Sunteți pe pagina 1din 166

Prof.univ.dr.Dumitra Popescu

Lector univ.dr.Felicia Maxim

Drept internaţional public

Curs pentru învăţământ la distanţă

PARTEA A-II-A

SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC ŞI DREPTUL SPAŢIAL

TRATATELE INTERNAŢIONALE

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE INTERGUVERNAMENTALE

DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR

TEMA A VII-A

SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC ŞI DREPTUL SPAŢIAL

1. Necesitatea unei reglementări

2. Delimitarea dintre spaţiul aerian şi spaţiul extraatmosferic

3. Principiile generale ale dreptului spaţial şi regimul juridic al spaţiului extraatmosferic

3.1. Principii şi norme speciale de drept spaţial

3.1.1. Principii privind teledetecţia prin sateliţi

3.1.2. Principii privind telecomunicaţiile directe prin sateliţi.

3.2.

Organizaţiile internaţionale şi dreptul spaţial

3.3.

Întrebări, exerciţii, aplicaţii

3.4.

Rezolvaţi următoarele teste-grilă

3.5.

Rezumat

3.6.

Bibliografie

OBIECTIVE :

-Identificarea instrumentelor internaţionale în domeniu ; -Înţelegerea teoriilor privind delimitarea dintre spaţiul aerian şi spaţiul extraatmosferic; -Cunoaşterea principiilor generale ale dreptului spaţial şi a principiilor şi normelor speciale de drept spaţial.

1. Necesitatea unei reglementări

Lansarea în spaţiul extraatmosferic a primului obiect spaţial (Sputnik 1) pe 4 octombrie 1957 de către fosta U.R.S.S., a urgentat:

elaborarea unor principii şi norme care să guverneze activităţile în acest spaţiu; şi delimitarea spaţiului extraatmosferic de spaţiul aerian. În 1958 Adunarea Generală a O.N.U.-în baza unei rezoluţii- a creat un Comitet special ad-hoc, pentru utilizarea paşnică a spaţiului cosmic (extraat-mosferic); în 1959 acesta a

devenit permanent, iar în 1962 a creat două subcomitete:

devenit permanent, iar în 1962 a creat două subcomitete: juridic; şi tehnico- ştiinţific Primele reguli în

juridic; şi

tehnico-ştiinţific

Primele reguli în domeniu au fost create prin rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. adoptate, în domeniu, după cum urmează:

în 1958 rezoluţia privind „Problema utilizării spaţiului

extraatmosferic în scopuri paşnice”;

în 1961 rezoluţia referitoare la proclamarea principiului

libertăţii spaţiului extraatmosferic;

în 1963 rezoluţia nr. 1962 privind „Declaraţia asupra

principiilor juridice care guvernează activităţile statelor în explo- rarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic”, care constituie nucleul tratatului spaţial. Unele din primele reguli care s-au impus se referă la faptul

că:

a) spaţiul extraatmosferic este guvernat de principiul

libertăţii şi nu poate constitui obiect al suveranităţii sau aproprierii

naţionale a nici unui stat; b) Carta O.N.U. şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional se aplică acestui spaţiu. Primul tratat în materie este Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, din 1967 (Tratatul spaţial), care a stabilit cadrul juridic general privind:

conduita statelor în spaţiul extraatmosferic; şi regimul juridic al spaţiului extraatmosferic. Tratatul spaţial a fost urmat de alte trei tratate care reglementează probleme specifice activităţilor desfăşurate de state în spaţiul extraatmosferic:

Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîn- toarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1968); Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daune cauzate de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic

(1972);

Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1975). În 1979 a fost adoptat Acordul care guvernează activi- tatea statelor pe lună şi celelalte corpuri cereşti, care dezvoltă şi precizează principiile şi normele din tratatul spaţial şi din celelalte tratate în domeniu,creând totodată şi norme noi. Acordul din 1979 prevede că dispoziţiile sale se vor aplica şi celorlalte corpuri cereşti din sistemul solar, altele decât Terra, exceptând cazul în care norme juridice specifice vor intra în vigoare pentru oricare dintre aceste corpuri cereşti (art. I). România este parte la Tratatul spaţial; Acordul privind salvarea astronauţilor şi Convenţia asupra răspunderii. TEMĂ:Care este denumirea tratatului care a stabilit cadrul juridic general în domeniul spaţial, dar pentru celelalte trei care reglementează probleme specifice activităţii spaţiale?

spaţiul

extraatmosferic

Problema definiţiei şi/sau a delimitării spaţiului extraat- mosferic s-a pus, în doctrină, de la începutul activităţilor spaţiale, şi în cadrul Comitetului ad-hoc pentru utilizarea paşnică a spaţiului cosmic, încă din 1959 dar, până în prezent, nu s-a ajuns la o reglementare juridică în domeniu, limita între cele două spaţii fiind una convenţională. Dintre criteriile convenţionale de delimitare care s-au propus în doctrină şi în lucrările celor două Subcomitete (juridic şi

2.

Delimitarea

dintre

spaţiul

aerian

şi

tehnico-ştiinţific) ale Comitetului O.N.U. pentru utilizarea paşnică a spaţiului cosmic menţionăm:

criteriul matematic, limita dintre spaţiul extraatmosferic şi

spaţiul aerian să fie stabilită la o altitudine de 100 (110) km

deasupra nivelului mării;

criteriul liniei celui mai coborât perigeu pe care se pot

plasa sateliţii artificiali ai Pământului;

criteriul efectului gravitaţional, al controlului efectiv etc.

Statele nu au reuşit să ajungă la un acord asupra nici unuia dintre criteriile menţionate, recurgând la teoria funcţională, bazată pe categorii de activităţi care se desfăşoară în spaţiul cosmic, ceea ce favorizează accesul liber la acest spaţiu şi corpurile cereşti. TEMĂ:Menţionaţi şi comentaţi criteriile propuse pentru delimitarea spaţiului cosmic de spaţiul aerian.

şi

regimul juridic al spaţiului extraatmosferic

Potrivit tratatelor şi rezoluţiilor organelor O.N.U., la care ne vom referi şi a cutumei, în materie, în dreptul spaţial s-au format o serie de principii generale şi principii şi norme speciale care guvernează activitatea statelor în spaţiul cosmic, pe lună şi celelalte corpuri cereşti, determinând totodată regimul juridic al acestora.

3.

Principiile

generale

ale

dreptului

spaţial

Principii generale

ale spaţiului

cosmic

(inclusiv Luna

şi celelalte

corpuri cereşti)

cosmic (inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti) folosirea în scopuri paşnice; utilizarea în interesul

folosirea în scopuri paşnice;

utilizarea în interesul întregii omeniri (patrimoniul comun al omenirii);

libertatea de explorare şi utilizare de către toate statele;

neaproprierea naţională (nesupunerea suveranităţii);

cooperarea internaţională şi asistenţa reciprocă.

Principiul folosirii în scopuri paşnice a spaţiului cosmic urmăreşte folosirea acestui spaţiu în interesul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale (art. III din Tratat). Tratatul din 1967 interzice expressis verbis: plasarea pe o orbită circumterestră a oricărui obiect purtător de arme nucleare sau orice tip de arme de distrugere în masă; instalarea unor astfel de arme pe corpurile cereşti, plasarea unor asemenea arme în

spaţiul extraatmosferic în orice alt mod. (art. IV (1) din Tratat) şi art. III (1 şi 3) al Acordului din 1979). Pe corpurile cereşti sunt interzise:

amenajarea de baze şi instalaţii militare;

executarea de manevre militare;

experimentarea oricărui tip de arme.Tratatul nu interzice

folosirea de personal militar pentru cercetări ştiinţifice şi nici folosirea oricărui echipament sau instalaţii necesare pentru explorarea paşnică a lunii şi celorlalte corpuri cereşti. În opinia statelor deţinătoare legal de arme nucleare, se fac două afirmaţii discutabile:

a) pe orbită este interzisă numai plasarea armelor nucleare, dar nu şi a armamentelor clasice; b) sunt interzise numai activităţile militare agresive, nu şi cele defensive (de ex. sateliţii de ,,recunoaştere/spioni”). Principiul utilizării în interesul întregii omeniri a spaţiului cosmic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti, acestea sunt considerate ca patrimoniu comun al omenirii (art. IV şi XI ale Acordului din 1979 care include şi resursele naturale ale Lunii). Acordul privind Luna proclamă şi principiile după care ar urma să se stabilească în viitor un regim de exploatare a resurselor Lunii, atunci când acest lucru va fi posibil (art. XI alin. 5, 6 şi 7). Principiul libertăţii de explorare şi utilizare constă, în esenţă, în accesul egal, indiferent de gradul de dezvoltare economică, mărime sau poziţie geografică al tuturor statelor la activităţile spaţiale (art. I alin 2 din Tratat).

Libertatea de utilizare nu este absolută, ci ea trebuie exercitată cu respectarea:

normelor dreptului internaţional;

inclusiv Carta O.N.U.,Tratatul spaţial şi celelalte tratate

în domeniu. Principiul neaproprierii naţionale este definitoriu pentru regimul juridic şi înseamnă că spaţiul extraatmosferic, Luna şi celelalte corpuri cereşti sau părţi din acestea nu pot face obiectul unei aproprieri de către state, sau persoane fizice ori juridice sau organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale prin folosire sau ocupaţie (art. II din Tratat şi art. XI alin 2 şi 3 din Acordul privind Luna care precizează că nici suprafaţa şi nici subsuprafaţa Lunii, resursele naturale in situ nu pot deveni proprietate a unui stat, organizaţii de nici un fel sau persoane fizice ori juridice. Principiul cooperării şi asistenţei reciproce se va

aplica:

în toate activităţile de explorare şi fololosire; şi

pe baze multilaterale, bilaterale ori prin organizaţii internaţionale. Atât aplicarea acestui principiu, cât şi delimitarea spaţiului cosmic de cel aerian a pus în discuţie accesul şi utilizarea orbitei geostaţionare, revendicată ca o „resursă naturală limitată” de către statele ecuatoriale (Brazilia, Columbia, Ecuador, Congo, Kenya, Uganda, Zair şi Indonezia) care printr-o Declaraţie comună din 1976, au revendicat chiar suveranitate asupra orbitei geostaţionare (o orbită circulară deasupra ecuatorului la o înălţime de circa 36.000 km.) Ţinând seama de opoziţia fermă a statelor industrializate Adunarea Generală a O.N.U., printr-o rezoluţie din 1983, a proclamat orbita ca o „resursă naturală limitată”, a cărei utilizare trebuie să fie „raţională şi echilibrată”. TEMĂ:Enumeraţi şi comentaţi principiile generale ale spaţiului cosmic (inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti).

3.1. Principii şi norme speciale de drept spaţial

Aceste principii şi norme se desprind atât din cele două tratate cu caracter general (Tratatul spaţial şi Acordul privind Luna), cât mai ales din tratatele reglementând aspectele specifice activităţii statelor în spaţiul cosmic, precum şi din rezoluţiile Adunării Generale a ONU, ca şi din cutumă.

Principiile

speciale de

drept spaţial:

ca şi din cutumă. Principiile speciale de drept spaţial: jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi

jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale;

răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spaţiu;

înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu;

salvarea şi reîntoarcerea astronauţilor;

principii privind

teledetecţia prin sateliţi şi reîntoarcerea astronauţilor; principii privind telecomunica ţiile directe prin sateliţi Jurisdicţia şi

telecomunicaţiile directe prin sateliţi ţiile directe prin sateliţi

Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale aparţin statului (autorităţii) de lansare în al cărui registru este înmatriculat obiectul spaţial, cât timp acestea

se află:

în spaţiu; pe corpurile cereşti; când revin pe pământ. iu;
în spaţ iu; pe corpurile cereşti; când revin pe pământ. pe corpurile cereşti; când revin pe pământ.

Răspunderea internaţională a statelor (autorităţii) de lansare poate apărea atât pentru activităţi spaţiale naţionale, cât şi pentru activităţile desfăşurate de alte state pe teritoriul unui stat. Autoritatea de lansare poate fi şi o organizaţie internaţională,

regulile răspunderii se aplică şi acestora. Potrivit Convenţiei din 1972, în funcţie, de locul unde se

produce dauna răspunderea este fie:

absolută bazată pe culpăde locul un de se produce dauna răspunderea este fie: Răspunderea absolută/bazată pe risc revine statelor

Răspunderea absolută/bazată pe risc revine statelor de

sol; sau unor aeronave în zborRăspunderea absolută/bazată pe risc revine statelor de Răspunderea bazată pe culpă incumbă statului de lansare

Răspunderea bazată pe culpă incumbă statului de lansare

pentru daunele cauzate unui obiect spaţial de către alt obiect

lansare pentru daunele cauzate la:

spaţial în orice alt loc decât

la sol:

cauzate la: spaţial în orice alt loc decât la sol: în atmosferă; în spaţiul extraatmosferic; pe

în atmosferă; în spaţiul extraatmosferic; pe Lună; sau pe alte corpuri cereşti

În cazul răspunderii bazată pe culpă daunele sunt imputabile statului de lansare dacă se dovedeşte conduita culpabilă a lui ori a persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (art.3 şi 4 ale Convenţiei din 1972). Pentru rezolvarea diferendelor privind daunele produse de obiecte spaţiale sau părţi componente ale acestora, statele pot recurge la un mecanism dublu negocieri diplomatice

Comisia de soluţionare a cererilor, constituită potrivit art. XV al Convenţiei din 1972.

constituită potrivit art. XV al Convenţiei din 1972. Înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu se efectu-

Înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu se efectu- ează printr-o dublă înregistrare:

în registrul ţinut de statul (organizaţia internaţională) de lansare; conţinutul fiecărui registru şi condiţiile de menţinere a sa le determină statul de înregistrare (art. II din Convenţie);

în registrul ţinut de Secretarul General al O.N.U. (art. III

din Convenţie).

Statul de înregistrare are obligaţia să trimită Secretarului General o serie de informaţii pentru identificarea obiectului lansat, cum sunt:

a) numele statului(statelor) de lansare; b) un indicator al obiectului spaţial sau numărul său de înregistrare, care sunt inscripţionate pe obiect;

c) data şi teritoriul sau locaţia de lansare; înclinaţie

d) parametrii orbitali de bază

de lansare; înclinaţie d) parametrii orbitali de bază apogeul perigeu e) funcţia generală a obiectului spaţial.
de lansare; înclinaţie d) parametrii orbitali de bază apogeul perigeu e) funcţia generală a obiectului spaţial.

apogeul

perigeu

e) funcţia generală a obiectului spaţial.

Statul de înregistrare poate să furnizeze informaţii adiţionale Secretarului General O.N.U. despre obiectele spaţiale înregistrate, dar el are obligaţia de a notifica Secretarului General despre obiectele spaţiale asupra cărora i-a transmis informaţii, dar care nu mai sunt pe orbita circumterestră (art. IV şi V ale Convenţiei din 1975). Principiile privind salvarea, asistenţa şi reântoarcerea astronauţilor definesc statutul juridic al acestora. Astronauţii sunt

consideraţi mesageri, trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic şi statele trebuie să le acorde toată asistenţa posibilă în caz de:

accident;

pericol;

aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat;

amerizare în marea liberă.

3.1.1. Principii privind activităţile spaţiale comerciale

3.1.1.1. Principii privind teledetecţia prin sateliţi

Teledetecţia

(teleobservarea)

comercială

prin

„remote

care

se

sensing”

face

o

culegerea,

este

activitate

spaţială

procesarea şi stocarea de informaţii privind natura şi starea resurselor naturale ale solului şi subsolului statelor, starea de

„sănătate” a mediului, fenomenele geofizice, climatice şi altele. Statele au încercat să reglementeze teledetecţia pe bază de convenţie, încă din 1971, dar s-a reuşit numai adoptarea în 1986 a unei rezoluţii nr. 41/65 a Adunării Generale a O.N.U., cuprinzând 15 principii în domeniu, cum sunt:

interzicerea utilizării informaţiilor culese în defavoarea

intereselor politice şi economice ale statului supus teledetecţiei;

obligaţia de nediscriminare, cât priveşte accesul la

datele procesate;

conformarea activităţilor de teledetecţie cu dreptul

internaţional, inclusiv Carta O.N.U. şi tratatele în domeniul spaţial;

cooperarea pentru folosirea raţională a resurselor

naturale, protecţia mediului şi reducerea impactului dezastrelor naturale. Activitatea de teledetecţie poate genera conflicte, între statele care posedă tehnologia de teledetecţie şi statele supuse teledetecţiei, în probleme privind:

acordul între statul ce efectuează teledetecţia şi statul al

cărui teritoriu este supus teledetecţiei în scopul culegerii de informaţii;

accesul statului supus teledetecţiei la datele prelucrate;

difuzarea datelor în defavoarea intereselor statului

supus teledetecţiei. Principiul XII din rezoluţia 41/65 asigură o conciliere între drepturile statului care efectuează teledetecţia şi cele care ţin de suveranitatea statului supus teledetecţiei.

3.1.1.2. Principii privind telecomunicaţiile directe prin

sateliţi

Aceasta este o activitate cu caracter comercial desfăşurată în spaţiul cosmic de către statele posesoare de tehnologii, iar

beneficiarii sunt statele receptoare. Problemele care se pun în cazul telecomunicaţiilor directe prin sateliţi privesc, pe de o parte, suveranitatea teritorială şi principiul neamestecului în treburile interne ale statelor receptoare, iar pe de alta, principiul liberei utilizări a spaţiului cosmic. Nici această activitate spaţială nu a putut să fie reglementată prin convenţie internaţională, ci s-a adoptat numai rezoluţia nr.37/92 din 1982 asupra „principiilor care guvernează utilizarea de către state a sateliţilor artificiali ai Pământului în scopurile televiziunii directe internaţionale”. Această rezoluţie recunoscând implicaţiile politice, economice, sociale şi culturale ale activităţii de telecomunicaţii, afirmă respectarea:

drepturilor suverane ale statelor;

principiului neintervenţiei;

necesitatea acordului prealabil al statelor receptoare pentru difuzarea pe teritoriul lor a emisiunilor directe prin satelit. Alte două rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. se referă la:

Declaraţia privind principiile asupra folosirii surselor cu energie nucleară în spaţiul cosmic(1992), care stabilesc liniile directoare pentru folosirea sigură a surselor cu energie nucleară şi notificarea unei funcţionări defectuoase a unui obiect spaţial, existând riscul unei reintrări a unor materiale nucleare pe Terra; Declaraţia privind cooperarea internaţională în explorarea şi folosirea spaţiului cosmic în beneficiul şi interesul tuturor statelor, în special al ţărilor în curs de dezvoltare(1996). Potrivit Declaraţiei din 1996, toate statele sunt libere să stabi-lească toate aspectele participării lor în activităţile spaţiale pe baze echitabile şi reciproc avantajoase. Mai recent în spaţiul extraatmosferic, deşi nu s-au adoptat norme, au început să se desfăşoare şi alte activităţi comerciale, cum sunt: turismul şi transportul spaţial.

TEMĂ:Enumeraţi şi comentaţi principiile speciale de drept spaţial

3.2. Organizaţiile internaţionale şi dreptul spaţial

Până în prezent, deşi problema s-a pus, în doctrină, şi în unele structuri internaţionale, statele nu au ajuns la un consens în vederea creării unei organizaţii internaţionale speciale pentru spaţiul extraatmosferic, Lună şi celelalte corpuri cereşti, inclusiv resursele naturale ale acestora.

O serie de organizaţii internaţionale îndeplinesc un rol

important în promovarea şi dezvoltarea reglementărilor de drept spaţial, ca şi în unele domenii tehnice. Dintre acestea menţionăm în special:

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) prin Comitetul

O.N.U. pentru utilizarea în scopuri paşnice a spaţiului extraatmos- feric, având în prezent 61 de state membre;

Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.);

Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.).

La

acestea se adaugă şi organizaţiile neguvernamentale

cum sunt:

Federaţia Internaţională de Astronautică (I.F.A.);

Institutul Internaţional de Drept Spaţial (I.I.S.L.).

În domeniul telecomunicaţiilor prin sateliţi, având în vedere şi complexitatea aspectelor tehnice şi comerciale s-au creat organizaţii internaţionale de profil, în general la două niveluri:

la nivel internaţional general:

INTELSAT (Organizaţia Internaţională pentru

Sateliţi de Telecomunicaţii), creată prin Acordul de la Washington din 1964 sub forma unei organizaţii internaţionale şi, din 1971 în calitate de INTELSAT cu participare foarte largă;

INMARSAT (Organizaţia Internaţională pentru

Sateliţi Maritimi) creată prin Convenţia Interna-

ţională de la Londra din 1976, când a fost adoptat şi Acordul de exploatare adiţional. la nivel regional:

ARABSAT (Acordul privind Societăţile Arabe pentru Comunicaţiile prin Satelit), creată în 1977; EUTELSAT (Organizaţia Europeană pentru telecomunicaţii prin Satelit), creată printr-un acord provizoriu în 1977 şi cu statut definitiv, prin Con- venţia de constituire şi Acordul de exploatare din

1985;

EUMELSAT (Organizaţia Europeană pentru Exploatarea Sateliţilor Metereologici), creată prin Convenţia din 1983; ESA (Agenţia Spaţială Europeană), creată prin Convenţia de la Bruxelles din 1975. România este membră a:

INTELSAT (D.nr.-199/24.04.1990) ; INMARSAT (L.nr.8/31.07.1990); EUTELSAT (L. nr.7/31.07.1990); ESA (L.nr. 40/28.06.1993). TEMĂ:Există în domeniul spaţial o organizaţie internaţională de tipul celei create în dreptul mării prin Convenţia din 1982?

3.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

1. Care este denumirea tratatului care a stabilit cadrul juridic general în domeniul spaţial, dar pentru celelalte trei care reglementează probleme specifice activităţii spaţiale?

2. Menţionaţi şi comentaţi criteriile propuse pentru

delimitarea spaţiului cosmic de spaţiul aerian.

3. Enumeraţi principiile generale ale spaţiului cosmic

(inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti). 4. Comentaţi asupra principiului neaproprierii naţionale în dreptul spaţial.

5.

Enumeraţi principiile speciale de drept spaţial şi

comentaţi asupra principiului răspunderii.

6. Ce se înţelege prin „dubla înregistrare” a obiectelor

lansate în spaţiu?

7. Ce înseamnă „teledetecţia” / „teleobservarea”?

8. Consideraţi că activitatea de teledetecţie/teleobservare

desfăşurată asupra teritoriului unui stat cade şi sub incidenţa unor

reglementări naţionale în materie? Comentariu.

9. Există în domeniul spaţial o organizaţie internaţională de

tipul celei create în dreptul mării prin Convenţia din 1982?

10. Completaţi următoarele enunţuri:

- Statele nu au reuşit să ajungă la un

asupra nici unuia dintre

menţionate, recurgând la teoria

,

bazată pe categorii de

care se

desfăşoară în spaţiul

,

ceea ce favorizează accesul

la acest

spaţiu şi - Acordul privind Luna proclamă şi

în viitor un regim de

- Atât aplicarea principiului cooperării, cât şi delimitarea

,

care ar urma să se stabilească

după

a resurselor

atunci când acest lucru va fi posibil.

şi

utilizarea orbitei

spaţiului

revendicată ca o „resursă naturală limitată” de către statele

- Principiul XII din rezoluţia 41/65 asigură o conciliere între

statului care efectuează teledetecţia şi cele care ţin de supus teledetecţiei.

de

cel aerian au pus în discuţie

statului

3.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:

1. Primele reguli de drept extraatmosferic au fost create

prin:

a) rezoluţii ale Adunării Generale ONU;

b) rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU;

c) tratate internaţionale.

2. Problema definiţiei /delimitării spaţiului extraatmosferic

de spaţiul aerian s-a pus:

a)

în doctrină,

 

b)

în

Comitetul

pentru

utilizarea

paşnică

a

spaţiului;

c) în Convenţia privind înmatricularea.

3. Tratatul

din

1967 interzice plasarea pe orbită şi,

respectiv pe corpurile cereşti de:

a) obiecte purtătoare de arme nucleare sau alte

arme de distrugere în masă;

b) amenajarea de baze şi instalaţii militare;

c) executarea de manevre militare.

4. Libertatea

de

exercitată cu respectarea:

utilizare

a spaţiului cosmic trebuie

a)

normelor dreptului internaţional;

b)

inclusiv Carta ONU; şi

c)

Tratatul spaţial.

5. Statul de înregistrare are obligaţia să trimită Secretarului

General informaţii privind obiectul lansat, cum sunt:

a)

numele statului/statelor de lansare;

b)

un indicator al obiectului spaţial sau numărul

său de înregistrare;

c) funcţia generală a obiectului spaţial

6. Statele trebuie să acorde astronauţilor asistenţă în caz

de:

a)

accident;

b)

aselenizare forţată pe solul lunar,

 

c)

amerizare în marea liberă.

7. Rezoluţia

privind

utilizarea

sateliţilor

în

scopurile

televiziunii directe internaţionale afirmă respectarea:

 

a)

drepturilor suverane ale statelor;

b)

principiului neintervenţiei,

c)

necesitatea

acordului

prealabil

al

statelor

receptoare

pentru

difuzarea

pe

teritoriul

lor

a

emisiunilor.

3.5.Rezumat:

Lansarea în spaţiul extraatmosferic a primului obiect spaţial a urgentat delimitarea spaţiului extraatmosferic de spaţiul aerian şi elaborarea unor principii şi norme care să guverneze activităţile în acest spaţiu. Dintre criteriile convenţionale de delimitare menţionăm:

criteriul matematic, limita dintre spaţiul extraatmosferic şi

spaţiul aerian să fie stabilită la o altitudine de 100 (110) km deasupra nivelului mării;

criteriul liniei celui mai coborât perigeu pe care se pot

plasa sateliţii artificiali ai Pământului;

criteriul efectului gravitaţional, al controlului efectiv etc.

Statele nu au reuşit să ajungă la un acord asupra nici unuia dintre criteriile menţionate, recurgând la teoria funcţională, bazată pe categorii de activităţi care se desfăşoară în spaţiul cosmic, ceea ce favorizează accesul liber la acest spaţiu şi corpurile cereşti.

Principiile generale ale dreptului spaţial sunt:folosirea în scopuri paşnice;utilizarea în interesul întregii omeniri (patrimoniul comun al omenirii); libertatea de explorare şi utilizare de către toate statele, neaproprierea naţională (nesupunerea suveranităţii); cooperarea internaţională şi asistenţa reciprocă.

În categoria principiilor şi normelor speciale de drept spaţial sunt incluse jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale; răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spaţiu; înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu; salvarea şi reîntoarcerea astronauţilor;principii privind teledetecţia prin sateliţi şi telecomunicaţiile directe.

3.6. Bibliografie

D.Popescu, op.cit.,2005,p.168-157 D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.183-192 A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit., p.248-253 R.Miga-Beşteliu, op.cit.,p.280-288 M.Niciu,op.cit., p.289-300 Basic Facts about the United Nations, United Nations, New York, 2000, p.120-124

TEMA A VIII-A TRATATELE INTERNAŢIONALE

1. Definiţia şi elementele tratatului

2. Denumirea şi clasificarea tratatelor

3. Încheierea tratatelor

3.1.

Noţiune

3.2.

Negocierea

3.3.

Semnarea tratatelor

3.4.

Exprimarea consimţământului

3.4.1.

Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor

3.4.2.

Rezervele la tratate

3.4.2.1.

Definiţie

3.4.2.2.

Regimul rezervelor potrivit Convenţiei din 1969

3.4.3. Efectele juridice ale rezervelor

3.5. Aplicarea tratatelor

3.5.1.

Aplicarea în spaţiu a tratatelor

3.5.2.

Aplicarea în timp a tratatelor

3.6. Interpretarea tratatelor

3.6.1.

Semnificaţia problemei

3.6.2.

Organele (autorităţile) competente

3.6.3.

Reguli de interpretare a tratatelor

3.7. Efectele tratatelor

3.7.1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi

3.7.2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

3.7.3. Tratatele care crează regimuri juridice obiective

3.8. Modificarea tratatelor

3.9. Încetarea tratatelor

3.9.1.

Definiţie şi delimitări

3.9.2.

Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor

3.9.2.1. Cauze convenite prin voinţa părţilor

3.9.2.2. Cauze de încetare independente de voinţa părţilor

3.9.2.3. Alte cauze de încetare a unor tratate

3.10 Nulitatea tratatelor

3.10.1. Nulitatea tratatelor în conflict cu o normă de jus cogens

3.10. 2. Cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului

unui stat

3.11. Legislaţia română privind dreptul tratatelor

3.11.1. Dispoziţiile Constituţiei României privind dreptul tratatelor

3.11.2. Coordonate esenţiale privind noua lege a tratatelor

3.12. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

3.13. Rezolvaţi următoarele teste-grilă

3.14.Rezumat

3.15. Bibliografie

OBIECTIVE:

-Cunoaşterea adecvată a specificului şi tehnicilor tratatelor internaţionale în raport cu legea internă, a condiţiilor şi limitelor în care acestea devin drept intern, a rolului şi semnificaţiei lor juridice în societatea internaţională; -Analiza şi evaluarea problemelor principale şi speciale în legătură cu aplicarea tratatelor; -Explicarea şi interpretarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg pentru state şi alte subiecte de drept internaţional din calitatea de părţi la tratate ; -Cunoaşterea, evaluarea şi modul de aplicarea a normelor rezultând din tratatele internaţionale.

1. Definiţia şi elementele tratatului

Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris, acordul de voinţă intervenit între subiecte de drept internaţional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele şi este guvernat de dreptul internaţional (art.2(1) al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor). Pentru ca un act internaţional să poată fi considerat ca tratat, el trebuie să întrunească anumite condiţii de fond, denumite elementele esenţiale ale tratatelor. Elementele esenţiale ale tratatelor sunt:

subiectele sau părţile la tratat;

voinţa părţilor;

condiţia ca tratatul să producă efecte juridice,

tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional

public.

Subiectele sau părţile între care se încheie tratatul sunt

entităţile care au capacitatea de a încheia tratate, adică subiectele dreptului internaţional cum sunt: statele, organizaţiile internaţionale, popoarele care luptă pentru eliberare. Dimpotrivă, nu pot fi considerate tratate actele juridice (înţelegerile) încheiate între state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi persoane fizice sau juridice de drept intern din diferite state. Voinţa părţilor trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consinţământ, iar obiectul asupra căruia se realizează acordul de voinţă al părţilor să fie licit şi realizabil. Necesitatea consimţă- mântului liber a fost afirmată de C.I.J. în avizul privind rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Condiţia ca tratatul să producă efecte juridice înseamnă fie să creeze norme de conduită cu caracter general, fie să ducă la crearea, modificarea ori stingerea unor drepturi sau obligaţii între părţi.

Tratatul să fie guvernat de normele dreptului interna- ţional este o condiţie hotărâtoare pentru calificarea unui act juridic drept tratat. Statele sau organizaţiile internaţionale pot încheia anumite acte juridice în vederea cumpărării unor imobile sau prestării unor servicii, care însă sunt simple contracte de drept privat, supuse dreptului intern al unui stat. TEMĂ:Care sunt elementele esenţiale ale tratatelor şi ce înseamnă expresia ,,tratatul să producă efecte juridice”?

2. Denumirea şi clasificarea tratatelor

În sens larg, termenul „tratat” reprezintă denumirea generală care include orice acord (înţelegere) încheiat între state, indiferent de denumirile lor specifice. Existenţa mai multor denumiri nu influenţează asupra forţei juridice a tratatelor.

Denumirile cele mai frecvente sunt

Denumirile cele mai frecvente sunt tratat convenţie acord pact protocol statut Cartă Tratatul, în sens restrâns,

tratat

convenţie

acord

pact

protocol

statut

Cartă

Tratatul, în sens restrâns, este folosit ca denumire pentru înţelegerile importante şi cu caracter solemn în domeniu politic sau economic (tratate de pace, neagresiune, bună vecinătate - Tratatul de pace din 1947, Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din

1968).

Convenţia desemnează înţelegerea prin care sunt reglementate relaţiile internaţionale din anumite domenii, ca de exemplu, Convenţia privind dreptul mării 1982, cea privind dreptul tratatelor din 1969. Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în dome-niile economic, comercial, financiar, cultural. Pactul este denumirea dată, unor înţelegeri privind pro- bleme politice, având caracter solemn cum sunt: Pactul Briand- Kellogg (1928), Pactele cu privire la drepturile omului (1966). Protocolul reprezintă în mod frecvent, acte accesorii la un tratat, în scopul modificării, completării sau prelungirii acestuia. Protocolul poate fi însă şi un tratat de sine stătător, de exemplu, Protocolul de la Geneva din 1925 cu privire la interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice ori a mijloacelor bacteriologice. Statutul uneori desemnează actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale, cum sunt: Statutul Consiliului Europei (1949), Statutul Curţii Penale Internaţionale (1998). Carta este o denumire a unor acte de constituire a unor organizaţii internaţionale, de exemplu Carta O.N.U. Modus vivendi (mod de existenţă) reprezintă un acord

provizoriu care urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze mai detaliate. Gentlemen’s agreement desemnează înţelegeri con- venite în formă verbală, de exemplu, gentlemen’s agreement-ul de la Londra (1946) privind alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U. Alte denumiri folosite sunt: schimbul de note sau de scrisori, compromisul, actul general (actul final), declaraţie, memorandum etc. Clasificarea tratatelor se face în funcţie de anumite

criterii:

După criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc tratatele se

clasifică în:

 

tratate legi (law making-treaties), prin care se

crează în mod direct norme de drept internaţional;

tratate-contract (contractual treaties), influen-

ţează indirect formarea dreptului internaţional.

 

După criteriul timpului pe care se încheie tratatele se

clasifică în:

 

tratate cu termen sau aplicare limitată;

 

tratate fără termen;

 

tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii.

 

clasifică în :

După

criteriul

posibilităţii

de

aderare

tratatele

se

tratate deschise;

 

tratate închise.

După criteriul formei tratatele se clasifică în:

tratate propriu-zise, care urmează toate fazele

de încheiere;

tratate în formă simplificată, intră în vigoare prin

semnare (schimb de note sau de scrisori).

După criteriul obiectului de reglementare se clasifică în:

tratate politice;

tratate economice;

tratate culturale;

tratate în probleme juridice.

După numărul părţilor se clasifică în:

tratate bilaterale;

tratate plurilaterale(cu număr restrâns);

tratate multilaterale sau universale.

3. Încheierea tratatelor 3.1. Noţiune

Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie aplicate şi a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare, adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional. Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au fost codificate prin două convenţii:

Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980)

pentru tratatele care se încheie între state;

Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se

încheie între state şi organizaţiile internaţionale sau între organi- zaţiile internaţionale. De asemenea, legislaţia naţională cuprinde o serie de reglementări, iar diferitele tratate conţin, de obicei, şi unele reguli specifice în clauzele finale. Autorităţile competente în domeniul încheierii tratatelor sunt prevăzute în Constituţia şi legile fiecărui stat, iar pentru organizaţiile internaţionale în actele constitutive ale lor. În general, puterea executivă (preşedintele, guvernul) are atribuţii în domeniul negocierii şi semnării, respectiv aprobării tratatelor, în timp ce, parlamentele au atribuţii privind exprimarea consinţământului statului de a deveni parte la tratate prin ratificare sau aderare.

 
  negocierea

negocierea

Fazele încheierii tratatelor sunt:

semnarea

exprimarea

 

consimţământului

3.2. Negocierea

Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă negocierea, în cadrul căreia se elaborează textul

tratatului (conţinutul pe articole). Negocierile au loc între reprezen- tanţii statelor, care pot fi:

împuterniciţi cu depline puteri, ori

abilitaţi să îndeplinească astfel de proceduri în virtutea

funcţiilor pe care le deţin în stat. Potrivit art.1(c) al Convenţiei de la Viena din 1969 „deplinele puteri” sunt definite ca un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru:

negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat;

a exprima consinţământul statului de a fi legat printr-un

tratat; sau

a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.

Sunt abilitaţi să poarte negocieri, în virtutea funcţiilor pe

care la au în stat, fără a avea nevoie de depline puteri:

şefii de state;

şefii de guverne;

miniştrii afacerilor externe,

şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea

unui tratat care se încheie între statul acreditant şi statul acreditar; reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă inter- naţională sau pe lângă o organizaţie internaţională pentru negocie- rea şi adoptarea unui tratat în conferinţa sau organizaţia respectivă.

Cadrul negocierii tratatelor, ca şi activităţile implicate în această fază diferă în raport de caracterul tratatului. Spre deosebire de tratatele bilaterale la care iniţiativa încheierii aparţine ambelor state şi negocierile se desfăşoară între cele două state, prin delegaţii oficiale ori prin corespondenţă diplomatică, în cazul tratatelor multilaterale situaţia este mult mai complexă. Tratatele multilaterale se negociază în cadrul unor confe- inţe sau organizaţii internaţionale, unde nu numai numărul mare de state participante, dar şi interesele lor determină negocieri îndelungate şi complexe pentru obţinerea acordului asupra textului tratatului (de exemplu negocierile asupra proiectului de convenţie privind dreptul mării s-au desfăşurat în perioada 1973-1982). Negocierile pot avea loc în comisii, apoi în plen, iar tratatele sunt redactate în mai multe limbi. Negocierile bilaterale se încheie prin convenirea textului tratatului de către ambele părţi, cele multilaterale se încheie cu adoptarea proiectului de tratat prin consens ori, de regulă, cu majoritate de 2/3 (art.9 din Convenţia de la Viena din 1969). TEMĂ: Ce înseamnă ,,depline puteri” în legătură cu încheierea tratatelor?

3.3. Semnarea tratatelor

Cea de-a doua fază a încheierii tratatelor este semnarea în vederea autentificării textului tratatului. Autentificarea înseamnă atestarea solemnă de către statele negociatoare că negocierile s-au încheiat şi că textul pe care îşi pun semnătura, prin reprezen- tanţii lor, constituie forma definitivă a tratatului, care nu mai poate fi modificat unilateral de nici unul dintre statele participante la negocieri. Autentificarea textului tratatului se realizează fie

prin:

prin: semnare ad referendum parafare semnarea definitivă  Semnarea ad referendum este o autentificare cu caracter

semnare ad referendum parafare semnarea definitivă

Semnarea ad referendum este o autentificare cu

caracter provizoriu, intervenind atunci când reprezentantul care a negociat nu a avut şi împuternicirea de a semna definitiv;

Parafarea intervine în condiţii similare semnării ad

referendum şi constă în înscrierea, pe textul tratatului a iniţialelor numelui reprezentantului statului împuternicit să negocieze şi are caracter provizoriu;

Semnarea defintivă este actul care intervine când

reprezentanţii statelor au puteri depline, inclusiv pentru a îndeplini

acest act şi este singura semnătură care dă dreptul statului la înfăptuirea procedurilor următoare. Ca atare, semnarea cu menţiunea „ad-referendum” ca şi parafarea, reprezentând o autentificare cu caracter provizoriu trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a textului tratatului pentru ca statul respectiv să poată trece la cea de a treia fază.

3.4. Exprimarea consimţământului

A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratat. În principiu, participarea la negocierea şi semnarea unui tratat nu crează obligaţii juridice pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie obligat juridic este necesar un act intern al unei autorităţi statale cu atribuţii în domeniu. Totuşi un stat care a semnat un tratat este obligat să se abţină de la săvârşirea unor acte care ar lipsi un tratat de obiectul şi scopul său, atât timp cât nu şi-a exprimat intenţia de a nu deveni parte la tratatul respectiv. Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratate (art.11 al Convenţiei) se poate face prin recurgerea la unul

sau altul

sau altul semnare ratificare acceptare di ntre următoarele mijloace juridice aderare aprobare oricare alt mijloc ex.

semnare

ratificare

acceptare

dintre următoarele mijloace juridice aderare aprobare oricare alt mijloc

ex.

confirmarea) Semnarea. În funcţie de natura tratatului semnarea poate avea un efect dublu:

a) de autentificare a textului tratatului; b) de exprimare a consimţământului statului. Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se

exprimă prin semnătura reprezentantului său (conform art.12 al Convenţiei din 1969) în următoarele situaţii:

convenit

de

când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;

când s-a stabilit, în alt mod, că statele negociatoare conve-niseră că semnătura va avea acest efect;

când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect

rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii. În principiu, statele devin părţi la tratate prin semnare la anumite acorduri, care sunt denumite acorduri în formă simpli- ficată (executive agreements, în practica S.U.A.), deoarece se consideră încheiate prin semnare şi intră în vigoare fără a mai fi supuse procedurii dificile a ratificării sau alteia similare. Astfel de tratate sunt de exemplu: schimbul de scrisori, schimbul de note, memorandumul etc. Ratificarea este modalitatea prin care autorităţile compe- tente, de regulă, parlamentele naţionale examinează dispoziţiile tratatului şi decid cu privire la angajarea juridică a statului printr-un tratat. Actul de ratificare îmbracă forma unei legi de ratificare.

Ratificarea presupune existenţa semnăturii prealabile a reprezentantului statului, dreptul de a ratifica avându-l numai

statele care au semnat tratatul, cu excepţia cazului în care tratatul prevede altfel. Referitor la alegerea mijlocului prin care un stat poate deveni parte la tratate se impun în primul rând următoarele constatări:

deşi practica nu este uniformă se desprinde tendinţa de

a supune ratificării tratatele (bi şi mai ales multilaterale) care prin natura lor privesc probleme importante ale relaţiilor internaţionale;

consimţământul parlamentului este necesar asupra unor

astfel de tratate pentru a angaja juridic statul. În al doilea rând, majoritatea tratatelor prevăd expres procedura, distingându-se, în principal, două situaţii:

a) semnarea urmată de ratificare, iar statele care nu au

semnat tratatul înainte de intrarea în vigoare pot deveni părţi prin

aderare (de exemplu, Tratatul pentru interzicerea totală a

experienţelor nucleare din 1996 - art.XII şi XIII; Convenţia privind dreptul mării din 1982-art.305-307) etc.

b) semnarea urmată de: ratificare, acceptare sau apro-

bare, iar după intrarea în vigoare, tratatele respective prevăd că vor fi deschise pentru aderare tuturor statelor. Precizare: tratatele nu stabilesc un anumit termen în care

ratificarea să fie efectuată, dar prevăd că sunt deschise pentru semnare până la o anumită dată ori până la intrarea în vigoare şi că, după data de semnare sau după intrarea în vigoare vor fi

deschise spre aderare. Uneori, în funcţie de natura tratatului ori de împrejurările în care a fost încheiat, tratatul rămâne deschis ratifi- cării ori aderării fără nici un fel de limitare în timp. Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace:

presupune o semnătură prealabilă;

se aplică tratatelor care privesc probleme politice, militare de interes major sau domenii esenţiale ale suveranităţii,

unele tratate prevăd expres că statele se obligă să le ratifice;

este un instrument de control al autorităţii de legiferare

asupra exercitării de către executiv a dreptului de a negocia tratatele;

ocupă un loc preponderent fiind un mijloc principal în

practica internaţională multilaterală şi regională,

este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de

exprimare a consimţământului, exceptând semnarea. Aprobarea sau acceptarea, ca şi aderarea au apărut în practica mai recentă a statelor ca mijloace de exprimare a consim-

ţământului, fiind determinate, în principal, de următorii factori:

creşterea numărului tratatelor;

accentuarea rolului tratatelor ca instrumente de cooperare

între state;

necesitatea extinderii sferei de aplicare a tratatelor la tot

mai multe state (universalitatea tratatelor);

stabilirea unor mijloace noi-acceptare şi aderare-care să

permită statelor care nu au semnat un tratat să devină părţi la un asemenea tratat;

evitarea procedurii mai îndelungată şi mai complexă a

ratificării parlamentare. Sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern (prin hotărâre) tratatele care prin obiectul lor nu implică un angajament politic semnificativ sau alte asemenea probleme. Aderarea este modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la tratat pentru statele care au participat la negocieri, dar nu au semnat tratatul în cauză sau deşi l-au semnat nu l-au semnat în termen, în cazul când un asemenea termen ar fi implicit. Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele multilaterale şi în măsura în care tratatul în cauză prevede aderarea, ori dacă toate părţile la tratat au convenit ulterior să permită aderarea altor state. TEMĂ:Care sunt caracteristicile ratificării în raport cu celelalte

mijloace?

3.4.1. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor

De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute în textul tratatului.

a) Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este prevăzută

la data semnării ori a schimbului instrumentelor de ratificare;

b) tratatele multilaterale pot intra în vigoare la un anumit

termen după depunerea la depozitar - un stat sau organizaţie internaţională - a unui anumit număr de instrumente de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare (de exemplu 5, 8, 25 de instrumente sau cum prevede Convenţia privint dreptul mării din 1982, necesitatea depunerii a 60 de asemenea instrumente). Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art. 102 din Carta O.N.U., a cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa juridică obligatorie, ci lipseşte tratatul de opozabilitate faţă de organele O.N.U.

3.4.2. Rezervele la tratate

3.4.2.1 Definiţie

Convenţia din 1969, în art.2 lit.d, defineşte rezerva la un tratat ca fiind: „o declaraţie unilaterală,oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv”. Elementul definitoriu al rezervei este dat de intenţia statului care o formulează de a limita (modifica sau exclude) faţă de el efectele juridice ale anumitor dispoziţii ale tratatului respectiv. Rezerve se pot formula numai la tratatele multilaterale, pentru tratatele bilaterale formularea unei rezerve ar echivala cu renegocierea lor. În dreptul internaţional clasic rezervele, pentru a fi admise, trebuiau acceptate de către toate părţile la tratat. Conform Convenţiei din 1969 (art. 20 alin.2) această regulă se menţine numai pentru tratatele cu un număr restrâns de părţi, în timp ce, rezerva la tratatele multilaterale generale, ca principiu, nu trebuie acceptată de celelalte părţi contractante. Flexibilitatea în admiterea rezervelor este determinată de doi factori contradictorii:

necesitatea sporirii numărului statelor părţi la tratate; asigurarea unităţii tratatului.

3.4.2.2 Regimul rezervelor potrivit Convenţiei din 1969

În cadrul a cinci articole (art. 19-23), Convenţia de la Viena (1969) stabileşte o serie de reguli cu privire la rezerve, considerate condiţii de formă şi limitări în timp; condiţii de fond pentru formularea şi acceptarea rezervelor, ca şi reguli privind efectele juridice ale rezervelor şi obiecţiilor la rezerve.

Condiţii de formă privind formularea rezervelor:

rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate părţilor

contractante şi celorlalte state având calitatea de a deveni părţi la tratate;

rezervele formulate la semnare trebuie să fie recon-

firmate în momentul exprimării consimţământului de a fi legat prin tratat şi menţionate atât în legea de ratificare, cât şi în instru- mentele de ratificare, acceptarea sau aprobare;

retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.

Limitări în timp, rezervele pot fi formulate numai în unul sau altul dintre momentele: semnării ratificării acceptării sau aprobării aderării Exemplu: cu prilejul ratificării de către România a Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul adoptată în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnată la Stockholm la 15 dec. 1992, în legea de ratificare nr. 5/1996 se prevede că:

„În aplicarea prevederilor art. 12 alin. 4, România îşi rezervă dreptul de a opta pentru folosirea procedurilor de conciliere sau de arbitraj prevăzute în tratatele bilaterale şi multilaterale încheiate sau pe care le va încheia”.

şi multilaterale încheiate sau pe care le va încheia”. Celelalte părţi la tratat pot fie să

Celelalte părţi la tratat pot fie să

accepte în scris rezervele comunicatele va încheia”. Celelalte părţi la tratat pot fie să formuleze în sc ris obiecţiuni la

formuleze în scris obiecţiuni la rezerve ris obiecţiuni la rezerve

Retragerea obiecţiunilor trebuie formulată în scris. Condiţii de fond. Rezervele pe care un stat le poate formula la un tratat, în momentele menţionate, sunt supuse următoarelor condiţii de fond:

formularea oricăror rezerve să nu fie expres interzisă de

tratatul în cauză (de ex. Convenţia asupra dreptului mării din 1982,

art.309, cea privind biodiversitatea din 1992, art.37, ca dealtfel majoritatea convenţiilor de dreptul mediului, interzic rezervele);

rezervele să nu aibă ca obiect acele dispoziţii ale

tratatului care sunt expres exceptate regimului rezervelor (de ex. Convenţia privind statutul refugiaţilor exclude prin art. 43 rezervele la art.1,3,4,16(1) şi art. 36-46);

rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul

tratatului, criteriu introdus iniţial de C.I.J. în Avizul consultativ din

1951 privind „Rezervele formulate la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”. În afara rezervelor, există şi categoria „declaraţiilor interpretative” pe care statele le pot formula cu ocazia semnării, ratificării, adoptării sau aderării la un tratat. Spre deosebire de rezerve, declaraţiile nu produc efecte juridice. O serie de state, între care şi România, au formulat asemenea declaraţii la Convenţia privind dreptul mării din 1982.

3.4.3. Efectele juridice ale rezervelor

Ca efect al formulării unor rezerve între statul rezervatar şi

celelalte părţi la tratat se pot stabili următoarele categorii de raporturi convenţionale:

raporturile între statul rezervatar şi statele părţi care

le-au acceptat sunt guvernate de dispoziţiile tratatului în forma modificată prin rezervele respective;

între statul rezervatar şi statele care au formulat

obiecţiuni ar putea interveni două alternative în funcţie de opţiunea statului autor al rezervei:

- fie să se aplice tratatul minus dispoziţiile afectate de

rezerve,

- fie să se refuze aplicarea tratatului în integralitatea sa. În concluzie, deşi s-ar părea că admiterea unor derogări

singulare prin formularea rezervelor şi obiecţiunilor ar ameninţa integritatea tratatului, practica a demonstrat că, dimpotrivă flexibili- tatea regimului rezervelor consacrate de Convenţia de la Viena (1969) a favorizat atât încheierea de tratate multilaterale, cât şi procesul de universalizare a lor. Mai mult, în condiţiile globalizării, a tendinţelor tot mai accentuate de supremaţie a dreptului internaţional, de armonizare

a reglementărilor la diferite niveluri, de protecţie a unor valori de

interes comun s-a dezvoltat – cel puţin în domeniile sensibile – practica interzicerii rezervelor cu caracter general şi/sau a oricăror rezerve (de ex. dreptul mării, dreptul mediului, dezarmarea, încetarea experienţelor nucleare etc.) TEMĂ:Care sunt limitările în timp privind formularea rezervelor?

3.5. Aplicarea tratatelor

3.5.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor

Ca regulă generală tratatele se aplică pe întregul teritoriu

al statelor părţi (art. 29 al Convenţiei din 1969). Există excepţii de la o asemenea regulă, cum sunt:

„clauza federală” (când statul federal exclude anumite

entităţi componente ale sale de la aplicarea tratatului la care este

parte);

„clauza colonială” (când erau excluse teritoriile coloniale

sau părţi ale acestora de la aplicarea tratatului încheiat de metropolă). Spre deosebire de acestea, există tratate multilaterale gene- rale care instituie regimuri juridice aplicabile unor zone geografice sau părţi ale acestora situate dincolo de suveranitatea teritorială a statelor părţi cum sunt:

Tratatul din 1959 privind Antarctica; Tratatul privind principiile care guvernează activitatea

statelor în spaţiul extraatmosferic, pe lună şi celelalte corpuri

cereşti(1967);

Convenţia privind dreptul mării (1982) - partea a VII-a (marea liberă) şi partea a XI-a (zona teritoriilor submarine).

3.5.2. Aplicarea în timp a tratatelor

Regula neretroactivităţii. În domeniul aplicării în timp a tratatelor Convenţia din 1969 consacră, ca regulă, aplicarea principiului neretroactivităţii, în sensul că dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte cu privire la acte sau fapte anterioare datei intrării în vigoare a acelui tratat (art. 28). Sunt exceptate anumite tipuri de tratate cărora statele le atribuie un efect retroactiv, cum sunt:

tratatele de evitare a dublei impuneri;

tratatele de asigurări sociale;

tratatele în domeniul vamal.

Aplicarea tratatelor succesive. Încheierea unui număr tot mai mare de tratate bi sau multilaterale poate genera conflicte între dispoziţiile tratatelor succesive, având acelaşi obiect. În materia conflictelor între dispoziţiile tratatelor succesive având acelaşi obiect, art. 30 al Convenţiei de la Viena din 1969 stabileşte o serie de reguli, între care, următoarele două sunt esenţiale:

1) Când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior ori că nu trebuie considerat ca fiind incom- patibil cu celălalt tratat, dispoziţiile acestuia din urmă se vor aplica cu precădere; 2) Când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat, tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior (art. 30(2 şi 3) al Convenţiei din 1969). Convenţia de la Viena stabilind astfel de reguli proclamă preeminenţa dispoziţiilor Cartei O.N.U. în materie, care în art. 103

precizează că:

„În caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă”. TEMĂ: Ce înseamnă regula neretroactivităţii în domeniul aplicării tratatelor?

3.6. Interpretarea tratatelor

3.6.1. Semnificaţia problemei

Interpretarea intervine în procesul aplicării tratatelor. Ea urmăreşte stabilirea sensului exact al unor cuvinte, expresii sau clarificarea unor exprimări ambigue, lămurirea textului tratatului, având ca scop aplicarea corectă a tratatelor şi respectarea aces- tora în spiritul şi litera lor. Convenţia de la Viena consacră regulile şi metodele de interpretare a tratatelor art. 31-33. În interpretarea tratatelor se pun unele probleme referitoare la:

organele (autorităţile) competente a efectua interpretarea;

valoarea interpretării efectuate de organele respective;

regulile şi metodele de interpretare.

În funcţie de criteriul organului competent a o efectua se

disting două moduri (forme) de interpretare:

disting două moduri (forme) de interpretare: autentică

autentică

neautentică

3.6.2. Organele (autorităţile) competente

În ordinea juridică internaţională competenţa interpretării tratatelor revine:

în primul rând statelor părţi

în unele cazuri unor instanţe

arbitrale sau judiciare

pentru anumite categorii

de tratate organelor organizaţiilor internaţionale Interpretarea tratatelor de către statele părţi se poate

realiza prin:

includerea unor clauze interpretative în textul tratatelor

(definiţii);

interpretare autenticăclauze interpretative în textul tratatelor (definiţii); interpretare neautentică  acte adiţionale sau scrisori

în textul tratatelor (definiţii); interpretare autentică interpretare neautentică  acte adiţionale sau scrisori

interpretare neautentică

acte adiţionale sau scrisori de interpretare;

acorduri distincte de interpretare.

De exemplu: Convenţia de la Viena (1969) în art. 2 defineşte expresiile „tratat”, „ratificare”, „acceptare”, „aprobare”, „aderare”, „depline puteri”; Convenţia privind dreptul mării (1982) defineşte: expresiile „zonă”, „activităţile în zonă”, „poluarea mediului marin”. Prin anexa la tratatul româno-ungar de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate (1996), părţile sunt de acord asupra pct. 1(b) al art. 15 că Recomamdarea nr. 1.201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei „nu se referă la drepturi colective şi nici nu obligă părţile contractante să acorde persoa-nelor respective dreptul la un statut special de autonomie teritorială pe criterii etnice”. Acordurile de interpretare pot interveni fie:

etnice”. Acordurile de interpretare pot interveni fie: la încheierea tratatelor ulterior încheierii În plan

la încheierea tratatelor

ulterior încheierii

În plan intern competenţa pentru interpretarea tratatelor revine, în principiu, ministerelor de externe ale fiecărui stat şi are caracter unilateral. Interpretarea jurisdicţională a unui tribunal arbitral sau a unei Curţi internaţionale (C.I.J.) are forţă obligatorie numai pentru:

părţile în litigiu speţa respectivă Interpretarea în cadrul organizaţiilor poate avea ca obiect în principal:

părţile în litigiu

speţa respectivă

Interpretarea

în

cadrul

organizaţiilor

poate avea ca obiect în principal:

internaţionale

dispoziţiile actelor constitutive ale acestora;

tratatele la care organizaţia este parte.

3.6.3. Reguli de interpretare a tratatelor

Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt stabilite în Convenţia de la Viena (1969). Cea mai importantă şi generală este regula bunei credinţe care urmăreşte atribuirea unui sens firesc, normal cuvintelor folosite, exceptând cazurile când părţile le- au conferit un alt sens. Conform art. 31 (1) al Convenţiei:

„Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează să fie atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.” Obiectul interpretării îl constituie textul tratatului, ca

expresie autentică (în formă scrisă) a intenţiei părţilor contractante. Buna credinţă ca regulă generală presupune o serie de reguli şi metode specifice de interpretare, cum sunt:

regula sensului obişnuit/uzual pentru termenii folosiţi;sau

regula sensului specific, dacă astfel rezultă din intenţia

părţilor;

orice regulă pertinentă de drept internaţional;

contextul, ca metodă, este folosit atunci când termenii

tratatului nu au un înţeles clar. În vederea interpretării unui tratat contextul are o sferă mai extinsă cuprinzând, după cum urmează:

textul, inclusiv preambulul şi anexele;

alte acorduri intervenite între părţile la tratat sau între

unele dintre ele, dar acceptate de celelalte, cu prilejul încheierii

tratatului sau care au legătură cu tratatul în cauză;

orice alt acord ulterior intervenit între părţi referitor la

interpretarea sau aplicarea tratatului;

alte reguli de drept internaţional aplicabile relaţiilor dintre

părţi.

toate situaţiile, interpretarea tratatului trebuie să se facă

în lumina obiectului şi scopului său. Dacă regulile şi metodele aplicate nu sunt suficiente art. 33 al Convenţiei arată că părţile pot recurge şi la mijloace complementare de interpretare, îndeosebi la:

În

lucrările pregătitoare, cum sunt:

la:  În  lucrările pregătitoare, cum sunt: procesele verbale din cursul negocierilor; proiectele de

procesele verbale din cursul negocierilor;

proiectele de text prezentate de părţi în timpul negocierilor;

corespondenţa diplomatică privind pregătirea şi încheierea tratatului.

împrejurările în care a fost încheiat tratatul (aşa-numitele „împre-

jurări istorice”), de care Curtea Internaţională de Justiţie a ţinut seama în măsură redusă în interpretarea tratatelor internaţionale.

O altă regulă de interpretare priveşte cazul când un tratat a

fost autentificat în două sau mai multe limbi, situaţie în care textul său, are aceeaşi valoare în fiecare din aceste limbi, exceptând cazurile în care tratatul nu dispune ori părţile nu convin că, în caz de divergenţă, unul dintre texte are precădere(art. 33(1) al Convenţiei). În afara regulilor codificate există şi o serie de reguli de

interpretare a tratatului necodificate, cum sunt:

regula efectului util, se preferă interpretarea cea mai

favorabilă pentru partea care va executa prestaţia;

regula contra proferentem, în caz de dubiu clauza va fi

interpretată împotriva celui care a redactat-o;

interpretarea restrictivă acţionează ca regulă;

interpretarea extensivă este excepţia. TEMĂ: În ce moment al existenţei tratatului intervine interpretarea? Ce urmăreşte şi ce scop are?

3.7. Efectele tratatelor

3.7.1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi

Regula generală este că tratatele produc efecte (drepturi şi obligaţii) numai faţă de părţi, nu şi pentru terţi. Această regulă decurge din principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia orice tratat în vigoare leagă părţile şi acestea trebuie să-l execute cu bună credinţă (art. 26 al Convenţiei). Cunoscută şi ca principiul efectului relativ al tratatelor faţă de statele terţe, ea dă expresie principiului egalităţii suverane a statelor, iar Convenţia o consacră ca regulă generală, arătând că:

„Un tratat nu crează nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său” (art. 34).

3.7.2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

De la regula generală că tratatele nu produc efecte faţă de statele terţe, că ele nu pot profita, dar nici dăuna terţilor, există în practică anumite categorii de tratate care în prezenţa anumitor condiţii fac excepţie de la această regulă:

anumitor condiţii fac excepţie de la această regulă: cât priveşte drepturile cât priveşte obligaţiile.

cât priveşte drepturile

cât priveşte obligaţiile.

Pentru ca statele să poată dobândi drepturi printr-un tratat la care nu sunt părţi art. 36 din Convenţie prevede întrunirea următoarelor condiţii:

a) dacă părţile la tratat înţeleg, prin dispoziţiile sale, să confere acest drept fie statului terţ sau unui grup de state căruia acesta aparţine, fie tuturor statelor; b) dacă statul terţ consimte.

Consimţământul terţului poate fi tacit, ceea ce decurge din formularea art. 36 „Consimţământul este prezumat în lipsa vreunei indicaţii contrare”. De exemplu: art. 35 din Carta O.N.U. care recunoaşte statelor nemembre O.N.U. dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală cu privire la unele diferende internaţionale. Cât priveşte obligaţiile, situaţia este mai nuanţată, întrucât conform principiului suveranităţii unui stat nu-i pot fi impuse obligaţii prin dispoziţiile unui tratat la care nu este parte. Totuşi, având în vedere complexitatea relaţiilor interstatale şi

interesele societăţii internaţionale, Convenţia de la Viena a stabilit anumite condiţii în baza cărora unui stat îi pot reveni obligaţii dintr- un tratat la care nu este parte (art.35).

O obligaţie ia naştere pentru un stat terţ dacă se întrunesc

cumulativ următoarele două condiţii:

1) dacă părţile la tratat înţeleg să creeze o astfel de obligaţie prin dispoziile tratatului; 2) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris

această obligaţie.

În domeniul dreptului mediului, o serie de convenţii internaţionale prevăd obligaţia tuturor statelor de a proteja mediul ori stratul de ozon.

În ce priveşte drepturile, dar mai ales obligaţiile, în doctrină

s-a considerat că întrunirea condiţiilor duce la crearea unui „acord

colateral între părţi şi terţ”.

3.7.3. Tratatele care crează regimuri juridice obiective

Prin asemenea tratate se crează regimuri de aplicabilitate generală, opozabile erga omnes, interesând întreaga societate internaţională şi de aceea sunt considerate ca făcând excepţie de la principiul efectului relativ.

În această categorie se consideră incluse tratatele privind

această categorie se consideră incluse tratatele privind → regimuri teritoriale, ex. Tratatul asupra Antarcticii,

→ regimuri teritoriale, ex. Tratatul asupra Antarcticii, 1959;

→ statute de neutralitate, ex. Tratatul de stat cu Austria, 1955;

→ căile de comunicaţie internaţională fluvială, ex. Convenţia pentru Dunăre, 1948; sau maritime, Canalul Suez 1888;

→ acte constitutive prin care se creează o organizaţie internaţională, ex. Carta O.N.U., 1945, Constituţia UNESCO, 1945.

3.8. Modificarea tratatelor

În baza unor evaluări asupra funcţionalităţii şi eficacităţii unor tratate se poate declanşa procedura de modificare a lor, sau orice stat parte poate propune amendamente la tratat după intrarea sa în vigoare. Expresia „modificare” este folosită mai mult generic. În practică, fără ca deosebirea terminologică să aibă relevanţă juridică, se utilizează doi termeni: amendarea, se referă la o modificare parţială, de importanţă redusă;

referă la o modificare parţială, de importanţă redusă; revizuirea, reexaminarea de ansamblu, rezultând în

revizuirea, reexaminarea de ansamblu, rezultând în modificări substanţiale.

Din practica convenţională rezultă anumite diferenţieri în legătură cu efectuarea modificării tratatelor după criteriul numărului părţilor:

în cazul tratatelor bilaterale ambele părţi decid asupra

procedurii de modificare;

în cazul tratatelor multilaterale (cu număr restrâns) se

aplică regula unanimităţii;

în cazul tratatelor multilaterale generale se aplică regula

majorităţii simple ori, în funcţie de natura tratatului, dispoziţiile sale

pot dispune opozabilitatea modificărilor faţă de toate statele părţi (de exemplu actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale). Convenţia de la Viena conţine în art. 39-40 următoarele reguli de modificare a tratatelor:

modificările se pot face numai prin acordul părţilor,

exceptând cazul când tratatul prevede altfel;

orice propunere de modificare se notifică tuturor părţilor

contractante;

pentru intrarea în vigoare, modificările parcurg, de regulă,

aceleaşi faze necesare intrării în vigoare a tratatului supus modificării.

Ca urmare a unora dintre modificări se crează regimuri juridice diferite:

între părţile care au acceptat modificările se aplică

tratatul în forma modificată;

între părţile care nu le-au acceptat se aplică tratatul în

forma iniţială (nemodificat);

între părţile care au acceptat modificările şi părţile care

nu le-au acceptat se aplică tratatul în formă iniţială(nemodificat). Tratate care prevăd atât amendarea, cât şi revizuirea:

Carta O.N.U.

atât amendarea, cât şi revizuirea:  Carta O.N.U. art. 108 se referă la „amendare” art. 109

art. 108 se referă la „amendare”

art. 109 se referă la „revizuire”

Tratatul de interzicere totală a experienţelor nucleare (1996)

În cazul Cartei O.N.U. amendamentele intră în vigoare pentru toţi membrii O.N.U. după îndeplinirea următoarelor cerinţe:

să fie adoptate cu o majoritate de 2/3 din membrii

Adunării Generale; şi

să fie ratificate de 2/3 din membrii O.N.U., inclusiv toţi mem-brii

permanenţi ai Consiliului de Securitate (ex. Amendarea art. 23 privind creşterea numărului membrilor Consiliului de Securitate de la 11 la 15).

membrilor Consiliului de Securitate de la 11 la 15). art. VII priveşte „amendarea art. VIII pr

art. VII priveşte „amendarea

art. VIII priveşte „revizuirea” iveşte „revizuirea”

Revizuirea reclamă îndeplinirea unor condiţii speciale:

urmează să aibă loc în cadrul unei conferinţe generale a

membrilor O.N.U., convocată prin votul a 2/3 din membrii O.N.U. şi a oricăror 9 membrii ai Consiliului de Securitate;

orice asemenea modificări ale Cartei O.N.U. vor intra în

vigoare după ratificarea lor de către 2/3 din membrii O.N.U., inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. Până, în prezent o astfel de conferinţă nu a avut loc. Pentru Tratatul privind interzicerea totală a experienţelor nucleare atât amendarea, cât şi revizuirea urmează a avea loc în cadrul conferinţei tuturor părţilor, iar adoptarea amendamentelor se face cu votul favorabil al majorităţii statelor părţi, în timp ce, la revizuire se insistă pe regula consensului. Intrarea în vigoare va avea loc după depunerea instrumentelor de ratificare de către toate statele care au votat favorabil, respectiv au fost de acord cu revizuirea. Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (1968), deşi prevede numai „amendarea” (art. VIII), stabileşte reguli mai complicate pentru derularea amendării şi intrarea în vigoare a amendamentelor. TEMĂ: Exemplificaţi tratatele care prevăd atât amendarea, cât şi revizuirea în vederea modificării.

3.9. Încetarea tratatelor

3.9.1. Definiţie şi delimitări

Încetarea unui tratat semnifică situaţia în care tratatul nu mai produce efecte juridice; drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv normele de conduită încetează, de regulă, din momentul apariţiei cauzei de încetare a tratatului. Spre deosebire de încetare, suspendarea aplicării trata- tului nu pune capăt acestuia ca act internaţional, ci întrerupe numai temporar aplicarea dispoziţiilor tratatului. În legătură cu încetarea tratatelor se face distincţie între:

cauze de încetare propriu-zisă;

cauze de nulitate. Cauzele de încetare propriu-zisă a efectelor juridice ale tratatelor sunt, de regulă, prevăzute expressis verbis în clauzele finale ale tratatelor, iar cadrul multilateral de reglementare îl constituie Convenţia de la Viena (art. 42-72). Ca regulă generală Convenţia precizează că:

„Stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei părţi nu pot avea loc decât în aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a prezentei convenţii”. (art. 42 alin. 2)

3.9.2. Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor

Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor, în funcţie de anumite criterii, se clasifică în trei categorii:

3.9.2.1 Cauze convenite prin voinţa părţilor

- prevăzute în tratat

- acte unilaterale ulterioare

1) Termenul. Tratatele se încheie pe un anumit termen (3, 5, 20 de ani), la expirarea căruia tratatul poate:

(3, 5, 20 de ani), la expirar ea căruia tratatul poate: înceta; sau să fie prelungit,

înceta; sau

să fie prelungit, pe termene identice celor iniţiale (tacita reconducţiune)

2) Condiţia rezolutorie este un eveniment viitor şi incert la producerea căruia tratatul încetează, ea este uneori inclusă în clauzele unor tratate (de ex. art. 11 din Tratatul de la Varşovia din 1955 prevedea că acesta îşi va pierde valabilitatea pe data intrării în vigoare a unui tratat general european de securitate colectivă).

3) Denunţarea pentru tratatele bilaterale(retragerea pentru

cele multilaterale) este un act unilateral - care poate sau nu să fie prevăzut în tratat - al unui stat prin care acesta pune capăt unui tratat sau face să înceteze pentru sine efectele unui tratat multila- teral. Denunţarea reglementată, spre deosebire de denunţarea nereglementată trebuie efectuată în conformitate cu condiţiile şi termene prevăzute de tratat. În lipsa clauzelor de încetare, prin consimţământul tuturor părţilor, un tratat poate înceta în orice moment al executării sale (abrogare). Cât priveşte un act unilateral intervenit ulterior, Convenţia de la Viena prevede că, în absenţa unei clauze referitoare la denunţare/ retragere, tratatul respectiv nu poate face obiectul unei denunţări/retrageri, cu două excepţii:

când din intenţia părţilor rezultă admiterea posibilităţii

denunţării / retragerii;

când dreptul la denunţare/retragere poate fi dedus din

natura tratatului.

Încălcarea tratatului de către una dintre părţi poate atrage încetarea tratatului sau suspendarea efectelor sale. Dar nu orice încălcare poate duce la încetare, ci numai o încălcare substanţială, ceea ce în sensul art. 60(3) înseamnă:

o respingere a tratatului neautorizată de Convenţie; sau

încălcarea unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea

obiectului sau a scopului tratatului. TEMĂ:Care sunt cauzele de încetare prevăzute în tratat?

Comentariu

3.9.2.2 Cauze de încetare independente de voinţa părţilor

Dispariţia definitivă a obiectului tratatului care face imposibilă executarea sa (ex. secarea unui curs de apă ori scufundarea unei insule care constituiau obiectul unor tratate). Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (clausa rebus sic stantibus). Această clauză poate fi invocată de către una dintre părţi (art. 62 din Convenţie) numai dacă se întrunesc cumulativ două condiţii:

a) împrejurările schimbate au constituit baza esenţială a consimţământului părţilor de a se lega prin tratat; şi b) schimbarea produsă a dus la transformarea radicală a naturii obligaţiilor. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor nu poate fi invocată în următoarele două situaţii:

în cazul tratatelor privind stabilirea frontierelor;

când schimbarea este rezultatul unei violări, de către

partea care o invocă, a unei obligaţii din tratat sau a unei alte

obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte la tratat.

3.9.2.3 Alte cauze de încetare a unor tratate

În cazul ruperii relaţiilor diplomatice şi consulare încetează numai tratatele care, în vederea executării, presupun existenţa acestor relaţii; caducitatea, războiul atrage încetarea anumitor tratate, cum sunt: tratatele politice, de prietenie, comerciale, dar se menţin tratatele privind legile şi obiceiurile războiului, tratatele de frontieră etc., altele pot fi suspendate; dispariţia calităţii de subiect de drept internaţional poate genera un caz de succesiune şi se aplică regulile în domeniu; executarea integrală, caducitatea (desuietudinea). Dacă intervine o normă nouă de jus cogens, orice tratat existent care este în conflict cu asemenea norme devine nul şi îşi încetează efectele.

3.10. Nulitatea tratatelor

Cauzele de nulitate a tratatelor intervin în conformitate cu Convenţia de la Viena, în condiţii strict determinate şi pot fi clasificate în funcţie de criteriul care stă la baza producerii nulităţii în două grupe:

1) cauze de nulitate în caz de conflict al tratatului cu o normă imperativă a dreptului internaţional, în vigoare la momentul încheierii sale sau cu o normă nouă; şi 2) cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului unui stat.

3.10.1. Nulitatea tratatelor în conflict cu o normă de jus

cogens

Această formă de nulitate intervine atunci când un tratat, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă de jus cogens (normă imperativă), ori cu o normă de jus cogens care apare în cursul aplicării tratatului (art. 53 şi 64).

3.10.2. Cauze de nulitate constând în vicierea con- simţământului unui stat

Aceaste cauze ocupă un loc important în Convenţia de la Viena (art. 46, 47-52) şi se referă la:

dreptului intern referitoare la

competenţa de a încheia tratate;

violarea

dispoziţiilor

eroarea;

dolul;

coruperea reprezentantului unui stat;

constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui

stat;

constrângerea exercitată asupra unui stat.

Nu orice încălcare a dispoziţiilor dreptului intern al unui stat îi dă acestuia dreptul de a o invoca, în motivarea nulităţii tratatului, ci numai o violare vădită a unei reguli de importanţă fundamentală

a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate. Eroarea - pentru a constitui un viciu de consimţământ, având ca efect nulitatea, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie o eroare de fapt şi nu de drept;

să afecteze baza esenţială a consimţământului;

statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea erorii.

Dolul - constă în conduita frauduloasă a unui alt stat participant la negocieri care, în general, duce la comiterea unei

erori.

Coruperea reprezentantului unui stat - poate fi invocată de statul în cauză atunci când actele de corupere au fost evidente şi în măsură să exercite o influenţă apreciabilă asupra voinţei reprezentantului. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului sta- tului, constă în acte îndreptate împotriva lui ca individ şi nu ca organ de stat, şi poate avea ca obiect libertatea sau integritatea fizică a persoanei ori a familiei sale. În cazul constatării acestei forme de constrângere tratatul este lipsit de orice efecte juridice. (art. 51)

Constrângerea exercitată asupra statului prin amenin- ţarea sau folosirea forţei face ca orice tratat încheiat în astfel de condiţii să fie nul (art. 52 al Convenţiei) Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind:

constrângerea reprezentantului statului

constrângerea statului;

conflictul tratatului cu o normă imperativă - existentă

- nouă Nulitatea absolută poate fi invocată nu numai de statul victimă, ci şi de orice stat parte la tratat şi, din oficiu, de o instanţă internaţională. Nulitatea absolută lipseşte tratatul de orice efecte din mo- mentul încheierii sale (ab initio), exceptând cazul apariţiei unei norme noi de jus cogens, când efectele sunt aplicate ex nunc.

Nulitatea relativă sancţionează următoarele patru cazuri:

violarea dispoziţiilor dreptului intern referitoare la competenţa de a încheia tratate, eroarea, dolul şi coruperea reprezentantului statu-lui. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de statul al cărui

consimţământ a fost viciat şi el este singurul în drept să o invoce. TEMĂ:Clasificaţi cauzele de nulitate a tratatelor în funcţie de criteriul care stă la baza producerii nulităţii.

Cauzele de nulitate a tratatelor pot fi împărţite în două grupe:

grupe

vicii de consim- ţământ conflictul tratatului cu o normă de jus cogens
vicii de consim-
ţământ
conflictul tratatului cu o
normă de jus cogens
violarea vădită a unei reguli fundamentale eroarea dolul coruperea reprezentantului statului constrâgerea
violarea vădită a unei reguli fundamentale
eroarea
dolul
coruperea reprezentantului statului
constrâgerea exercitată asupra
reprezentantului statului
constrângerea exercitată asupra
statului
nulitatea relativă
poate fi invocată
numai de statul victimă
nulitatea absolută
poate fi invocată de:
→ statul victimă
absolută poate fi invocată de: → statul victimă → orice stat parte → o instanţă interna

orice stat parte

o instanţă interna- ţională (din oficiu)

existentă în momentul încheierii efectele nulităţii sunt ex tunc nulitatea absolută apărută în cursul
existentă în
momentul încheierii
efectele nulităţii
sunt ex tunc
nulitatea
absolută
apărută în cursul
aplicării tratatului
efectele nulităţii
sunt ex nunc

3.11. Legislaţia română privind dreptul tratatelor

Cadrul juridic intern îl constituie, în principal, Constituţia României din 1991, revizuită prin Legea nr. 429 din M.of. nr. 758 din 29 oct. 2003, precum şi noua Lege privind tratatele (Legea nr. 590/22.12. 2003).

3.11.1. Dispoziţiile Constituţiei României privind tratatele

Una dintre cele mai importante atribuţii ale preşedintelui în

domeniul politicii externe se referă la încheierea tratatelor. Conform Constituţiei -art.91(1)-, Preşedintele României încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege (art. 91 alin.1 din Constituţia României). Din dispoziţiile art. 91 (1) rezultă o delimitare între:

tratatele semnate de Preşedintele României ca urmare a negocierilor guvernului; şi celelalte tratate de mai mică impoetanţă, care se negociază de experţi din diferite ministere, şi sunt semnate de:

- miniştrii de resort; după caz,

- de ministrul de externe; ori

- aprobate de către Guvern.

a

tratatelor

Cadrul juridic intern referitor la tratate a dobândit dimen- siuni şi valenţe sporite prin adoptarea Legii nr. 590/22.12.2003, intrată în vigoare în februarie 2004. Legea nr. 590/2003 este o lege modernă care în cadrul celor 45 de articole se remarcă prin:

a) amploarea şi complexitatea sa, reprezentând un

3.11.2.

Coordonate

esenţiale

privind

noua

lege

veritabil cod care cuprinde multitudinea problemelor privind dreptul tratatelor; b) un grad sporit de conformare a încheierii tratatelor cu principiile şi normele dreptului internaţional îndeosebi ale Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor,precum şi cu dreptul comunitar Cele 4 capitole şi secţiuni ale legii au ca obiect:

Definiţii şi tipuri de tratate

Procedura încheierii tratatelor

şi tipuri de tratate  Procedura încheierii tratatelor aprobarea iniţierii negocierilor desfăşurarea

aprobarea iniţierii negocierilor desfăşurarea negocierilor aprobarea semnării exprimarea consimţământului intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor

Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor

Dispoziţii diverse

valabilităţii tratatelor  Dispoziţii diverse atribuţiile Ministerului de Externe examinarea

atribuţiile Ministerului de Externe

examinarea compatibilităţii prevederilor tratatelor cu Constituţia României

procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale cu autorităţile străine similare

sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea tratatelor

Dintre dispoziţiile relevante ale Legii nr. 590/2003 reţinem; în special, următoarele şase probleme:

1) Stabilirea categoriilor de tratate şi subiectele care le pot încheia (art.2):

- la nivel de stat

- la nivel guvernamental

- la nivel departamental

Subiectele care pot încheia asemenea categorii de tratate

sunt:

România;

Guvernul României;

Ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale

- pentru care legislaţia în vigoare prevede expres această atribuţie. Pentru fiecare dintre cele trei categorii de tratate legea prevede proceduri de încheiere distincte. Imperativul comun celor trei categorii de tratate (art. 2 alin.2) este obligaţia ca toate aceste tratate să se încheie cu respectarea:

principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative

ale dreptului internaţional;

a dreptului comumitar;

a normelor cutumiare internaţionale;

a Constituţiei României;

în conformitate cu dispoziţiile Legii privind tratatele.

2) Procedura încheierii tratatelor cuprinde:

a) Procedurile în plan intern/extern pentru negocierea şi semnarea tratatelor distincte pentru cele trei niveluri

şi semnarea tratatelor distincte pentru cele trei niveluri b) Procedurile şi modalităţile în plan intern/extern
şi semnarea tratatelor distincte pentru cele trei niveluri b) Procedurile şi modalităţile în plan intern/extern

b) Procedurile şi modalităţile în plan intern/extern pentru exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat

exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat statal guvernamental departamental ratificare aprobare

statal

guvernamental

departamental

ratificare

aprobare

aderarea

acceptarea

c) Intrarea în vigoare, procedurile în plan intern/extern

c) Intrarea în vigoare, procedurile în plan intern/extern schimbul instrumentelor de ratificare notificarea / schimbul

schimbul instrumentelor de ratificare

notificarea / schimbul instrumentelor

Competenţa de a ratifica tratatele este precis stabilită conform art. 19, 20 şi 21. Art. 19(1) face distincţie între tratatele la nivel statal şi cele la nivel guvernamental şi prevede: Se supun Parlamentului, pentru ratificare prin lege, următoarele categorii de tratate:

a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare; b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la şapte domenii:

cooperarea politică sau care implică angajamente cu

caracter politic;

cooperarea cu caracter militar;

teritoriul de stat, regimul juridic al frontierei şi zonele

asupra cărora România exercită drepturi suverane şi

jurisdicţie;

statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamen-

tale ale omului;

participarea în calitate de membru la organizaţii interna-

ţionale interguvernamentale;

asumarea unui angajament financiar;

tratatele care necesită pentru aplicare adoptarea unor

legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi, cele care prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor. Tratatele la nivel statal (art. 19(1) lit.a) nu se supun ratificării prin Ordonanţe de urgenţă, în timp ce, tratatele la nivel guvernamental care se referă la cele şapte domenii, numai în situaţii extraordinare, pot urma această cale (alin. 2 şi 3). Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub

incidenţa art. 19 şi cele semnate la nivel departamental sunt supuse guvernului spre aprobare prin hotărâre a Guvernului

(art.20).

Tratatele multilaterale care nu au fost semnate la nivel statal sau guvernamental şi care intră sub incidenţa art. 19(1) sunt supuse Parlamentului spre aderare sau acceptare prin lege, dacă prevăd expres această modalitate de exprimare a consimţământului, iar cele care nu intră sub incidenţa art.19(1) sunt supuse guvernului spre aderare sau acceptare prin hotărâre (art. 21, alin.1, 3).

3) Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii Aplicarea şi respectarea tratatelor în vigoare constituie o obligaţie pentru:

toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească; pentru persoanele fizice şi juridice române sau străine aflate pe teritoriul României.

Dispoziţiile tratatelor nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne; prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare(art. 31 alin.4 şi 5). 4) Atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe în domeniu sunt multiple privind probleme, cum sunt:

Interpretarea tratatelor;

Aprecierea asupra caracterului juridic al obligaţiilor

conţinute în tratat;

Ministerul de Externe, alături de alte ministere, are

obligaţia să semnaleze Preşedintelui ţării şi altor autorităţi

problemele pe care le ridică aplicarea unor tratate în vederea soluţionării lor;

În domeniul rezervelor, analizează rezervele altor state

pentru a formula obiecţii la acestea, se ocupă de retragerea rezervelor formulate de partea română.

5) Dispoziţii interesante şi pertinente conţine Legea 590/2003 cu privire la tratatele în formă simplificată încheiate prin schimb de note verbale sau de scrisori ori, la examinarea compatibilităţii prevederilor tratatelor cu Constituţia, atât în oricare etapă a încheierii lor, cât şi sub forma controlului constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor guvernului (art.29, 40).

6) Dintre dispoziţiile novatoare, găsindu-şi loc, pentru

prima oară, în cadrul legii române în materie reţinem îndeosebi pe cele referitoare la:

procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor

administraţiei publice locale cu autorităţile similare din alte state;

sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea

tratatelor. TEMĂ:Conform Legii române nr.590/2003 care categorii de tratate sunt supuse ratificării?

3.12. Întrebări,exerciţii, aplicaţii

1. Definiţia tratatului.

2. Care sunt elementele esenţiale ale tratatelor şi ce

înseamnă expresia „tratatul să producă efecte juridice”?

3.

Ce se înţelege prin „încheierea ” tratatelor internaţionale?

4.

Ce înseamnă „depline puteri” în legătură cu încheierea

tratatelor?

5.

Ce înseamnă „autentificarea” textului tratatului?

6.

Definiţi: „semnarea ad referendum”, „parafarea” şi

„semnarea definitivă”.

7. Enumeraţi mijloacele juridice prin care statele devin părţi

la tratate.

8. Care sunt caracteristicile ratificării în raport cu celelalte

mijloace? 9. Conform Legii române nr. 590/2003 care categorii de

tratate sunt supuse ratificării?

10.

Care tratate sunt supuse aprobării sau acceptării de

către guvern?

11.

Definiţia rezervei la tratate.

12.

Care sunt limitările în timp privind formularea rezervelor?

13.

Care sunt efectele juridice ale rezervelor?

14.

Ce înseamnă regula neretroactivităţii în domeniul

aplicării tratatelor.

15. În ce moment al existenţei tratatului intervine interpretarea?

Ce urmăreşte şi ce scop are?

16. Modificarea tratatelor se realizează pe calea amendării

sau a revizuirii? Comentariu.

17. Exemplificaţi tratatele care prevăd atât amendarea, cât

şi revizuirea în vederea modificării.

18. Care sunt cauzele de încetare prevăzute în tratat?

Comentariu.

19. Care sunt cauzele de încetare independente de voinţa

părţilor? Comentariu.

20. Clasificaţi cauzele de nulitate a tratatelor în funcţie de

criteriul care stă la baza producerii nulităţii.

21. Care sunt cauzele de nulitate constând în vicierea

consimţământului unui stat? Comentariu.

22. Care este sancţiunea pentru tratatele care la momentul

încheierii contravin normelor imperative ale dreptului internaţional?

23. Completaţi următoarele enunţuri:

- Spre deosebire de tratatele

statelor

delegaţii oficiale ori prin corespondenţă situaţia este mult mai

- Negocierile bilaterale se încheie prin convenirea

către ambele

tratat prin

la care iniţiativa încheierii aparţine

desfăşoară

între

cele

două

,

prin

, în cazul tratatelor

tratatului de

de

şi

negocierile

se

,

cele multilaterale se încheie cu adoptarea

ori cu majoritate de

-

Participarea la negocierea şi

unui tratat nu crează

juridice

pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie obligat

este

necesar un

- Statele pot să recurgă la aderare

măsura în care tratatul prevede

convenit ulterior să

- Elementul definitoriu al rezervei este dat de

formulează de a respectiv.

- Încheierea unui număr tot mai mare de

poate genera

- Obiectul interpretării îl constituie textul

intern al unei autorităţi

cu atribuţii în domeniu. numai la tratatele

şi

ori dacă părţile

în

la tratat au

, aderarea altor state.

statului care o ale tratatului

faţă de el

juridice ale anumitor

bi sau multilaterale

între dispoziţiile

succesive, având acelaşi

,

ca expresie autentică a

părţilor contractante.

- Regula generală este că tratatele

pentru

- Nu orice încălcare a dispoziţiilor

efecte numai faţă de

, nu şi

intern al unui stat îi dă acestuia

a unei

a

de a o invoca în motivarea nulităţii

ci numai o

vădită

, a dreptului său intern privitoare la

reguli de importanţă încheia tratate.

de

3.13. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:

1) Tratatele se clasifică după următoarele criterii:

a)

criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc;

b)

criteriul timpului pe care se încheie;

c)

criteriul procedurii de încheiere a lor.

2. Regulile privind problematica tratatelor sunt cuprinse în:

a) Convenţia de la Viena din 1969 privind tratatele

dintre state;

b) Convenţia de la Viena din 1986 privind tratatele

dintre state şi organizaţii internaţionale;

c) legislaţia naţională.

3. Fazele încheierii tratatelor internaţionale sunt:

a) negocierea;

b) autentificarea textului tratatului;

c) exprimarea consimţământului.

4. Sunt abilitaţi să poarte negocieri, fără a avea nevoie de

depline puteri:

a) şefii de state;

b) şefii de guverne;

c) miniştrii de interne.

5. Autentificarea textului tratatului se realizează prin:

a)

semnare ad referendum;

b)

ratificare;

c)

semnare definitivă.

6. Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratate se poate face prin:

a) semnare;

b) ratificare;

c) consultare.

7. România, Guvernul României, precum şi ministerele şi

alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pot încheia tratate la nivel:

a) de stat;

b) la nivel guvernamental,

c) la nivel regional.

8.

Formularea rezervelor este supusă următoarelor condiţii

de formă:

 

a)

rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate

părţilor; b) rezervele formulate la semnare nu trebuie

reconfirmate la exprimarea comsimţământului;

c)

retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.

9.

Condiţii de fond privind formularea rezervelor:

a) formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă de tratatul în cauză;

b) rezervele să nu aibă ca obiect dispoziţii ale

tratatului exceptate rezervelor.

c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi

scopul tratatului.

10. De la regula generală privind aplicarea tratatelor pe

întregul teritoriu al statelor părţi, există excepţii cum sunt:

a)

„clauza federală”;

b)

„clauza colonială”;

c)

„clauza rebus sic stantibus”.

ONU

11. Articolul 103 din Carta ONU consacră pentru membrii preeminenţa obligaţiilor lor decurgând din:

a)

Carta ONU;

b)

orice alt acord internaţional;

c)

cutuma internaţională.

12. În ordinea juridică internaţională competenţa interpre- tării tratatelor revine:

a) în primul rând unor instanţe arbitrale sau judiciare;

b)

în unele cazuri statelor părţi;

c)

pentru anumite categorii de tratate organelor

organizaţiilor internaţionale.

13. Interpretarea

realizează prin:

tratatelor

de

către

statele

părţi

se

a) includerea unor clauze interpretative în textul

tratatului (definiţii);

b)

acte adiţionale sau scrisori de interpretare;

c)

acorduri distincte de interpretare.

14. Buna credinţă ca regulă generală de interpretare

presupune reguli specifice:

a) regula sensului obişnuit (uzual) pentru termenii

folosiţi;

 

b)

regula sensului specific;

c)

orice regulă de drept intern.

15.

Contextul în interpretarea unui tratat poate cuprinde:

 

a) textul, inclusiv preambulul şi anexele;

b) orice acord intervenit ulterior între părţi privind

interpretarea sau aplicarea tratatului;

c)

alte reguli de drept internaţional aplicabile

relaţiilor dintre

16.

Reguli necodificate de interpretare a tratatelor:

 

a)

regula efectului util;

b)

interpretarea extensivă acţionează ca regulă;

c)

interpretarea restrictivă este excepţia.

17.

O obligaţie ia naştere dintr-un tratat pentru un stat terţ

dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii:

a) dacă părţile crează o astfel de obligaţie prin

dispoziţiile tratatului pentru statul terţ;

b) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris

această obligaţie;

c) dacă statul terţ este în măsură şi doreşte să

îndeplinească obligaţia respectivă.

18. Regulile de modificare a tratatelor sunt următoarele:

a) modificările se pot face numai prin acordul

părţilor, cu excepţiile prevăzute de tratat;

b) orice propunere de modificare se notifică tuturor

părţilor; c) pentru intrarea în vigoare modificările parcurg aceleaşi faze ca tratatul supus modificării.

19. Ca regulă generală stingerea unui tratat, denunţarea

sau retragerea unei părţi nu pot avea loc decât:

a)

în aplicarea dispoziţiilor tratatului;

b)

a Convenţiei de la Viena din 1969; sau

c)

a Cartei ONU.

20.

Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor

se clasifică în trei categorii:

a)

cauze convenite prin voinţa părţilor;

b)

cauze de încetare independente de voinţa părţilor;

c)

alte cauze de încetare a unor tratate prevăzute

în Carta ONU. 21. Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind:

a)

constrângerea reprezentantului statului;

b)

constrângerea statului;

c)

conformarea tratatului cu o normă imperativă.

22. Legea (română) nr. 590/2003 prevede obligaţia înche-

ierii tratatelor cu respectarea normelor de drept internaţional şi intern, cum sunt:

a) principiile fundamentale şi celelalte norme imperative ale dreptului internaţional;

b) normele dreptului comunitar;

c) Constituţia României şi rezoluţiile Consiliului de

Securitate ONU.

3.14.Rezumat:

Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris, acordul de voinţă intervenit între subiecte de drept internaţional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele şi este guvernat de dreptul internaţional (art.2(1) al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor). Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au fost codificate prin două convenţii:

Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980) pentru tratatele care se încheie între state; Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se încheie între state şi organizaţiile internaţionale sau între organi- zaţiile internaţionale.

De asemenea, legislaţia naţională cuprinde o serie de reglementări, iar diferitele tratate conţin, de obicei, şi unele reguli specifice în clauzele finale. Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie aplicate şi a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare, adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional. Fazele încheierii tratatelor sunt: negocierea, semnarea şi exprimarea consimţământului. Convenţia din 1969, în art.2 lit.d, defineşte rezerva la un tratat ca fiind: „o declaraţie unilaterală,oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv”. În cadrul a cinci articole (art. 19-23), Convenţia de la Viena (1969) stabileşte o serie de reguli cu privire la rezerve, considerate condiţii de formă şi limitări în timp; condiţii de fond pentru formularea şi acceptarea rezervelor, ca şi reguli privind efectele juridice ale rezervelor şi obiecţiilor la rezerve. Analiza tratatelor internaţionale implică şi studiul aspectelor privind aplicarea tratatelor, interpretarea tratatelor, efectele tratatelor, precum şi modificarea tratatelor. Încetarea unui tratat semnifică situaţia în care tratatul nu mai produce efecte juridice; drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv normele de conduită încetează, de regulă, din momentul apariţiei cauzei de încetare a tratatului. Spre deosebire de încetare, suspendarea aplicării trata- tului nu pune capăt acestuia ca act internaţional, ci întrerupe numai temporar aplicarea dispoziţiilor tratatului. În legătură cu încetarea tratatelor se face distincţie între:

cauze de încetare propriu-zisă;

cauze de nulitate. Cadrul juridic intern referitor la tratate a dobândit dimen-

siuni şi valenţe sporite prin adoptarea Legii nr. 590/22.12.2003, intrată în vigoare în februarie 2004. Cele 4 capitole şi secţiuni ale legii au ca obiect:

Definiţii şi tipuri de tratate

Procedura încheierii tratatelor

şi tipuri de tratate  Procedura încheierii tratatelor aprobarea iniţierii negocierilor desfăşurarea

aprobarea iniţierii negocierilor desfăşurarea negocierilor aprobarea semnării exprimarea consimţământului intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor

Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor

Dispoziţii diverse

valabilităţii tratatelor  Dispoziţii diverse atribuţiile Ministerului de Externe examinarea

atribuţiile Ministerului de Externe

examinarea compatibilităţii prevederilor tratatelor cu Constituţia României

procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale cu autorităţile străine similare

sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea tratatelor

3.15. Bibliografie

D-Popescu, op.cit., 2005,p.172-210 D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.219-253 A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit., p.23-49 R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.289-324

Gh.Moca, op.cit., p.410-452 Gr.Geamănu, op.cit., vol II, p.62-196 M.Niciu, op.cit., p.28-56 - Legea română privind tratatele (nr.590/2003,M.of.

nr.23/12.01.2004)

- Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, textul publicat în D.Popescu, A.Năstase,op.cit.,1997, p.383-422

TEMA A IX-A

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE INTERGUVERNAMENTALE

1. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

1.1.

Scopuri şi principii

1.2.

Calitatea de membru ONU

1.3.

Organizarea şi funcţionarea ONU

2. Organizaţii internaţionale regionale

2.1. Organizaţii internaţionale regionale de pe continentul european

2.1.1.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

2.1.2.

Uniunea Europei Occidentale (UEO)

2.1.3.Organizaţia pentru (OSCE)

2.1.4. Consiliul Europei

2.1.5. Uniunea Europeană

2.2. Organizaţii regionale neeuropene

2.2.1. Liga Statelor Arabe

2.2.2. Organizaţia Unităţii Africane (OUA) - Uniunea Africană (UA) – 2002

2.2.3. Organizaţia Statelor Americane ( OSA)

2.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

2.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă

2.5.Rezumat

2.6. Bibliografie

OBIECTIVE:

-Cunoaşterea şi înţelegerea acţiunii specifice a diferitelor tipuri de organizaţii şi organisme internaţionale şi regionale; -Analiza şi evaluarea problemelor principale şi speciale în legătură cu actele şi reglementărilor organizaţiilor şi organismelor internaţionale şi regionale; -Explicarea şi interpretarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg pentru state din calitatea de membre în cadrul organizaţiilor internaţionale.

Europa

Securitate

şi

Cooperare

în

Precizare: În partea a-I-a organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt examinate în calitatea lor de subiecte ale dreptului internaţional, ca şi a problematicii generale a acestora, în timp ce, în partea a-II-a analizăm câteva dintre cele mai importante organizaţii din punct de vedere al organizării, funcţionării şi al rolului lor în societatea internaţională.

1. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) 1.1. Scopuri şi principii

O.N.U. este cea mai importantă organizaţie internaţională prin

universalitatea sa;

multitudinea şi complexitatea sco- purilor asumate;

autoritatea de care se bucură ONU în rândul membrilor săi.

cel puţin trei elemente

ONU în rândul membrilor săi. cel puţin trei elemente Organizaţia a fost creată prin semnarea actului

Organizaţia a fost creată prin semnarea actului său constitutiv (Carta O.N.U.) la San Francisco la 26 iunie 1945, urmată de ratificare şi intrarea în vigoare la 24 octombrie 1945. Este o organizaţie interstatală cu vocaţie universală.

în 1945 O.N.U. avea 51 de state membre

Universalitatea O.N.U. se exprimă astfel

în 2008 O.N.U. are 192 de state

membre România a devenit membră O.N.U.la 14 decembrie 1955. a) Scopurile O.N.U. Astfel cum sunt proclamate în art. 1 din Cartă scopurile O.N.U. sunt:

O.N.U.la 14 decembrie 1955. a) Scopurile O.N.U. Astfel cum sunt proclamate în art. 1 din Cartă
O.N.U.la 14 decembrie 1955. a) Scopurile O.N.U. Astfel cum sunt proclamate în art. 1 din Cartă
să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte între naţiuni relaţiile prieteneşti; să realizeze

să menţină pacea şi securitatea internaţională;

să dezvolte între naţiuni relaţiile prieteneşti;

să realizeze cooperarea internaţională în rezolva- rea problemelor internaţionale de ordin economic, social, cultural sau umanitar;

să fie un centru de armonizare a eforturilor statelor pentru realizarea acestor scopuri comune.

b) Principiile O.N.U. Potrivit art. 2 din Cartă pentru realizarea scopurilor organi- zaţiei, O.N.U. şi membrii săi vor acţiona în conformitate cu următoarele principii:

 

egalitatea suverană a tuturor membrilor;

 

îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin

Cartă;

 

rezolvarea

diferendelor

internaţionale

prin

mijloace

paşnice;

 

abţinerea în relaţiile lor internaţionale de a recurge la

ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (neagresiunea);

egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi

hotărâ soarta; neintervenţia (neamestecul) în chestiuni aparţinând în mod esenţial competenţei interne a unui stat.Acest principiu nu exclude aplicarea măsurilor de constrângere decise de Consiliul de Securitate al O.N.U. TEMĂ: De ce consideraţi că ONU este cea mai important

organizaţie internaţională?

1.2. Calitatea de membru O.N.U.

Carta O.N.U.împarte membrii în

Carta O.N.U.împarte membrii în originari (fondatori), cele 51 de state participante la semnare noi, statele care

originari (fondatori), cele 51 de state participante la semnare

noi, statele care au devenit membrii ulterior.

Orice stat poate deveni membru O.N.U. dacă întruneşte cumulativ să fie un stat suveran;

O.N.U. dacă întruneşte cumulativ să fie un stat suveran; să fie un stat iubitor de pace;

să fie un stat iubitor de pace;

statul să accepte obligaţiile decurgând din Cartă;

următoarele condiţii

statul să fie în stare şi dispus să îndeplinească aceste obligaţii. Admiterea de noi membrii revine competenţei a două organe la recomandarea Consiliului de Securitate

ale O.N.U.

prin hotărârea Adunării Generale, adoptată cu votul a 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi.

adoptată cu votul a 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi. Statele membre trebuie să - şi

Statele membre trebuie să-şi îndeplinească obigaţiile asumate şi să respecte principiile înscrise în Cartă, pentru încălcarea lor membrii O.N.U. pot fi sancţionaţi (de ex. suspendarea dreptului de vot pentru neplata cotizaţiei).

1.3. Organizarea şi funcţionarea O.N.U.

O.N.U. dispune de un ansamblu de organe constituite într- un sistem funcţional. Dintre acestea o importanţă deosebită prezintă organele

principale create prin Cartă în număr de şase:

Adunarea Generală - constituită din toate statele

membre, fiecare membru va avea cel mult cinci reprezentanţi în Adunarea Generală;

Consiliul de Securitate constituit din 15 membrii (5

membrii permanenţi şi 10 membrii nepermanenţi);

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) - constituit din

54 de membrii;

Consiliul de Tutelă - constituit dintr-un număr limitat de

state. Decolonizarea a redus activitatea acestuia;

Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) - constituită din

15 judecători; Secretariatul - constituit din Secretarul General, Secretarul Adjunct şi personalul necesar. Aceste organe principale pot crea organe subsidiare ( de ex. Comisia Economică O.N.U. pentru Europa, cea pentru Asia şi Pacific, Comisia (din 2006 Consiliul) pentru Drepturile Omului etc.), care le ajută în îndeplinirea atribuţiilor lor. Adunarea Generală este un organ de deliberare,cel

mai larg reprezentativ, care se întruneşte în ordinare anuale; şi

reprezentativ, care se întruneşte în ordinare anuale; şi sesiuni extraordinare, când este necesar. Adunarea

sesiuni

extraordinare, când este necesar.

Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau situaţii care sunt prevăzute în Cartă şi poate face recomandări membrilor săi, Consiliului de Securitate sau atât membrilor cât şi Consiliului. Ea poate examina:

principiile privind cooperarea pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (de ex. Dezarmarea şi reglementarea înarmărilor) orice chestiuni referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Actele

pe

care

le

examinate

(discutate) sunt:

adoptă

Actele pe care le examinate (discutate) sunt: adoptă Adunarea în problemele rezoluţii (simple) rezoluţii sub formă

Adunarea

în

problemele

rezoluţii (simple)

rezoluţii sub formă de declaraţii.

Consiliul de Securitate este un organ cu activitate permanentă, fiind alcătuit din două categorii de membrii:

5 membrii permanenţi desemnaţi prin Cartă, cu drept de

veto (China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite);

10 membrii nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală

pe o perioadă de doi ani. De exemplu România a fost aleasă ca

membru nepermanent în Consiliul de Securitate, deţinând patru mandate:în 1961-62(împărţit cu Filipine);1976-77;1990-91;2004-

2005.

Consiliul de Securitate are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi el acţionează în numele membrilor Organizaţiei, care şi-au asumat obligaţia de a executa hotărârile sale(art. 24 şi 25 din Cartă). Consiliul adoptă hotărâri în:

probleme de fond cu votul afirmativ a 9 membri, între care

să fie incluse voturile concordante ale celor cinci membrii permanenţi; probleme de procedură cu voturile a 9 membrii, indiferent de categoria lor. În scopul menţinerii păcii şi securităţii, Consiliul îndeplineşte o serie de funcţii în legătură cu:

Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor (cap. VI,

art.33-38-rezoluţii adoptate cu caracter de recomandare);

art.33-38- rezoluţii adoptate cu caracter de recomandare);  Acţiunile în caz de (cap VII, art. 39-51-

Acţiunile în caz de

(cap VII, art. 39-51- -rezoluţiile sunt obligatorii)

ameninţări împotriva păcii;

încălcări ale păcii;

acte de agresiune.

Conform capitolului VII în cazul în care Consiliul constată existenţa unor asemenea ameninţări, în funcţie de gravitatea

acestora, Consiliul poate hotărî, în vederea menţinerii sau restabilirii păcii şi securităţii internaţionale, recurgerea la două categorii de măsuri obligatorii:

măsuri fără folosirea forţei armate, cum sunt întreruperea

completă sau parţială a

relaţiilor economice → feroviare → maritime → aeriene comunicaţiilor → poştale → telegrafice →
relaţiilor economice
feroviare
maritime
aeriene
comunicaţiilor
→ poştale
telegrafice
radio
ruperea relaţiilor

diplomatice

măsuri care implică folosirea forţei armate constând

măsuri care implică folosirea forţei armate constând demonstraţii fie în măsuri de blocadă alte operaţiuni

demonstraţii

fie în măsuri de blocadă

armate constând demonstraţii fie în măsuri de blocadă alte operaţiuni ale unor forţe aeriene, navale sau

alte operaţiuni ale unor forţe aeriene, navale sau terestre ale membrilor O.N.U. Precizare: Sistemul de securitate colectivă instituit prin Cartă nu afectează sub nicio formă dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul producerii unui atac armat împotriva unui stat membru ONU, până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare menţinerii păcii şi securităţii(art.51 din Carta ONU). Consiliul Economic şi Social alcătuit din 54 de membrii aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de 3 ani, are atribuţii privind îndeplinirea obiectivelor O.N.U. în domeniul economic, social şi respectării drepturilor omului;al iniţierii sau elaborării de

studii şi proiecte de convenţii, asigură legătura între O.N.U. şi instituţiile specializate . Consiliul de Tutelă a fost creat pentru realizarea sarcinilor O.N.U. în legătură cu sistemul de tutelă, activitatea sa s- a redus foarte mult ca urmare a procesului de decolonizare. Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.), constituită din 15 judecători îşi desfăşoară activitatea pe baza unui Statut care face parte integrantă din Carta O.N.U. Curtea judecă diferendele între statele membre O.N.U. ( în anumite condiţii şi pentru nemembri O.N.U.), care acceptă jurisdicţia acesteia. contencioasă

Competenţa Curţii este dublă

acesteia. contencioasă Competenţa Curţii este dublă consultativă În competenţa Curţii intră:  toate

consultativăacesteia. contencioasă Competenţa Curţii este dublă În competenţa Curţii intră:  toate cauzele care i le

În competenţa Curţii intră:

toate cauzele care i le supun părţile;

toate cauzele prevăzute în mod expres în Cartă sau în

tratatele în vigoare.

Curtea poate avea o competenţă obligatorie(art. 36(2) din Statut), dacă statele o recunosc în toate diferendele de ordin juridic având ca obiect:

interpretarea unui tratat;

orice problemă de drept internaţional;

existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui

încălcarea unei obligaţii internaţionale; natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. Precizare: Numai statele pot fi părţi în cauzele supuse

C.I.J.

Organizaţiile internaţionale pot, în anumite condiţii, cere avize consultative Curţii, acestea nu au natură juridică. Secretariatul O.N.U. este organul administrativ şi executiv al O.N.U. Secretarul general este ales pe o durată de 5 ani de Adunarea Generală , la recomandarea Consiliului de Securitate.

administrative

administrative Secretarul General exercită funcţii executive tehnice financiare El poate sesiza Consiliul de Securitate

Secretarul General exercită funcţii

executive

tehnice

financiare El poate sesiza Consiliul de Securitate cu orice problemă

care poate pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. În fapt îndeplineşte o serie de alte activităţi legate de soluţionarea paşnică a diferendelor: → bune oficii

→ medierea

→ discuţii cu reprezentanţii guvernelor În vederea adaptării O.N.U. la realitatea mediului politic internaţional actual, faţă de cel din 1945 (schimbările care au avut loc în 1963 au fost nesemnificative) s-a iniţiat reforma O.N.U. vizând în esenţă:

restructurarea Consiliului de Securitate prin sporirea numărului membrilor permanenţi, dar şi a celor nepermanenţi;

modul de adoptare a deciziilor;

problema dreptului de veto.

TEMĂ:Care sunt organele principale ale ONU ?Care dintre ele este cel mai important şi de ce? Comentariu TEMĂ:Care dintre organele ONU are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi de ce?

Comentariu.

2. Organizaţii Internaţionale Regionale

Carta O.N.U. nu se opune dreptului statelor de a stabili organizaţii regionale pentru a coopera în problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cu condiţia ca aceste organizaţii şi activitatea lor să fie compatibile cu scopurile şi principiile Cartei (art.52). Consiliul de Securitate al O.N.U. poate folosi astfel de organizaţii pentru aplicarea acţiunilor de constrăngere sub autoritatea sa. Consiliul de Securitate are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi tocmai de aceea nici o acţiune de constrângere nu poate fi întreprinsă de organizaţiile regionale fără autorizaţia Consiliului de Securitate al O.N.U.

2.1.

Organizaţii

continentul european

internaţionale

regionale

de

pe

În domeniul păcii şi securităţii principalele organizaţii sunt:

păcii şi securităţii principalele organizaţii sunt: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

Organizaţia

Tratatului

Atlanticului

de

Nord

(NATO);

Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.);

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa(OSCE).

2.1.1. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o organizaţie euro-atlantică, politico-militară, defensivă. Organizaţia a fost creată la 4 aprilie 1949 în baza Pactului având ca scop apărarea statelor Europei occidentale împotriva pericolului totalitarismului din Est.

NATO a fost constituit iniţial din 12 state din care:

 

Belgia

Franţa

Portugalia

Olanda

10 state europene

10 state europene Luxemburg