Politica monetara a Uniunii Europene Decizia de a forma o Uniune economic i monetar a fost luat de Consiliul European n oraul olandez

Maastricht, n decembrie 1991, fiind mai trziu prevzut n Tratatul privind Uniunea European (Tratatul de la Maastricht). Uniunea economic i monetar reprezint un pas nainte pentru UE n procesul de integrare economic, nceput n 1957, odat cu crearea Uniunii. Integrarea economic aduce beneficii mai mari, eficien intern i soliditate economiei UE, n general i economiilor statelor membre, n particular. Acest lucru ofer i oportuniti pentru stabilitate economic, pentru intensificarea creterii economice i pentru un grad mai mare de ocupare a forei de munc de care beneficiaz direct cetenii UE. n termeni practici, UEM nseamn:

Coordonarea elaborrii politicilor economice ntre statele membre Coordonarea politicilor fiscale, n special prin stabilirea de limite pentru datoria i deficitul public O politic monetar independent coordonat de Banca Central European (BCE) Moneda unic i piaa unica UEM n cadrul UEM, nu exist o singur instituie responsabil de politica economic. n schimb, responsabilitatea este mprit ntre statele membre i instituiile UE. Principalele pri implicate n UEM sunt: Guvernana economic n temeiul

Consiliul European stabilete principalele orientri ale politicii economice i monetare Consiliul UE (Consiliul) coordoneaz elaborarea politicii economice a UE i decide dac un stat membru poate sau nu s adopte moneda unic Eurogrupul coordoneaz politicile de interes comun pentru statele membre din zona euro Statele membre fixeaz bugetele naionale ntre limitele stabilite pentru deficitul i datoria public i stabilesc politici structurale proprii cu privire la pieele muncii, pensiilor i capitalurilor

Comisia European monitorizeaz performana i conformitatea Banca Central European (BCE) stabilete politica monetar, avnd drept obiectiv principal stabilitatea preurilor .

Principalele momente ale formarii Uniunii economice si monetare Uniunea economic i monetar european este rezultatul unui proces integrativ complex, atat in planul economiei reale cat i in cel al economiei monetare,derulat de-a lungul unei jumti de secol in spaiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape. Dintre acestea, cele mai importante sunt: - Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea European de Pli (1950) format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline i a zonei francului, i din rile africane afl ate in spaiul colonial. - Crearea Comunitii Economice Europene care a insemnat liberalizarea fl uxurilor de bunuri i servicii, i a Pieei Comune pentru liberalizarea micrii factorilor de producie. - Crearea Sistemului Monetar European (1979), inlocuit ulterior de ctre Mecanismul Ratei de Schimb cu cele dou forme ale sale. - Summitul de la Haga din 1969 in care s-a pus problema crerii unei uniuni economice i monetare; - Raportul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fi xarea irevocabil a paritilor dintre monedele statelor membre i liberalizarea total a fl uxurilor de capital; - Crearea, n 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii economice i monetare, sub conducerea preedintelui Comisiei Europene din acea perioad, Jaques Delors, care a propus, prin raportul care ii poart numele, o nou baz pentru unificarea monetar in Europa. Raportul Delors a definit strategia care a condus la realizarea, in mai multe etape, a uniunii monetare. - Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care in plan monetar, a consfi nit constituirea unei Bnci Centrale la nivelul Uniunii i a stabilit

criteriile pe care statele membre trebuie s le indeplineasc pentru a deveni membru al spaiului monetar european. - Crearea Sistemului European al Bncilor Centrale, a crui funcionare se bazeaz pe maimulte principii generale dintre care amintim independena instituional i fi nanciar a Bncii Centrale Europene i a bncilor centrale ale statelor membre, transparena, subsidiaritatea i responsabilitatea in atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht. - Introducerea monedei Euro, ncepind cu ianuarie 1999. 2. Sistemul Monetar European La inceputul deceniului al aptelea, pe fondul incheierii formrii uniunii vamale i a lansrii, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au inregistrat o serie de evenimente de natur monetar fi nanciar, divergente, la nivelul statelor membre. Din acest considerent, in 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele i etapele Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetar avea drept scop convertibilitatea deplin i ireversibil a monedelor statelor membre eliminarea fluctuaiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabil a paritii i cursurilor valutare i completa liberalizare a fluxurilor de capital.Planul Werner, abilitat de ctre ECOFIN in 1971, nu a putut fi pus in aplicare datorit conjuncturii economice de ansamblu: cderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la baz sistemul de cursuri fi xe, respingerea ideii de infi inare a unei instituii monetare comune i de aplicare a unei politici fi scale unitare la nivel comunitar. Incepand cu aprile 1972, a fost pus in aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de arpele monetar in cadrul cruia monedele celor ase state membre fondatoare ale Comunitii Economice Europene (la care s-au adugat ulterior Marea Britanie i Danemarca) pstrau intre ele o marj de fluctuaie de +/- 2,25% avand drept pivot dolarul american, ceea ce insemna c intre moneda cea mai bine cotat i cea mai slab cotat putea s existe un ecart de mximum 4,5%. Meninerea raporturilor valorice stabilite intre monede se fcea prin intervenii frecvente ale bncilor centrale.

Sistemul arpelui monetar a funcionat cu dificultate, cu dese momente de retrageri i reveniri ale statelor membre i cu numeroase reajustri de pariti prin devalorizare i revalorizare. El a fost inlocuit de ctre Sistemul Monetar European, in urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmidt i a preedintelui Franei, Valery Giscard dEstaing s-a creat Sistemul Monetar European, vzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetar in spaiul comunitar, dar i ca o verig de legtur intre Bretton Woods i Uniunea Economic i Monetar. Sistemul monetar European, negociat in 1978 i adoptat in 1979, de ctre cele nou ri membre ale Comunitii Europene la acea dat, care au devenit membri de facto ai acestuia, i-a propus in principal formarea unei zone de stabilitate monetar in cadrul unui spaiu economic ale crui state membre inregistrau, la acel moment tendine de diminuare a diferenelor dintre nivelurile lor de dezvoltare. Principalele componente ale sistemului au fost: - unitate de cont european (ECU) utilizat in decontrile fi nanciare; - un fond de cooperare monetar, instituit in 1973; - mecanismul ratei de schimb; - Institutul Monetar European. 2.1.Ecu (European Currency Unit) Ecu (European Currency Unit) a fost introdus in anul 1975 ca unitate oficial de cont a Comunitii Europene inlocuind Unitatea European de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o moned nominal, de fapt un co monetar constituit in funcie de puterea economic a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European. Iniial, paritatea ECUDolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat in special pentru acoperirea tranzaciilor fi nanciarmonetare, (inclusiv a emisiunilor de obligaiuni i a altor titluri de crean), publice i private de unde i denumirile de ECU public i respectiv ECU privat, i mai puin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzaciilor comerciale. Ulterior, funcia de unitate de cont a fost lrgit prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. In 1995, ECU a primit denumirea de euro iar din 1999 ECU i-a incetat existena.

In conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziia coului monetar ECU a fost ingheat la 1 noiembrie1993, data intrrii in vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziiei coului la data de 21 nseptembrie 1989. Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca la inceputul celei de a treia etape, numele dat monedei europene s fi e acela de euro, nume care simbolizeaz Europa i care s fi e acelai in tate limbile oficiale ale Uniunii Europene. 2.2.Fondul European de Cooperare Monetar Fondul European de Cooperare Monetar, creat in aprilie 1973, reprezint un fond comun format din depunerile in aur i dolari (fi ecare in proporie de 20%) din rezervele rilor ale cror monede erau cuprinse in ECU, chiar dac nu fceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funciona pe principiul acordrii de credite pe termen foarte scurt pe care i l acordau bncile centrale intre ele, credite pe termen scurt i mediu pentru echilibrarea balanei de pli i mecanismul mobilizrii de ECU.4 Pentru gestionarea facilitilor acordate prin FECOM, a fost abilitat Banca Reglementelor Internaionale. In conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice i Monetare, Fondul European de Cooperare Monetar s-a dizolvat i atribuiile acestuia au fost preluate de ctre Institutul Monetar European. 2.3.Institutul Monetar European Institutul Monetar European a fost infi inat in 1994 avand sediul la Frankfurt, in Germania. Prin instrumente i proceduri fi nanciare specifi ce, Institutul Monetar European avea rolul de a intri cooperarea intre Bncile Centrale Naionale ale rilor comunitare, de a superviza funcionarea Sistemului Monetar European i de a intri coordonarea politicilor monetare ale statelor membre in scopul asigurrii stabilitii preurilor. Resursele s-au constituit din contribuia bncilor centrale, calculate 50% in funcie de populaie i 50% in funcie de PIB. 2.4.Mecanismul ratei de schimb Mecanismul ratei de schimb, introdus in 1979 pentru a reduce fluctuaiile in valoarea nominal a monedelor statelor membre, pe baza susinerii reciproce i a aciunilor colective ale bncilor centrale din statele membre. Bncile centrale au intervenit pe pieele valutare, prin cumprarea sau vanzarea de monede, pentru a le influena valoarea. Intervenia s-a realizat pe baza principiului cererii

i al ofertei: atunci cand valoarea unei valute scdea sub un anumit prag, stabilit de comun acord i numit marj sau culoar de fl uctuaie, bncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de pia a respectivei monede. In momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri. Spania a intrat in acest aranjament in 1987, Marea Britanie in 1990 i Portugalia in aprilie 1992. Grecia nu a fcut parte din mecanism datorit economiei neperformante, iar Luxemburg-ul avea legat moneda de francul belgian. Mecanismul ratei de schimb avea la baz un sistem de pariti care ii permitea fi ecrei monede s fl uctueze limitat in relaia cu fi ecare din valutele din sistem stabilindu-se, in acelai timp, o rat central de paritate in ECU. Iniial, monedelor li s-a permis o fl uctuaie de +/- 2,25% in jurul paritii centrale, cu excepia Italiei creia i s-a permis o rat de fl uctuare de 6% datorit unei infl aii crescute i difi cultilor politice interne. Aranjamentul monetar numit Mecanismul ratei de schimb a inregistrat o serie de trsturi particulare, in sensul c a fost primul sistem al ratelor de schimb in intregime european, fr a avea la baz o moned de referin extraeuropean. In acelai timp, el nu s-a constituit in jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral. Criza din 1992-1993, in timpul creia dou monede (lira sterlin i cea italian) s-au retras din sistem, cinci dintre ele i-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniol, escudo portughez, lira irlandez, coroana danez i francul francez) i una dintre ele a atins marje de fl uctuare de +/- 15% a demonstrat faptul c integrarea monetar cu mai multe monede afl ate in circulaie nu d rezultatele scontate i c singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezint moneda unic. Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb il reprezint ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro in aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomic cu scopul impulsionrii acestora pentru a atinge convergena necesar intrrii in zona Euro. Trecerea de la SME la uniunea monetara Tratatul de la Roma nu face referire in mod explicit la introducerea unei monede unice i nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare intre statele membre, ci doar, prin paragrafele 103-107, precizeaz c fiecare ar participant la procesul de integrare consider politicile sale conjuncturale i politicile in domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc

acceptabil, considerand cursul de schimb ca fi ind o problem de interes comun Pe parcursul primilor ani ai construciei europene, in care s-au pus bazele uniunii vamale i s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problem a Comunitii din perspectiv monetar a fost ajustarea cursurilor de schimb. Aceasta se datora faptului c atat funcionarea, cat i performanele Politicii comerciale comune i ale Politicii Agricole Comune erau puternic infl uenate de fluctuaiile cursului de schimb valutar. Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht in 1991 este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune bazat pe o moned unic administrat de ctre o singur banc central independent. In conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de baz al politicii monetare comune i al politicii cursului de schimb il reprezint stabilitatea preurilor i fr a aduce prejudicii acestui obiectiv, susinerea politicilor economice generale ale Uniunii, in concordan cu principiile economiei libere de pia i ale concurenei. Cu toate c formarea Uniunii economice i monetare a fost considerat ca fi ind rezultatul unui proces unitar, acesta poate fi delimitat in trei etape: Prima etap, (1 iulie 1990 i 31decembrie 1993) ale crei elemente centrale au fost stabilite inainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidrii pieei i a marcat inceputul perioadei de creare a structurilor economico-instituionale proprii uniunii economice i monetare. Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creterea convergenei politicilor economice i a cooperrii intre bncile centrale in scopul incorporrii practicilor monetare ale statelor membre in cadrul Sistemului Monetar European. In cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restriciilor legate de micrile de capital,consolidarea mecanismului ratei de schimb i o intrire a cooperrii intre bncile centrale ale statelor membre. In cadrul acestei etape, in procesul de consolidare a pieei, Consiliul a stabilit un cadru de convergen al performanelor economice din statele membre i de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice. Cea de-a doua etap a inceput la 1 ianuarie 1994 i s-a incheiat la 31 decembrie 1998. In timpul acestei etape, pornind de la

prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre au fost constranse sevite deficitele bugetare excesive, i s iniieze pai spre independena bncii centrale. In procesul de cretere a independenei bncilor centrale, Tratatul le interzicea acestora acordarea de faciliti de creditare guvernamentale sau de achiziii de instrumente privind datoria public direct de la acestea. Alturi de interzicerea explicit a fi nanrii directe a defi citelor publice, Tratatul mai prevedea, prin art. 102, ca autoritile publice s nu aib acces privilegiat la instituiile fi nanciare, decat dac acesta avea la baz motive de natur prudenial. Altfel spus, Tratatul a incercat s induc un control bugetar indus de pia. In pregtirea celei de a treia etape, Comisia i Institutul Monetar European au fost obligate s raporteze Consiliului aspectele legate de modul in care legislaiile naionale rspund cerinelor legate de atingerea uniunii economice i monetare i asupra progresului fcut in indeplinirea criteriilor de convergen. Criteriile de convergent Tratatul de la Maastricht condiioneaz participarea in cadrul Uniunii economice i monetare de indeplinirea unor criterii de convergent nominal, un fel de inte cantitative de referin, cunoscute i sub numele de Criteriile de la Maastricht Acestea sunt: - rat sczut a infl aiei, care s nu depeasc cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performane ale statelor membre participante in anul dinaintea examinrii; - dobanzi sczute pentru creditele pe termen lung, care s nu depeasc cu mai mult de 2% dobanzile din cele mai performante state membre participante in anul dinaintea examinrii; - un defi cit bugetar care s nu depeasc 3% din PIB - datorie public cumulat care s nu depeasc 60% din PIB; - stabilitatea cursului de schimb, in sensul meninerii cursului naional in limitele marjelor normale de fluctuaie ale MRS2 pentru cel puin doi ani inaintea intrrii in zona euro (art. 121 din TEC) Criteriul de convergen a cursului de schimb reprezint una din condiiile Tratatului de la Maastricht care trebuie indeplinit de ctre statele membre inainte de adoptarea monedei unice. Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puin doi ani inainte de intrarea in zona euro, timp in care nu este permis realinierea paritii centrale in sensul devalorizrii in cei doi ani de participare la MRS2.

In afara acestor criterii, au fost luate in calcul i o serie de ali factori, cum ar fi gradul de integrare al pieelor, soldul balanei de pli, costul unitar al forei de munc precum i alte elemente relevante pentru stabilitatea pieelor. Alturi de criteriile de convergen nominal, ins fr a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au aprut, la iniiativa Comisiei Europene i a Bncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenei i coeziunii structurilor economice ale statelor membre i ale celor candidate. Aceste criterio numite i criteriile de convergent real privesc: - gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe in PIB, - ponderea comerului bilateral c rile membre ale Uniunii Europene in totalul comerului exterior, - structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultur i servicii), - PIB-ul pe cap de locuitor, calculat in funcie de paritatea puterii de cumprare; Incepand cu 1 mai 1998, ca urmare a procedurilor i foii de parcurs stabilite prin tratatul CE, pe baza recomandrii Comisiei, Consiliul a decis c Belgia, Germania, Spania, Frana, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, i Finlanda au indeplinit condiiile de adoptare a monedei unice, respectiv: - indeplinirea criteriilor de convergena nominal; - faptul c legislaiile naionale, inclusiv statutul bncilor centrale erau compatibile cu Tratatul i cu statutul Sistemului European al Bncilor Centrale. Cu aceeai ocazie, Consiliul a decis c Grecia i Suedia nu indeplineau condiiile necesare pentru adoptarea monedei unice i nu a examinat situaia Marii Britanii i a Danemarcei, deoarece, in concordan cu prevederile Tratatului acestea au trimis o notifi care Consiliului prin care il anunau c nu doresc s participe la cea de a treia etapa a uniunii economice i monetare. De fapt, in analizarea modului in care s-a realizat indeplinirea criteriilor de convergen s-au fcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice in PIB ( cazul Italiei i al Belgiei) sau a defi citului bugetar ( cazul Germaniei) Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor fi nanciare ale statelor membre, s-a semnat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate i Cretere (1997) prin care era

asigurat disciplina fi nanciar prin evitarea unor defi cite bugetare peste limitele stabilite. Statelor membre care nu au indeplinit condiiile pentru adoptarea monedei unice de la inceput le-a fost acordat o perioad de derogare, nedeterminat, in cadrul creia nu li se aplic prevederile legate de politica monetar i sanciunile legate de defi ctele excesive. In acelai timp ins, guvernatorii bncilor central din aceste state sunt membri ai Consiliului general al Bncii Centrale Europene. In iulie 2002, pe baza deciziei Consiliului, Greciei i-a fost permis adoptarea monedei Euro, ca urmare a indeplinirii criteriilor de convergen. Etapa a treia, a inceput la 1 ianuarie 1999 cu stabilirea ratelor de schimb irevocabile intre monedele statelor participante i in raport cu euro. Din ianuarie 1999, monedele naionale ale statelor membre (ale zonei euro) au continuat s circule numai ca exprimri nezecimale ale monedei unice, pan cand au fost complet inlocuite cu moneda euro. In acelai timp, toate decontrile dintre statele membre, emisiunile de titluri de stat, sau contractele incheiate in cadrul spaiului sunt realizate in mod obligatoriu in euro. De menionat c moneda euro este utilizat ca i insemn monetar i in alte state, care nu sunt membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, etc. Alturi de introducerea monedei euro in spaiul format de ctre statele membre care au indeplinit criteriile de convergen, un moment de importan crucial l-a constituit inlocuirea politicilor monetare naionale cu o politica monetar comun, conceput de ctre Banca Central European. Introducerea monedei Euro n decembrie 1995, la Madrid, s-a decis intrarea n vigoare, de la 1 ianuarie 1999, a monedei unice europene i s-a convenit asupra denumirii de Euro. Tot la acest moment, s-a hotrt ca, cel trziu pn n 1998, s fie nominalizate statele europene care urmau s participe la experimentul monetar european, participarea la zona euro urmnd a fi decis pe baza indicatorilor macroeconomici ai anului 1997. Pentru introducerea efectiv n circulaie a monedelor i bancnotelor Euro s-a fixat ca dat limit 1 iulie 2002. De asemenea, pn la momentul 1 iulie 2002 urmau s fie parcurse dou perioade de tranziie: 1 ianuarie 1999 - 1 ianuarie 2002 i 1 ianuarie 2002 - 1

iulie 2002. Pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 1 ianuarie 2002, monedele naionale ale rilor participante la uniunea monetar urmau s reprezinte exprimri nezecimale pe piaa monedei unice Euro, aceasta avnd numai rolul de moned scriptural. Pe perioada 1 ianuarie 2002 - iunie 2002, Euro va fi introdus pe pia sub form de monede i bancnote i va coexista cu monedele naionale ale statelor participante. De la 1 iulie 2002, Euro va deveni unica moned legal pe teritoriul Euroland. La 1 decembrie 1996, la Dublin, s-a ajuns la un acord privind noul mecanism de schimb ntre Euro i celelalte monede UE, cu scopul declarat de a asigura i menine, n interiorul UEM, disciplina instituit de Pactul de Stabilitate i de a clarifica statutul legal al introducerii Euro. Se aveau n vedere, n special continuitatea contractelor i prevenirea speculaiilor pe perioada de tranziiei privind conversia monedelor naionale europene n/din Euro. Acordurile formale discutate la Dublin a u fost adoptate. Aceste ntlniri europene au nsemnat, totodat, pai importani pe linia crerii UEM, dar nu se poate vorbi de existena sau de instituirea unei stri de certitudine cu privire la viitorul Euro i al UEM. Incertitudinea deriva din posibilitile reduse ale unor state membre UE de a se conforma criteriilor de convergen impuse prin Tratatul de la Maastricht. Germania i Frana se constituiau ca principalii garani ai integrrii monetare europene. Se punea foarte serios problema sustenabilitii creterii economice a multora dintre statele pretendente la 1 ianuarie 1999. De asemenea, ndeplinirea criteriilor de convergen nu se dovedea suficient, atta vreme ct acestea nu puteau fi meninute. Cu toate acestea liderii europeni ai momentului, erau decii s continue demersurile pentru realizarea UEM. Aceste manifestri de intenii au fost concretizate la nceputul anului 1999, prin introducerea Euro. Avantajele monedei unice EURO Se vor reduce costurile pentru agenii economici i pentru persoane pe piee/e schimbului valutar. n prezent bncile percep importante comisioane n funcie de moneda schimbat, de instrumentul de schimb (spot forward, swap, option), de mrimea tranzaciei i de importana agentului economic. Dezavantajele monedei unice - EURO

a) Costul foarte ridicat al conversiei. Foarte puine firme comunitare i creeaz provizioane pentru acoperirea costurilor de adaptare la noile realitii. b) Pierderi de suveranitate A vorbi de europenism n plan politic i istorie este dificil, iar a vorbi de o naiune european este o absurditate. Moneda slab sau puternic a fost un simbol, un aliant al unei naiuni. De aceea se spune ironic "dac tot se vrea o moned european, de ce nu i o limb european". Sunt muli care apreciaz c vor fi doar vagoane ataate la "locomotiva german" avnd ca mecanic Bundesbank-ul care nu tie dect regula cifrelor. c) Costul adaptrii la oc. La nceput, dac situaia nu va fi gestionat riguros, se poate instaura un adevrat haos care risc s compromit ideea de moned unic. Va trebui evitat momentul n care primele disfuncionaliti ale sistemului vor fi privite ca fiind calea tuturor dificultilor economice i sociale. d) ncetinirea sistemului de cretere economic. Se estimeaz c la nceput, cnd sunt posibile expectative, creterea economic se va ncetini, pot apare evenimente bursiere, agurindu-se omajul i aa deosebit de ridicat.

Politica comerciala Politica comercial expri m totalitatea reglementrilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de ctre o ar sau o comunitate de ri n scopul stimulrii sau restrngerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii. Politica comercial este unul din pilonii principali ai relaiilor Uniunii Europene cu rile tere. Realizarea unei politici comerciale comune a fcut parte din planul iniial de integrare economic european, astfel c politica comercial a UE(iniial CEE) este comun n

linii mari n raport cu restul lumii nc din 1968, odat cu realizarea Uniunii Vamale. nc prin Tratatul de la Roma, politica comercial comun a fost inclus ntre instrumentele principale de realizare a integrrii pieelor naionale ntr-o pia regional unic cu scopul accelerrii creterii economice, a ridicrii eficienei i competitivitii economice i a crerii premiselor de adncire a integrrii interstatale. Pentru Comunitatea European, raiunea unei politici comerciale comun rezid din faptul c libera circulaie a bunurilor i serviciilor din cadrul Comunitii nu se poate realiza cu politici comerciale naionale diferite. n baza prevederilor Tratatelor constitutive i a celorlalte norme(legislaie secundar, tratate multi- i bilaterale ncheiate de Comunitatea European) care reglementeaz relaiile comerciale ale UE cu rile tere se poate afirma c Uniunea European are o politic comercial comun axat pe liberalizarea schimburilor n domeniul industrial i relativ protecionist n sectorul agricol1. Principalele instrumente de politic comercial pot fi: - de natur tarifar(vamal); - de natur netarifar; - de natur promoional i de stimulare. Protecia tarifar se realizeaz prin intermediul taxelor vamale.

n cadrul barierelor netarifare utilizate n cadrul politicilor comerciale se includ reglementrile cantitative, msurile antidumping, precum i alte msuri netarifare. Msurile de politic comercial promoional i de stimulare au drept scop s impulsioneze exporturile globale ale rii(sau comunitii) respective.

Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun care a fost realizat nc din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale ntre rile membre, i a crui aplicare presupune c un bun sau serviciu dintr-o ar ter nu este taxat dect o singur dat, cnd ptrunde n una din rile membre ale Uniunii. Tariful extern comun se caracterizeaz prin7: - taxe ad-valorem la produsele industriale; - taxe specifice la produsele agricole; - excepii n ceea ce privete maximele tarifare aplicabile cu precdere unor produse agricole i unor produse industriale sensibile; - multitudinea poziiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale; - existena escaladrii tarifare (creterea taxei vamale pe msura ridicrii gradului de prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.). Un alt instrument utilizat n cadrul politicii comerciale comune a UE l reprezint cotele sau

restriciile cantitative care, ncepnd din 1994, sunt definite la nivelul UE i nu la nivel naional.Protecia cantitativ n cazul UE are ns o importan n declin. Astfel, n anii 90 s-a limitat protecia cantitativ extra UE i s-a eliminat protecia cantitativ intra UE, iar contingentele naionale i toate restriciile voluntare de export sunt eliminate(cu excepia textilelor i mbrcminii, conform Acordului multifibre). De asemenea, ncepnd cu anul 1990 au fost introduse msurile antidumping, msuri prin intermediul crora organizaiile profesionale sau grupurile de ntreprinderi europene pot cere msuri de retorsiune contra concurenilor strini apreciai drept neloiali. Dosarele sunt instrumentate de ctre Comisia European, care propune i taxele antidumping la produsele ce provin din anumite ri sau de la numite firme, taxe ce trebuie aprobate de Consiliu.

Cadrul legal nc prin Tratatul de la Roma, politica comercial comun a fost inclus ntre instrumentele principale de realizare a integrrii pieelor naionale ntr-o pia regional unic cu scopul accelerrii creterii economice, a ridicrii eficienei i competitivitii economice i a crerii premiselor de adncire a integrrii interstatale. Pentru Comunitatea European, raiunea unei politici comerciale comun

rezid din faptul c libera circulaie a bunurilor i serviciilor din cadrul Comunitii nu se poate realiza cu politici comerciale naionale diferite Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 i 133 pun bazele politicii comerciale comune fa de rile tere. n conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale ntre ele, statele membre urmresc s contribuie, n interesul comun, la dezvoltarea armonioas a comerului mondial, la eliminarea progresiv a restriciilor din comerul internaional i la reducerea barierelor tarifare. Acelai articol prevedea faptul c prin eliminarea drepturilor ntre statele membre se urmrete o inciden favorabil asupra creterii forei concureniale a ntreprinderilor din aceste state. Articolul 133 stabilete c politica comercial comun se refer la comerul cu mrfuri, servicii i aspecte legate de comer ale drepturilor de proprietate intelectual. Totodat, sunt incluse i prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaia, serviciile sociale i de sntate.

obiectivele acestei politici sunt:

- promovarea comerului cu alte state i a liberului schimb; - creterea forei competitive a societilor comunitare

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale - modificrile nivelului taxelor vamale; - ncheiarea acordurilor vamale i comerciale; - uniformizarea msurilor de liberalizare; - politica exportului, msuri de protejare a comerului(dumping sau subvenii) i msuri de ntrire a cooperrii vamale ntre statele membre.

Principiul de baz care guverneaz politica comercial comun a Uniunii Europene reiese din articolul 3 a al Tratatului privind Uniunea European, care stabilete c dezideratul acestei politici este realizarea unei economii de pia deschise, n care concurena este liber. Interpretarea dat acestui principiu este aceea c pe ansamblu gradul de protecionism al pieei interne unice ar trebui s se reduc n mod continuu. O alt prevedere din cadrul Tratatului este aceea c politica comercial este construit pe principii uniforme n domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizrii comerciale, ceea ce presupune c n materie de acorduri comerciale internaionale sau de msuri comerciale fa de teri

trebuie s se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel comunitar. Cu toate acestea, avnd n vedere i existena principiului subsidiaritii, Curtea European de Justiie a subliniat c ntre instituiile comunitare i statele naionale trebuie s colaboreze strns n negocierea i semnarea acordurilor comerciale internaionale i, n plus, a stabilit c anumite servicii nu intr sub incidena politicii comerciale comune, iar n domeniul drepturilor de proprietate intelectual competenele sunt partajate ntre cele dou pri. Trebuie menionat c politica comercial comun a Uniunii Europene are trei dimensiuni: a) dimensiunea multilateral, realizat n cea mai mare parte n cadrul Organizaiei Mondiale a Comerului(fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind accesul la piee n contextul asigurrii unei guvernane globale efective; b) Dimensiunea bilateral/regional-adoptarea unor msuri specifice cu ri tere sau cu asociaii regionale; c) dimensiunea unilateral, care const n adoptarea i implementarea de ctre Uniunea European a unor msuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politic comercial n scopul asigurrii dezvoltrii i/sau stabilitii politice corespunztor prioritilor politice ale Uniunii

Instituiile comunitare cu responsabiliti n elaborarea i punerea n aplicare a politicii comerciale comune sunt: - Consiliul Uniunii Europene; - Comisia European; - Comitete consultative. De asemenea, i statele membre au anumite atribuii limitate, n domeniul unor servicii i al proprietii intelectuale. Deciziile privind politica comercial comun au la baz propunerile Comisiei Europene, care trebuie nsoite de avizul Comitetului articolului 133, comitet format din responsabilii politicii statelor membre, i a crui activitate se concretizeaz n special n examinarea propunerilor Comisiei sau a unor documente privind negocierile comerciale internaionale, a unor rapoarte referitoare la negocieri, diferende comerciale i a unor probleme comerciale deosebite cu care se confrunt statele membre ale UE. Decizia final se adopt de Consiliu i/sau de Parlamenul European i poate implica att Curtea de Conturi, ct i organele financiare i consultative ale UE(n funcie de tipul actului i problema la care se refer). Politici sectoriale Principalele acorduri bilaterale/regionale de acest tip ale UE includ:

- acordurile de comer liber cu Asociaia European a Liberului Schimb, Mexic, Africa de Sud, Elveia; - uniunile vamale cu Turcia, Andorra i San Marino; - Acordurile Europene ncheiate la nceputul anilor 90 cu rile din Europa Central i de Est (dintre acestea fiind deja dup 1 mai 2004 membre ale Uniunii Europene). De asemenea, Uniunea European a ncheiat acorduri unilaterale cu o serie de ri n curs de dezvoltare prin care accesul acestora pe piaa comunitar este preferenial, fr ca partenerii UE s acorde un tratament preferenial la exporturile comunitare. n aceast categorie se includ dou mari categorii de acorduri: - Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu rile ACP (Africa, Caraibe, Pacific) Acordul Cotonou. Acordul de Parteneriat Economic ACP semnat n februarie 2000 continu preferinele comerciale nereciproce acordate n cadrul Acordului Lome pentru nc 8 ani, timp n care Uniunea European intenioneaz s negocieze zone de comer liber reciproce cu subgrupe de ri din Africa, Pacific i Caraibe. Semnatarii acestor acorduri au drepturi pentru toate produsele industriale i cea mai mare parte a produselor agricole. n fapt, rile din grupul ACP beneficiaz de regulile de origine cele mai liberale cu scopul de a avea cel mai bun profit din reducerile tarifare;

- acordurile mediteraneene, n cadrul crora se cuprind acordurile cu Algeria, Egipt, Israel, Liban, Maroc, Organizaia pentru Eliberarea Palestinei, Siria i Tunisia. Uniunea European se asigur ntotdeauna c acordurile sale bilaterale sunt compatibile cu angajamentele asumate n cadrul Organizaiei Mondiale a Comerului. n cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, Uniunea European se folosete de urmtoarele: - Sistemul Generalizat de Preferine (SGP), care este instrumentul clasic de stimulare a dezvoltrii prin intermediul acordrii de taxe vamale prefereniale. SGP permite rilor industrializate s acorde concesii comerciale(un acces de tip duty-free (fr taxe vamale) sau o reducere a taxelor vamale, n funcie de sensibilitatea produselor i de tipul de preferine acordat rilor n cauz) de o manier autonom. Din partea UE cea mai mare parte a rilor n curs de dezvoltare beneficiaz de un regim preferenial. Astfel, n plus fa de acordurile ACP i cele mediteraneene, UE permite rilor din Asia i America Latin s exporte ctre UE la taxe vamale mai mici dect cele normale produse manufacturiere i produse agricole prelucrate. De asemenea, pentru rile n curs de dezvoltare care se conformeaz acordurilor internaionale privitoare la protecia mediului i la interzicerea muncii copiilor, precum i a muncii forate;

- Iniiativa Totul n afara armelor, care reprezint o schem de preferine acordate rilor cel mai puin dezvoltate. Aranjamente speciale sunt asigurate pentru un numr de 49 de ri clasificate de ONU ca fiind cel mai puin dezvoltate. Aceast iniiativ acord acces fr taxe vamale importurilor tuturor produselor provenind din rile cel mai puin dezvoltate, fr restricii cantitative, cu excepia importurilor de arme i muniii. Aceste preferine sunt acordate de Uniunea European pe o perioad nedeterminat; - acordarea de preferine asimetrice, n scopul de a asigura pacea, stabilitatea, libertatea i prosperitatea economic n regiune conform conceptului Europei extinse

Politica de concuren n Uniunea Europeana. CONCEPTE DE BAZA Concurenta este o conditie fundamntala a economieie de piata ea fiind considerata cea mai importanta cauza a progresului economic si tehnico-stiintific. Politica concurenial ca fiind un ansamblu de reglementri, obiective i instituii care acioneaz pentru asigurarea unui climat concurenial normal, n care agenii economici s poat s se manifeste n mod liber, pe baza propriilor lor decizii i comportamente orientate sistematic pentru obinerea avantajelor valorice, ca expresie a eficienei activitii lor pe piaa considerat. Politica de concurenta are ca scop punerea in practica si prezentarea unui sistem ce permite o concurenta fara distorsiuni in interiorul unui spatiu economic. In cadrul teoriei economice liberale, politica de concurenta urmareste sa realizeze piete cu o concurenta perfecta si sa previna formarea monopolurilor si oligopolurilor care isi impun preturile lor in detrimentul consumatorului. In Uniunea Europeana au existat monopoluri de stat in domenii cum ar fi: transporturile,serviciile postale si telecomunicatiile. Trebuie subliniat faptul ca in realitate, concurenta perfecta nu exista ea fiind o situatie ideala spre care se tinde, si ca de fapt forma concreta de manifestare a concurentei este cea imperfecta, in care participantii ce se diferentiaza intre ei dupa o serie de criterii, dispun de o forta economica diferita de informatii mai restranse sau mai ample si de o importanta diferita. Concurenta perfecta presupune o forma de organizare a economiei cu reguli foarte stricte care au drept scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a conditiilor pentru toti agentii economici.

Caracteristicile sale sunt urmatoarele: - Atomicitatea producatorilor si consumatorilor; Transparenta perfecta ;Omogenitatea produsului;Libertatea de a actiona pe piata;Fluiditatea perfecta a cererii si ofertei;Mobilitatea perfecta a factorilor de productie; Rationalitatea sau eficienta economica Politica de concurenta urmareste asigurarea cadrului necesar manifestarii unei concurente loiale adica a unei concurente care are loc in conditiile respectarii de catre agentii economici a normelor si mijloacelor considerate corecte si recunoscute ca atare prin reglementarile in vigoare din fiecare stat. Daca concurenta este neloiala (are loc cu mijloace si actiuni contrare uzantelor si reglementarilor legale) atunci se ajunge la o distorsiune si o deturnare a concurentei de la scopul sau prin favorizarea unuia sau mai multor agenti economici si prin defavorizarea altora. POLITICA DE CONCURENTA IN UNIUNEA EUROPEANA Una din cheile succesului integrarii economice europene a constituit-o existenta, inca de la inceputul constructiei comunitare a unei politici comune in domeniul concurentei. Dupa 40 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara pentru existenta Pietei Interne Unice ce asigua libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor. In ultima instanta , principalul beneficiar al unei politici a liberei concurente este cetateanul in tripla sa calitate : de consumator ( concurenta libera conduce la o diversificare a ofertei si la o reducere a pretului de vanzare) de participant pe piata fortei de munca ( libera concurenta obliga la un proces continuu de inovatie atat a produsului realizat, cat si a procesului de productie) de actionar ( libera concurenta conduce la cresterea eficientei si la realizarea de profituri ridicate

Libera concurenta intre firme favorizeaza inovatia, reduce costurile de productie, creste eficienta economica si in consecinta, ridica nivelul de competitivitate al economiei europene.Stimulate de mediul concurential, firmele ofera, astfel produse si servicii competitive din punct de vedere al calitatii si pretului. Politica de concurenta in UE, la fel ca si in celelalte mari puteri economice mondiale, se bazeaza pe conceptia ca pietele unei concurente pure si perfecte sunt cele mai potrivite, in stare sa asigure bunastarea populatiei. In consecinta, politica de concurenta vizeaza limitarea, controlarea, chiar interzicerea comportamentelor intreprinderilor care aduc atingere concurentei perfecte. Monopolurile sau intreprinderile avand comportamente de monopol ( de exemplu, cele care se inteleg asupra pretului sau isi impart piata) sunt primele vizate prin politica de concurenta. Politica in domeniul concurentei interzice practici ca: -acordarea de ajutoare publice care creeaza distorsiuni in relatiile de concurenta dintre agentii economici - stabilirea preturilor prin intelegeri prealabile intre producatori sau furnizori -crearea de carteluri care sa-si imparta piata, astfel incat sa nu concureze intre ele abuzul de pozitie dominanta pe piata -realizarea de fuziuni care distorsioneaza libera concurenta Obiectivele politicii n domeniul concurenei 1. (PDC) trebuie s garanteze unitatea pieei interne i s evite realizarea de nelegeri ntre firme, de natur s afecteze comerul intracomunitar i manifestarea liber a concurenei. (nelegerile i practicile concertate);

2. caut s mpiedice situaiile n care una sau mai multe ntreprinderi ncearc s exploateze ntr-o manier abuziv puterea lor economic n raport cu alte firme mai puin puternice (abuz de poziie dominant); 3., PDC trebuie s mpiedice acele intervenii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieei prin discriminri n favoarea ntreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare ctre anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat). Domeniile politicii in dom concurentei: -eliminarea acordurilor care au ca efect diminuarea concurentei si abuzurile de pozitie dominanta -controlul fuzionarii dintre firme (reglementari antitrust) -liberalizarea sectoarelor economiilor monopoliste -monitorizarea ajutoarelor acordate de stat Domeniul concurentei are ca obiectiv: -limitarea controlului si interzicerea actiunii intreprinderii care poate afecta climatul de concurenta: -eliminarea tuturor barierelor in calea liberei circulatii Pentru atingerea celor dou obiective ale politicii concureniale, funcionarea economiei de pia i funcionarea pieei unice, dou condiii trebuie ndeplinite: 1. Regulile de concuren trebuie aplicate universal, att ntreprinderilor de stat, ct i celor particulare; este de neconceput o pia integrat n care s existe reguli diferite de concuren ntre cele dou tipuri de ntreprinderi;

2. Autoritatea de implementare a regulilor concureniale trebuie s aib capacitatea de a impune penaliti, constnd n amenzi suficient de mari pentru a descuraja nclcarea legii.

Ajutoarele publice Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie i de Curtea de Justiie ntr-un sens foarte larg, astfel nct el include orice ajutor public, acordat de ctre autoritile centrale, precum i ajutoarele acordate de autoritile locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra crora statul, o instituie public, o autoritate local sau regional exercit o influen puternic, direct sau indirect. Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garanii la mprumuturi, livrari de bunuri sau servicii n condiii prefereniale, injecii de capital n condiii discriminatorii n raport cu investiiile private) sau motivul acordrii nu sunt relevante. Ceea ce conteaz n cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra concurenei de pe pia.

n interpretarea Comisiei i a instanelor comunitare, exist patru condiii cumulative n care o msur sau tranzacie economic n care este implicat statul poate fi considerat ca implicnd ajutor de stat. Aceste condiii sunt: msura s implice utilizarea resurselor statului; msura s confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare; msura s fie selectiv; msura s distorsioneze sau s amenine cu distorsionarea concurenei la nivel transfrontalier.

Interventia financiara a puterii publice intr-o economie de piata trebuie sa respecte spiritul acestui tip de economie.La nivelul interventiei statului, concurenta poate fi denaturata prin mai multe modalitati: 1. prin privilegiile de care s-ar putea bucura intreprinderile publice producatoare de bunuri si servicii comerciale: acestea sunt supuse legilor comune si nu trebuie sa beneficieze din partea statului de vreun tratament preferential in raport cu alte intreprinderi similare din sectorul privat 2. prin ajutoarele de stat si subventiile publice care pot antrena o distorsionare a concurentei. Ajutoarele guvernamentale pentru intreprinderi pot lua forma subventilor, creditelor sau dobanzilor preferentiale, reducerilor de datorii, reducerilor de impozite

Practicile anticoncureniale constau ntr-o gam larg de practici n afaceri, prin intermediul crora o firm sau un grup de firme se angajeaz pentru a restrnge concurena pe pia, cu scopul de a-i menine sau de a-i ntri poziia pe pia i a-i mri profiturile, fr efortul de a reduce costul sau de a spori calitatea unui produs: nelegeri sau a practici concertate abuzive, incluznd i pe cele determinate de poziia dominant, apropiat celei de monopol; concentrrile economice potenial generatoare de poziii puternice i comportamente tendenioase n dominaia pieei; ajutoarele de stat acordate n avantajul privilegiat al unor operatori economici;

 comportamentele ntreprinderilor reprezentante ale monopolului statului sau ale altor drepturi exclusive acordate de ctre autoritile publice.

Principalii actori implicai n politica n domeniul concurenei

Instituia responsabil la nivel comunitar de modul n care este implementat PDC este Comisia European. Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simpl, asemenea unui organism colectiv. Aceste decizii sunt pregtite de Direcia General pentru Concuren, DG COMP (anterior cunoscut sub numele de DG IV), care raporteaz comisarului responsabil cu PDC (din septembrie 1999 acesta este Mario Monti). Comisia poate fi sesizat ntr-o problem privind concurena fie prin notificare, fie urmare a unei plngeri naintate de o firm sau un stat, fie poate aciona din proprie iniiativ (ex officio) pentru a investiga anumite situaii specifice sau chiar un ntreg sector economic. Comisia poate penaliza orice nclcri ale regulilor privind concurena, penalizrile putnd reprezenta pn la 10% din veniturile companiei incriminate. 2. Curtea European de Justiie (CEJ). CEJ este ndreptit s acioneze att n cazul unor solicitri fcute de instanele naionale, ct i n cazul unor aciuni iniiate mpotriva Comisiei n faa Tribunalului de Prim Instan (TPI). Cu totul remarcabil pentru o instan juridic, CEJ solicit Comisiei, n anumite mprejurri, mai degrabnargumente de ordin economic, dect de ordin formal (juridic). 3. Rolul Parlamentului European se reduce la a evalua aciunile Comisiei printr-un raport anual i, de asemenea, de a face observaii privind evoluiile importante din acest domeniu. 4. Interveniile Consiliului de Minitri se rezum la a autoriza exceptrile n bloc, precum i la a face modificari n baza legal a PDC.
1.

5.

In cadrul PDC acioneaz i autoritile naionale investite cu competene n acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei, de descentralizare a PDC, rolul autoritilor naionale din domeniul SERVICIILE PUBLICE SI CONCURENTA IN UE

Referitor la intreprinderile publice si intreprinderile responsabile de un serviciu public ( de natura industriala si comerciala ) exista trei reguli: -neutralitatea Comunitatii vis-a vis de forma de propietate ( caracterul public al unor intreprinderi nu este de natura a autoriza in mod intrinsec distorsiuni concurentiale -interzicerea obstacolelor/barierelor in calea concurentei exceptie fac serviciile de interes general - Principala problema este reprezentata de activitatile de servicii publice de retele ( transporturile feroviare si aeriene, gazul si electricitatea, posta si telecomunicatiile ) care fac obiectul unei dereglementari. Serviciul public poate fi definit din punct de vedere economic ca fiind :un serviciu a carui productie se face conform randamentelor crescande ( adica situatiile in care costul unitar de productie descreste o data cu cresterea cantitatilor produse) ceea ce ar justifica organizarea sa in monopol, ca si punerea in practica a unor tarife administrate si a unor mecanisme fiscale. Existenta unor puternice externalitati ( adica situatii in care deciziile unui agent economic au consecinte in termeni de cost si de bunastare asupra celorlalti agenti) ar conferi si un anumit caracter public serviciului deoarece corectarea acestor externalitati poate cere o importanta interventie a statului. Contributia la realizarea coeziunii comunitare

Unul dintre cele mai importante instrumente de orientare structural i geografic activitilor economice l constituie ajutoarele publice. Dar, pentru a elimina distorsiunile privind concurena, art. 92 al Tratatului Uniunii Economice (TUE) prevede c sunt incompatibile cu piaa comun ajutoarele acordate de state sau cele acordate sub orice form prin intermediul resurselor statului care distorsioneaz sau amenin cu distorsionarea concurenei prin favorizarea anumitor ntreprinderi sau producii, n msura n care afecteaz schimburile comerciale ntre statele membre. Tratatul integreaz ns obiectivul coeziunii prin excepiile de la art. 92. Conform acestuia,sunt compatibile cu piaa comun: ajutoarele destinate dezvoltrii economice ajutoarelor cu un nivel de trai anormal de sczut sau caracterizate de un nivel grav al omajului ) ajutoarele destinate s faciliteze dezvoltarea anumitor activiti sau a anumitor regiuni economice, dac nu altereaz condiiile schimburilor comerciale ntr-o msur contrar interesului comun Politica privind concurena are dimensiune regional i compatibilitatea celor dou politici se asigur prin coerena sistemelor zonale. Pentru a ameliora contribuia acestei politici la realizarea coeziunii n condiiile limitrii distorsiunilor pe care le produc ntotdeauna ajutoarele publice, procedura comunitar presupune: concentrarea regional-urmrindu-se asigurarea echilibrului ntre importana distorsiunilor i avantajele n planul dezvoltrii regionale; plafonarea comunitar a ajutoarelor, plafonarea naional (ca procent din populaie), n funcie de situaia socio-economic relativ a regiunilor plafonarea intensitii ajutoarelor pe ntreprindere.

Din cele de mai sus, rezult c politica privind concurena este elaborat i aplicat pentru a veni n sprijinul politicii de coeziune. Realitatea relev ns o serie de limite ce pot fi depite prin: accentuarea dimensiunii regionale, pentru limitarea teritorial a distorsiunilor i susinerea efortului de dezvoltare a regiunilor srace i de adaptare a acestora la evoluiile comunitare; ameliorarea coerenei ntre criteriile de stabilire a zonelor eligibile celor dou politici i ntre instrumentele i msurile adoptate; controlul strict al ajutoarelor publice ca un complement obligatoriu al politicii regionale (aplicarea riguroas a criteriilor de eligibilitate regional); o concentrare tematic mai eficace (spre domenii i factori de competitivitate ce permit atingerea obiectivelor de la Lisabona); reconsiderarea echilibrului ntre intervenie i pia, stimulnd orientarea spre alte surse de finanare (creterea rolului pieei, stimularea eficienei economice, responsabilizarea firmelor i actorilor locali, ntrirea disciplinei financiare, creterea gradului de implicare a BEI); ameliorarea condiiilor de integrare negativ (de aplicare a libertilor de circulaie n aa fel nct s creasc rolul pieei interne n realizarea coeziunii).

Politica industriala comunitara 1.Concepte de baza privind politica industriala

Politica industriala- o gama larga de masuri guvernamentale menite sa promoveze cresterea si sporirea competitivitatii unui anumit sector sau a mai multor sectoare intr-o economie cu conditia ca celelalte sectoare sa beneficieze indirect de suportul oferit de sectoare prioritare si nici un sector nu va fi prejudiciat de masyrile acestei politici. Scopurile acestei politici pot fi:

-economice:promovarea competitivitatii prin ajustari structurale; -politice: protectia sau promovarea unor industrii; -sociale: lupta impotriva somajului si redistribuirea veniturilor;

Se fac doua clasificari importante ale politicii industriale:

a)Politici active si negative. Politicile active vizeaza structurile si performantele industriei, fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare, in timp ce politicile negative combat esecurile pietei si urmaresc inlaturarea barierelor de piata, cum ar fi interzicerea abuzului de pozitie dominanta si diminuarea obstacolelor comerciale( tarifare si netarifare). b)Politici orizontale (sau generale) si politici verticale (sectoriale).Politicile orizontale vizeaza toate sectoarele industriale(cum ar fi : protectia uniforma a pietei si concurentei, promovarea IMM-urilor, inlaturarea barierelor administrative), pe cand politicile verticale vizeaza anumite sectoare ( cum sunt: industria otelului, textilele, constructiile de nave) avand ca scop protectia si restructurarea acestora. In sens larg, politica industriala consta in: -masuri generale pentru dezvoltarea in continuare a pietei interne si pentru consolidarea Uniunii Economice si Monetare in Europa; -politica comerciala externa (politica antidumping, acordurile comerciale bilaterale si multilaterale cu implicatii in anumite sectoare industriale); -politica sociala si regionala (cand procesul de reconversie industriala are consecinte sociale si regionale imposibil de acceptat);

-politica concurentei (instrumente juridice destinate interventiei asupra mecanismelor de piata care nu functioneaza corect si monitorizarii spijinului acordat de catre stat); -politica de cercetare dezvoltare; -consolidarea cooperarii intre intreprinderi europene.

2. Obiectivele, principiile politicii industriale

-asigurarea competivitatii industriei comunitare -sprijinirea inovatiei tehnice si tehnologice si a dezvoltarii durabile; -indepartarea obstacolelor din calea schimbarilor stucturale; -cresterea flexibilitatii producatorilor; -promovarea investitiilor in cercetare si dezvoltare; -incurajarea asumarii riscurilor; -diseminarea informatiilor pentru companii, indiferent de originea acestora; Principiile rezultate din politica industiala promovata de UE: a) aceptarea limitata a principiului interventiei; b) coordonarea actiunilor statelor membre sub indrumarea Comisiei; c) interdependenta cu alte politici; d) competenta explicita si legata de imprejurari, dar nu exclusiva a UE.

3.Instumentele politicii industriale:

a)in politica verticala sau sectoriala: -protectia comerciala;-ajutoarele de stat;-stimulentele fiscale;cartelurile de criza; b)in politica orizontala:

-politica in domeniul concurentei;-politica de cercetare;-politica in domeniul energiei;-politica de mediu;-politica de dezvoltare regionala;-politica privind ocuparea fortei de munca si politica sociala;-politica privind protectia consumatorului;-politica intreprinderilor;

4.Principalele ramuri industriale la nivel European

Principalele ramuri industriale la nivel european:

1) industrii agroalimentare si ale stiintelor vii (alimentara, bauturi, tutun,

produse cosmetice, farmaceutica, biotehnologica, dispozitive medicale);

2) industrii de sistem si constructoare de masini (ITC, inginerie mecanica,

inginerie electrica, vehicule cu motor, aerospatiale, industria de aparare,

constructii navale);

3) industrii bazate pe moda si design (textile, piele si produse din piele,

incaltaminte, mobile);

4) industrii primare (de baza) si intermediare(industrii extractive nonenergetice,

metale neferoase, ciment si var, ceramica, sticla, lemn si produse

din lemn, celuloza, hartie si produse din hartie, tiparituri si publicatii, otel,

chimica, cauciuc, si mase plastice, constructii); Viitorul politicii industriale Prioritatile in domeniul politicii industriale se concentreaza pe:

-imbunatatirea mediului de afaceri in conditiile globalizarii;

-asigurarea coerentei intre politica de mediu, sanatate, protectia

consumatorului, competitivitate si politica industriala;

-adaptarea industriei europene la transformarile generate de extinderea spre

sud si est.

Consiliul European de la Lisabona a transmis un mesaj:UE sa devina un

ansamblu economic centrat pe o societate informationala, mai competitiva si mai dinamica la scara globala, capabila sa asigure o dezvoltare durabila, locuri de munca mai multe si mai bune si o mai pronuntata coeziune sociala.

Acest deziderat se poate obtine prin:

-accentuarea inovarii si spiritului antreprenorial la nivel European (firme mici, sectoare traditionale, servicii);

-reconstruirea unui nou mediu pentru companii;

Pentru a face fata noilor provocari va fi necesar:

-sa se promoveze spiritul antreprenorial ca un nou tip de comportament bazat

pe orientarea spre consumator si spre o cultura a serviciilor;

-incurajarea crearii unui cadru legislativ si a unui mediu de afaceri care iau in

considerare principiile dezvoltarii durabile si in care cercetarea, inovarea si

competenta manageriala se dezvolta;

-imbunatatirea mediului financiar pentru firmele mici si mijlocii;

-imbunatatirea competitivitatii la nivelul IMM-urilor in cadrul unei economii

bazate pe cunoastere;

-crearea de oportunitati si coordonarea sprijinului logistic pentru retelele de 5.Etapele politicii industriale comunitare 1958 - 1975 Politici industriale nationale Franta si Germania, impulsionate de amenintarea dominarii americane n sectorul tehnologiilor nalte (high technology sectors) a nceput sa sustina companiile nationale avansate prin subsidii, prin politici de achizitii guvernamentale, cote la import si bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade, tarile europene au nceput sa colaboreze la proiecte importante n aviatie (Concorde si Airbus), beneficiind de substantiale subventii guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului si chiar producerea. Chiar si n Marea Britanie, guvernul labourist a simtit necesitatea fondarii Organizatiei Nationale pentru Dezvoltare Economica, principalul obiectiv al carei era cresterea competitivitatii industriei britanice. 1975 - 1985 Politica industriala interventionista a UE Ca urmare a socului crizei petroliere din 1973, industria europeana a plonjat ntr-o perioada de zece ani de recesiune economica, caracterizata printr-o perioada de stagnare, inflatie si somaj. Acest interval de timp a fost numit "Eurosclerosis", anume atunci Comunitatea Europeana a intervenit pentru prima data cu actiuni specifice politicii industriale, menite sa completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la crestere si prosperitate. Aceste actiuni au reprezentat eforturile de readucere la viata a industriilor slabite (otelului, chimica, constructii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecintele dureroase n urma redimensionarii, modernizarii si restructurarii. Deasemenea Comisia a utilizat competenta sa n domeniul comertului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restrictionau exporturile de textile din tarile n curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeana. n sectoarele naltelor tehnologii, precum ar fi electronica si telecomunicatiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri

afaceri.

Industriale (DG III), a nceput sa promoveze finantarea proiectelor comune n C&D. 1985 - 1990 nceputurile pietii unice si redresarea economica La nceputul anilor 80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriasilor europeni ( Masa Rotunda Europeana sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborarea transfrontaliera n industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat ca politicile industriale nationale au esuat n dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial si au insistat asupra unui suport si ajutor din partea Comunitatii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni n industrie. ntre timp, grupul dat a canalizat toate abilitatile de la eforturile de lobby pentru cresterea ajutorului comunitar pentru C&D, spre o forta puternica ce insista asupra implimentarii conceptului de piata unica lasat uitarii. ncurajata de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a facut un efort final determinant pentru lansarea pietii unice. Cartea Alba din 1985 schiteaza n jur de 300 de masuri legislative necesare pentru asigurarea liberei circulatii a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului pe tot teritoriul Comunitatii. Apelnd la procedurile de renuntare la regulile nationale ce reglementau comertul, programul pietei unice a ncercat sa permita ca regulile pietei libere sa patrunda si n industrie. Competitia rezultata, din aceste reguli, trebuia sa grabeasca consolidarea, reducerea costurilor si prin asta cresterea competitivitatii. Politica a fost creata pentru a dezvolta mai degraba companii lideri la nivel european dect la nivel national. Pentru realizarea acestor idei curajoase erau necesare schimbari majore n Tratatul de Roma. Actul Unic European (AUE) semnat n 1986, intrat n vigoare din 1987, a schimbat regulile si a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a legislatiei ce tinea de piata unica. AUE a acceptat Cartea Alba si a stabilit termenul de implementare 31 Decembrie 1992. O alta consecinta a fost angajarea Comunitatii n ntarirea bazei stiintifice si tehnologice europene prin intermediul

"programelor cadru" multianuale. n perioada 1985 - 1990 a fost adoptata marea majoritate a legislatiei ce reglementeaza piata unica. n acelasi timp, AUE a specificat foarte clar ca subsidiile nationale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate n declin vor fi revazute capital. Aceasta nu a nsemnat, nsa, abaterea de la principiile Tratatului de la Roma. 1990 - Primele dezbateri importante privind politica industriala europeana n 1990, a fost clar ca Europa a iesit din recesiune, si ca programul crearii pietei unice combinat cu o competitie reala si destul de dura, a dovedit ca este un puternic furnizor de mecanisme pentru politica industriala. Aceste evolutii au polarizat opiniile despre viitoarea forma a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuala a expansiunei economice. Existau n Europa forte destul de puternice (n special n ERT) ce sustineau n continuare ideea de sustinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunitatii, fie din partea statelor membre. mpotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare si de neimplicare totala n politica industriala. Facnd un efort de a solutiona discutiile, determinnd cauzele recesiunii economice, Comisia a identificat urmatorii factori: Politicile fiscale si economice consistente, moderate si sustinute reciproc din perioada 1985 - 1990 au contribuit la reducerea inflatiei, cresterea beneficiilor si a profiturilor din investitii, precum si au stimulat crearea noilor locuri de munca; Crearea pietei unice si efortul de demontare a barierelor a fost un puternic si pozitiv stimulent pentru mediul de afaceri. 1990 - 1994 - Documentele politicii industriale Dupa analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria pozitie n legatura cu viitoarea politica industriala europeana, care a fost catalogata ca una nedirijata si "...orice, dar nu una permisiva" [2]. Comisia a decis ca nu trebuie sa existe o planificare centralizata n noua politica si a pledat pentru acceptarea principiului subsidiaritatii (solutionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil).

Comisia a identificat patru provocari pentru industria europeana (globalizarea, costurile crescnde ale fortei de munca si capitalului, necesitatea de a raspndi inovatiile tehnologice, importanta mbunatatirei capitalului uman), si cinci conditii necesare al politicii industriale ce ar permite asigurarea n continuare a cresterii economice, si anume: o asigurarea un mediu competitiv - prin eliminarea concentratiei excesive a industriilor si a subsidiilor nejustificate; o continuarea politicilor macroeconomice previzibile si orientate spre stabilitate; o promovarea formarii continue a capitalului uman; o promovarea convergentei economice si a coeziunii sociale; o asigurarea unui nalt nivel n protectia mediului. Deasemenea raportul din 1990 necesari pentru realizarea schimbarii: puncteaza si catalizatorii

definitivarea procesului de constituire a pietei unice, aceasta fiind cel mai important instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelor ce prevad liberalizarea achizitiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor nationale restrictive, promovarea unei legislatii coerente n afaceri, promovarea dezvoltarii retelelor paneuropene n transport, energetica, telecomunicatii; promovarea unei politici comerciale deschise dar vegilente, bazate pe respectarea regulilor internationale; promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce tin de, promovarea C&D si a inventiilor, transferul rapid al know-how-ului; mbunatatirea programelor de formare, programe orientate spre suportul ntreprinderilor mici si mijlocii, utilizarea mai eficienta a resurselor umane; deschiderea si extinderea pietei pentru servicii n afaceri. Tratatul de la Maastricht (TUE), din 1992, reafirma capacitatea UE de a extinde politica industriala a statelor membre la nivel

comunitar, dar limiteaza posibilitatile Uniunii Europene de a lansa politica industriala, pentru aceasta fiind necesar votul unanim al Consiliului Uniunii Europene pentru masuri specifice al acestei politici. Cartea Alba "Cresterea, competitivitatea si ocuparea fortei de munca drept repere pentru actiunea Uniunii Europene", lansata de Comisie n 1993, a accentuat importanta crearii unei temelii pentru o societate informationala si a dezvoltarii retelelor de infrastructura multinationale pentru a face fata concurentei. Documentul urmator referitor la politica industriala, elaborat la fel de Comisie n 1994, reafirma abordarea orizontala a politicii industriale sustinute de programe orientate spre suportul cercetarii si instruirii, de politica concurentiala agresiva si un concept riguros si neutru fata de ajutorul statului. n 1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivitatii format din industriasi, savanti si fosti lideri politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situatia curenta a competitivitatii. 1994 - 2001 Noile viziuni asupra politicii industriale Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie n 1999 "Competitivitatea ntreprinderilor europene n fata globalizarii - Cum poate fi stimulata". Acest raport prezinta realitatea industriei europene si provocarile globalizarii, mentionnd ca "globalizarea este o oportunitate, nu o amenintare" [4]. n acelasi timp puncteaza masurile ce trebui luate pentru a profita ct mai mult si pentru a asigura realizarea obiectivului final - competitivitatea industriei europene. Masurile principale sunt: - promovarea competitivitatii la nivel global (facilitarea asumarii riscului, redirectionarea ajutorului ntreprinderilor din partea statului spre investitii intangibile, dezvoltarea capitalului uman, etc.); - promovarea accesului pe piata mondiala (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piata unica, asigurarea competitiei eficiente, continuarea liberalizarii serviciilor publice);

- promovarea consensului mondial si a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru competitional mondial, monitorizarea naspririi regulamentelor, sustinerea pozitiei europene, promovarea intereselor utilizatorilor si consumatorilor, etc.) n 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptata o noua conceptie de dezvoltare a UE "Locuri de munca, reforme economice si coeziune sociala - pentru o Europa bazata pe informatie si cunoastere", care a fost numit mai trziu Strategia de la Lisabona. Aceasta Strategie prevede transformarea economiei UE "n cea mai dinamica si competitiva" din lume pna n 2010. Au fost prevazute masuri si termene limite pentru realizarea lor, pentru a ridica cresterea economica anula la un procent de 3% si crearea a 20 de milioane de locuri de munca, ntr-o perioada ce zece ani. Scopul final fiind aducerea economiei europene pe locul nti n lume, depasind SUA. Odata cu cresterea bunastarii, domenii precum dezvoltarea durabila si siguranta au devenit din ce n ce mai importante pentru cetatenii europeni. Aceste tendinte au fost reflectate prin adoptarea la Consiliul European de la Goteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabila, care a punctat realizarea simultana a obiectivelor prevazute de cei trei piloni - economic, social si ecologic - care reprezinta temelia acestei strategii. Aplicarea efectiva a strategiei necesita o coerenta deplina intre politicile respectivilor piloni. Realitatea politicii industriale europene la sfrsitul secolului Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicala a pozitiei Comisiei n politica industriala, respingnd interventia sectoriala n favoarea competitiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat pna n 2001, au prezentat solutii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmnd importanta lor. n ciuda raportarii la principiul subsidiaritatii, noua politica a limitat brusc domeniul politicilor industriale nationale. Aceasta situatie a fost descrisa bine de Gaster n 1992, care a scris " Politica reprezinta o cale de mijloc ntre filosofia accentuarii dreptatii

(interventia n reglarea pietei pentru protejarea unor interese ) si eficienta (o piata libera si integrata)." [10] Acest punct de vedere este ntarit si de rezultatele unei analize a politicilor de comert si de promovare a investitiilor straine din acea perioada. Este evident ca, influentata puternic de interesele economice, UE a continuat sa sustina sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, n special sustinerea acordata C&D, chiar Comisia a acordat suport utiliznd instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea masurilor antidumping (de exemplu tarife majorate la semiconductoarele importate) si prevederile regulilor de origine. Aceasta politica comerciala a permis Europei, spre deosebire de SUA, de a pastra capacitatile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor si a electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unitati de productie sunt firme japoneze, americane sau koreene, care au realizat ca e bine sa nfiintezi uzine n Europa pentru a evita barierele comerciale. n ciuda pozitiei puternice a Directoratului Concurentei a Comisiei, Uniunea Europeana a utilizat ntr-o oarecare masura selectiv politica ajutorului statului din 1990, ocazional permitnd statelor membre sa ajute companiile aeriene, otelariile, producatorii auto si santiere navale slabe.

Dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii

ntreprinderile mici sunt coloana vertebral a economiei europene. Ele reprezint o surs esenial de noi locuri de munc i o pepinier a ideilor de afaceri. Baza legal pentru o politic european n acest domeniu o constituie Articolul 157 al TCE. Prin urmare, eforturile Europei de a pune bazele unei noi economii vor fi ncununate de succes numai dac micile ntreprinderi vor fi considerate ca prioritate a agendei de lucru. Existena IMM este necesar pentru funcionarea armonioas a economiei moderne, acestea fiind prezente n toate sectoarele industriei i serviciilor. Aceste ntreprinderi sunt cele mai sensibile la schimbrile intervenite n mediul de afaceri. Ele sunt primele afectate de povara exceselor birocratice. De asemenea, tot ele sunt primele care

prosper n urma iniiativelor de eliminare a birocraiei i de promovare a recompensrii succesului cu ajutorul instrumentelor fiscale,adaptndu-se mult mai uor schimbrilor survenite in condiiile economice i sociale actuale. Ele opereaz n special la nivel naional, ns sunt afectate de legislaia comunitar privind taxele i impozitele, concurena, legislaia societilor comerciale, politicile sociale i regionale i formalitile vamale. Ca urmare, politica Comunitaii n acest domeniu const n msuri menite s promoveze interesele IMM i s elimine discriminrile care le pot bloca accesul pe piaa. Din 1986, Uniunea European are un Comisar nsrcinat cu politica privind IMM. Politica industrial european face referire la acest sector n perspectiva creterii competitivitii i transferului de tehnologie, precum i a accesului la C&D. Pe parcursul anilor 90 Comunitatea a adoptat mai multe decizii care erau orientate spre susinerea dezvoltrii IMM-lor. De asemenea au fost elaborate i adoptate documente complimentare pentru acest sector. Astfel n mai 1998 a fost prezentat organelor europene Raportul BEST , la elaborarea cruia au participat experi din partea comunitii oamenilor de afaceri i a autoritilor publice din statele membre. Acest raport coninea 64 de recomandri privind msurile ce trebuie adoptate de Comisie, Consiliu, Parlamentul European i statele membre. n septembrie 1998, Comisia adopt un comunicat Promovarea antreprenoriatului i a competitivitii rspunsul Comisiei la raportul BEST i recomandrile lui, ce a inclus Planul de aciune pentru promovarea antreprenoriatului i a competitivii care prevedea o serie de msuri ce trebuie adoptate la nivel comunitar i naional pentru realizarea obiectivelor propuse. Consiliul European a stabilit, la Lisabona n martie 2000, obiectivul de a face economia Uniunii Europene cea mai competitiv i mai dinamic pe plan mondial, bazat pe acumularea de cunotine, capabil de o cretere economic durabil i care s asigure locuri de munc mai multe i mai bune i o mai mare coeziune social. ntreprinderile mici sunt privite ca principale promotoare ale inovaiei i ocuprii forei de munc, precumi ale integrrii europene sociale i locale. Prin urmare, a fost stabilit necesitatea crerii unui mediu optim pentru ntreprinderile mici i

iniiativele antreprenoriale. Urmtorul pas a fost adoptarea de ctre Consiliul European n iunie 2000 a Cartei Europene a ntreprinderilor Mici care confirm importana acestui sector i stabilete direciile de aciune prin acordarea ateniei cuvenite IMM-lor. Direciile stabilite de Comisie n planul de aciune i sunt urmtoarele: I. Educaia i instruirea ntreprinztorilor, prin: cultivarea spiritului antreprenorial i nc de la un stadiu incipient; noilor aptitudini

predarea cunotinelor generale de afaceri i antreprenoriat la toate nivelurile de nvmnt. Modulele specifice ale instruirii n afaceri trebuie s devin o component esenial a programelor de nvmnt la nivel preuniversitar i universitar; ncurajarea i promovarea iniiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin programe corespunztoare de pregtire a managerilor din ntreprinderile mici. II. Iniierea mai puin costisitoare i mai rapid a afacerilor prin: reducerea cheltuielilor de nfiinare a companiilor ctre nivelul cel mai competitiv pe plan mondial; ncurajarea rilor cu procedurile cele mai lente i dificile de nregistrare a noilor companii pentru a ajunge din urm statele mai avansate; creterea accesului la procedurile de nregistrare on line. III. Legislaie i reglementri mai bune evaluarea legislaiilor naionale cu privire la faliment n lumina bunelor practici; analizarea noilor reglementri naionale i comunitare n vederea evalurii impactului lor asupra ntreprinderilor mici i ntreprinztorilor;

 simplificarea pe ct posibil a reglementrile naionale i cele ale UE; simplificarea, de ctre Comisie, a legislaiei referitoare la concuren, pentru a reduce dificultile ntmpinate de ntreprinderile mici n procesul de conformare cu aceste prevederi legale. IV. Asigurarea calificrii necesare, prin: Dezvoltarea cu ajutorul instituiilor de instruire i programelor interne de pregtire ale companiilor a abilitilor adecvate, adaptate necesitilor ntreprinderilor mici i a serviciilor de instruire i consultan permanente. V. mbuntirea accesului online, prin: Sporirea volumului de comunicaii electronice ntre autoritile publice i sectorul ntreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea s nainteze cereri, s primeasc asisten, s depun declaraii fiscale sau s obin simple informaii online, mult mai rapid i la costuri mai reduse. VI. Extinderea pe multiple piee prin: continuarea reformelor n vederea constituirii n cadrul Uniunii a unei piee interne unice, accesibil ntreprinderilor mici; ndreptarea reformelor ctre unele sectoare eseniale pentru dezvoltarea IMM, cum ar fi comerul electronic, telecomunicaiile, utilitile, achiziiile publice i sistemele de pli transfrontaliere. VII. Perfecionarea sistemul fiscal i a aspectelor financiare, prin: Adaptarea sistemelor de impozitare n scopul de a recompensa performana, a ncuraja ntreprinderile start-up, a favoriza extinderea ntreprinderilor mici i nfiinarea de locuri de munc i a facilita crearea de ntreprinderi mici i continuitatea lor.

mbuntirea financiare prin:

accesului

ntreprinderilor

mici

la

serviciile

identificarea i nlturarea obstacolelor care stau n calea formrii unei piee de capital pan-europene i a implementrii Planului de aciune pentru serviciile financiare i a Planului de aciune pentru capitalul de risc; mbuntirea relaiilor dintre sistemul bancar i ntreprinderile mici cu ajutorul crearea unor condiii corespunztoare de acces la credite i la capitalul de risc; mbuntirea accesului la fondurile structurale i ncurajarea iniiativelor Bncii Europene de Investiii de cretere a fondurilor, inclusiv instrumentelor de capital, disponibile pentru ntreprinderile start-up i pentru ntreprinderile de nalt tehnologie. VIII. Consolidarea capacitii tehnologice a ntreprinderilor mici, prin: consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea implementrii tehnologiei n ntreprinderile mici, precum i capacitatea ntreprinderilor mici de a identifica, selecta i adapta tehnologii. ncurajarea cooperrii i schimbului tehnologic ntre ntreprinderile de orice dimensiuni, mai cu seam ntre micile ntreprinderi europene, dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, ndreptate ctre aplicarea comercial a cunotinelor i tehnologiei, conceperea i adaptarea sistemelor de calitate i certificare n ntreprinderile mici. stimularea cooperrii ntre ntreprinderile mici i companii mari la nivel local, naional, european i mondial, precum i cooperarea ntre ntreprinderile mici i instituiile de nvmnt superior i cercetare. IX. Utilizarea modelelor e-business de succes i asigurarea unei asistene de calitate pentru ntreprinderile mici, prin:

 ncurajarea micilor ntreprinderi, de ctre Comisia European i Statele Membre, n scopul aplicrii celor mai bune practici i adoptrii modelelor de afaceri eficiente care s le dea posibilitatea s se bucure de un progres real n noua economie; coordonarea activitii Comisiei i a statelor membre n vederea crerii unor sisteme, reele i servicii informaionale i de sprijinire a afacerilor care s fie uor de accesat i de neles i care s rspundnecesitilor ntreprinderilor. asigurarea, la nivelul ntregii Uniuni Europene, accesului la consiliere i sprijinului din partea mentorilor i membrilor reelei Business Angels, inclusiv prin intermediul paginilor de Internet i al Observatorului Europen al ntreprinderilor Mici i Mijlocii. X. Dezvoltarea unei reprezentri mai puternice i mai eficiente a intereselor ntreprinderilor mici pe plan naional i la nivelul Uniunii Europene, prin: coordonarea politicilor naionale referitoare la IMM; utilizarea programului Multianual pentru ntreprinderi i Antreprenoriat, procedura de la Cardiff pentru reformele economice, procedura de la Luxemburg referitoare la politicile privind ocuparea forei de munc i alte programe i iniiative comunitare; monitorizarea i evaluarea anual a sectorului IMM, prin raportare la nivelurile cele mai ridicate nregistrate pe plan mondial pentru a mbunti cunotinele, adopta practici mai bune n toate domeniile care influeneaz ntreprinderile mici n scopul sporirii performanelor noastre. Scopul final al acestor msuri ce sunt realizate att la nivel comunitar ct i la cel naional, este creterea economic i creterea competitivitii, acestea fiind i principalele obiective ale politicii industriale europene.