Sunteți pe pagina 1din 173

Colecţia

ACADEMICA

xx

IOAN ŢIPLIC

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.

Printed in ROMANIA

Ioan Ţiplic

Istoria fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania

(927/934-1257)

între mit, naţionalism şi arheologie

INSTITUTUL EUROPEAN

2007

Soţiei mele, Maria

CUPRINS

Cuvînt înainte În loc de introducere: naţionalismul şi interpretarea istorică

Partea I-a

PREMISELE POLITICO-MILITARE ALE APARIŢIEI FORTIFICAŢIILOR

Consideraţii privind cronologia evului mediu românesc Istoria perioadei de final a migraţiilor şi a începutului evului mediu transilvănean văzută din perspectivă arheologică (sec. VIII-XI)

Aspecte generale Cronologia evului mediu transilvan

Transilvania

de

la

Gelou

quidam

blachus

la

voievodat

Istoria evului mediu timpuriu transilvănean: între mit şi realitate istorică Voievodatul Transilvaniei între rex Gyla maior şi Stefanus dux Ultrasilvaniae (?953-1270)

Partea a II-a INDAGINES ET CASTRAM ULTRASILVANORUM (1003-1257)

Introducere

în

arheologia

fortificaţiilor

medievale

timpurii

Istoricul cercetărilor fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania Arheologia fortificaţiilor din Transilvania Terminologia fortificaţiilor medievale timpurii

Probleme controversate privind fortificaţiile medievale timpurii din Transilvania

Concluzii Lista ilustraţiilor Abrevieri Bibliografie

Cuvînt înainte

Transilvania a reprezentat şi din anumite puncte de vedere încă reprezintă un punct de convergenţă între diferite culturi, fiind un loc de coabitare a unor minorităţi naţionale, în principal maghiari şi saşi, fapt ce a oferit o arie de investigaţii ştiinţifice cu particularităţi interesante pentru cercetătorii din Europa Centrală. Cercetarea evului mediu timpuriu transilvan a impus de timpuriu un paralelism istoriografic, sub impulsurile date de naţionalimul romantic, născut în secolul al XIX-lea, pe fundamentele puse de ideile iluministe de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Analiza apariţiei şi dezvoltării fortificaţiilor în Transilvania medievală nu a reprezentat un subiect predilect al istoriografiei româneşti din ultimii 50 de ani, foarte probabil datorită lipsei publicării rezultatelor cercetărilor arheologice efectuate de a lungul mai multor ani în situri precum Dăbîca, Moldoveneşti, Cluj, Cluj-Mănăştur, Şirioara etc. Ridicarea de fortificaţii la începuturile evului mediu a fost apreciată în istoriografie drept un criteriu important pentru evaluarea puterii şi afirmării unei organizaţii statale. Totodată, înălţarea de fortificaţii a fost văzută ca un indicator al existenţei şi puterii unei organizaţii statale într-o societate ce se delimitează teritorial-politic 1 . Pe de altă parte, datorită preocupărilor ”enciclopedice” ale celor ce s-au preocupat de studiul fortificaţiilor medievale – I. Ferenczi, Z. Szekely, K. Horedt, M. Rusu –, multe opinii desprinse din analizarea societăţilor preistorice şi antice şi-au făcut loc şi în ceea ce priveşte cercetarea societăţii medievale. Demersul nostru încearcă să aducă în discuţie atît prezentarea unui număr de fortificaţii medievale timpurii din spaţiul Transilvaniei/Ardealului 2 , cît şi politica dusă de autoritatea voievodală/regală în domeniul asigurării graniţelor şi eforturile depuse pentru crearea unei frontiere cît mai impermeabile începînd cu secolul al

1 I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Tranilvaniei în evul mediu (sec. X-XIV), Editura Militară, Bucureşti, 2007, p. 1. 2 Deşi tot mai mult se impune utilizarea fomei Ardeal pentru a desemna teritoriul intracarpatic transilvan, noi vom utiliza în continuare forma Transilvania.

XI-lea. Discuţia pe marginea definirii la nivel terminologic a graniţei – confinium, meta, limes - şi momentul de la care o autoritate politică sau militară conştientizează necesitatea marcării cu rigurozitate a limitei teritoriului asupra căruia îşi exercită autoritatea, nu a făcut obiectul unor studii prea ample, iar bibliografia pe această temă nu este nici ea prea bogată 3 . Faţă de acest subiect, ce a preocupat cercetarea europeană în special după anii 90 ai secolului al XX-lea 4 , opiniile istoriografiei româneşti contemporane aproape lipsesc. Din fericire, nu acelaşi lucru putem spune despre încercările de definire terminologică sau chiar de ”împămîntenire” a unor termeni dinspre limbile italiană şi franceză 5 , încercări ce au avut un oarecare ecou în special datorită lucrărilor lui A. A. Rusu şi mai recent intreprinderii sale de a crea un glosar de termeni care să concure la realizarea unui limbaj comun în ceea ce priveşte utilizarea terminologiei referitoare la fortificaţii 6 . Din dorinţa de a contribui cel puţin cu ipoteze de lucru la ceea ce reprezintă, încă, un ”tărîm de descoperit” şi am numit astfel cercetarea fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania, au luat naştere paginile ce urmează. O luare de contact cu această temă am mai făcut-o cu prilejul redactării tezei de doctorat (1997-2003), publicată în limba română în anul 2006 7 şi în limba germană în anul 2007 8 . Spre deosebire de titlul lucrării de doctorat – Sistemele defensive ale Transilvaniei (sec. XI-XIV)

3 O analiză mai recentă vezi în studiul nostru Hotar, graniţă şi/sau frontieră în evul mediu timpuriu, în: ActaTS, II, 2003, p. 153-164. Subiectul este reluat şi în Organizarea defensivă a Transilvaniei p. 20-29. 4 D. Power, Frontiers: Terms, Concepts, and the Historians of the Medieval and Early Modern Europe, în: Frontiers in Question. Eurasian Bordelands, 700-1700, eds. D. Power and Naomi Standen, Houndsmills: Macmillan Press Ltd., 1999; Construncting and deconstructing frontiers. An international workshop, february 19-21, 1999, în:

Annual of Medieval Studies at CEU, 6, 2000, p. 165-170; G. Jaritz, Introduction: The multiplicity of frontiers, în: Annual of Medieval Studies at CEU, 6, 2000; Emilio Mitre Fernández et al. (eds.), Fronteras y fronterizos en la historia, Valladolid: Universidad de Valladolid, Instituto de Historia Simancas, 1997; J. Dent, R. McDonald, Warfare and fortifications in the Borders, Melose, 2000; D. Abulafia, Nora Berend, Medieval Frontier: concepts and practices, Cambridge, 2002.

5 Vezi termenii încastelare/castelare (incastelamento – it.) şi motă (motte – fr.) la A. A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 59, 76

6 Mai multe pe www.medievistica.ro. 7 Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Editura Militară, Bucure ti, 2006.

8 Die Grenzverteidigung Siebenbürgens im Mittelalter (10.-14. Jahrhundert), Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde Heidelberg, 2007.

– am optat în paginile ce urmeaz să înlocuim genitivul ale Transilvaniei, deoarece Transilvania n-a fost agent al acţiunilor de fortificare a graniţelor sale de est şi de sud, ci loc de realizare a unor concepţii defensive elaborate la nivel central. Transilvania a fost integrată în regatul feudal maghiar, organizat în mod ierarhic şi centralizat şi chiar dacă regiunea forma ca voievodat o unitate teritorial-administrativă distinsă în cadrul monarhiei ungare şi se bucura, cel puţin în unele momente, de o oarecare autonomie, ea n-a putut să ia decizii în general şi în nici un caz în domeniul militar, atît de important pentru coerenţa regatului şi pentru apărarea acestuia. Intervalul cronologic asupra căruia ne-am oprit este şi cel care a generat, datorită precarităţii surselor documentare şi impreciziei obiectelor arheologice, numeroase luări de poziţie partinice. Poate din această cauză la momentul acesta este destul de dificil de discernut între ce este mit şi interpretare naţionalistă în genera cînd vorbim despre istoria evului mediu timpuriu transilvan. Am socotit necesar să începem analiza printr-un recurs la istoria anterioară momentului apariţiei fortificaţiilor în Transilvania, istorie ce ajută la înţelegerea unor fenomene politico-militare ale secolelor XI-XIII. Termenul limită la care ne-am oprit a fost anul 1257, an în care apare dualitate de conducere în cadrul regatului arpadian şi marchează debutul a ceea ce se numeşte războiul civil dintre cei doi regi. În cadrul acestui război civil forţele implicate – adepţii ducelui Ştefan, regele tînăr şi cei ai regelui Bela IV – au trecut prin mai mult de 15 ani de conflicte ce au permis refacerea sistemului militar al regatului, mai ales începînd cu domnia lui Ştefan V. O altă motivaţie a alegerii limitei cronologice superioare are o natură mai degrabă subiectivă şi este legată de relaţia de ”pseudo- discipol” în care sunt pus datorită preocupărilor legate de istoria fortificaţiilor, ce pare a fi apanajul medievistului A. A. Rusu. Din dorinţa de a prezenta o istorie – înţeleasă aici ca o posibilă reconstituire a istoriei fortificaţiilor – care să contribuie la cea oferită de autorul citat, care datează momentul demarării castelării 9 Transilvaniei după anul 1250, am demarat demersul acesta care se adresează cu precădere unui public mai puţin avizat.

9 Vom reveni în cuprinsul acestui volum asupra acestui termen.

ÎN LOC DE INTRODUCERE. Naţionalismul şi arheologia

L'oubli, et je dirai meme l'erreur historique, sont un facteur essentiel de la creation d'une nation, et c'est ainsi que le progres des etudes historiques est souvent pour la nationalite un danger

(Renan Qu'est-ce qu'une nation? In Oeuvres Completes, 1, Paris, 1947-1961, p. 891)

O problemă a politicii globale în anii de final ai secolului al XX- lea a fost naţionalismul şi dezvoltarea unor ideologii naţionaliste 10 , ideologii ce au pătruns în aproape toate ramurile ştiinţei. Arheologia nu a făcut notă discordantă şi anumite aspecte ale ideologiilor naţionaliste au impregnat-o cu o serie de concepte. Se poate spune, aşa cum susţine Kühnl 11 , că o expunere istorică pur ştiinţifică nu există din cauză că toate discursurile şi expunerile de idei au o implicare politică şi deci nici analiza arheologică, transpunerea ei în sinteze, nu poate fi ocolită de ataşamentul faţă de un concept politic. Trebuie spus că autorii recenţi nu îndrăgesc naţiunea, prejudecăţilor naţionale imputîndu-li-se conflictele şi actele de intoleranţă ale ultimului secol. În spaţiul occidental naţiunea pare a-şi epuiza o bună parte din resurse şi prestigiu. O soluţie de compromis a fost propusă de britanicul Anthony D. Smith în lucrarea The Ethnic Origins of Nations, în

10 A se face deosebire între naţional şi naţionalist. Naţional = care aparţine sau este propriu unei naţiuni/stat; care se referă la o naţiune, la un stat sau care reprezintă o naţiune, un stat; Naţionalism = ideologie şi politică derivate din conceptul de naţiune, cu diferite acceţiuni, în funcţie de condiţiile istorice şi de obiectivele forţelor politice. În sec. 18-20 naţionalismul a contribuit la cristalizarea conştiinţei naţionale şi la formarea naţiunilor şi statelor naţionale, mai întîi în Europa, iar apoi în Africa, Asia şi America Centrală. În cursul dezvoltării sociale, naţionalismul s-a manifestat şi se manifestă ca exaltare a superiorităţii unei naţiuni faţă de altele şi sub forma exclusivismului naţional în raport cu alte naţionalităţi, îmbrăcînd adesea forme de şovinism, rasism şi hegemonism, care au condus la crearea premiselor izbucnirii unor conflicte interne şi interstatale; Naţionalist = adept a inaţionalismului. (vezi Dicţionar enciclopedic, vol. IV, L-N, Bucureşti, 2001, p. 540)

11 Kühnl, Die Weimarer Republik, Hamburg, 1985, p. 7-8.

care punctul de plecare l-a constituit relativa concordanţă, gradul semnificativ de suprapunere dintre etnii şi naţiuni. Naţiunile s-au constituit în jurul unor nuclee etnice şi originea lor se prelungeşte dinspre evul mediu spre antichitate 12 . Numeroase recente lucrări au abordat cu un interes crescînd şi relaţia dintre arheologie şi naţionalism 13 . Popularitatea subiectului părînd a fi uşor de explicat prin raportarea la evenimentele geo-politice ale ultimilor 15-20 de ani ai secolului al XX-lea, care au marcat trecerea în noul mileniu printr-o serie de conflicte ce au fost generate de recrudescenţa sentimentului naţional pe fondul prăbuşirii republicii iugoslave şi a celei sovietice. Disoluţia ”marelui imperiu sovietic” atras, în opinia lui Ph. L. Kohl 14 , o serie de noi state apărute în conflicte implicînd desemnarea teritoriilor naţionale. În aceste conficte etnico- religioase unul dintre argumentele la care s-a făcut rapid apel a fost determinismul istoric, iar arheologia a fost rapid atrasă în disputele politizate. Totuşi, nu trebuie să credem că arheologia a fost atrasă împotriva voinţei celor ce o studiază în acest gen de dispute politice, deoarece făcînd apel la lucrările lui Trigger şi Patterson 15 , putem spune că, arheologia datorită mediului în care se dezvoltă ca ştiinţă, era inevitabil să fie inclusă în bagajul argumentativ al discursurilor politice cu tentă naţionalistă. Este evident că în evoluţia sa un stat generează particularităţi naţionale care se vor regăsi şi în modul de abordare metodologică a unor ştiinţe şi în acest sens pot fi date o serie de exemple: există la ora actuală un model arheologic britanic, francez, spaniol, italian, german, rusesc etc., la fel cum, oarecum indusă de evoluţia politică din ultima parte a secolului al XX-lea au luat fiinţă şi o serie de asociaţii care s-au calchiat pe structurile politice ale perioadei. În ultima afirmaţie facem referire la

12 L. Boia, Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 16. Asupra problemei relaţiilor dintre istorie şi mit în istoriografia românească vezi L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2007.

13 P.L. Kohl, C. Fawcett, eds., Nationalism,Politics, and the Practice of Archaeology, Cambridge, 1995; J.A. Atkinson, I. Banks, J. O'Sullivan, eds., Nationalism and Archaeology: Scottish Archaeological Forum, Glasgow, 1996; M. Diaz-Andreu, T. Champion, Nationalism and Archaeology in Europe, Boulder, 1996;

14 Ph. L. Kohl, Nationalism and Archaeology: On the Constructions of Nations and the Reconstructions of the Remote Past, în: Annual Review of Anthropology, 27, 1998, p.

224.

15 B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, Cambridge, 1989; T.C. Patterson,

Toward a Social History of Archaeology in the United States, Orlando, 1995.

World Archaeological Congress 16 şi la European Association of Archaeology 17 , două organisme care încearcă să transceandă frontierele politice şi etnice, oferind un răspuns în maniera politicii globalizante pentru modul în care trebuie să colucreze arheologiile naţionale şi implicit arheologii. Toată acestă problematică a preocupat lumea istoricilor şi arheologilor vest-europeni încă din perioada cînd bazele teoretice şi metodologice ale arheologiei medievale încă nu fuseseră definitivate. În anii 70 ai secolului trecut s-a impus delimitarea clară a arheologiei de istorie, mai ales prin şcoala anglo-saxonă 18 şi întreaga discuţie s-a purtat pe fondul pătrunderii masive a curentului Noii Arheologii în mediul universitar, în cadrul căruia s-au purtat ample discuţii privind rolul şi poziţia arheologiei în rîndul ştiinţelor umaniste, pe de o parte, precum şi locul arheologiei medievale în raport cu istoria 19 . Kathleen Biddick a fost la rîndul ei preocupată de analiza rolului arheologiei medievale în citirea trecutului medieval şi pre-medieval al Europei, organizînd în SUA în 1984 congresul Archaeological Approaches to Medieval Europe. 20 La acea dată nu se impusese analiza rolului pe care ideologiile naţionaliste le au asupra analizei istorice şi în mod special asupra strategiilor de cercetare arheologică. O încercare de analiză a modului în care s-a repercutat ideologia naţionalistă asupra arheologiei din ţările Europene au realizat-o Margarita Diaz-Andreu şi Timothy Champion în lucrarea Nationalism and Archaeology in Europe. În introducerea acestei lucrări sunt prezentate şi cîteva opinii ale unor autori ce s-au preocupat de analiza ideologiilor

16 P. J. Ucko, Academic Freedom and Apartheid: The Story of the World Archaeological Congress, London, 1987. 17 K. Kristiansen, The Strength of the Past and its Great Might, an Essay on the use of the Past, în: Journal European of Archaeology, 1, 1993, p.3-33.

18 Asupra problematicii o viziune sintetică vezi la Kathleen Biddick, Decolonizing the English past: Readings in Medieval Archaeology and History, în: The Journal of British Studies, 32, 1, 1993, p. 1-23.

19 Ian Hodder, Reading the Past: Current Approaches to Interpretation in Archaeology, London, 1986; Ian Hodder, ed., Archaeology as Long Term History, Cambridge, 1987; Michael Shanks, Experiencing the Past: On the Character ofArchaeology, New York, 1992; Allen J. Frantzen, Prologue: Documents and Monuments: Difference in Interdisciplinarity in the Study of Medieval Culture, în: Speaking Two Languages, ed. Allen J. Frantzen, New York, 1991, p. 1-33.

20 Kathleen Biddick ed., Archaeological Approaches to Medieval Europe,în: Studies in Medieval Culture, 18, Kalamazoo, Michigan, Medieval Institute Publications, 1984.

naţionaliste şi efectul lor asupra cercetării arheologice 21 , pornind de la ideologia nazistă germană şi fascistă italiană şi terminînd cu ideologiile naţionaliste israeliene şi franceze de după anii 60’ ai secolului trecut. O altă lucrare ce încearcă o abordare globală a problematicii privind implicarea naţionalismului în arheologie este cea care a fost editată de Ph. L. Kohl şi Clare Fawcett, cuprinzînd în linii mari lucrările simpozionului ţinut în noiembrie 1991 la Chicago 22 . Ph. L. Kohl reuşeşte să facă o radiografie pertinentă a relaţiei naţionalism-arheologie într-un studiu ce porneşte de la analizarea condiţiilor ce au impus înregimentarea arheologiei, arătînd şi rolul important pe care aceasta alături de istorie ca ştiinţă socială l-au avut în construirea conştiinţelor naţionale în perioada post-colonială de după al doilea război mondial 23 . Ph. L. Kohl, ca şi B. G. Trigger sau T. C. Patterson, P.J. Ucko sau I. Hodder sunt s-au au devenit exponenţi ai şcolii antropologice nord-americane şi aşa se explică şi detaşarea, obiectivitatea cu care abordează subiecte legate de problematica naţionalismului într-o manieră în care arheologii sau istoricii europeni – francezi, italieni, spanioli sau mai ales germani – nu ar putea să o posede. Istoria milenară a multor naţiuni europene reprezintă şi va reprezenta, în opinia noastră, pentru multă vreme un punct de glorie pentru cetăţenii acelor state. Tocmai pentru a înţelege modul cum putem utiliza produsele unor istoriografii, care au generat lucrări ştiinţifice pornind de pe baze naţionaliste (vezi cazurile statelor balcanice mai ales în ceea ce ne priveşte cel al României şi Ungariei), este necesară analiza evolutivă a arheologiei ca ştiinţă socială supusă ideologiilor naţionaliste. Legătura dintre arheologie şi naţionalism poate fi studiată, mai întîi, din perspectiva rolului jucat de arheologie în istoria construcţiei identităţilor naţionale 24 . A doua modalitate de analiză ar putea porni de la legăturile dintre construirea statelor naţionale şi instituţionalizarea arheologiei. 25

21 M. Diaz-Andreu, T. Champion, op.cit., p.1 sqq şi bibliografia. 22 P.L. Kohl, Clare Fawcett, eds., Nationalism,Politics, and the Practice of Archaeology, p. 3. 23 Ph. L. Kohl, Nationalism and Archeology, p. 233 sqq.

24 B. Wailes, Amy L. Zoll, Civilization, barbarism and nationalism in European archaeology, în: Ph. Kohl, Clare Fawcett, op.cit., p. 21.

25 Margarita Diaz Andreu, T. Champion, op.cit., p. 6.

B. G. Trigger 26 consideră că arheologia naţionalistă se dezvoltă cel mai puternic în rîndul popoarelor care se simt ameninţate, în nesiguranţă sau deprivate de drepturi politice de către naţiuni mai puternice. Cu alte cuvinte doctrina naţionalistă este un efect al complexului de inferioritate pe care o naţiune îl are în raport cu alta. Marie Louise Stig Sǿrensen, analizînd cum în Danemarca arheologia a devenit „vehicolul” pentru imaginile şi obiectele care serveau discursului naţionalist, aprecia că arheologia a fost instituţionalizată cînd a devenit politic de folos şi abia atunci a apărut în ochii opiniei publice 27 . Ceea ce este un lucru comun aproape întregii Europe este faptul că relaţia dintre arheologie şi naţionalism a devenit evidentă în prima jumătate a secolului al XX-lea, în special după terminarea primei conflagraţii mondiale şi a pierdut din importanţă în partea de vest a continentului imediat după cel de al doilea război mondial 28 . Acest binom şi-a avut originile în peioada post-napoleoniană, cînd fiecare naţiune şi-a definitivat construcţia istorică şi cînd au fost puse bazele unor instituţii care să vegheze asupra bunurilor culturale. Exemplul cel mai bun în acest sens este dat de modul cum a luat naştere Deutsches Archaeologisches

Institut, ce a devenit un înalt for ştiinţific în Germania sfîrşitului de secol

XIX prin transformarea unei asociaţii particulare – Institut für

Archäologische Korrespondenz – în institut de rang imperial. În majoritatea statelor europene în intervalul 1880-1925 au luat fiinţă o serie de instituţii cu profil arheologic patronate de stat şi cu atribuţii în ceea ce proveşte ceretarea şi protejarea trecutului. De la acest stadiu naţional, în

contextul răspîdirii ideilor naţionaliste ca urmare a nemulţumirilor generate de Conferinţa de Pace de la Paris, s-a ajuns foarte repede la stadiul naţionalist de exacerbare a semnificaţiei naţionale a artefactelor

arheologice. Înregimentarea disciplinelor umaniste în ideologiile naţionaliste a reprezentat un fapt firesc în condiţiile în care în Europa s-au

impus începînd cu anii 20 ai secolului trecut regimurile totalitare fasciste,

naziste sau comuniste.

26 B. G. Trigger, Alternative Archaeologies: nationalist, colonialist, imperialist, în:

MAN, 19, 1984, p. 360, apud Margarita Diaz Andreu, T. Champion, op.cit., p. 7. 27 Marie Louise Stig Sorensen, The fall of a nation, the birth of a subject: the national use of archaelogy in nineteenth-century Denmark, în: Margarita Diaz Andreu, T. Champion, op.cit., p. 24 sqq. 28 Margarita Diaz-Andreu, Archaeology and nationalism in Spain, în: Ph. L. Kohl, Clare Fawcett, Nationalism,Politics, and the Practice of Archaeology, p. 55.

Poate exemplul cel mai clasic pentru înregimentarea arheologiei unei cauze naţionaliste este dat de Germania nazistă, stat în care studierea istoriei şi arheologiei naţiunii germane a de venit politică de stat, fiind una dintre principalele preocupări ale asociaţiei SS-Ahnenerbe 29 . După încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale practica aserverii unor discipline umaniste în vederea fudamentării ideologiilor de sorginte comunistă a devenit un lucru banal în Europa de est. Sub impulsul dat de ”marele frate de la răsărit” în ţările intrate în ”lagărul socialist” arheologia, istoria şi filosofia au fost primele componente ale ştiinţelor umaniste ce au intrat (ne)voit în tabăra marxist-leninistă. Divergenţele apărute relativ timpuriu în rîndul marii familii socialiste din Europa estică au generat apariţia unor teorii naţionaliste a căror argumentare a fost realizată prin recurs la istorie şi arheologie 30 . Recent discursul istoric încearcă să elimine din cuprinsul său termeni din familia substantivului naţional atunci cînd se referă la evul mediu şi acrediteză un nou termen care este mai apropiat de realităţile societăţii medievale: identitatea. Aceasta poate fi înţeleasă în diverse accepţiuni: politică, ca şi apartenenţă la o categorie privilegiată, religioasă şi chiar socială. Cercetarea identităţii prin prisma descoperirilor arheologice a făcut chiar obiectul dezbaterilor în cadrul uneia dintre secţiunile 3rd International Conference of Medieval and Later Archaeology Medieval Europe”, intitulată Identity and Demarcation 31 . În istoriografia română asupra acestei tematici se opreşte discursul lui St. Brezeanu atunci cînd, poate sub influenţa dată de acest nou curent din istoriografia europeană, vorbeşte despre identităţi şi solidarităţi medievale în spaţiul românesc 32 .

Apariţia acestor curente comunist-naţionaliste, cu precădere în perioada pseudo-libertăţii din anii 1968-1979, a avut repercusiuni puternice şi asupra scrisului istoric, integrat rapid în curentul ce urmărea demonstrarea unor continuităţi: etnice, lingvistice, culturale şi de ce nu chiar politice. O serie de istorici formaţi sau ajunşi la maturitate ştiinţifică

29 Bettina Arnold, H. Hassmann, Archaeology in Nazi Germany: the legacy of faustian bargain, în Ph. L. Kohl, Clare Fawcett, op.cit., p. 70 sqq. 30 vezi exemplul Yugoslaviei şi apoi al României, ţări socialiste cu tendinţe autonome faţă de politica fostei URSS.

31 G. Helmig, Barbara Scholkmann, M. Untermann eds., Centre.Region.Periphery –

Medieval Europe Basel 2002, II, Hertingen, 2002, p. 287-432. 32 St. Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti,

2002.

în acea perioadă - N. Edroiu, Şt. Matei, M. Muşat, Şt. Olteanu, Şt. Pascu, M. Rusu, Şt. Ştefănescu ş.a. – au fost şi unii dintre ei sunt încă în imposibilitate de a-şi reformula discursul. Pe de altă parte trebuie să subliniem şi acele lucruri cu oarecare tentă pozitivă pe care ideologia comunist-naţionalistă le-a făcut posibile şi anume – unul foarte important

– ruperea istoriografiei româneşti de cea sovietică şi orientarea pentru mai bine de 20 de ani spre cea franceză 33 . Modul în care a fost ”orientat” scrisul istoric românesc în perioada anilor de comunism naţionalist este foarte bine ilustrat de R. Popa cînd prezintă cadrul în care a avut loc redactarea sintezei Istoria militară a poporului român 34 . În acest cadru

nu

putem accepta ieşirea din pana regretatului Hadrian Daicoviciu a unei fraze atît de absurde ca aceea care-i este atribuită la pagina 97 35 : ”Din momentul constituirii statului centralizat şi independent condus de Burebista, existenţa statală şi independenţa au devenit coordonate definitorii şi neîntrerupte în evoluţia poporului român”. După cum nu

putem crede nici că alt coleg, Mihail Zahariade, să fi scris în partea lui de contribuţie despre formarea poporului român în secolele I-III e.n., sprijinindu-se în acest sens pe autoritatea ştiinţifică a lui Ilie Ceauşescu, invocat în nota 4 – a tratatului n.n. 36 Totodată, cercetarea arheologică – orientată pînă la acea perioadă spre demonstrarea ancestralelor legături dintre Rusia sovietică şi sateliţii săi central europeni – a fost ghidată spre noi teme de cercetare cae urmau să demonstreze drepturile istorice ale poporului român (sic!). În cadrul acestei noi etape arheologia transilvăneană s-a orientat către cercetarea perioadei romane şi post-romane dar şi asupra perioadei ”întunecate” a istoriei regiunii şi anume secolele VIII-X, fapt ce a permis alocarea unor fonduri însemnate pentru cercetarea siturilor arheologice Dăbîca, Biharea, Alba Iulia, Cluj-Mănăştur etc. Cu toate acestea rezultatele colectivelor de cercetare sunt departe de ceea ce considera Pal Engel că ar reprezenta principala atribuţie a unei

Am considerat că lucrul cel mai important este să scriu o carte

merită menţionate exemplele pe cae le dă autorul citat mai sus:

lucrări:

33 În anii 60 si 70 ai secolului al XX-lea au fost traduse în cadrul colecţiei Meridiane o serie de lucrări fundamentale datorate lui J. Le Goff, un ilustru reprezentat al noului val al colii Analelor.

34 R. Popa, Observaţii şi îndreptări la istoria României în jurul anului O Mie, în: SCIVA, 42, 3-4, 1991, p. 155.

35 Istoria militară a poporului român, I, Din cele mai vechi timpuri pînă în secolul al XIV-lea, Bucureşti, 1984, p. 97.

36 R. Popa, Obervaţii şi îndreptări, p. 155.

de care să nu ne fie ruşine 37 . Tot el aprecia în aceeşi lucrare, redactată între 1996-1999, că în Occident, mai cu seamă în ceea ce priveşte Evul Mediu, s-a demodat de mult acel patos şi subiectivism naţional faţă

în Europa Centrală nu este nicidecum o

raritate. 38 Parafrazîdu-l după ediţia engleză, credem că scopul oricărei lucrări ştiinţifice este să nu existe în cuprinsul ei nici o satisfacţie pentru acei locuitori ai bazinului carpatic care sunt animaţi de puternice

sentimente naţionale. În realitate discursul istoric a fost permanent aservit în ţările central europene unor scopuri cu puternice conotaţii naţionaliste, iar unul dintre rezultatele vizibile este acela al folosirii toponomasticii istorice - vezi cazurile Drobeta – Turnu Severin, Cluj – Napoca - Koloszvar, Tîrgu Mureş - Marosvasarhely, Mureş - Maroş ş.a. -, în baza unor pseudo- argumentaţii istorice. Pal Engel a afirmat că perseverarea exagerată în folosirea toponomasticii istorice - maghiară, română, cehă, sîrbă, croată n.a. - este nu doar fals nostalgică, dar chiar şi un semn al lipsei de respect pentru toţi istoricii de altă limbă care locuiesc în alte state moştenitoare ale unor părţi ale regatului medieval maghiar 39 . Mascarea ideilor naţionaliste şi prezentarea lor ca eforturi de afirmare a spiritului naţional constructiv al popoarelor 40 sunt prezente şi în publicaţiile ce au ieşit de sub tipar în perioada ulterioară anilor 90 ai secolului trecut. Petre Ţuţea considera că s-a exagerat naţionalismul. Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrîngerile ei. Pîrvan zice: „Etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire“. Eu, ca naţinalist, am gîndit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluîiei universale. 41 Un exemplu şi mai edificator de face lifting este dat chiar de tratatul de Istoria românilor, unde Şt. Pascu în Prefaţă dă dovadă a

faptului că discursul de tip patriotic nu a dispărut:

-

este vorba despre refacerea economică şi politică de după ivazia mongolă din 1241 - a fost continuarea într-un ritm accentuat a procesului de unificare a formaţiunilor politice din spaţiul carpato-danubiano-pontic

de ”trecutul glorios”, care

rezultatul firesc

37 Pal Engel, Regatul Sfîntului tefan. Istoria Ungariei medievale (895-1526), Cluj- Napoca, 2006, p. 19.

38 Ibidem.

39 Ibidem, p. 15.

40 I. Ţurcanu, Istoria. Receptare, cercetare, interpretare, Iaşi, 2006, p. 176.

41 P. Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Fundaţia Anastasia, 1992, p. 51.

(sic!) 42 . Iată un exemplu de ceea ce înseamnă promovarea într-o lucrare de maximă importanţă a ideii că unirea a existat ca şi comandament în conştiinţa populaţiilor din spaţiul românesc cel puţin din secolul al XIII- lea.

Condamnarea modului în care a fost redactat tratatul de Istoria românilor este realizată şi de către Al. Madgearu în Studiul introductiv la volumul lui Patrick J. Geary 43 . El menţionează faptul că etnogeneza este prezentată în maniera în care apare şi în ediţia apărută în anii 60 ai secolului trecut, apreciind că etnogeneza continuă să fie înţeleasă în mod simplist, ca o simplă continuare a procesului de romanizare a geto- dacilor 44 . Aceasta este o reminiscenţă a ceea ce înseamnă concepţia naţionalistă de interpretare a istoriei ce a adus nenumărate deservicii istoriografiei române. Al. Madgearu consideră că atît reprezentanţii istoriografiei române, cît şi cei ai istoriografiilor maghiară şi bulgară, sunt tributari unei maniere conservatoare 45 , spunem noi naţionaliste. Dintre compartimentele ce au participat în mod activ la crearea unor mituri naţionale, furnizînd materiale pentru producţiile literare şi cinematografice, cele mai reprezentative au fost arheologia clasică şi cea legată de ceea ce se numea în epocă arheologia prefeudală. Din perspectiva problematicii acestei lucrări cele mai intens mediatizate au fost cercetările arheologice legate de etapa etnogenezei, fiind implicaţi şi formaţi pentru aceasta o întreagă serie de arheologi: C. Daicoviciu, Şt. Pascu, D. Protase, L. Mărghitan, L. Bîrzu. Rezultatele cercetărilor lor au fost interpretate ca argumente irefutabile pentru ceea ce ideologia comunistă a dezvoltat mai ales după anii 70 ai secolului trecut sub denumirea de trecutul istoric al poporului român; o nouă variantă a teoriei continuităţii. Pornind de la A. D. Xenopol 46 , D. Onciul 47 şi continuînd cu cei menţionaţi mai înainte această teorie a avut permanent numeroşi adepţi, lucrările lor înscriindu-se în linia agreată de Academia Republicii Socialiste România. Dacă pentru produsele istoriografice ale sfîrşitului de secol XIX putem aduce ca justificare contextul politic în care ele au văzut

42 Istoria românilor, III, p. XII.

43 P. J. Geary, Mitul naţiunilor. Originile medievale ale Europei, Traducere, studiu introductiv şi note explicative de Alexandru Madgearu, Editura Cetatea de Scaun, 2007.

44 Ibidem, p. 20.

45 Al. Madgearu, Studiu introductiv, în: P. J. Geary, op.cit., p. 19.

46 A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, 1884.

47 D. Onciul, Scrieri istorice, ed. de A. Sacerdoţeanu, 2 vol., Bucureşti, 1968.

lumina tiparului – definitivarea conştiinţei naţionale la nivelul popoarelor central şi sud-est europene -, pentru cele apărute spre sfîrşitul secolului XX nu mai găsim nici o justificare. Recent teoria continuităţii a fost analizată din perspectiva continuităţii culturale deoarece chestiunea trebuie discutată fără prejudecăţi, în primul rînd pentru că ea reprezintă unul dintre aspectele

48 Analiza este însă făcută tot din

majore ale ”problemei continuităţii”

perspectiva apartenenţei la tabăra adepţilor continuităţii, aducîndu-se în discuţie o mai veche teorie ce vorbeşte despre retragerea la munte, care în opinia lui Al. Madgearu a marcat specificul civilizaţiei româneşti din evul mediu timpuriu. 49 Un adept al acestei teorii este şi Gh. Baltag 50 , ce a şi încercat impunerea în istoriografia transilvană a unui nou concept numit de el cultura plaiurilor, o cultură materială detectabilă în zonele cu altitudine mai mare de 600 m şi specifică unei populaţii romanice. Segmentul transilvan al istoriografiei adeptă a liniei continutăţii are reprezentanţi cu activitate importantă şi în primul deceniu al noului mileniu şi este suficient să amintim aici pe N. Edroiu 51 , P. Iambor 52 , N. Gudea 53 , I. A. Pop 54 , Th. Nägler 55 sau pe cei ce reprezintă noul val de arheologi dintre care enumerăm pe C. Cosma 56 , D. Băcueţ-Crişan 57 O luare de poziţie aparte în istoriografia românească din ultimele decenii, deşi nu lansează o teorie nouă, aparţine lui Neagu Djuvara, care atacă destul de vizibil teza romanităţii-continuităţii în noua sa lucrare dedicată perioadei formării voievodatelor de la sud şi est de Carpaţi 58 .

48 Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Bucureşti, 1997, p. 1.

49 Ibidem, p. 197.

50 Sighişoara înainte de Sighişoara. Elemente de demografie şi habitat în bazinul mijlociu al Tîrnavei Mari din preistorie pînă în secolul al XIII-lea d. Hr., cu privire specială asupra zonei municipiului Sighişoara, Bucureşti, 2000. 51 Procesul de constituire a formaţiunilor statale pe teritoriul României (secolele VIII- XI), Cluj-Napoca, 1999.

52 Aşezări fortificate din Transilvania (secolele IX-XIII), Cluj-Napoca, 2005. 53 C. Cosma, N. Gudea, Habitat und Gesellschaft im Westen und Northwesten Rumäniens in den 8.-10. Jahrhunderten N. Chr., Cluj-Napoca, 2002.

54 Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania (sec. IX-XIV), Cluj-Napoca, 1997, ed. a II-a 2003.

55 Românii şi saşii pînă la 1848 (relaţii economice, sociale şi politice), Sibiu, 1997.

56 Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X D. H., Cluj-Napoca, 2002.

57 Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, Cercetări arheologice pe teritoriul oraşului Zalău. Descoperiri neo-eneolitice şi medievale timpurii, Zalău, 2003.

58 Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval

Opinia exprimată de N. Djuvara a mai fost exprimată şi de alţi istorici români; încă de la începutul secolului al XX-lea N. Iorga exprima aceeaşi opinie, reluată apoi şi de Gh. I. Brătianu 59 . Am putea spune că opiniilor lui N. Djuvara li s-a netezit calea ca urmare a apariţiei volumului lui L. Boia 60 în care o situaţie privilegiată este acordată analizei problemei originilor poporului român. În acest context autorul reliefează rolul extrem de nociv pe care l-a jucat volumul Istoria militară a poporului român prin exagerările sale naţionaliste. Sunt de remarcat erorile – uneori hilare – ce abundă în această lucrare: românii sunt deja români la 271, olul slavilor este proclamat nesemnificativ, poporul român ar fi vechi de peste 2000 de ai, de cînd poporul dac a preluat limba şi spiritualitatea latină 61 . L. Boia face o analiză aritmetică ajungînd la concluzia că autorii tratatului de istorie militară vor să inducă subliminal idea că poporul român exista aproximativ din jurul anului 16 î. Ch. (1984, anul apariţiei tratatului – 2000 = 16 î.Ch.). 62 Aceste idei au fost impuse de creşterea rolului implicării politicului în cercetarea istorică şi orientarea acesteiea spre demonstrarea ideilor de izolaţionism naţional pe care noua ideologie comunist naţionalistă a regimului Ceuaşescu o adoptase la începutul anilor 80 ai secolului trecut. Datorită acestui mod de a perverti istoria au fost pierdute din vedere o serie de eveimente şi procese istorice importante pentru înţelegerea genezelor medievale ale spaţiului nord- dunărean. Populaţiile germanice, slave sau turcice au fost scoase complet din discursul istoric ce privea genezele poporului român pentru a potenţa şi mai mult componenta daco-romană. Ipotezele existenţei originii bulgare sau cumane a unor conducători ai secolelor X-XIII sunt susţinute de informaţiile documentare oferite de Anonymus, Simon de Keza sau scriitorii bizantini. În jurul acestui subiect au fost numeroase discuţii deschise şi susţinute de istoriografia ”continuităţii” şi ele sunt extrem de importante şi pentru problematica fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania, deoarece acestea au fost pe cale de consecinţă atribuite mediului românesc anterior cuceririi ungare sau au fost interpretate ca rezultat al politicii de organizare administrativă dusă de regatul ungar în Transilvania. Legătura organică dintre analiza continuităţii şi istoria formaţiunilor statale româneşti a fost analizată critic şi de R. Popa în

românesc dinainte de ”descălecătoare” şi pînă la aşezarea mitropoliei Ungrovlahiei la Argeş. Noi interpretări, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bcureşti, 2007.

59 Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1980.

60 Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997.

61 Istoria militară a poporului român, I, p. 208.

62 L. Boia, Istorie şi mit, p. 185.

contextul prezentării punctelor slabe ale lucrării lui Şt. Pascu 63 ,

considerînd că siguranţa pretinde specializat al arheologiei medievale

autorul menţionat anterior prin argumentele utilizate. În acest context problema cea mai spinoasă este dată de încercările de reconstituire a istoriei sociale şi politice a secolelor IX-XI cu ajutorul arheologiei. Fortificaţiile au devenit în acest context elementele importante din perspectiva dublei ipostaze: de obiect al cercetării, dar paradoxal, şi de argument al aceleaşi cercetări. Linia naţionalistă ilustrată de Şt. Pascu a

preluat textul Cronicii ca document ce ilustrează în totalitate realităţi ale secolelor IX-X şi a încercat să demonstreze prin intermediul arheologiei validitatea opiniilor sale. Baza expunerilor sale este constituită de fragmentul referitor la Gelou ducem Blacorum, care a fost, în opinia sa, demonstrat ca adevărat de cercetările arheologice de la Dăbîca, Moldoveneşti şi Cluj-Mănăştur. În contradicţie cu linia naţionalistă românească avem opiniile exprimate de ceea ce înseamnă ”contra-partida maghiară” reprezentată cel mai bine, spunem noi, de lucrările lui Gyula

, în care contraargumentaţia opiniilor lui Şt. Pascu este una destul

de solidă, dar finalitatea ei este asemănătoare: dacă Şt. Pascu românizează, Gy. Kristo maghiarizează. Analiza argumentaţiei celor doi duce la acordarea unui plus de credibilitate autorului maghiar, dar şi acesta omite în argumetaţia sa o serie de descoperiri arheologice şi îşi întemeiază construcţia pe ideea invalidării teoriilor exprimate de istoriografia română. Ne declarăm de acord cu el în ceea ce priveşte faptul că opiniile lui Şt. Pascu vizînd fortificaţiile transilvănene sunt şubrede ca urmare a unor manipulări evidente ale izvorului arheologic. Dar nu putem acuza doar generaţia de după 1968 fără să avem în vedere lunga istorie a naşterii sentimentului naţional în rîndul istoricilor români (N. Bălcescu, G. Bariţiu, B. P. Haşdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga), care îşi are sorgintea în ideile paşoptiste. O analiză a naşterii sentimentului naţional şi a implicării ideologiei naţionale în cadrul cercetării istorice a realizat Al. Zub în lucrarea sugestiv intitulată A scrie şi a face istorie. Istoriografia română paşoptistă (Iaşi, 1981). Autorul analizează producţia istoriografică a perioadei cuprinse în linii mari între anii 1840-1860, ajungînd la concluzia că o deplasare de accent de la social-politic spre cultural este sesizabilă în segmentul istoriografic transilvan, unde

Kristo

multă competenţă în domeniul 64 , lucru ce nu poate fi probat de

65

63 Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj-Napoca, 1971.

64 R. Popa, Observaţii şi îndreptări, p. 166.

65 Magyarorszag Tortenete, Budapest, 1987; Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, 2004.

argumentarea dreptului naţional se sprijină nu atît pe argumente istorice, cît

pe temeiuri de ordin filosofic 66 . Tot acest efort a fost pus în slujba realizării unui proiect politic de anvergură – crearea unui stat român puternic -, care s-a văzut realizat în urma Congresului de pace de la Paris, care a influenţat puternic spiritul istoriografiei transilvane şi această stare de spirit a întreţinut elenurile patriotice, dar a limitat şansele de profesionalizare. Implicarea, mai ales în ultimii 60 de ani, a ideologiei naţionaliste în cercetarea arheologico-istorică a generat apariţia a două teorii paralele:

cea românească ce atribuie mediului slavo-românesc iniţiativa construirii fortificaţiilor, respectiv cea maghiară ce atribuie perioadei arpadiene momentul construirii acestora. A. A. Rusu consideră că apariţia cetăţilor de pămînt doar în Tramsilvania şi Banat – din cadrul teritoriilor ce compun asăzi statul român n.n. - şi în Moldova doar în partea ei de nord- est, că numărul lor este mic şi nu poate fi legat de influenţe ale unor colectivităţi slave străvechi, par să dea dreptate istoriografiei maghiare, în sensul construirii lor de către statul arpadian, odată cu cucerirea sistematică a Transilvaniei, adică din momentele din care societatea ungară a sfîrşit a mai fi păgînă şi tribală 67 . În esenţă suntem de acord cu opinia că majoritatea fortificaţiilor de pămînt din Transilvania aparţin orizontului arpadian, dar trebuie să luăm în calcul şi existenţa unor fortificaţii anterioare secolului al XI-lea, perioadă căreia îi atribuie A. A. Rusu momentul apariţiei acestora. Considerăm că trebuie luate în calcul fortificaţiile de la Alba Iulia şi Cluj-Napoca (zona centrală numită Ovar 68 ) ca fiind utilizate anterior secolului al XI-lea, după cum o sugerează existenţa unor necropole situate în imediata lor apropiere. Rămăşiţele castrelor romane de la Apulum şi Napoca erau cel puţin vizibile fragmentar aşa cum sugerează existenţa toponimelor de Bălgrad/Gyulafehervar 69 /Alba Iulia şi Koloszvar 70 /Cluj-Napoca. În privinţa celor care puteau să utilizeze aceste fortificaţii discuţia trebuie dusă pe două planuri:

- anterior celei de a doua jumătăţi a secolului al X-lea cei care controlau Transilvania de sud-vest au fost bulgarii,

66 A scrie şi a face istorie (Istoriografia română paşoptistă), Iaşi, 1981, p. 278.

67 A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (secolele XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 93. 68 Asupra acesteia vezi opinia lui P. Niedermaier, Die Mittelalterliche Stadtebau im Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet, I, 1996; A. A. Rusu, Castelarea carpaticăi, p. 40 sqq.

69 Cetatea albă/Cetate Alba a lui Gyula – t.n. Un toponim identic se află şi în Ungaria – Szekesfehervar = Cetatea Albă de Scaun – t.n

70 Cetatea Cluj – t.n.

iar centrul acestora se pare că a fost Alba Iulia, unde mai tîrziu îi întîlnim pe cei doi Gyula (în perioada post 934 şi pînă în 1002/1003). Sub această autoritate bulgară este posibil să fi apărut şi fortificaţia de la Moldoveneşti, unde au fost descoperite o serie de materiale arheologice de factură bizantină, dar dificil de datat cu exactitate datorită lipsei unor cercetări arheologice de anvergură 71 .

la jumătatea secolului al X-lea trebuie să fi existat cel puţin o fortificaţie şi în partea de nord-vest, după cum rezultă din textul cronicii lui Anonymus (iuxta fluvium Zomus positumi) 72 sau chiar mai multe dacă ne luăm după denumirile unor fortificaţii precum Moigrad 73 sau Cuzdrioara, a cărei denumire veche mai era şi Kozarvar = Cetatea cazarilor. Oricum este evident că o parte din fostele fortificaţii de graniţă din perioada romană erau refolosite la mijlocul secolului al X-lea. În concluzie, avem de a face cu o identificare a momentului apariţiei unor fortificaţii concomitent cu existenţa unor structuri de tip centralizat în teritoriul transilvan. În regiunea sud-vestică îi avem pe bulgari cel puţin pînă în a treia decadă a secolului al X-lea 75 , în timp ce în partea nord-vestică a Transilvaniei apariţia fortificaţiilor anterior primei treimi a secolului al X-lea poate fi legată, în opinia noastă de dubla influenţă ce a venit dinspre voievodatul de la Bălgrad şi dinspre voievodatul lui Menumorut. Indiferent care ar fi datarea fortificaţiilor medievale timpurii transilvănene ele nu au fost şi nu vor putea fi vreodată utilizate ca indicator etnic sau ca argument al apartenenţei naţionale.

-

74

71 Rezultatele cercetărilor efectuate - singurele – în 1954 de M. Rusu şi E. Chirilă au fost publicate de către K. Horedt (Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958, p. 140-143.) şi reluate de I. Ferenczi (Torda várárol, în: Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének nyolcvanadik évfordulójára, Koloszvar, 1996, p. 187-207).

72 Anonymus, cap. 26-27. 73 Credem că una dintre ipotezele menţionate de Al. Madgearu, referitoare la posibilitatea legării fortificaţiei de la Moigrad de o intreprindere moraviană (Românii în opera notarului Anonim, p. 173) nu are nici o bază reală şi nu ar trebui luată în discuţie, lăsînd în ecuaţie doar ipoteza că avem de a face cu o denumire dată de populaţia slavă unor ruine, şi în acest caz este vorba despre ruinele oraşului Porolissum aflat alături de fortificaţia menţionată (Al. Madgearu, op.cit., p. 173).

74 Asupra acestei opinii vezi C Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d. H.,Cluj-Napoca, 2002.

75 Fapt susţinut şi de descoperirile arheologice de la Alba Iulia – Izvorul Împăratului (M. Blăjan, comunicare la Sesiunea de Rapoarte Arheologice, Buziaş, 2002).

Apariţia fortificaţiilor în Transilvania se identifică cu momentul naşterii natio ultrasilvanum, ele repreyentînd un element prin care spaţiul transilvan s-a deosebit esenţial de spaţiul panonic. Lipsa unor cercetări programatice, precum şi existenţa unei lacune în stadiul cercetărilor privind castelologia română, alături de o permanentă şi ineficientă raportare la spaţiul panonic, au generat apariţia unor imagini false şi falsificante ale modului cum au apărut şi s-a dezvoltat arhitectura militară în Transilvania secolelor X-XIII. Ceea ce se poate spune cu certitudine este că acest domeniu nu a aparţinut nici unui grup etnic cu predilecţie şi în acelaşi timp nu a reprezentat un etalon de identificare etnică. Teoriile naţionaliste le-au „mobilat” cu asfel de atribute, devenind fie apanajul „populaţiei româneşti” premergătoare momentului cuceririi ungare, fie apanajul populaţiei nou venită la începutul secolului al X-lea. Cu siguraţă construirea de fortificaţii este apanajul unei structuri teritoriale care încearcă să îşi definească autoritatea prin implantarea unor simboluri care să o sugereze.

PARTEA I-A:

PREMISELE POLITICO-MILITARE ALE APARIŢIEI FORTIFICAŢIILOR

CONSIDERAŢII PRIVIND CRONOLOGIA EVULUI MEDIU ROMÂNESC

Aspecte generale. Necesitatea racordării istoriografiei româneşti la realităţile cu care opereză istoriografia din ţările central şi vest europene impune şi reanalizarea pricipiilor după care a fost realizată cronologia istoriei spaţiului nord dunărean. Nu dorim să deschidem o

discuţie asupra întregii problematici a cronologiilor utilizate pînă în

prezent de istoricii români

căruia ne vom opri în analiza fortificaţiilor. Progresele cercetării istorice, modernizarea investigaţiei ştiinţifice din cîmpul ştiinţelor socio-umane au avut drept consecinţă, în opinia lui

, abandonarea unor concepţii exclusiviste cu privire la

catalogarea anumitor societăţi ca societăţi istorice sau "anistorice". Cercetarea istoricului angajat în scrierea "istoriei totale" trebuie să se desfăşoare ca o anchetă exhaustivă al cărei scop să fie stabilirea jocului, între structurile obiective şi destinele individuale. În studierea genezei evului mediu trebuie să ţinem seama, însă, de particularităţile ce creează diferenţieri zonale şi mari decalaje cronologice între spaţiile europene, pe de o parte şi între acestea şi cele asiatice, pe de alta. Însă, pentru a putea studia geneza unui fenomen avem nevoie de stabilirea unei structuri cronologice relative şi absolute, cu alte cuvinte

N. Edroiu

, ci doar să stabilim cadrul temporal asupra

76

77

stabilirea unor limite cronologice inferioare şi superioare. Nu ne propunem să tranşăm definitiv problematica terminologiei şi cronologiei evului mediu românesc, ambele fiind procese de durată în condiţiile reaşezării la nivel de interpretare a fenomenelor istorice. Preferinţa pentru evul mediu ca obiect de investigare şi reflecţiune este perfect legitimată, mai întîi de compatibilitatea cu un element al metodei: perspectiva duratei lungi 78 . În al doilea rînd evul mediu este o materie cu aptitudini speciale pentru realizarea istoriei totale, deoarece

76 Pentru o scurtă introducere în problematică vezi Z. K. Pinter I. M. Ţiplic, Europa şi Orientul Apropiat în evul mediu (secolele V-XIII), Alba Iulia, 2006, p. 7-11; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005, p. 11-19. 77 N. Edroiu, Formaţiuni statale pe teritoriul României (sec. VIII-XI), Cluj-Napoca,

1999.

78 J. Le Goff consideră că evul mediu are o durată lungă, cuprinsă între prăbuşirea Imperiului

roman şi secolul al XIX-lea şi mai multe durate scurte diferenţiate pe zone geografice.

imaginaţia istoricului, stimulată de arheologie, de documentele de arhivă şi de monumente, poate reînvia în întregime această epocă. În al treilea rînd, evul mediu are asupra altor perioade încă un avantaj: el ne permite să ne înţelegem originile, continuităţile şi discontinuităţile, precum şi transfor- marea care constituie capitalul istoriei ca ştiinţă şi ca experienţă trăită 79 . Disputele dintre specialişti cu privire la problemele de periodizare sunt încă frecvente, iar argumentele pentru una sau alta dintre variante suficient de numeroase şi de pertinente pentru a ne avertiza că nici o opţiune nu este absolută întru corectitudine. În acest sens limitele prezentei lucrări sunt convenţionale, generale şi orientative, permiţîndu- ne doar unele mici clarificări terminologice sau de periodizare, absolut necesare în vederea structurării logice a opiniilor cu privire la fortificaţiile medievale timpurii din Transilvania. Problematica cronologiei a fost abordată în volumul East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages, de către Fl. Curta 80 , considerîndu-se, pe bună dreptate, că în fostele state socialiste influenţa marxismului a avut repercursiuni şi asupra încercărilor de realizare a unei perioade care se vroia diferită de cea vest-europeană şi în acelaşi timp specifică fiecărei „naţiuni” 81 . Deşi reprezintă un element foarte important pentru înţelegerea timpului istoric, cronologia nu a avut parte, încă, la nivelul istoricilor români, de o dezbatere de idei care să genereze în final o etapizare în conformitate cu procesele politice, economice şi sociale specifice regiunilor nord-dunărene. O primă încercare de punere la punct a cronologiei a aparţinut lui Radu Popa, el publicînd în anul 1991 un studiu amplu, o critică fundamentată a unor lucrări monografice ce au avut ca subiect istoria perioadei de final a mileniului I şi de început a celui de al II-lea 82 . Problema cronologiei istoriei spaţiului nord-dunărean a fost ”rezolvată” – din nefericire – prin recursul la două aspecte extrem de

79 M. Karpov, Jacques le Goff şi faţa neştiută a evului mediu, în: Jacques le Goff, Pentru un alt ev mediu, Bucureşti, 1986, p.11.

80 East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages, Fl. Curta ed., The University of Michigan Press, Ann Arbor, 2005, p. 7-9.

81 Asupra terminologiei şi cronologiei perioadei migraţiilor şi evului mediu timpuriu românesc vezi I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evului mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005.

82 R. Popa, Observaţii şi îndreptări la istoria României în jurul anului O Mie, în: SCIVA, 42, 3-4, 1991.

pagubitoare pentru toată producţia istoriografică românească ulterioară deceniului al 50-lea al secolului trecut:

- cronologizarea particularizată asupra teritoriului statului

român modern (mai exact pentru acea perioadă a Republicii Socialiste România);

- utilizarea conceptelor marxiste ca unic argument în crearea

departajărilor temporale pe parcursul istoriei societăţii umane. Dacă în ceea ce priveşte al doilea aspect putem spune că este perimat şi abandonat în discursul istoriografic al tinerei generaţii de arheologi şi istorici 83 , reminiscenţa primului este mai greu de îndepărtat, deoarece acesta s-a insinuat treptat, protejat fiind de ideile naţionaliste, chiar şi la generaţiile care nu au beneficiat de ”binefacerile” societăţii socialiste anterioare anilor 90. O astfel de manieră de analiză a istoriei o întîlnim şi în noul tratat

de istorie botezat Istoria românilor. Botezat astfel 84 dar fiind utilizată în continuare sintagma istoria României cînd se vorbeşte despre perioade în care România şi românii nu existau. Pentru a nu fi interpretat greşit vom da un exemplu din cuvîntul înainte semnat de M. Petrescu Dîmboviţa şi

I a acestui volum – volumul I al Istoriei românilor

n.n. – acoperă cea mai mare durată a istoriei României, din paleolitic pînă la prima perioadă a epocii fierului inclusiv (sic!). 85 Legat de perioadele istorice menţionate în citatul de mai sus au fost realizate acele cronologii relative în baza cărora s-a departajat preistoria în culturi, faze şi grupuri culturale, extrem de utile în înţelegerea perioadelor preistorice dar, spunem noi, păgubitoare pentru perioadele protoistorice şi istorice. Spunem păgubitoare deoarece arheologii preocupaţi de epoca migraţiilor şi/sau de evul mediu timpuriu au ”importat” metodologiile specifice cercetării preistoriei, transformînd rezultatele obţinute de arheologie într-o succesiune de date matematice seci. În acest mod au ap