Sunteți pe pagina 1din 5

AMIGDALITA

Amigdalita este o inflamatie acuta sau cronica, cel mai adesea de origine infectioasa, a amigdalelor palatine (situate in apropierea palatului bucal) sau linguale (in apropierea limbii). Amigdalita este deosebit de frecventa la copii inainte de 10 ani, si mai rara la adolescenti sau adulti. Amigdalele sunt formatiuni limfoide constituite din limfocite (varietate de globule albe ce participa la imunitatea organismului). Alte organe limfoide sunt si: timusul (glanda situata sub stern), maduva osoasa, ganglionii limfatici. Toate aceste organe contribuie la apararea organismului impotriva microbilor patogeni, participand la fabricarea globulelor albe si producand anticorpi. In plus, amigdalele formeaza o bariera protectoare a cailor aeriene. Dar, la randul lor, amigdalele se pot inflama datorita unei infectii virale sau bacteriene, rezultatul fiind amigdalita. Amigdalita se poate explica prin trei cauze principale: Streptococul de grup A aceste bacterii frecvente sunt responsabile pentru jumatate din cazurile de amigdalita, afectand 1 persoana din 5 (inclusiv adultii). Numeroase persoane nu prezinta simptome, dar pot transmite bacteriile. Streptococii de grup A sunt bacteriile cele mai susceptibile de a provoca o boala, aflandu-se la originea anginei streptococice. Diversi virusi respiratori Virusul gripei, in special, explica cea mai mare parte din restul de 50% cazuri de amigdalita. Aceste infectii sunt uneori mai putin grave decat infectiile bacteriene. Mononucleoza infectioasa Provocata de virusul Epstein-Barr, mononucleoza infectioasa antreneaza deseori simptome de inflamatie a amigdalelor. La copiii mici, simptomele asociate in mod normal cu mononucleoza la adulti, sunt absente, dar cazurile de amigdalita sunt frecvente. Principalul simptom al amigdalitei este reprezentat de durerea in gat, accentuata la deglutitie si care poate iradia inspre urechi. In unele cazuri, copiii nu acuza dureri in gat, dar refuza mancarea. Alte simptome ale amigdalitei: amigdale marite in volum dificultati sau imposibilitate la deglutitie (inghitire) "rosu in gat" jena respiratorie modificarea sau pierderea vocii febra stare de rau inflamatia faringelui

cefalee varsaturi Simptomele sunt similare, indiferent de agentul responsabil pentru amigdalita, dar infectiile bacteriene sunt in general insotite de dureri mai intense. Amigdalita cauzata de o infectie bacteriana se trateaza cu ajutorul antibioticelor. Desi administrarea de antibiotice impotriva unei infectii fara ca in prealabil sa fie depistata prezenta bacteriilor nu este in general recomandata, amigdalita constituie o exceptie, deoarece bacteriile sunt cauza cea mai frecventa a bolii si nu virusurile. Deseori, cand un copil sufera de amigdalita, membrii familiei trebuie sa efectueze unele examene, pentru a se stabili daca sunt purtatori asimptomatici ai streptococilor de grupa A. In acest caz, ei trebuie sa primeasca antibiotice pentru a distruge bacteriile si a proteja copilul impotriva infectiilor recurente. Unii copii sufera de infectii recurente sau cronice. Daca nu raspund la tratamentul cu antibiotice, se practica o amigdalectomie (extragerea chirurgicala a amigdalelor). In prezent, se incearca limitarea numarului acestor interventii la cazurile grave, deoarece aceste proceduri prezinta anumite riscuri. Abcesul periamigdalian este in general tratat prin drenare, prin administrarea de antibiotice si uneori, prin indepartarea amigdalelor (amigdalectomie). Amigdalita de cauza virala se rezolva de la sine. Se poate administra acetaminofen (paracetamol) sau ibuprofen pentru a reduce simptomele. In schimb, nu se administreaza acid acetilsalicilic la copiii cu infectie virala. Acest lucru ar putea provoca sindromul Reye, afectiune foarte grava caracterizata prin atingere cerebrala.

EPISTAXIS
Hemoragia nazala epistaxis - este frecvent intalnita in patologia ORL. In functie de sursa sangerarii, epistaxisul este clasificat in epistaxis anterior si posterior. Hemoragia este in majoritatea cazurilor anterioara, cu origine in septul nazal. Locul de predilectie a epistaxisului este aria Kiesselbach o bogata retea vasculara, situata in portiunea anterioara a septului nazal.

Epistaxisul posterior are drept sursa ramurile arterei sfenopalatine din regiunea posterioara a cavitatii nazale sau nazofaringe. Incidenta hemoragiilor nazale este crescuta la copii (intre 2 si 10 ani) si la varstnici (70 80 ani) Sursele anterioare de hemoragie sunt vizibile la o examinare directa cu un specul nazal si o lumina puternica. Daca sursa nu poate fi depistata, iar hemoragia este puternica sau recurenta, este necesara efectuarea unei endoscopii. Urmatoarele teste de laborator sunt recomandate in prezenta unei hemoragii grave sau daca este suspectata o coagulopatie: hematocritul in prezenta unei hemoragii persistente numararea formulei sangvine (NFS) - in prezenta unui epistaxis recurent sau a unei tulburari de coagulare. Timpul de sangerare (TS) acest test este efectuat in prezenta unei suspiciuni de coagulopatie Timpul de protrombina test efectuat daca pacientul ia warfarina sau daca este suspectata o afectiune hepatica Alte teste: tomografia computerizata (CT) poate fi efectuata daca se suspecteaza prezenta unui corp strain, o tumora, o fractura sau sinuzita. angiografia este rareori indicata Cauzele sunt numeroase: hemoragiile nazale se datoreaza fie unei boli localizate, fie unei boli sistemice (ce atinge intregul organism) Hemoragia poate fi controlata de obicei prin comprimarea aripilor nasului timp de 10 minute. Daca manevra nu reuseste, este introdusa o compresa impregnata cu un vasoconstrictor si cu un anestezic local, iar compresiunea nasului este reluata alte 10 minute. Sursa sangerarii poate fi apoi cauterizata cu ajutorul unui electrocauter sau cu nitrat de argint. Pacientul trebuie sa respecte urmatoarele sfaturi: - evitarea eforturilor fizice - amplasarea unui cub de gheata la radacina nasului pentru a favoriza oprirea sangerarii - evitarea ingestiei de sange aceasta poate provoca greturi si varsaturi. - aplicarea unei comprese imbibata in apa oxigenata sau a unei comprese cu vaselina - capul trebuie inclinat usor pe spate, pentru a evita ingestia sau inhalarea sangelui. Atentie totusi: trebuie evitata impingerea capului prea mult pe spate acest lucru ar putea duce la curgerea sangelui pe peretele posterior al faringelui.

OTITA EXTERNA
Otita denumeste o inflamatie a urechii, cauzata in majoritatea cazurilor de o infectie. Exista mai multe tipuri de otita, in functie de sediul inflamatiei urechii. Otita medie este foarte frecventa la copiii intre 6 luni si 3 ani si se caracterizeaza prin inflamatia urechii medii. Otita externa este inflamatia pavilionului urechii sau a conductului auditiv extern. Mai este numita si "urechea inotatorului", deoarece acest tip de infectie este frecvent la inotatori, atunci cand apa care patrunde in conductul auditiv extern stagneaza si nu este drenata. Otita externa poate afecta intregul conduct auditiv extern, sau doar o portiune a acestuia, ca in cazul prezentei unui furuncul.

Semne si simptome
Otita externa se manifesta prin durere (otalgie) care creste in intensitate la apasarea pe ureche si uneori, prin prurit (mancarimi). Conductul auditiv extern este rosu si inflamat. Uneori se observa o scurgere de lichid alb sau din ureche. Simptomele sunt variabile in functie de cauza otitei externe. Astfel, inflamatia poate fi difuza, afectand intregul conduct auditiv sau se poate prezenta doar sub forma unui furuncul. Primele manifestari ale otitei externe sunt mancarimile si scaderea acuitatii auditive. Durerile survin mai tarziu, in special cand conductul este obstruat de edemul ce apare in urma infectiei. Cresterea temperaturii nu se observa decat la pacientii cu otita externa severa.

Cauze
Anumite categorii de persoane cele care sufera de alergii, psoriazis, eczema sau dermatita seboreica sunt predispusi la aparita otitei externe. Otita externa poate fi cauzata de o alergie, infectie bacteriana, virala sau cutanata (furuncul), de un traumatism, o eczema sau de apa care ramane in conductul auditiv extern. Incidenta acestui tip de otita este egala la copii si la adulti. Otita externa este o infectie a conductului auditiv extern cauzata de un stafilococ (bacterie

Gram pozitiva). Infectia cu o ciuperca (infectie micotica) este posibila, dar survine mult mai rar. Otita poate fi rezultatul unui traumatism extern, de exemplu curatarea excesiva sau agresiva a conductului auditiv extern. Alte cauze ale otitei externe sunt: o dermatoza (eczema suprainfectata), sau inotul intr-o apa ce contine derivati ai clorului. Persoanele care utilizeaza dopuri pentru urechi sau proteze auditive sunt mai predispusi la aparitia otitei externe, in special in conditiile curatarii necorespunzatoare a acestor dispozitive. Stafilococul auriu este o alta bacterie responsabila de infectarea canalului auditiv extern, ce duce la formarea unui furuncul. Diabeticii si subiectii alergici sunt predispusi la otita externa.

Tratament
Tratamentul medicamentos consta in administrarea de analgezice (paracetamol, aspirina) pentru reducerea durerii, antibiotice (sub forma de picaturi) sau corticosteroizi (cortizon). Daca inflamatia este grava, antibioticele se pot administra pe cale orala. In cazul prezentei unui furuncul, antibioticele sunt ineficiente. Incizia furunculului este contraindicata, deoarece exista riscul de propagare a infectiei la pavilionul urechii. Formele grave necesita antibioterapie intensa, dupa efectuarea unei antibiograme pentru alegerea antibioticelor eficiente. Infectiile cu stafilococ sunt uneori foarte grave. Exista o forma de otita externa "maligna", insotita de inflamatia tesutului osos la acest nivel. Acest tip de otita este rezultatul unei infectii cu bacilul piocianic (pseudomonas aeruginosa). Acest tip de infectie se intalneste cu precadere la pacientii cu diabet, la varstnici si la subiectii cu un sistem imunitar deprimat (pacientii cu HIV). In acest caz se constata o scurgere de puroi din ureche si uneori o surditate de transmisie. Frecvent, evolutia este spre o paralizie a fetei (paralizie faciala). Tratamentul necesita spitalizarea pacientului si utilizarea de antibiotice (fluorochinolone). Spitalizarea dureaza cateva saptamani caci riscul de osteomielita este crescut.

Zepa Gabriela Maria II C AMG buget