Sunteți pe pagina 1din 184
Universitatea “ Transilvania” din Bra ş ov Departamentul pentru Înv ăţă mânt la Distan ţă

Universitatea “Transilvania” din Braşov

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

ţă ş i Înv ăţă mânt cu Frecven ţă Redus ă Facultatea de Inginerie Mecanic ă
ţă ş i Înv ăţă mânt cu Frecven ţă Redus ă Facultatea de Inginerie Mecanic ă

Facultatea de Inginerie Mecanică Specializarea: Autovehicule Rutiere

E. CHIŞU

A. BUDALĂ

M. RADU Adrian BUDALĂ Marilena RADU Emil CHIŞU

BUDAL Ă M. RADU Adrian BUDALĂ Marilena RADU Emil CHIŞU Volumul II Transmisii mecanice. Arbori. Lag

Volumul II Transmisii mecanice. Arbori. Lagăre

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

CHIŞU Volumul II Transmisii mecanice. Arbori. Lag ă re CURS PENTRU ÎNV ĂŢĂ MÂNT LA DISTAN

Anul III, sem. I

CUPRINS

INTRODUCERE

5

3. ANGRENAJE

7

3.1. Cauzele deteriorării angrenajelor

7

3.1.1. Ruperea dinţilor

7

3.1.2. Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor

8

3.2. Oţeluri utilizate în construcţia roţilor

10

3.3. Angrenaje cilindrice

12

3.3.1. Geometria angrenajelor cilindrice

12

3.3.2. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă

16

3.3.2.1. calculul la solicitarea de contact

16

3.3.2.2. Calculul la solicitarea de încovoiere

21

3.3.3. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată

23

3.3.3.1. Particularităţi ale geometriei roţilor cu dantură înclinată

23

3.3.3.2. Roata echivalentă. Angrenaj echivalent

25

3.3.3.3. Calculul la solicitarea de contact

28

3.3.3.4. Calculul la solicitarea de încovoiere

29

3.4. Forţe în angrenajele cilindrice

30

3.4.1. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură dreaptă

30

3.4.2. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură înclinată

31

3.5. Angrenaje conice

32

4. ARBORI

34

4.1. Caracterizare, domenii de folosire, clasificare

34

4.2. Materiale şi tehnologie

37

4.3. Calculul arborilor drepţi

38

4.3.1. Criterii de calcul

38

4.3.2. Scheme de calcul, solicitări

38

4.3.3. Calculul de predimensionare

42

4.3.4. Calculul la solicitări compuse

42

4.4. Elemente

constructive

45

5. LAGĂRE CU ROSTOGOLIRE (CU RULMENŢI)

48

5.1. Caracterizare. Domenii de folosire

48

5.2. Clasificarea rulmenţilor. Simbolizare

48

5.3. Caracterizarea principalelor tipuri de rulmenţi

50

5.4. Montaje cu rulmenţi

52

5.5. Cauzele ieşirii din funcţiune şi criteriile siguranţei în exploatare ale rulmenţilor

54

5.6. Proiectarea montajelor cu rulmenţi

55

5.7. Ungerea lagărelor cu rulmenţi

57

5.7.1. Ungerea cu ulei

58

5.7.2. Ungerea cu unsoare consistentă

58

5.8. Etanşarea lagărelor cu rulmenţi

58

6. TRANSMISII PRIN LANŢ

59

6.1. Caracterizare şi domenii de folosire

59

6.2. Lanţuri cu bucşe. Lanţuri cu role

60

6.3. Elemente cinematice şi geometrice

61

6.4. Formele şi cauzele deteriorării transmisiilor prin lanţ

64

6.5. Materiale utilizate la execuţia lanţurilor şi a roţilor de lanţ

64

6.6. Forţe în transmisiile prin lanţ

65

6.7. Calculul transmisiilor prin lanţ

65

6.8. metodica de proiectare a transmisiilor prin lanţuri cu bucşe sau role

66

6.9. Elemente constructive şi de exploatare

67

3

7.

TRANSMISII PRIN CURELE

70

 

7.1. Caracterizare. Clasificare. Domenii de folosire

70

7.2. Elemente geometrice ale transmisiilor prin curele

71

7.3. Transmisii prin curele late

73

7.4. Transmisii prin curele trapezoidale

76

7.5. Sisteme de tensionare a curelei

77

8.

TRANSMISII PRIN FRICŢIUNE. VARIATOARE

79

8.1. Caracterizare şi domenii de folosire

79

8.2. Forme de deteriorare

79

8.3. Materiale utilizate în construcţia transmisiilor prin fricţiune

80

8.4. Transmisii prin fricţiune cu raport de transmitere variabil - variatoare

81

BIBLIOGRAFIE

86

TESTE. Verificarea cunoştinţelor

87

4

INTRODUCERE

Obiectul şi importanţa disciplinei Organe de maşini

Maşinile şi utilajele, folosite în diverse domenii tehnice, sunt formate din ansamble şi subansamble care, la rândul lor sunt formate din organe de maşini. De corecta proiectare şi execuţie a acestora depinde funcţionarea corectă, sigură şi economică a maşinilor şi utilajelor. Probleme generale şi particulare ale proiectării – specifice fiecărui organ de maşină care sunt părţi componente ale maşinilor şi utilajelor – sunt prezentate în cursul de ORGANE DE MAŞINI. Studiul organelor de maşini are atât un caracter de generalitate, în sensul că acelaşi tip de organ de maşină îl întâlnim în diverse subansamble şi ansamble, cât şi unul specific, în sensul că trebuie avute în vedere condiţiile concrete de funcţionare, corespunzătoare schemei maşinii în cadrul căruia funcţionează. Cursul de ORGANE DE MAŞINI este un curs de cultură tehnică generală, având atât un caracter teoretic cât şi unul aplicativ (de proiectare), contribuind la formarea inginerului proiectant. Cursul de ORGANE DE MAŞINI realizează legătura dintre cursurile teoretice, bazate pe date analitice şi ştiinţifice cum sunt: matematica, mecanica teoretică, rezistenţa materialelor şi cursurile de specialitate. În acest sens pentru proiectarea diverselor organe de maşini se ţine seama, pe cât posibil, de încărcările reale şi de condiţiile de funcţionare, stabilindu-se aşa numită schemă de calcul, după care, folosind teoreme din mecanica teoretică (din statistică, cinematică şi dinamică) şi metode de calcul din rezistenţa materialelor, se proiectează piesa. Este necesar, însă, să se ţină seama şi de posibilităţile de execuţie pentru a se obţine economie de material, durabilitatea şi fiabilitatea necesare, un preţ minim şi o formă corespunzătoare. Etapele care trebuie parcurse le proiectarea organelor de maşini sunt:

întocmirea schemei de calcul (organul de maşină calculat se simplifică la maxim şi sarcinile exterioare şi de legătură se consideră concentrate sau distribuite după legi cunoscute sau alese convenţional);

stabilirea secţiunilor periculoase, a sarcinilor care acţionează în aceste secţiuni şi a solicitărilor;

alegerea materialului şi a semifabricatului;

calculul de predimensionare şi standardizarea dimensiunilor rezultate;

întocmirea desenului de execuţie, care să corespundă, parţial, formei finale a piesei;

calcule de verificare, în secţiunile periculoase;

definitivarea desenului de execuţie, conform normelor desenului tehnic, ţinând seama şi de rezultatele calculelor de verificare. În concluzie, disciplina Organe de maşini se ocupă cu elaborarea principiilor şi regulilor generale de proiectare a organelor de maşini, în concordanţă cu principiile de proiectare a maşinilor. Rolul acestei discipline este de a forma, dezvolta şi stimula capacitatea de creaţie a studenţilor, de a-i învăţa să formuleze soluţii şi să-i facă să înţeleagă influenţa diferiţilor

factori caracteristici ai maşinii asupra calculului, formei şi dimensiunilor fiecărui organ de maşină component.

Conţinutul cursului de Organe de maşini

Prezentul curs de Organe de maşini, tratează următoarele:

Volumul I

Cap. 1 – Asamblări; Cap. 2 – Cuplaje;

Volumul II

Cap. 3 – Angrenaje; Cap. 4 – Arbori; Cap. 5 – Lagăre cu rostogolire (rulmenţi); Cap. 6 – Transmisii prin lanţ; Cap. 7 – Transmisii prin curele; Cap. 8 – Transmisii prin fricţiune (variatoare).

6

3. ANGRENAJE

Angrenajele sunt cele mai simple mecanisme cu roţi dinţate care transmit mişcarea de rotaţie între doi arbori şi sunt frecvent utilizate în construcţia reductoarelor de uz general, în transmisiile automobilelor şi tractoarelor, la maşini unelte, utilaje tehnologice, maşini agricole şi din industria alimentară etc. Principalele avantaje ale acestora sunt:

capacitate portantă ridicată, deci un gabarit relativ redus;

raport de transmitere constant;

randament ridicat;

siguranţă în exploatare şi durabilitate ridicată;

consum redus de lubrifiant.

Dintre dezavantaje se pot enumera:

necesitatea unei precizii de execuţie şi de montaj ridicate;

zgomot în funcţionare;

tehnologie pretenţioasă şi cost ridicat.

3.1. CAUZELE DETERIORĂRII ANGRENAJELOR

Calculul de rezistenţă al angrenajelor are drept scop să preîntâmpine deteriorarea acestora. Cauzele care conduc la deteriorarea angrenajelor pot fi cauze funcţionale – proiectare şi/sau exploatare necorespunzătoare – sau tehnologice – tehnologie de fabricaţie şi/sau tratamentul aplicat necorespunzătoare.

Analiza acestor cauze conduce la concluzia că deteriorarea angrenajelor este determinată de cauze multiple, care se succed în timp, respectiv de deteriorarea altor organe de maşini cum ar fi arbori, cuplaje, lagăre etc. Acţiunea repetată a sarcinii pe dinte, datorită intrării acestuia în angrenare, respectiv ieşirii lui din angrenare, conduce la o solicitare complexă care poate să determine deteriorarea angrenajului şi scoaterea acestuia din funcţiune. Dinţii se pot deteriora – în afara defectelor constructive, de material şi de tratament – prin rupere sau prin deteriorarea flancurilor active.

3.1.1. Ruperea dinţilor

Este cea mai periculoasă formă de deteriorare a danturii, deoarece bucăţile rupte din dinţi pot produce deteriorarea şi a altor organe de maşini din transmisie. Ruperea dinţilor este cauzată de oboseala materialului sau de suprasarcinile care apar în transmisie.

7

Ruperea dinţilor prin oboseală este principala cauză de deteriorare a angrenajelor executate din oţel cu duritate mare a flancurilor active (> 45 HRC). Acţiunea repetată a sarcinii pe dinte are ca efect solicitarea dintelui după un ciclu pulsator sau, în cazul roţilor intermediare, după un ciclu alternant simetric. Variaţia ciclică, de la zero la valoarea maximă a tensiunii de încovoiere σ F , poate conduce la oboseala materialului şi la apariţia unor microfisuri (fig. 3.1, a) la baza dintelui, pe partea fibrelor întinse, favorizate şi de concentratorul de tensiuni reprezentat de raza de racordare a dintelui la corpul roţii. În timp, microfisura se măreşte şi micşorează secţiunea de încastrare a dintelui la corpul roţii, ducând la ruperea acestuia.

a dintelui la corpul ro ţ ii, ducând la ruperea acestuia. Ruperea din ţ ilor datorit

Ruperea dinţilor datorită suprasarcinilor are loc ca urmare a acţiunii unor sarcini de vârf sau de şoc, sub acţiunea cărora tensiunile de încovoiere care apar

Fig. 3.1 în dinte depăşesc limita de curgere a materialului. Se poate rupe întregul dinte sau, în cazul danturilor înclinate, numai o parte din dinte. Pentru a preîntâmpina ruperea datorită suprasarcinilor, se efectuează un calcul de verificare, considerând că suprasarcina acţionează static. Ruperea unor porţiuni de dinte (fig. 3.2) apare în cazul unor erori de execuţie şi a unor arbori elastici, mai ales la danturile cu unghi mare de înclinare (danturi în V), când

sarcina se concentrează pe anumite porţiuni de dinte, porţiuni ce se rup. Pentru a preîntâmpina ruperea unor porţiuni de dinte se măreşte precizia de execuţie a roţilor dinţate şi/sau rigiditatea arborilor.

ie a ro ţ ilor din ţ ate ş i/sau rigiditatea arborilor. Fig. 3.2 3.1.2. Deteriorarea

Fig. 3.2

3.1.2. Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor

Principalele cauze care conduc la deteriorarea flancurilor active ale dinţilor sunt: ciupirea flancurilor active, exfolierea, griparea, uzarea abrazivă etc.

Ciupirea flancurilor active ale dinţilor (fig. 3.3), cunoscută şi sub denumirea de pitting, este o formă de deteriorare prin oboseală de contact a stratului superficial al dintelui. Ciupirea este principala cauză de deteriorare a angrenajelor executate din oţeluri cu duritate redusă şi care funcţionează bine unse, în carcase închise. În zona de contact dintre dinţi apar atât tensiuni normale cât şi tensiuni tangenţiale, variabile după un ciclu pulsator. Încărcarea dinţilor produce, totodată, şi o deformaţie a stratului superficial de pe flancurile dinţilor în contact. În timp, după un număr de solicitări ale flancului dintelui,

8

a b c d e Fig. 3.3 materialul obose ş te ş i determin ă

a

a b c d e Fig. 3.3 materialul obose ş te ş i determin ă apari

b

a b c d e Fig. 3.3 materialul obose ş te ş i determin ă apari

c

d

e

Fig. 3.3

materialul oboseşte şi determină apariţia, pe suprafeţele flancurilor active, a unor microfisuri de oboseală.

Microfisurile iniţiale (fig. 3.3, c) apar în sensul forţelor de frecare ) (fig. 3.3, b), în dreptul cilindrului de rostogolire. Uleiul, care aderă la flancurile dinţilor, va fi presat în fisurile apărute (fig. 3.3, b şi d) pe flancurile active şi va crea o suprapresiune care va duce la desprinderea de mici bucăţi de material (v.fig. 3.3, e). În acest fel, pe flancurile active ale dinţilor apar ciupituri, care înrăutăţesc condiţiile de angrenare.

Ciupiturile, de formă şi dimensiuni diferite, se dezvoltă mai întâi spre piciorul dintelui şi apoi spre capul acestuia, rezistenţa dintelui la apariţia de ciupituri fiind proporţională cu raza de curbură a flancului dintelui.

Exfolierea stratului superficial de pe flancurile active ale dinţilor este o formă de deteriorare prin oboseală a angrenajelor şi apare în cazul durificării superficiale, prin cementare, nitrurare, nitrocarburare etc., a danturii roţilor. Practic, exfolierea se manifestă prin desprinderea de material de pe suprafaţa dintelui ca urmare a unor microfisuri de oboseală apărute la graniţa dintre stratul durificat şi stratul de bază. Pentru a preîntâmpina deteriorarea flancurilor active ale dinţilor prin exfoliere, se recomandă alegerea unor tehnologii şi tratamente adecvate materialului şi dimensiunilor roţilor dinţate.

Griparea este o formă a uzării de adeziune şi apare la angrenajele puternic încărcate, care funcţionează la viteze mari, la temperaturi ridicate sau cu viteze de alunecare mari dintre dinţi.

)

La roata conducătoare, dinspre cercul de rostogolire spre capul şi piciorul dintelui, iar la roata condusă, în sens invers (v. şi fig. 3.3, a).

9

Griparea se manifestă prin microsuduri care apar între dinţi, ca urmare a unui contact direct între flancuri datorită expulzării, parţiale sau totale, a stratului de lubrifiant existent între dinţi. În procesul angrenării, microsudurile locale produc, pe flancurile active ale dinţilor, zgârieturi şi benzi de gripare, orientate în direcţia alunecării dintre dinţi. Griparea este favorizată şi de ungerea insuficientă a angrenajului şi de vâscozitatea necorespunzătoare a uleiului.

Uzarea abrazivă este principala formă de deteriorare a angrenajelor care funcţionează la viteze mici, a angrenajelor care funcţionează în medii impure, a angrenajelor deschise şi a angrenajelor care funcţionează în carcase închise, dar cu deficienţe la sistemul de ungere şi la cel de etanşare. Impurităţile, care provin din exterior, din materialul desprins în urma apariţiei ciupiturilor sau din forfecarea microsudurilor de gripare, ajung între flancurile dinţilor în contact şi acţionează ca nişte mici scule aşchietoare, îndepărtând material de pe flancurile active ale dinţilor. În urma procesului de uzare abrazivă, forma evolventică a dintelui se modifică şi se măreşte jocul dintre flancurile active, iar angrenarea devine incorectă, cu şocuri mari şi zgomot; se poate ajunge la ruperea dinţilor sau la imposibilitatea funcţionării angrenajului ca urmare a scurtării dinţilor, când nu se mai asigură continuitatea mişcării. Pentru a evita deteriorarea flancurilor active prin uzare abrazivă, se recomandă îmbunătăţirea sistemului de ungere şi a celui de etanşare. Analiza cauzelor care produc deteriorarea angrenajelor reliefează următoarele concluzii:

deteriorarea angrenajelor are loc, în principal, ca urmare a apariţiei ciupiturilor pe flancurile active ale dinţilor sau a ruperii prin oboseală, la baza acestora; rezultă că angrenajele trebuie să se calculeze la solicitarea de contact şi la cea de încovoiere;

deteriorarea dinţilor este influenţată de mai mulţi factori constructivi şi funcţionali; ca atare, metodica de calcul adoptată pentru angrenaje trebuie să ia în considerare aceşti factori, prin corectarea sarcinii de calcul şi a rezistenţelor admisibile;

necesitatea alegerii materialelor din care se execută roţile dinţate funcţie de duritatea superficială obţinută după tratament şi de tensiunile limită la solicitarea de contact şi cea de încovoiere.

Metodica de calcul prezentată în acest curs, pentru angrenajele cilindrice şi pentru cele conice şi hipoide, este metoda ISO–DIN, deoarece aceasta ia în considerare un număr mare de factori care condiţionează durabilitatea angrenajului şi rezistenţa acestuia la cele două solicitări principale – contactul şi încovoierea – şi se bazează pe multe determinări experimentale.

3.2.

OŢELURI

DINŢATE

UTILIZATE

ÎN

CONSTRUCŢIA

ROŢILOR

Roţile dinţate se execută dintr-o gamă foarte largă de materiale pentru a satisface condiţiile diverse în care funcţionează. Roţile dinţate utilizate în construcţia reductoarelor de turaţie, a transmisiilor automobilelor şi tractoarelor se execută numai din oţeluri tratate termic sau termochimic. Din acest motiv, în acest subcapitol se tratează numai aceste oţeluri şi tratamentele aplicate.

10

Oţelurile utilizate în construcţia roţilor dinţate sunt oţeluri laminate sau forjate. Din punct de vedere al proprietăţilor mecanice şi al prelucrabilităţii, oţelurile utilizate în construcţia roţilor dinţate se împart în două mari grupe:

oţeluri moi, cu duritatea superficială mai mică de 350 HB;

oţeluri dure, cu duritatea superficială mai mare de 350 HB.

Caracteristic oţelurilor moi este faptul că prelucrarea danturii se face după tratamentul termic, iar în cazul oţelurilor dure, prelucrarea danturii se face înainte de tratamentul termic, după tratament efectuându-se doar finisarea danturii prin rectificare. Caracteristicile mecanice ale oţelurilor utilizate în construcţia roţilor dinţate depind, în mare măsură, de calitatea şarjei, a semifabricatului şi a tratamentului termic sau termochimic aplicat. Din aceste puncte de vedere, oţelurile se împart în trei grupe de calitate: ML, MQ şi ME. Calitatea ML corespunde unor oţeluri care posedă calităţi reduse, calitatea MQ corespunde unor oţeluri care sunt obţinute de producători cu experienţă, cu cheltuieli corespunzătoare, iar calitatea ME impune cerinţe care trebuie îndeplinite când se cere o mare siguranţă în funcţionare. Tratamentele termice pentru roţi dinţate sunt: recoacere, călire şi revenire, iar tratamentele termochimice aplicate oţelurilor sunt cementare, nitrurare şi carbonitrurare.

În construcţia roţilor dinţate, se utilizează oţeluri al căror tratament termic este format din

600ºC). Această combinaţie este cunoscută sub denumirea

de îmbunătăţire şi se aplică oţelurilor cu conţinut mediu de carbon (> 0,25%) şi uneori şi oţelurilor

cu conţinut mai redus de carbon (0,2%). Duritatea obţinută după îmbunătăţire este < 350 HB,

călire urmată de revenire înaltă (500

oţelurile cu conţinut de carbon mai mare de 0,25 % numindu-se oţeluri de îmbunătăţire. Oţelurile de îmbunătăţire fac parte din grupa oţelurilor moi, principalele mărci de astfel de oţeluri utilizate în construcţia roţilor dinţate de la reductoare sunt: 40 Cr 10, 26 MoCr 11, 34 MoCr 11, 51 VMnCr 11, 40 CrNi 12, 30 MoCrNi 20 etc. Cementarea este tratamentul termochimic prin care se îmbogăţeşte stratul superficial al dinţilor în carbon şi se aplică oţelurilor cu conţinut redus de carbon (<0,25%), numite şi oţeluri de cementare. Principalele mărci de oţeluri de cementare utilizate în construcţia roţilor dinţate de la reductoare şi transmisii de automobile şi tractoare sunt 15 Cr 9, 18 MnCr 11, 20 TiMnCr 12, 21 MoMnCr 12, 18 CrNi 20, 20 MoNi 35, 17 MoCrNi 14,.

3 ori, iar rezistenţa la solicitarea de încovoiere

prin oboseală la piciorul dintelui creşte de 1,5 ori, comparativ cu oţelurile îmbunătăţite. Oţelurile de cementare sunt cele mai utilizate oţeluri în construcţia reductoarelor şi a transmisiilor de automobile şi tractoare, rezultând dimensiuni de gabarit reduse ale acestor transmisii. Oţelurile cementate fac parte din grupa oţelurilor dure şi au duritatea superficială cuprinsă între 56…64 HRC, iar a miezului este mai mare de 34 HRC.

Rezistenţa la solicitarea de contact creşte de 2,5

11

3.3. ANGRENAJE CILINDRICE

Angrenajele cilindrice evolventice transmit mişcarea de rotaţie între două axe paralele şi sunt frecvent utilizate în construcţia reductoarelor de uz general, în transmisiile automobilelor şi tractoarelor, la maşini unelte, utilaje tehnologice, maşini agricole şi din industria alimentară etc. Angrenajele cilindrice evolventice se pot clasifica, în principal, după trei criterii:

după direcţia dinţilor: angrenaje cu dantură dreaptă (dinţii paraleli cu axele roţilor), cu dantură înclinată (dinţii înclinaţi faţă de axele roţilor) şi cu dantură în V;

după tipul angrenării: angrenaje exterioare (roţile se rotesc în sensuri opuse) sau angrenaje interioare (roţile se rotesc în acelaşi sens);

după posibilităţile de mişcare ale axelor roţilor: angrenaje cu axe fixe, angrenaje cu axe mobile (planetare), angrenaje cu cremalieră. În fig. 3.4 sunt prezentate exemple de angrenaje cilindrice cu dantură dreaptă, exterioară (v. fig. 3.4, a), interioară (v. fig. 3.4, b), respectiv cu cremalieră (v. fig. 3.4, c) şi angrenaje cilindrice cu dantură înclinată (v. fig. 3.4, d) şi cu dantură în V (v. fig. 3.4, e).

(v. fig. 3.4, d) ş i cu dantur ă în V (v. fig. 3.4, e). Fig.
(v. fig. 3.4, d) ş i cu dantur ă în V (v. fig. 3.4, e). Fig.

Fig. 3.4

3.3.1. Geometria angrenajelor cilindrice

Angrenajul cilindric exterior este format din două roţi dinţate cu dantură dreaptă, la care transmiterea mişcării de la o roată a angrenajului la cealaltă se realizează prin contactul succesiv şi continuu al suprafeţelor laterale ale dinţilor, numite flancuri. Prin intersecţia cilindrilor celor două roţi cu un plan perpendicular pe axele roţilor se obţine un angrenaj plan, prin intermediul căruia se definesc parametrii geometrici ai angrenajului cilindric. Intersecţia planului cu flancurile unui dinte determină profilul dintelui roţii. Pentru a transmite continuu mişcarea de rotaţie cu raport de transmitere constant, profilele în angrenare trebuie să respecte legea fundamentală a angrenării, adică să admită o normală comună care să intersecteze, pe întreaga durată a angrenării, linia centrelor celor două roţi într-un punct fix numit

12

polul angrenării. Profilul evolventic este foarte răspândit în construcţia roţilor dinţate, el respectând această lege şi putând fi obţinut cu scule cu geometrie simplă. Evolventa este curba plană descrisă de un punct al unei drepte, care se rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix, numit cerc de bază, de rază r b . Evolventa are câteva proprietăţi remarcabile, dintre care se enumeră:

normala în orice punct al evolventei este tangentă la cercul de bază (v. fig. 3.5); distanţa măsurată pe direcţia normalei, între punctul de pe evolventă şi

cercul de bază, reprezintă raza de curbură a evolventei în acel punct (MT este ρ evolventă în punctul M).

Roata evolventică are un număr de dinţi z dispuşi echiunghiular, ale căror flancuri sunt evolvente. Se definesc următoarele elemente geometrice (fig. 3.6):

cercul de cap al roţii (d a =2r a ), care limitează dinţii la exterior; cercul de picior (d f =2r f ), care limitează dinţii la interior; cercul de bază (d b =2r b ), care constituie centroida la generarea teoretică a evolventei; cercul de divizare (d=2r), centroida la generarea practică a evolventei cu scula cu flanc rectiliniu;

pasul diametral, numit şi modul

cu flanc rectiliniu; pasul diametral, numit ş i modul Fig. 3.5 Fig. 3.6 d y z

Fig. 3.5

rectiliniu; pasul diametral, numit ş i modul Fig. 3.5 Fig. 3.6 d y z ), (

Fig. 3.6

d

y

z

),

(

m

y =

definit

ca

raport

între

diametrul d y şi numărul de dinţi ai roţii.

Se lucrează curent cu noţiunea de modul, de regulă, pe cercul de divizare, notat cu m. Acest modul este egal cu cel al sculei aşchietoare şi este standardizat.

Cremaliera. În cazul limită, când z

→ ∞ (la un modul m dat), roata dinţată devine cremalieră de referinţă (fig.3.7), la

care cercurile devin drepte, iar profilul evolventic devine rectiliniu. Cremaliera de referinţă se caracterizează prin dreapta de referinţă, pe care plinul dintelui cremalierei este egal cu golul dintre dinţi.

13

Fig. 3.7 Se definesc: în ă l ţ imea capului dintelui h a , care

Fig. 3.7

Se definesc:

înălţimea capului dintelui h a , care reprezintă distanţa dintre dreapta de referinţă şi dreapta de cap ale cremalierei de referinţă;

înălţimea piciorului dintelui h f , care reprezintă distanţa dintre dreapta de referinţă şi dreapta de picior ale cremalierei de referinţă;

jocul la piciorul dintelui c, corespunzător porţiunii de racordare a flancului dintelui cremalierei cu dreapta de picior;

înălţimea dintelui h, care reprezintă distanţa dintre dreapta de picior şi dreapta de cap ale cremalierei;

pasul cremalierei p, care reprezintă distanţa, măsurată pe o paralelă la dreapta de referinţă, între două profile omoloage consecutive;

raza de racordare ρ f a profilului rectiliniu al dintelui cremalierei cu dreapta de picior;

unghiul profilului α.

Modulul cremalierei de referinţă ( m = p π ) este standardizat şi corespunde diametrului de

divizare al roţii. Negativul cremalierei de referinţă este cremaliera de generare şi este utilizată ca sculă generatoare. În vederea reducerii numărului de scule necesare prelucrării roţilor dinţate, sunt standardizaţi: modulul cremalierei m, coeficientul capului dintelui cremalierei de referinţă

coeficientul capului dintelui cremalierei de referin ţă ( h * a = h a m ),

(

h * a =

h

a

m

), coeficientul jocului la piciorul dintelui cremalierei de referinţă (

c * =

c

m

), coeficientul

razei de racordare la piciorul dintelui cremalierei de referinţă ( ρ

*

f

=

ρ

f

m

), unghiul de înclinare al

profilului cremalierei (α). Cu excepţia modulului cremalierei, care poate avea diverse valori

Ca

urmare, scula generatoare (cremaliera) este definită de un singur parametru şi anume modulul m. În

standardizate, toate celelalte mărimi sunt constante:

h

*

a =

1;

c

*

=

0,25;

*

ρ =

f

0,38;

α =

0

20 .

14

funcţie de acesta, rezultă înălţimea capului dintelui h

şi înălţimea dintelui h =

h

f

=

(h

*

a

+

c

*

)m

(2h + c )m.

*

a

*

a

= h

*

a

m

, înălţimea piciorului dintelui

La generare (fig. 3.8), poziţia cremalierei generatoare faţă de centrul roţii este controlată prin distanţa dintre dreapta de referinţă a cremalierei şi dreapta de divizare, tangentă la cercul de divizare. Această distanţă se numeşte deplasare şi se notează cu xm, unde m este modulul (care se va regăsi pe cercul de divizare al roţii), iar x – coeficientul deplasării de profil . Atunci când dreapta de referinţa coincide cu dreapta de divizare (ambele tangente la cercul de divizare al roţii) se obţine roata zero (v. fig. 3.8, a), la care xm = 0, deci x = 0. Dacă dreapta de referinţă este exterioară cercului de divizare al roţii, atunci se obţine roata plus (v. fig. 3.8, b), la care xm > 0, deci x > 0. În cazul în care dreapta de referinţă intersectează cercul de divizare al roţii, se obţine roata minus (v. fig. 3.8, c), la care xm < 0, deci x < 0.

Cercurile de cap şi de picior ale dinţilor, precum şi grosimea dinţilor evolventici sunt influenţate de deplasările de profil. Cercul de picior, tangent dreptei de cap a cremalierei generatoare la prelucrare (fig. 3.8, b), poate fi mai mic (de regulă), egal sau mai mare decât cercul de bază. Cercul de cap al unei roţi depinde de cercul de picior al roţii conjugate şi se calculează din condiţia ca între acestea să rămână jocul c.

condi ţ ia ca între acestea s ă r ă mân ă jocul c. a b

a

b

Fig. 3.8

c

Deplasarea pozitivă duce la scăderea grosimii dintelui pe cercul de cap şi la creşterea grosimii bazei dintelui. Pentru a preîntâmpina ascuţirea dinţilor, grosimea acestora pe cercul de

cap este limitată la o valoare admisibilă, adică s a s amin .

La roţile cu număr mic de dinţi, la prelucrarea cu cremaliera, poate apărea fenomenul de subtăiere (“scobire”) a bazei dinţilor, care duce la micşorarea grosimii bazei dintelui şi implicit a rezistenţei acestuia la încovoiere. Acest fenomen negativ este evitat obligatoriu printr-o deplasare de profil pozitivă. Angrenajul roată – roată (fig.3.9) este format din două roţi dinţate caracterizate de numerele de dinţi z 1 şi z 2 şi acelaşi modul m pe cercurile de divizare ale celor două roţi. Fie M punctul de contact dintre profile. Conform proprietăţilor evolventei, normalele MT 1 şi MT 2 ale celor două profile sunt tangente la cercurile de bază ale celor două roţi în punctele T 1 şi T 2 .

15

Deoarece profilele sunt reciproc înfăşurabile (admit în orice punct de contact o normală şi, respectiv, o tangentă comună), normalele MT 1 şi MT 2 sunt coliniare. Ca urmare, punctele de contact dintre profile se află pe dreapta determinată de punctele T 1 şi T 2 (tangenta comună a celor două cercuri de bază), numită dreaptă de angrenare. Teoretic, angrenarea poate avea loc pe segmentul

|T 1 T 2 |, numit segment teoretic de

angrenare, iar practic pe segmentul |AE| determinat de intersecţia dreptei de angrenare cu cercurile de cap ale celor două roţi – numit segment real de angrenare. Considerând pentru cele două roţi sensurile de rotaţie din fig. 3.9, intrarea profilelor în angrenare are loc în punctul A, iar ieşirea din angrenare are loc în punctul E. Punctul de contact M dintre profile

descrie în planul fix segmentul AE (de la A la E), iar în planele celor două roţi descrie porţiunile active ale profilelor dinţilor în contact (marcate distinct în fig. 3.9) – de la picior spre capul dintelui pentru dintele roţii 1, respectiv de la capul dintelui spre picior pentru dintele roţii 2. Transmiterea forţei de la o roată la alta se face după direcţia normalei comune a profilelor (deci, după direcţia dreptei de angrenare), punctul de aplicaţie al forţei fiind punctul de contact M, a cărui mişcare a fost precizată. Intersecţia dreptei de angrenare cu linia centrelor O 1 O 2 a celor două roţi determină polul C al angrenării (centrul instantaneu de rotaţie în mişcarea relativă a celor două roţi) şi centroidele angrenajului – cercurile de rostogolire de diametre d w1 şi d w2 . Transmiterea mişcării de la o roată a angrenajului la cealaltă trebuie să se facă continuu (fără intermitenţe). Pentru aceasta trebuie ca la ieşirea unei perechi de dinţi din angrenare perechea următoare să fie deja intrată în angrenare.

urm ă toare s ă fie deja intrat ă în angrenare. Fig. 3.9 3.3.2. Calculul de

Fig. 3.9

3.3.2. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă 3.3.2.1. Calculul la solicitarea de contact

Calculul la solicitarea de contact are drept scop să preîntâmpine deteriorarea dinţilor roţilor prin apariţia de ciupituri pe flancurile active ale acestora. Calculul constă în determinarea tensiunilor efective la contact şi limitarea acestora la valori admisibile.

16

Modelul de calcul la solicitarea de contact are la bază relaţia stabilită de Hertz pentru contactul după generatoare a doi cilindri. Tensiunile care apar la contactul dintre cei doi cilindri, reprezentaţi în fig. 3.10, apăsaţi între ei cu forţa normală F n , se determină cu relaţia:

for ţ a normal ă F n , se determin ă cu rela ţ ia: Fig.

Fig. 3.10

σ

în care:

H

Z

= Z

E

=

F 1 n , E l ρ k 1 2 2 ⎛ 1 −υ 1
F
1
n
,
E
l
ρ
k
1
2
2
⎛ 1 −υ 1 −υ ⎞
1
2
π
+
E
E
1
2

(3.1)

reprezintă factorul

de elasticitate al materialelor celor doi cilindri; E 1,2 şi υ 1,2 – modulele de elasticitate, respectiv coeficienţii de contracţie transversală (Poisson) ai materialelor celor doi cilindri; F n – forţa normală de apăsare a celor doi

cilindri;

1

1

1

=

±

ρ

ρ

1

ρ

2

curbura

redusă

a

celor

doi

cilindri; ρ 1,2 =D 1,2 /2 – razele de curbură ale celor doi cilindri; semnul „+” corespunde contactului exterior (angrenaje exterioare) iar semnul „–” corespunde contactului interior (angrenaje interioare); l k = B – lungimea de contact dintre cilindri.

La stabilirea relaţiei (3.1), s–au adoptat următoarele ipoteze simplificatoare:

materialele celor doi cilindri sunt omogene, izotrope, elastice şi respectă legea lui Hooke;

forţa normală F n este aplicată static;

tensiunile de contact se repartizează uniform pe lungimea de contact dintre cilindri;

ă uniform pe lungimea de contact dintre cilindri; Fig. 3.11 • l ăţ imea suprafe ţ

Fig. 3.11

lăţimea suprafeţei de contact, ca urmare a

deformării elastice a materialelor celor doi cilindri,

este foarte mică comparativ cu dimensiunile acestora;

suprafeţele celor doi cilindri sunt netede;

nu se ţine seama de efectul forţelor de

frecare. Modelul de calcul al angrenajelor la solicitarea de contact, prezentat în fig.3.11, consideră că porţiunile dinţilor în contact aparţin unor cilindri şi sunt apăsaţi între ei de forţa normală de interacţiune dintre dinţi, restul ipotezelor adoptate de Hertz rămânând valabile şi pentru acest model. Spre deosebire de cilindrii lui Hertz, care au razele de curbură constante, dinţii roţilor dinţate sunt profilaţi evolventic şi au razele de curbură variabile. Modelul de calcul consideră că în

17

angrenare se află o singură pereche de dinţi ( ε = 1 ) şi că dinţii se găsesc în contact într–un punct

oarecare Y (v. fig.3.11). Pentru calculul angrenajului la solicitarea de contact, relaţia (3.1) se scrie sub forma

α

σ

HY

= Z

E

F ρ +ρ n Y1 Y2 . l ρ ρ k Y1 Y2
F
ρ +ρ
n
Y1
Y2
.
l
ρ ρ
k
Y1
Y2

(3.2)

Angrenajul real poate fi calculat la solicitarea de contact pe baza modelului de calcul adoptat, corectând ulterior relaţia de calcul pentru tensiunea σ H . Corecţiile iau în considerare deosebirile existente între modelul de calcul şi angrenajul real. Aceste deosebiri sunt:

forţa normală de interacţiune dintre dinţi F n are o acţiune dinamică, fiind variabilă în timp;

acţiunea dinamică este determinată de două cauze: acţiunea dinamică exterioară, dependentă de tipul maşinii motoare şi a celei antrenate şi acţiunea dinamică internă, dependentă de erorile de execuţie şi/sau de montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor, carcasei etc.;

tensiunile de contact se repartizează neuniform pe lungimea liniei de contact dintre dinţi, datorită impreciziilor de execuţie şi/sau montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor, carcasei etc.; deformaţiile elastice pot reduce sau pot mări erorile datorate impreciziilor de execuţie;

angrenajul real are gradul de acoperire ε > 1 ceea ce conduce la existenţa unor porţiuni cu

α

două perechi de dinţi în angrenare; în plus, din cauza erorilor de execuţie şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, sarcina nu se repartizează uniform pe cele două perechi de dinţi aflate simultan în angrenare;

între dinţii angrenajului real apar forţe de frecare. Tensiunea la solicitarea de contact este dependentă de razele de curbură ale suprafeţelor dinţilor în contact, tensiunile maxime apărând în zona corespunzătoare razelor de

α =1), această situaţie ar corespunde

punctelor A şi E, de intrare în angrenare, respectiv de ieşire din angrenare (fig.3.11). În cazul unui

α >1,0), în aceste zone angrenarea

angrenaj real (

este bipară iar sarcina se împarte pe cele două perechi de dinţi în contact. În aceste condiţii tensiunile maxime de contact apar pe segmentul BD din linia de angrenare. Ca atare, ISO recomandă efectuarea calculului angrenajelor la solicitarea de contact considerând că dinţii angrenează în polul angrenării C, respectiv în punctul interior de angrenare singulară (punctul B – pentru pinionul 1 şi punctul D – pentru roata condusă 2 (fig.3.12)). Pentru contactul dinţilor în polul angrenării C,

, şi curbura redusă se

curbură minime. În cazul modelului de calcul (angrenaj cu

ε

curbur ă minime. În cazul modelului de calcul (angrenaj cu ε Fig. 3.12 ε se ob

Fig. 3.12

ε

se obţine

α

18

Y1

= α = α

Y2

w

determină cu relaţia

1 ⎞ ⎟

⎝ ⎠

ρ

C

=

 

1

+

1

=

ρ +ρ

C1

C2

=

T T

1

2

ρ

C1

ρ

C2

ρ ρ

C1

C2

ρ ρ

C1

C2

,

în care ρ

C1

=

Rezultă

1 ⎞ ⎟

⎝ ⎠

ρ

C

T C

1

=

d b1

2

tg

α =

w

d

1

2

tg α

=

2

u

+

1

d

1

tg

α

w

cos

α

u

.

w cos α

şi ρ

C2

=

T C

2

=

d b2

2

tg

α =

w

d

2

2

tg α

(3.3)

w cos α .

(3.4)

Pentru angrenajul real, relaţia (3.2), de determinare a tensiunilor la solicitarea de contact, în polul angrenării C, devine, având în vedere şi relaţiile (3.3) şi (3.4),

σ

HC

=σ = Z Z

H0

E

ε

F u + 1 2 nc 2 bd u cos α α tg 1 w
F
u
+
1
2
nc
2
bd
u
cos
α α
tg
1
w

,

(3.5)

unde: Z ε reprezintă factorul gradului de acoperire pentru solicitarea de contact, valorile sale

depinzând de gradul de acoperire

α (acest factor defineşte lungimea liniilor de contact ca fiind

ε

l

k

define ş te lungimea liniilor de contact ca fiind ε l k = b Z ε

= b

Z

ε 2 ); F nc – forţa normală corectată.

Forţa normală corectată F nc se exprimă în funcţie de forţa tangenţială, corespunzătoare cercului de divizare (fig.3.13), rezultând

F

t

F

=

K

A

K

v

K

H

β

K

H

(3.6)

nc

K A

cos α reprezintă factorul

α

,

regimului

unde:

suprasarcinile dinamice exterioare care apar în timpul funcţionării transmisiei, depinzând de tipul maşinii motoare, a celei antrenate şi de caracterul sarcinii:

uniformă, cu şocuri mici, cu şocuri moderate, cu şocuri puternice; K v factorul dinamic, care ia în considerare sarcinile dinamice suplimentare, datorate erorilor de execuţie şi montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor şi ale celorlalte piese ale subansamblului din care face parte angrenajul; K Hβ factorul de repartizare neuniformă a

sarcinii pe lăţimea danturii; ia în considerare distribuţia neuniformă a sarcinii pe lăţimea danturii datorită abaterii de direcţie a dinţilor şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor, carcasei etc.;

evidenţiază

de

funcţionare;

valorile

acestui

factor

eviden ţ iaz ă de func ţ ionare ; valorile acestui factor Fig. 3.13 K H

Fig. 3.13

K Hα factorul de repartizare neuniformă a sarcinii pe perechile de dinţi aflate simultan în angrenare; acest factor evidenţiază repartizarea neuniformă a sarcinii pe cele două perechi de dinţi aflate în angrenare. Ţinând seama şi de corecţiile aduse forţei normale se obţine, pentru tensiuni de contact în polul angrenării C (v. şi relaţia (3.5)), relaţia

19

unde

=σ = Z Z Z σ HC H0 E H ε 1 2 Z =
=σ = Z Z Z
σ HC
H0
E
H
ε
1
2
Z
=
H
cos α
tg
α
w
F u + 1 t K K K K ≤σ , A v H β
F
u
+
1
t
K
K
K
K
≤σ
,
A
v
H
β
H
α
HP
bd
u
1
reprezintă factorul zonei de contact, iar

σ HP

(3.7)

rezistenţa admisibilă la

solicitarea de contact. Pentru calculul tensiunilor de contact în punctele interioare de angrenare unipară B şi D (v. şi fig. 3.12) se apelează la relaţia

σ

HB, D

=

Z

B, D

σ

H0

,

(3.8)

în care Z B,D reprezintă factorii de angrenare corespunzători punctelor interioare de angrenare unipară B, respectiv D. Pentru punctul interior de angrenare unipară B

Z

B

=

D. Pentru punctul interior de angrenare unipar ă B Z B = , iar pentru punctul

,

iar pentru punctul singular de angrenare unipară D

Z

D

=

iar pentru punctul singular de angrenare unipar ă D Z D = , razele de curbur

,

razele de curbură fiind prezentate în fig. 3.12.

De regulă, întâi se determină tensiunea la solicitarea de contact în polul angrenării şi

apoi în punctele interioare de angrenare unipară, rezultând

respectiv

în contact în polul

angrenării. Relaţia (3.7) se poate utiliza doar pentru calcule de verificare. De regulă, se cunoaşte momentul de torsiune T 1 la pinionul angrenajului care se calculează. Relaţiile de verificare se pot exprima în funcţie de T 1 prin următoarele înlocuiri

σ

HB

=

Z

B

σ

H0

,

σ

HD

= Z σ

D

H0

.

Predimensionarea

se

face

considerând

că

dinţii

sunt

2T 2a cos α 2a cos α 1 w w w w F = ;
2T
2a
cos α
2a
cos α
1
w
w
w
w
F =
;
d
=
; d
= d
=
, rezultând
t
w1
1
w1
u ± 1
cos α
u
± 1
cos α
d 1
3
Z
Z Z
T
(
u
±
1
)
cos
α
E
ε
H
σ
=
1 K
K
K
K
,
(3.9)
H0
v
H
β
H
α
a
2b A
u
cos α
w
w
unde b este lăţimea de contact dintre dinţi.
Pentru dimensionare, în relaţia (3.9) se înlocuieşte
b = ψ a
, rezultând expresia distanţei
a
w

dintre axe, pentru predimensionare

a

w0

=

(

u

±

1

)

T K K K K 2 cos α 1 A v H β H α
T K
K
K
K
2
cos
α
1
A
v
H
β
H
α
(
Z
Z Z
)
2
3
2
E
ε
H
2
2
ψ σ
u
cos
α
a
HP
w

,

(3.10)

în care ψ a reprezintă coeficientul de lăţime a roţii. Pentru calcule precise de dimensionare, distanţa dintre axe, din condiţia de rezistenţă la contact, se obţine funcţie de factorii Z B şi Z D , rezultând:

a

wB

= a

w 0

2 3 Z B
2
3
Z
B

şi

a wD

= a

w 0

2 3 Z D
2
3
Z
D

iar

a

w

(

= max a

20

wB

, a

wD

)

.

(3.11)