectiva juridica notiunea de familie este greu de definit , ea aflandu-se in cercetarea multor stiinte precum sociologia, psihologia, medicina, stiintele istorice, dreptul, etc., fiecare punand in lumina aspectele caracteristice fiecarei stiinte. Casatoria constituie izvorul de capetenie al legaturilor dintre membrii unei familii , sub aspect juridic, notiunea de familie putand fi definita ca o forma de relatii sociale intre persoane apropiate prin legaturi bazate, in principal, pe casatorie sau rudenie (inclusiv adoptia). Familiile sunt constituite din soti, parinti si copii, precum si din alte persoane intre care exista relatii de rudenie . Dar, in sens restrans, notiunea de familie desemneaza sotii si copiii lor minori cat timp acestia se afla sub ocrotirea parinteasca (notiunea de drept comun), in sens larg, potrivit doctrinei , pe langa parinti si copii alaturandu-se si alte categorii de persoane . Dreptul familiei din Romania reglementeaza relatiile de familie, relatii care se intemeiaza pe prietenie si iubire in primul rand, iar nu pe lege , in cazul concubinajului, chiar daca exista o iubire reciproca si o viata comuna, neputandu-se vorbi de existenta unei familii . Familia, fiind un mod de viata in societate, este in egala masura atat un fenomen social, cat si o institutie juridica. In societate, familia se manifesta ca un grup natural, ca realitate sociologica, economica si juridica . Pe parcursul istoriei, unitatea familiei este regasita in toate societatile, chiar daca grupul familial a fost mai putin structurat. Astazi, in societatile moderne, importanta familiei ramane considerabila. Sub aspect sociologic, familia se afirma ca o forma specifica de comunitate umana, ea unind persoane prin casatorie, filiatie sau rudenie, constituind o comunitate de viata, interese si intrajutorare . Importanta familiei reiese si din aspectul vietii economice, constituind o unitate de productie, dupa doctrina juridica. Desi aceasta unitate economica (puternica in societatile primitive) este mai putin vizibila, totusi ea nu a disparut in contextul profesiilor salarizate, ajutorul familial ramanand in continuare de prima importanta . Colaborarea in sanul familiei este un fapt real, des intalnit sub aspect economic . Desi grupul familial este recunoscut, totusi nu i s-a acordat personalitate juridica, familia nefiind un subiect de drept, legea conferind familiei diferite drepturi, fara sa i se recunoasca in acelasi timp si personalitatea juridica autonoma. Impedimentul principal reiese tocmai din schimbarile frecvente care apar in componenta familiei. Doctrina juridica subliniaza importanta familiei, intemeind pe aceasta nevoia unei reglementari speciale. O astfel de reglementare riguroasa s-a impus datorita importantei si complexitatii relatiilor de familie care fac obiect de cercetare pentru multe stiinte. Retinem in doctrina trei functii ale familiei: functia de perpetuare a speciei, functia educativa si cea economica , formularea acestora fiind influentata de conceptiile celorlalte stiinte (sociologia, pedagogia, psihologia, etc.) . b. Actul juridic bilateral al casatoriei si conditii canonice pentru cununie

In decursul vremii, casatoria a fost definita in chip diferit, plecandu-se de la conceptii diferite . In vechile noastre legiuiri, Pravila lui Matei Basarab si a lui Vasile Lupu definesc unirea barbatului cu femeia in casatorie cu caracter religios crestin, iar Codul Calimach exprima mult mai concret legatura de iubire a sotilor in casatorie, acestia unindu-se prin vointa libera, traind in comuniunea dragostei familiale cu frica de Dumnezeu si cu cinste, implinind scopurile casatoriei (art. 63) . Actualmente, Codul familiei din Romania nu defineste casatoria , dar acest termen este folosit in doua sensuri : ca act juridic incheiat intre cei ce se casatoresc, fiind un act bilateral si ca situatie juridica a celor ce se casatoresc . Doctrina a definit casatoria ca o uniune dintre un barbat si o femeie , intemeiata pe consimtamantul celor ce se casatoresc, cu scopul de a intemeia o familie si reglementata prin norme legale, aplicabile pe temeiul consimtamantului. O astfel de definitie o gasim in dictionarul de dreptul familiei . Pe baza acestei definitii mentionam caracterele casatoriei : casatoria este o uniune dintre un barbat si o femeie; casatoria este liber consimtita; casatoria este monogama; casatoria se incheie in formele cerute de lege; casatoria are un caracter civil ; casatoria se incheie pe viata; casatoria se intemeiaza pe deplina egalitate in drepturi dintre barbat si femeie; casatoria se incheie in scopul intemeierii unei familii. In secolul al XX-lea, unii autori au definit casatoria ca fiind "un contract solemn, prin care barbatul si femeia stabilesc intre ei o uniune sanctionata de lege, cu scopul de a trai impreuna", definitie care a fost acceptata drept completa prin generalitatea termenilor folositi . Dar, privind natura juridica a casatoriei, putem afirma ca actul juridic prin care se incheie casatoria nu poate fi numit contract civil, ci este un act juridic bilateral prin care viitorii soti consimt liber si deplin egali sa se supuna statutului legal al casatoriei, in acelasi timp existand deosebiri intre contract si actul juridic al casatoriei , mentionate de Profesorul Ion Filipescu. Dupa acest autor, al carui Tratat de dreptul familiei este de referinta in literatura de specialitate din Romania, deosebirile intre contract si actul juridic al casatoriei sunt urmatoarele: 1. daca in cazul contractului cele doua parti au scopuri diferite, in cazul casatoriei ambele parti au un scop comun, adica intemeierea unei familii; 2. efectele contractului sunt determinate de parti, in anumite limite legale, pe cand efectele casatoriei sunt prestabilite de lege; 3. in principiu, un contract poate fi susceptibil de modalitati, casatoria nefiind afectata de astfel de modalitati; 4. contractul fiind stabilit mutuus consensus, poate inceta prin vointa comuna a contractantilor, pe cand casatoria nu poate inceta prin acordul de vointa al sotilor; 5. in cazul contractului, daca una dintre parti nu-si executa obligatiile, cealalta parte poate cere rezolutiunea, pe cand casatoria poate fi desfacuta prin divort in conditii legale; 6. diferentele sunt vizibile si in ceea ce priveste nulitatile . Studiind aceste aspecte ale dreptului familiei din Romania privind actul juridic al casatoriei, putem constata neimplicarea factorului religios], laicismul fiind bine determinat intr-o lume secularizata, iar contradictiile sunt vizibile mai ales cu privire la dimensiunea morala a familiei , sustinuta numai formal in legea de stat, precum si privind modalitatea de procedura a reglementarii incheierii casatoriei si a vietii de familie. Astfel, vom pune in evidenta unele dintre slabiciunile actualei legislatii privind dreptul familiei din Romania, uneori si prin concurenta legislatiei internationale in materie (unele deja mentionate mai inainte), pentru a sesiza consecintele aplicarii legislative si pentru a avansa unele mijloace care pot influenta pozitiv perspectivele familiei crestine in contextul actual. Facem mentiunea inca de la inceput ca in dreptul familiei se vorbeste foarte putin de iubire, ca prima conditie pentru incheierea casatoriei si cu atat mai putin de obligatia de fidelitate a sotilor. De aici si lipsa de precizare in chip pozitiv a obligatiei de coabitare pentru soti, toate acestea avand ca efect incurajarea concubinajului care nu este incriminat de legea penala, actualul cod penal

nemaiincriminand adulterul. Astfel, infidelitatea sotilor sta la baza destramarii familiei si a sporirii divorturilor. Este de apreciat faptul ca exista si specialisti in domeniul dreptului care, observand lipsa acestor prevederi in Codul familiei, au subliniat importanta obligatiei de coabitare, de fidelitate si de sprijin moral si material, sustinand in acelasi timp ca lipsa sau ignorarea lor de catre soti "genereaza imprejurarile ce se vor circumscrie institutiei divortului . Daca sotii, pe baza iubirii reciproce si a consimtamantului liber au dorit intemeierea unei familii bazate pe casatorie, acestia in mod obligatoriu trebuie sa convietuiasca, altfel ar fi in contradictie cu scopurile casatoriei si cu caracterul ei de uniune intre soti, mentionate chiar de legea civila. Cu toate acestea, Codul familiei nu are o prevedere expresa pentru aceasta, invocandu-se ca acest fapt se desprinde indirect din dispozitiile articolului 26: "Sotii hotarasc de comun acord in tot ceea ce priveste casatoria", implicit asupra locuintei . Asadar, sotii au obligatia de coabitare, cu exceptia cazurilor speciale , numai asa se pot implini indatoririle reciproce intre soti. Legat de obligatia de coabitare se afla si obligatia sotilor la fidelitate reciproca, obligatie care asigura consolidarea familiei. Codul familiei actual nu face vreo mentiune expresa privind fidelitatea, asa cum se gasea in Codul civil din 1865: "sotii isi datoresc unul altuia credinta" (art. 194, C. civ.). Dar, caracteristicile casatoriei sustin obligatia de fidelitate, insa aceasta se deduce, nu se si reglementeaza pozitiv, explicatia fiind ca este o obligatie morala a sotilor si aceasta tine de propria constiinta a lor. Constitutia Romaniei din 2003 a consacrat egalitatea deplina intre barbat si femeie (art. 48, alin. 1), aceasta implicand si obligatia la fidelitate, atat pentru barbat, cat si pentru femeie. O consecinta fireasca era articolul 304 din Codul penal care incrimina adulterul sotilor: "Fapta persoanei casatorite de a avea relatii sexuale afara de casatorie se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni, sau cu amenda". In noul Cod penal acest articol a fost abrogat, in contradictie cu reglementarea constitutionala in materie, fiind inca un motiv in plus pentru divort si pentru distrugerea familiei, omul aflandu-se intr-o societate romaneasca in deruta sub aspectul moralitatii ei si care sta cu ochii indreptati spre "imbelsugarea" lumii occidentale, de fapt prospera material, dar saracita spiritual. In plus, Codul familiei face unele precizari importante: "copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei" (art. 53, alin. 1) si "copilul conceput in timpul casatoriei, are ca tata pe fostul sot al mamei, daca nasterea sa a avut loc inainte ca mama sa fi intrat intr-o noua casatorie" (art. 53, alin. 2). Asadar, prezumtiile legale de paternitate isi au originea in obligatia de fidelitate, presupunandu-se ca sotii si-au indeplinit datoriile fizice in timpul casatoriei, in timpul legal de conceptie a copilului si ca sotia a fost fidela sotului sau . Influentele occidentale sunt vizibile, mai ales acum cand Romania este membra cu drepturi depline a Uniunii Europene, profilandu-se si la noi cu tarie institutia concubinajului si uniunile de lesbiene si de homosexuali care-si cer in mod inevitabil drepturile la casatorie si aceasta ca o urmare "fireasca" a abrogarii articolului 200 din Codul penal, acum prezenta acestor cupluri fiind licita. Facem aici unele precizari privind concubinajul, institutie consolidata astazi prin indiferentismul religios al omului aflat intr-o societate secularizata, dar si din cauza unei legislatii ingaduitoare din ratiuni politice, precizari deosebit de importante in contextul incercarii noastre de a reconsidera institutia casatoriei din perspectiva legislatiei bisericesti intemeiate pe normele religios-morale. Astfel, uniunea liberala sau concubinajul se intalneste frecvent in societatea contemporana, acesta asemanandu-se in anumite aspecte statutului legal al casatoriei (existenta sentimentelor, a iubirii reciproce si a solidaritatii morale si materiale), fara sa i se aplice prin analogie normele juridice care guverneaza casatoria. Desi concubinajul se deosebeste esential de casatoria reglementata legal, totusi el se infatiseaza aparent apropiat de casatorie, fiind prezentat

uneori chiar ca o alternativa cu efecte similare . Din pacate, o astfel de uniune liberala nu este interzisa de lege, dezvoltandu-se chiar unele curente care incurajeaza un statut juridic pentru aceasta stare de fapt si recunoasterea unor anumite efecte juridice. Statisticile actuale arata o amploare a concubinajului in dauna institutiei casatoriei, generand o modificare a raportului concubinajului cu ordinea publica. Importanta acordata concubinajului in unele state a determinat aparitia unor modificari legislative, cum ar fi asa-zisele pacte de solidaritate sau clauza de acrescamant , care au dus la o liberalizare a moravurilor cu consecinte grave nebanuite la nivelul moralitatii in societate. In prezent, in tara noastra, intre concubini nu exista drepturi si obligatii asa cum exista intre soti: "numai casatoria incheiata in fata delegatului de stare civila da nastere drepturilor si obligatiilor de soti" (cf. art. 3, C. fam.). In schimb, statutul copilului nascut in afara casatoriei este egal cu cel al copilului din casatorie. Pentru a se putea discuta de concubinaj, trebuie sa fie vorba de o legatura stabila si fara existenta impedimentelor pe care legea le mentioneaza pentru casatorie, casatoria fiind posibila numai prin exprimarea vointei celor doi. Precizam aici ca in conceptia Curtii Europene a Drepturilor Omului, concubinajul poate produce efecte juridice, chiar in concurenta cu casatoriile incheiate formal . Referindu-se la anumite cazuri cu privire la incalcarea articolului 8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale : "Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului si a corespondentei sale", Curtea a precizat notiunea de "viata de familie", intelegandu-se prin aceasta nu numai relatiile bazate pe casatorie, dar si "alte legaturi de familie" de facto atunci cand persoanele convietuiesc in afara casatoriei. Prin urmare, convietuirea in concubinaj, precum si alti factori, pot fi suficienti pentru ca aceasta relatie sa creeze "legaturi de familie" de facto . Insa, concubinajul nu se confunda cu casatoria, concubinii neavand obligatiile si drepturile specifice sotilor, cei ce se invoiesc sa traiasca intr-o asemenea stare de pacat, cu mare usurinta nu-si datoreaza fidelitate si nici sprijin moral si material, neavand nici vocatie succesorala. Biserica Ortodoxa, precum si Biserica Romano-Catolica, nu accepta starea de imoralitate, de pacat a concubinajului, caci "pentru Biserica, orice legatura in afara celei binecuvantate de ea, in vederea intemeierii unei familii si a nasterii de prunci este faradelege, pacat sau traire in faradelege si nu este acceptata de invatatura si de morala crestina" . Biserica nu poate binecuvanta o astfel de desfranare , iar cei ce traiesc intr-o astfel de legatura, care nu este nunta, mai bine sa se desparta asa cum prevad canoanele Bisericii Ortodoxe. Sfantul Vasile cel Mare are in vedere concubinatul, un fel de concubinaj al lumii moderne, convietuirea unui barbat liber cu o femeie libera caracterizata prin stabilitate si lipsa intentiei partenerilor de a se considera soti, considerandu-l desfrau in canonul 26: "Desfraul nu este nunta, si nici inceput de nunta; drept aceea, de-ar fi cu putinta sa se desparta cei ce se impreuna prin desfrau, aceasta este mai bine. Iar daca cu tot dinadinsul le va placea impreuna vietuirea, apoi sa cunoasca epitimia pentru desfrau, dar sa se permita ca sa vietuiasca laolalta ca sa nu se intample ceva mai rau" (can. 4, 21, 22, 34, 37, 38, 48, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare) . Vadita toleranta a Parintelui capadocian fata de convietuirea in concubinat, ca o exceptie de la doctrina canonica a Bisericii, si aceasta numai daca cei doi nici nu se despart, nici nu se casatoresc, se poate explica prin contextul istoric al secolului al IV-lea in cadrul Imperiului roman. Legislatia romana permitea pe langa casatoria legala si institutia concubinatului care este specifica dreptului roman, fara corespondent in dreptul modern si fara sa fie asimilat cu termenul de "concubinaj" . In timp, aceasta stare de pacat a concubinatului roman (prin comparatie, putem afirma intr-o oarecare masura concubinajul actual) si-a pierdut din importanta spre sfarsitul secolului al VIII-lea, cand imparatii Leon Isaurul si Constantin Copronimul, in Ecloga lor, iar mai tarziu, imparatul Vasile I Macedoneanul (sec. IX), in Prohiron, au hotarat ca nimeni nu poate tine

concubina in casa sa, unii ca acestia trebuind ori sa se casatoreasca, ori sa se desparta. Imparatul Leon al VI-lea, prin novela 89, a randuit numai casatoria binecuvantata de Biserica drept casatorie legala . Astfel, prin legislatia civila, exceptia canonului 26 al Sfantului Vasile cel Mare si-a pierdut valabilitatea, incat concubinatul a fost interzis. In zilele noastre, prin actuala legislatie din Romania, concubinajul nu este interzis, dar exista toate premisele necesare ca aceasta stare de desfrau sa fie legalizata ca o stare paralela institutiei casatoriei. Ar trebui sa privim situatia concubinajului in alte tari ale Uniunii Europene si nu numai. Numeroase state europene au legiferat concubinajul si aceasta mai ales din cauza numarului mare de copii nascuti din cupluri necasatorite. Pe primul loc se afla Islanda cu 65% dintre copii proveniti din relatii de concubinaj, urmata de Danemarca si Suedia cu 55%, iar in Marea Britanie proportia este de 40%. Si in Romania, desi aceasta proportie este mai scazuta datorita mentalitatilor si educatiei religios-morale, totusi din ce in ce mai multi tineri romani prefera concubinajul din cauza conditiilor economice si socio-culturale, multi preferand sa evite responsabilitatile pe care le presupune viata de familie. Biserica Ortodoxa Romana, pe baza invataturii sale religios-morale si a prevederilor canonice, nu poate accepta starea de desfrau a concubinilor, ei neputand fi cununati, nu numai pentru starea lor de pacat, dar si pentru faptul ca numai cei casatoriti civil pot fi cununati in Biserica si daca indeplinesc conditiile impuse de legislatia bisericeasca. Biserica recunoaste efectele civile ale casatoriei, aceasta fiind tot concubinaj fara a primi binecuvantarea Bisericii prin Sfanta Taina a Cununiei . Asadar, Sfanta Taina a Cununiei urmeaza casatoriei civile, concubinajul fiind combatut de invatatura crestina, prin acesta alterandu-se adevaratul sens al familiei care este bazata pe casatorie. Sub aspect juridic, casatoria nu este un act juridic obisnuit, ci el are o natura juridica deosebita, iar pentru ca o casatorie sa fie valida trebuie sa fie indeplinite conditiile legale, atat cele de fond, cat si cele de forma. Conditiile de fond sunt: diferenta de sex, varsta legala pentru casatorie, consimtamantul si comunicarea reciproca a starii de sanatate a celor doi viitori soti. Lipsa acestor conditii impiedica incheierea casatoriei, impedimentele la casatorie fiind: existenta unei casatorii nedesfacute a unuia din viitorii soti, rudenia, adoptia, tutela, alienatia si debilitatea mintala. Prin conditii de forma intelegem formalitatile premergatoare sau anterioare casatoriei si formalitatile privind insasi incheierea casatoriei, care trebuie sa fie indeplinite in momentul incheierii casatoriei. Vom mentiona aici unele aspecte privind varsta legala - conditie de fond la casatorie, pentru a pune in evidenta diferentierile existente intre cele doua legislatii, de stat si a Bisericii Ortodoxe. Varsta legala la casatorie (varsta matrimoniala) Prin varsta legala la casatorie sau varsta matrimoniala se intelege varsta minima de la care se poate incheia o casatorie in mod valid . In toate legislatiile, din trecut si din prezent, se constata existenta unor dispozitii prohibitive, care impiedica incheierea unei casatorii inaintea implinirii unei anumite varste si aceasta pe baza unor considerente de ordin biologic, psihic, moral etc . Din punct de vedere biologic, viitorii soti trebuie sa aiba capacitatea fizica de a se casatori, ei trebuind sa ajunga la varsta pubertatii. Numai persoanele pubere au dreptul de a incheia o casatorie legal, considerandu-se ca la aceasta varsta ele pot procrea copii sanatosi si normali, in acelasi timp avandu-se in vedere si sanatatea personala a sotilor. Pentru faptul ca varsta pubertatii difera intre persoane, s-a stabilit o varsta minima pentru casatorie, superioara varstei pubertatii reale. In dreptul roman , daca pentru fata s-a stabilit varsta de 12 ani, pentru stabilirea varstei

barbatului au existat controverse intre sabinieni si proculieni, primii avand in vedere dezvoltarea fizica a tanarului, iar ultimii stabilind-o la 14 ani, aceasta varsta impunandu-se si in dreptul lui Justinian. In tara noastra, in vechiul drept romanesc, s-a pastrat aceasta varsta (art. 70, Codul Calimach) , impunandu-se ulterior prin Codul civil roman (art. 127) varsta de 15 ani pentru femeie si 18 ani impliniti pentru barbat, fara a se aplica maxima "annus inceptus pro completo habetur". Din punct de vedere moral si psihic, viitorii soti trebuie sa dispuna de capacitatea de a constientiza insemnatatea unei casatorii si sa-si poata asuma drepturile si obligatiile ce decurg din casatorie. In acelasi timp, varsta minima pentru casatorie este determinata si de "consideratii privind comuniunea spirituala care trebuie sa existe intre soti" , fiind impusa si in scopul asigurarii consimtamantului constient, liber si personal al viitorilor soti. Prin urmare, legea civila din Romania a stabilit varsta de 18 ani impliniti pentru barbat si de 16 ani impliniti pentru femeie: "barbatul se poate casatori numai daca a implinit varsta de optsprezece ani, iar femeia numai daca a implinit saisprezece ani" (art. 4 alin. 1, C. fam.), existand astazi propuneri la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii de a se scadea varsta casatoriei pana la 16 ani pentru minori in noul Cod al familiei, dar numai cu aprobari si pentru "motive temeinice". De fapt, Conventia O.N.U. privind consimtamantul la casatorie, varsta minima pentru casatorie si inregistrarea casatoriilor, adoptata de Adunarea generala a Organizatiei Natiunilor Unite la New York in data de 10 decembrie 1962 si ratificata de Romania prin Legea nr. 116/1992 mentioneaza in articolul 2 ca: "Statele-parti la prezenta conventie vor lua masurile legislative necesare, spre a specifica o varsta minima pentru casatorie. Nu vor putea incheia legal casatoria persoanele care nu vor fi implinit aceasta varsta, in afara unei dispense de varsta, incuviintata de autoritatea competenta, si anume pentru motive grave si in interesul viitorilor soti". In tarile in care s-a introdus sistemul casatoriei civile, aceasta varsta variaza mai mult in functie de natura, decat de legislatia civila, adica in raport cu locul, tara, clima etc. Astfel, in tarile Orientului, acolo unde clima este mult mai calda, iar maturizarea precoce, casatoriile sunt incheiate la varste mult mai fragede, 12 si chiar 9 ani pentru tanara, care la aceasta varsta poate fi si mama . In Romania, femeia care nu a implinit varsta de 16 ani poate obtine dispensa pentru incheierea casatoriei (art. 4 alin. 2, C. fam.), fie de la primarul general al municipiului Bucuresti, fie de la presedintele consiliului judetean unde locuieste femeia, bineinteles daca sunt indeplinite anumite conditii, cum ar fi: varsta de 15 ani impliniti; existenta unor motive temeinice (ex. graviditatea, boala) sau prezentarea unui aviz din partea medicului oficial. Daca aceasta casatorie ar urma sa se incheie intre cetateni romani pe o nava romana in afara granitelor, dispensa este acordata de comandantul navei. De remarcat este faptul ca legea civila nu impune o varsta maxima pana la care sa se poata incheia casatorii. Astfel, se pot incheia casatorii pana la extrema batranete, chiar in extremis vitae, in cele mai multe cazuri pentru a se legaliza o stare de fapt preexistenta. Se poate observa aici o contradictie intre scopurile casatoriei mentionate de legea civila si lipsa unei mentiuni privind varsta maxima la casatorie, fiind de le sine inteles ca o persoana aflata la o varsta foarte inaintata nu mai poate sa implineasca toate conditiile cerute pentru incheierea valida a unei casatorii. Cu privire la diferenta de varsta maxima intre viitorii soti, legea nu stabileste o astfel de diferenta, putandu-se incheia casatorii civile indiferent de existenta unei diferente foarte mari de varsta. Totusi, existenta unei astfel de diferente poate fi un indiciu ca se doreste incheierea unei casatorii fictive, pentru anumite interese, bineinteles total straine de scopurile casatoriei. Iata si aici o noua contradictie intre cele doua realitati (scopurile casatoriei in legislatia civila si inexistenta unei diferente de varsta maxima la casatorie in legea de stat).

In Biserica Ortodoxa se respecta varsta impusa de legea civila pentru administrarea Sfintei Taine a Cununiei si pentru faptul ca urmeaza casatoriei civile, majoratul matrimonial fiind o conditie fizica . Insa, atunci cand logodna, ca prima parte a casatoriei, se savarsea independent de cununie, se ajunsese pana la acceptarea varstei de 7 ani si chiar sub aceasta varsta, considerandu-se ca de la aceasta varsta se dezvolta facultatile spirituale ale copilului. In dreptul bizantin primitiv, logodna se putea incheia cu consimtamantul parintilor, dupa constientizarea importantei actului, iar Ecloga stabilea posibilitatea desfacerii logodnei tinerilor pana la varsta de 15 ani pentru baieti si 13 ani pentru fete, fara sa se supuna pedepselor. Ulterior, imparatul Leon al VI-lea Filosoful a abrogat aceasta dispozitie, impunand si pentru logodna varsta casatoriei . Varsta legala a logodnei a fost ridicata la 14 ani pentru baieti si 12 ani pentru fete, atat prin decizia sinodala din timpul patriarhului Alexie al Constantinopolului, cat si prin novela imparatului Alexie Comneanul din 1092. Aceasta varsta legala fiind stabilita si de sinoade, atat pentru logodna, cat si pentru casatorie, a fost acceptata de dreptul bisericesc, cat si de dreptul roman si bizantin. Imparatul Justinian a mentinut hotararile lui Octavian August, adica varsta pubertatii, 12 ani impliniti pentru fete ("puelae usque ad duodecem annos non nubant") si pentru baieti 14 ani ("pubertas in masculis post decimum quartum annum complectum") , aceasta varsta mentinandu-se si dupa domnia lui Leon Isaurul, care ridicase cu un an varsta minima legala pentru casatorie impusa prin cele doua texte din Digeste ale lui Justinian, adica 15 ani pentru tanar si 13 ani impliniti pentru tanara. In schimb, Pravila de la Targoviste prevedea: "Nunta ce nu e de varsta, acea fara de nici o socoteala sa se disparta, si nevarsta se cheama cand nu este barbatul de patrusprezece ani si muierea de doisprezece ani cel putin" . In timp, Biserica a respectat legislatia civila a statelor privind varsta minima legala, prevazand pedepse bisericesti atat pentru clericii care nu respectau dispozitiile civile in materie, cat si tinerilor in cauza. Asadar, Biserica, in acest sens, respecta legislatia civila, lipsa conditiei de varsta fiind considerata un impediment absolut pentru cununie, pentru faptul ca nu se poate atinge scopul fizic si moral al casatoriei. Dar, spre deosebire de legislatiile civile actuale din numeroase tari europene si nu numai, prin care nu se prevede diferenta de varsta maxima pentru incheierea casatoriei, precum si inexistenta varstei maxime pana la care se poate incheia o casatorie , canoanele Bisericii Ortodoxe prevad o astfel de diferenta maxima, precum si varsta maxima pentru casatorie, prevederi necunoscute in Biserica Occidentului. In acest sens, Clement Alexandrinul afirma: "Sa aiba varsta dispusa spre reproducere, ca si animalele necuvantatoare. Iar a se casatori nu pentru castigarea de prunci este a insulta natura, care trebuie sa ne invete a pazi pedagogia cea inteleapta a timpului, vorbesc de varsta batrana si tanara a celor ce se casatoresc. Celor dintai niciodata nu li s-a ingaduit, iar pe cei tineri nu-i lasa inca a se casatori" , iar canoanele 24 si 88 ale Sfantului Vasile cel Mare prevad ca barbatul ajuns la varsta de 70 de ani si femeia vaduva ajunsa la 60 de ani n-ar mai trebui sa aiba dreptul de a incheia o casatorie . Iata textul canonului 24: "Apostolul a hotarat ca daca vaduva, cea socotita in numarul vaduvelor, adica cea primita in slujba de Biserica, se casatoreste, sa se treaca cu vederea. Iar in privinta barbatului vaduv nu este pusa nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor care se casatoresc de doua ori. Insa vaduva care a ajuns saizeci de ani, de ar voi iarasi sa vietuiasca cu barbat, nu se va invrednici de impartasirea celui Bun, pana ce nu va inceta de patima necuratiei. Iar daca o vom primi pe ea inainte de saizeci de ani, vina va fi a noastra, nu a femeii" . Sfantul Vasile cel Mare prevede prin canonul mentionat interzicerea vaduvei de peste 60 de ani de a se casatori, oprind-o pe aceasta de la impartasanie pana cand nu paraseste "nebunia sa" si pana cand "nu se vindeca de patima sa necurata" . Cu privire la partea barbateasca, marele Parinte capadocian, mentiona intr-o scrisoare adresata unui oarecare episcop Grigorie: "...Caci nu cred nici

ca cel ce a ajuns de 70 de ani sa vietuiasca in patimi cu o femeie, nici nu am poruncit, cele ce le-am poruncit, ca si cum s-ar fi intamplat vreo fapta necuviincioasa... si stim ca ceea ce la unii este folositor, pentru altii devine prilej de pacat, din care cauza am poruncit, urmand randuielii Sfintilor Parinti, sa te desparti de femeie... Alung-o deci pe ea din casa ta si aseaz-o in manastire..." (can. 88) , intelegandu-se aici atitudinea ferma a Sfantului Vasile cel Mare fata de episcopul de 70 de ani care era invinuit ca avea relatii cu o femeie introdusa pe furis in casa sa pe motiv ca-l ingrijeste. In acest caz, Sfantul Parinte invoca autoritatea Sfintilor Parinti ai primului Sinod ecumenic de la Niceea (325), care prin canonul 3 au interzis prezenta femeilor introduse pe furis in casa clericilor si in consecinta, il sfatuieste pe batranul episcop s-o trimita la manastire si sa fie servit de barbati pentru a nu fi sminteala pentru pastoritii sai. Cu toate acestea, persoanele ajunse la astfel de varste inaintate nu mai pot ajunge la scopul fizic al casatoriei in conditii normale si cu atat mai putin apare ca justificata casatoria sub aspect moral [198], iar existand incapacitati la o varsta prea frageda, asa pot aparea si la o varsta prea inaintata unele incapacitati. Aceasta limita canonica superioara de varsta nu a fost respectata si de legislatiile civile, chiar incepand cu Justinian, asa cum nici azi nu se impune de catre state o limita maxima de varsta pentru casatorie. Dispozitiile canonice ale Sfantului Vasile cel Mare au fost aplicate diferit in Bisericile Ortodoxe locale. Astfel, in Biserica de Constantinopol nu au existat restrictii legate de varsta maxima la casatorie, in timp ce Biserica Rusiei a ramas fidela restrictiei canonice, iar in Biserica din Serbia s-a impus regula ca barbatii peste 60 de ani si femeile peste 50 de ani aveau nevoie de binecuvantarea episcopului local competent pentru incheierea casatoriei. La fel, Biserica Ortodoxa, conform Nomocanonului in XIV titluri , spre deosebire de legea civila, nu administreaza Sfanta Taina a Cununiei persoanelor intre care exista o mare diferenta de varsta Profesorul Constantin Erbiceanu neconsiderand astfel de uniri drept casatorii, "ci o specula rusinoasa, de interes, iar viata lor casnica este un iad pentru una din parti". Oare se poate ingadui o casatorie intre o tanara fata si un barbat in varsta intre care iubirea si consimtamantul sincer sunt discutabile? Astfel de casatorii sunt bazate de cele mai multe ori pe anumite calcule materiale, pe interes, fiind adesea reprobate de societate. In acest sens, Pravila Mare, in Glava 198, precizeaza: "Graieste Pravila, ca pre la nunte sa cautam nu numai caci se cade; ci sa cautam de se si cuvine... sa nu fie barbatul de 50 de ani si muierea de 12 sau de 15, sau muierea de 50 si barbatul de 20; deci bine cum se cade si cinstit iaste asa, ca sa fie barbatul si muierea in varsta ce e pre lege cum graiesc dumnezeiestile pravile, iar cum nu se cade si afara de dreptate iaste cum e mai sus sa fie barbatul batran si muierea tanara, sau muierea batrana si barbatul tanar; care lucru nu iaste cum nu se cade, ci inca e rusine, dosada, imputare si batjocura... sa se pazeasca cum se cade de varsta, sa nu fie barbatul batran si muierea tanara, nici muierea batrana si barbatul tanar; ci sa fie amandoua partile deopotriva de ani (apropiati ca varsta, n.n.)..." . Din pacate, constatam ca aceasta regula se aplica foarte rar, astfel de casatorii incheiate intre persoane diferite mult ca varsta fiind destul de numeroase astazi in contextul socio-economic in care traim, iar Biserica este pusa in situatia de a binecuvanta aceste uniri pentru ca cei doi casatoriti civil sa nu traiasca in concubinaj pentru viata bisericeasca. Introducerea in legislatia de stat a unor astfel de prevederi (varsta maxima si diferenta maxima de varsta la casatorie) ar pune in lumina aspectul moral al institutiei casatoriei, contribuind esential la intarirea moralitatii in relatiile de familie, iar Biserica nemaifiind pusa in situatia de a accepta prin iconomie bisericeasca astfel de insotiri susceptibile de imoralitate. Asadar, consider ca astfel de impedimente, impuse de Sfintele Canoane ale Bisericii noastre (este de dorit sa se aiba in vedere si rudenia spirituala, afinitatea sau cuscria, precum si celelalte impedimente canonice), ar trebui sa fie recunoscute si de legislatia civila pentru intarirea

societatii prin casatorii trainice . Daca se nasc incapacitati legate de o varsta frageda, asemenea incapacitati pot sa apara si atunci cand cineva se casatoreste la o varsta prea inaintata . Asa cum s-a prevazut o varsta minima la care se poate incheia o casatorie din ratiuni de ordin biologic si moral , din aceleasi ratiuni se poate prevedea si o varsta maxima, precum si diferenta maxima de varsta la casatorie in legislatia civila, avandu-se in vedere si dispozitiile Bisericii.