Sunteți pe pagina 1din 35

UNIVERSITATEA BUCURETI Facultatea de filosofie

Lucrare de licenta

Eseu asupra identitatii si identitatii persoanei

Coordonator stiintific:

Absolvent: Gheorghiu M. Mircea

, 2011

CUPRINS

Introducere

p.

1. Unul nu exista 2. Principiul identitatii 3. Jean-Yves Beziau si identitatea la Quine 4. Identitatea si persoana la John Locke 5. Criterii ale identitatii persoanei si concluzii finale

p. p. p. p. p.

Eseu asupra identitatii si identitatii persoanei

Introducere

Lucrarea de fata decupeaza in cadrul problematicii identitatii si identitatii personale. Vastitatea subiectului, multitudinea textelor existente pe aceasta tema, cat si felurimea implicatiilor acestei tematici, fac ca aceasta sarcina sa fie dificila si, urmata, automat, poate, de o oarecare urma si masura de subiectivism, iar derizoriul este evitat numai tinand cont de scopul lucrarii si de cerintele dimensiunilor ei. Ceea ce o mai justifica este si urmarirea unei linii directoare clasice, adica urmarirea ideilor si textelor unor autori consacrati ca find de temelie in majoritatea dezbaterilor contemporane. Astfel: am vazut necesar un prim capitol in care am prezentat pe scurt cateva idei cuprinse in dialogul platonician Parmenide. Apoi un capitol in care sa prezint legea identitatii asa cum apare aceasta dealungul timpului si la diversi autori. Aici am considerat necesara si prezentarea principiului identitatii indiscernabililor si apoi un capitol in care sa intru in specificitatea problemei legate de un singur filosof. Consider ca de aici se conserva si se strecoara in problematica identitatii persoanei - chit ca prind poate o usoara alta nuanta prin specificul identitatii persoanei - anumite probleme (intrinseci identitatii) care nu au putut fi inlaturate sau rezolvate de catre logicieni sau filosofi. Si deaceea am dedicat ceva mai mult spatiu acestei problematici. Apoi, pentru a ma apropia si de specificul indentitatii

persoanei am scris o parte in care analizez cum vede problema John Locke, pentru ca, facand aceasta analiza, am crezut ca o sa pot evidentia si specificul dificultatilor legate de insasi problema identitatii persoanei, dar se v-a contura astfel si esafodul capitolului urmator in care voi trece in revista si alte modalitati de abordare a altor autori. Acest ultim capitol, asa cum este si firesc, este si cel in care o sa trag anumite concluzii generale. Identitatea persoanei este o tema de profund si real interes nu numai acum si nu numai pentru filosofie, ci este importanta pentru toate domeniile si stintele caci aceasta se leaga de subiectul cunoscator. Pentru a parafraza: pus cineva sa indentifice pe altcineva, o face, insa, daca este intrebat dupa ce criterii, in ce conditii, sau pur si simplu cum a facut asta, nu mai stie

1. Unul nu exista.

Tot ca introducere am considerat necesara si aceasta parte in care o sa prezint pe scurt cateva idei din dialogul platonician Parmenide. Tematica este adiacenta - parcurgerea intregului eseu cred ca arata si de ce am considerat si aceasta mica aparenta abatere de la tema propusa, necesara. Trebuie ca in vorbire si in gandire fiinta sa fie; pentru ca e posibil ca ea sa fie, dar nu este posibil ca ceea ce e nimic sa fie1, iata un pasaj din poemul lui Parmenide, vechiul filosof, care, atat de mult era apreciat de catre Platon, caci il determina pe acesta sa scrie un intreg dialog in onoarea acestuia. Intreg poemul
1

Am tradus : It needs must be that what can be thought and spoken of is;

for it is possible for it to be, and it is not possible for, what is nothing to be din Diels; English translation :

John Burnet (1892) paragraful vi.

parmenidian este in diferite feluri interpretat acum, cat si dealungul timpului de catre diferiti autori. Aceste controversate comentarii asupra doctrine filosofice a lui Parmenide par a se fi transmis si dialogului scris de Platon, caci, parca mai mult decat orice alt dialog al lui Platon acesta a mostenit, cumva, si nenumeratele si diferitele intrerpretari. Poate cumva era si inevitabil sa se intample asa, caci, timpul cu care acesta este datat nu se stie cu siguranta, in ce relatie se afla acesta cu alte dialoguri iara este vag; legatura dintre cele doua parti componente, este intr-ucatva ambigua si, nu se stie cat, in ce masura, Platon exprima gandurile lui Parmenide sau daca, de fapt, se foloseste numai de numele acestuia pentru a-si introduce propria doctrina. Poate si una si cealalta. Insa linia de demarcatie intradevar este stearsa si neclara. Pentru a descrie pe scurt: in prima parte, introductiva, Cephalos, cel ce nareaza dialogul, poate putin oboist, caci, mentioneaza Platon: tocmai strabatuse distanta de la casa sa pana la Atena, se intalneste cu fratii lui Platon, frati numai dupa un parinte, Adeimantos si Glaucon, pe care ii intreaba daca stiu si ei, daca au auzit, ca este cineva care memorase integral o conversatie care se purtase candva intre Parmenide si Zenon si Socrate care, acesta din urma, era tanar atunci. Adeimantos ii confirma ca fratele lui numai dupa un parinte Antiphon poate recita complet conversatia ce avusese loc, caci o auzise de la un prieten de-al lui Zenon, Pythodorus, caci in casa acestuia avusese loc conversatia. Desi dialogul lui Platon se centreaza pe analiza Unului si Multiplului, acest aparent incurcat inceput al dialogului poate sa sugereze si situatia problematica din cadrul tematicii identitatii personale, caci asa cum nu poti prin insusi lucru in sine sa pui in fata printr-o definitie insusi lucrul in sine2 tot astfel despre problema unului si multiplului si -

Asa cum remarca si Gottlob Frege(1894) : pentru c orice definiie este o identitate, Identitatea nsi nu poate fi definit Encyclopaedia Universalis, France, 1990, corpus 11, p. 896.

partial si despre conceptia lui Parmenide insusi, nu se poate vorbi in mod direct relatarea este in cel mai fericit caz de mana a doua. Dupa introducerea prezentata mai sus, Platon prin al sau personaj Scorate prezinta forma generala a unuia dintre argumentele lui Zenon: 1) Daca lucrurile care sunt sunt multiple, atunci ele sunt si asemenea si neasemenea 2) Nimic nu poate fi si asemenea si neasemenea deci, 3) Lucrurile care sunt nu sunt multiple. Socrate ii refuza lui Zenon premisa (2) caci - argumenteaza el - prin teoria participarii (prin cauzalitae) a lui Platon care se poate enunta astfel: lucrurirle care sunt S(altele dect S) sunt S in virtutea participarii la S; acelasi lucru sensibil poate sa participle atat la asemanare cat si neasemanare lund caracteristicile acestea care, desi sunt contrarii nu sunt contradictorii. Deasemenea conform principiului separatiei lucrurile asemenea sunt asemenea prin participare la o idee separate, diferita a asemanarii si la fel se intampla si pentru cele neasemenea. Astfel, lucrurile sensibile sunt nepure (principiul impuritatii-S a lucrurilor sensibile), caci ele admit adesea proprietati contrare. Pentru exemplificare arata cum Socrate unul fiind intre cei 7 interlocutori prezenti el este si multiplu avand parti, maini, picioare, etc.. Si aici o prima comportare diferita a ideilor caci ele sunt pure (principiul puritatii - I) in sensul ca ele nu admit proprietati contrare. Conform principiului acestuia din urma: ideile se diferentiaza de sensibile nu numai prin faptul ca unul nu mai poate fi amandoua - atat unu cat si multiplu - dar mai rezulta si ca unul nu poate fi si asemenea si neasemenea. Mai reiese si faptul ca asemanarea nu poate fi si una si multipla.

Un alt principiu invocat este principiul unu-peste-multiplu care poate fi enuntat astfel: pentru orice pluralitate de lucruri M, exista o ide de Mitatea(participare la aceeasi esenta folosind alt limbaj) care, prin virtutea participarii, face ca fiecare membru al pluralitatii sa fie M. De aici rezulta principiul unicitatii: penrtu orice proprietate P exista exact o ide de P-itatea. Urmeaza apoi si sine-predicarea sau auto-predicarea care sustina ca: pentru orice proprietate P, P este P, de exemplu: Frumosul este Frumos. Si ultimul principiu care reiese este uniatritatea : fiecare ide este una. A spune ca o ide este unitara implica posibilitatea numararii pe cand unicitatea implica singularitatea. n continuare se discut ipoteza existenei 'unului' i ce rezulta daca acesta este privit in raport cu: multipicitatea, miscarea, existenta, timpul si locatia, etc.. Iata o expunere schematic : dac unul posed un loc n interiorul a ceva el atinge ceea ce l mrginete n diferite zone, astfel rezult c unul are pri. Platon arata cum unul nu poate lua nici o proprietati, nici nu se poate compara cu altceva pentru ca ar devein multiplu. Chiar existenta l-ar multiplica pe acesta. Astfel despre unul nu se pote gandi sau afirma nimic. Aadar unul nu poate fi n repaos, mrginit i localizat undeva, fr a deveni multiplicitate. Fr pri unul nu este distinct caracterizabil i rezult c 'unul' nu ar putea exista. Unul nu poate fi nici n micare pentru c micarea de orice fel implic schimbare iar 'unul' nu implic schimbare, aadar nici 'micarea' nu aparine 'unului'. 'Unul' nu posed nici identitate cu sine, identitatea ii confera unului dualitate si de aici se naste totul se naste multiplul. Din acelasi motiv unul nu este nici macar n difereniere de sine. In concluzie urmnd raionamentul platonic 'unul' nu poate primi nici o determinare modalizant, pentru c orice determinare adugat 'unului n sine' l transform n ceva diferit, ceva distinct de 'unul pur'. Fr determinri de tip loc, micare, identitate, diferen, etc., rezult c unul 'nu exist' i iat cum se

demonstreaz c unul n sine nu exist i nu poate exista. Dar este cunoscut c pluralitatea este compus din constituienii , iar unul nefiind nici pluralitatea nu exist. Platon merge mai departe cu rationamentul comparand detaliat si atent unul fata de multiplul si de proprietatile pe care acestea le iau: miscare, asemanare, etc. Datorita scopului lucrarii noastre considerarea impune. Concluzii: Dificultati se genereaza considerand un singur plan al existentei sau de existenta la lucrurilor. Autoanaliza, sau uitarea unului asupra lui insusi pare sa impuna o dublare, in acest caz lumea ideilor si lumea sensibila. Cuprinderea acestei dualitati genereaza totul, multiplul. Unul, printr-o evidenta de la sine inteleasa, este tot ceea ce este el, ca daca nu ar fi altceva. Aceasta din urma propozitie fara un joc intre doua planuri, unul din el pare ca trebuie sa fie meta, poate deveni si falsa si adevarata. Calea nefiintei pare ca nu poate fi urmata si gandita, conform spuselor lui Parmenide, insa daca urmand o atitudine moderna pentru care existenta si neexistenta nu sunt decat niste predicate ca oricare altele, unul se dubleaza si daca ii aribuim predicatul neexistentei. Iata de ce am considerat necesar acest capitol in economia lucrarii, caci, fie doar numai pentru multitudinea ideilor ce reies din dialog pe o cale hermeneutica si tot consideram ca acesta se justifica. Si precum sa si afirmat ca intreaga filosofie, evident de dupa(poate desi nu numai), nu este decat o nota de subsol la filosofia lui Platon sa purcedem cu capitolul urmator. mai multor detalii nu se

2. Principiul identitatii

Oamenii rationeaza, aduc argumente in favoarea unei opinii sau alteia, sunt deacord sau nu cu cele prezentateCe sunt principiile logice? Principiile logice se mai numesc si legi de rationare. Principiile reprezinta conditiile generale ale rationamentelor. Iata, incercand sa raspund la intrebarea ce sunt principiile, am spus ca acestea se mai numesc si legi de rationare. Am indentificat astfel, vrand sa explic, un alt nume al principiilor. E evident ca principiul logic nu este acelasi lucru cu legea de rationare, cu toate ca luam in considerare pur si simpulu numai forma semnelor prin care am reprezentat ceea ce am avut in minte. Atunci cum am facut aceasta reuniune, aceasta lipire, atasare sau atribuire? In ce fel cele doua obiecte sunt sau nu asemenea, fapt in virtutea caruia eu am atasat intr-o singura propozitie cele doua? Ca mi-a adus o informatie suplimentara se vede bine, caci una este principiul logic si alta legea de rationare, in acest fel aceasta atasare pare folositoare si utila. Iata cateva dintre problemele ce se ridica cu privire la legea identitatii. Ea este un principiu logic, o lege a rationarii care atunci cand este incalcata poate conduce la concluzii false si din asumtii adevarate poate reiesi si falsul. Incalcarea produce confuzii, sofisme, paralogisme, rationamente gresite. Insa in ce consta aceasta? Cum se leaga prin identitate doua lucruri intre ele si chiar acelasi cu acelasi? Cum pot oamenii afirma A=A? Primul care, dupa toate aparentele, a formulat sintetic cu o claritate covarsitoare acest principiu a fost G.W.Leibniz: Fiecare lucru este ceea ce este. Si in atatea exemple cate vreti, A este A, B este B. Voi fi ceea ce voi fi. Am scris ceea

ce am scris. Si nimic in versuri ca si in proza este nimic sau putin lucru. Dreptunghiul echilateral aceasta figura este un dreptunghiNon-A este nonADaca A este non-B, urmeaza ca A este non-B3. Insa Aristotel este primul care se ocupa mai indeaproape de acest principiu 4: De aici reiese limpede ca identitatea este un fel de unitate, o unitate de existenta a unei pluralitati sau aceea care rezulta din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci cand spunem ca un lucru este identic cu sine, caz in care acelasi lucru este socotit ca doua lucruri.5 Si tot la Aristotel se pare ca se poate depista intaia oara si o forma a principium indiscernibilium, al carui autor este dat tot Leibniz, adica doua obiecte sunt identice daca iau aceleasi proprietati: caci accidentele unui lucru trebuie sa fie accidentele celuilalt.6 Aristotel deosebeste deasemene intre trei feluri de identitate: identitate in numar, identitate in gen si identitate in specie. Fac aici paranteza pentru a descrie pe scurt principiul identitatii indiscernabililor care impune lamuriri suplimentare legate de problema identitatii. Legea lui Leibniz, asa cum mai este ea numita, precizeaza ca nu pot exista doua obiecte care sa aibe acelesi proprietati, sau ca trebuie sa difere cel putin o proprietate intre doua obiecte pentru a putea deosebii intre ele, sau altfel spus: doua obiecte distincte nu pot semana in mod absolut, sau ca daca avem deaface cu aceleasi proprietati avem deaface si cu acelasi obiect si nu cu doua. Identitatea
3

G.W. Leibniz, Nouveaux Essais sur lentendement humain Flammarion, Paris, 1935 IV, II, 1 apud Petre Botezatu, Introducere in logica Editura Polirom pag 28 4 Bineinteles ca, dupa cum am vazut si mai inainte, Parmenide sau Platon se ocupau intens de aceasta tematica, si, nu numai ei dintre filosofii vechi pre-aristotelici, insa, primul care se ocupa intr-un mod sistematic de aceasta problema - care dealtfel este si creatorul silogisticii este Aristotel. 5 Aristotel, Metafizica, traducere de Stefan Bezdechi, Editura academiei, Bucuresti, 1965, V, 9 apud Petre Botezatu Introducere in logica Editura Polirom 6 Aristotel, Topica, traducere de Mircea Florian, Editura Stiintifica Bucuresti, 1963(organon IV), VII, 2, 152a. apud ibidem

indiscernabililor este formulata de obicei astfel: oricare proprietae P, obiectul x are proprietatea P daca si numai daca obiectu y are p, atunci x este identic cu y. Sau prin formalizarea logicii simbolice: P(Px Py) x=y. Deci aceasta formulare este identica cu: daca x si y sunt distincte exista cel putin o proprietate pe care o are x si y nu o are si vice versa. Conversa principiului mai este numita si indiscernabilitatea identicilor si are forma: x=y P(Px Py). Multi autori numesc de fapt conjunctia dintre aceste doua forme legea lui Leibniz. Legea este foarte eleganta si, la prima vedere, suprapunerea pe realitate pare coplesitoare; nu se intrevad nici un fel de problem, caci, intr-adevar, se pare ca nu putem gasi in natura doua obiecte perfect identice. Oricare doi pruni, oricare doua pasari au ceva diferit, au trasaturi distincte. Insa pentru ca ceva sa devina un principiu fundamental nu trebuie, pentru a folosi limbajul aristotelic, sa ne ingrijim numai de accidentele lucrurilor. Principiile fundamentale sunt considerate a fi noncontingente. Din definitia leibnitziana a identitatii de mai sus se poate intelege ca identitatea se pate valorifica si ca se aplica la toate formele logice, notiuni si rationamente: prezinta un aspect logico-sintactic, unul gnoseologico-semantic, dar are si o dimensiune ontologica. Principiul identitatii nu este o tautologie sau un truism. Formula A este A precizeaza ca A (un obiect, o notiune, un termen) este el insusi si nu este totodata altceva. Verbul este are in acest context un inteles deosebit: nu exprima nici posesia unei insusiri (de exemplu omul este bun), nici apartenenta la o clasa (de ex. Bucurestiul este o metropola), nici incluziunea

subclasei intr-o clasa (balenele sunt mamifere), nici pur si simplu existent (de exemplu este cald) si nici chiar operatia de identificare (de exemplu, Bucurestiul este capital Romaniei). Pare paradoxal dar identitatea nu se refera la o simpla relatie dintre obiecte sau notiuni, ci enunta ceva profund, persistent substantei, a esentei lucrului, dincolo de vicisitudinile accidentelor. Omul este om si nu altceva, obiectul indicat de termenul om este omul si nu alta fiinta sau lucru.7 A =id A. Aceast relaie este exclusiv reflexiv. In cadrul unui demers rational(discurs, argumentatie, rationament), principiul constrange la

conservarea domeniului de definitie, conservarea intelesului unei notiuni, unui cuvant sau propozitii Acelasi lucru se poate spune si despre valoarea de adevar a unei propozitii, caci daca aceasta este luata la un moment dat(falsa sau adevarata) ea i va pstra aceast valoare de adevr de-a lungul ntregii argumentri, calcul natural(in acest din urma caz ne referim la judecati sau propozitii logice) Astfel principiului identitii cere ca: ideile, cuvintele, propoziiile, notiunile i orice alte forme logice s-i pstreze neschimbate nelesul, valoarea, sistemul de referin, semnificaia etc. Nerespectarea acestei cerinte duce la posibilitatea pierderii controlului asupra adevrului sau falsitii enunurilor, la generarea de paralogisme(si nu numai); iata un exemplu de incalcare a principiului prin schimbarea, neconservarea domeniului de definitie: p.1. Stiloul este albastru p.2. Albastru este o culoare // c. Stiloul este o culoare.
7

Petre Botezatu, Introducere in logica Editura Polirom 2.3.1. pag 28

Generalizand: daca A este B si B este C prin tranzitivitate se poate stabilii o relatie intre A si C daca si numai daca B este acelasi obiect. Daca obiectul a suferit transformari si notiunea trebuie sa suporte modificari similare. Daca insa obiectul a ramas neschimbat si notiunea trebuie sa ramana aceeasi. Se observa ca principiul identitatii are un continut in primul rand semantic., asa cum subliniaza si Petre Botezatu.8 O relatie de corespondenta de unu-la-unu intre notiune si cuvant; obiect si semn este rar intalnita in limbajele natural de unde poate si anumite dificultati care apar in problema identitatii personale, caci pana ca persoana sa devina un obiect de studiu in cadrul unei stinte formale exacte majoritatea exemplelor de cum se vorbeste despre persoana si ce e aceasta provin din limbaj natural. Astfel o analiza a limbajului este necesara pentru elucidarea anumitor chestiuni, insa nu este si suficienta pentru clarificarea problemei. La fel se poate sugera si controlul semantic prin prezenta definitiei in dreptul fiecarui cuvant mai problematic, caci sa vazut ca de multe ori neglijenta folosirii anumitor termeni a condus la dispute aprinse in cadrul tematicii identitatii persoanei. Dificultatea alaturarii dintre un oricare A si un oricare B, raportandu-ne acum la un limbaj putin diferit, legata de un oricare subiect si un oricare predicat, mi se pare ca e enuntata foarte elegant de catre Kant prin intrebarea: Cum sunt posibile judecatile sintetice a priori? Asa cum arata acesta, par a fi doua feluri de judecati fiecare cu cate doua subclase: analitice si sintetice. Intr-o judecata sintetica pura predicatul care este atasat subiectului nu este nicicum continut in acesta. Conservarea planului se face, caci avem deaface cu un predicat si un subiect din aceeasi dimensiune a priori pura. Aceste judecati par a fi si cele mai utile

Idem pag 29

stiintelor, caci ele aduc informatie noua si de o forma dintre cele mai pure. Astfel justific din nou de ce am considerat necesar sa introduc un capitol despre Parmenidele lui Platon. Caci, se pare, ca si in cadrul tematicii identitatii personale se da o lupta ideological, in cele din urma, intre materialisti, sau cei ce reduc totul la o singura substanta si incearca explicatii in consecinta incercand sa pastreze aici o coerenta interna, si, cei ce cred intr-o dualitate de tip descartian, care cred si intr-o lume a ideilor, in cazul lui Descartes res cogitans si res extensa, intr-o dualitate a ideilor, sufletelor sau a aprioriului Caci conteaza unde plasezi identitatea si persoana, contaza pe ce taram se da disputa. O arunci intr-o lume a ideilor si o ti numai acolo, sau in materie, sau le crezi pe amandoua si cautii modul cum acestea relationeaza? Problemele legate de principiul identitatii arata ca aici se da un joc sau poate pentru unii chiar o lupta de impunere. Caci cum se cunoaste absolutul pe sine(pentru a parafraza pe Hegel), sau pur si simplu cum se uita A-ul in oglinda? Si pentru a nu ne indeparta prea mult; pentru Quine intre judecatile sintetice si cele analitice nu este decat o diferenta de grad9. Tot Quine mentioneaza ca in legatura cu identitatea sunt de considerat 3 cazuri: 1. Cicero = Cicero 2. Cicero = Catilina 3. Cicero = Tullius. Primul fiind un adevar trivial, al doilea este fals, insa al treilea nu este nici fals nici trivial, acesta din urma ofera informative si este si adevarat. In Identity,
9

Willard Van Orman Quine, From a logical point of view Logico-Philosophical Essays Second Edition, revised, Harper Torchbooks, Harper and Row, Publishers, New York, Hagestown, 1963, II, Two dogmas of empiricism pag 20

ostension, and hipostasis10, chiar din inceput Quine11 avertizeaza: Identity is a popular source of philosophical perplexity.12 Revenind acum la principiul identitatii, asa cum subliniaza si Petre Botezatu: Cercetatorul lumii incearca sa introduca o ordine explicativa in haosul aparent al experientei , folosind in acest scop identitatea. Dar identitatea pura nu ne poate conduce departe de acest drum, deoarece se anihileaza diversitatea si devenirea. De fapt, aceasta atitudine fata de experienta nici nu a fost practicata decat arareori, ducand la consecinte inacceptabile. O intalnim ca o curiozitate a istoriei ideilor la eleati, care au propus o filosofie a imobilitatii. Consecintele logice au fost afirmate de Antistene, pentru care nu are realitate decat individualul. Conceptele, definitiile nu sunt posibile. Nu se poate spune decat un lucru despre alt lucru, nu se poate atribui unui subiec un predicat diferit de acesta: res de re non predicator. Nu se poate spune omul este bun ci numai omul este om si bunul este bun. Numai propozitiile tautologice sunt justificate.13 Greutatile intampinate in incercarile de solutionare a problemelor identitatii i-au determinat pe multi sa renunte sa mai discute in marginea unei identitati absolute(pure) si i-au determinat sa abordeze pozitii care par sa se apropie mai mult de experienta(mai ales experienta comportarii cuantice de la nivel micro din fizica moderna). Astfel au fost formulate variante de identitate: identitatea atenuata, identitatea egalitate matematica, identitatea contradictorie. Identitatea atenuata trimite la exemple similare cu includerea unei specii intr-un gen in care relatia dintre peredicat si subiect nu este una de identitate ci de subordonare. Mai

10 11

Idem, cap IV, Identity, ostension, and hipostasis, Pentru o vizine mai ampla asupra identitatii la Quine a se vedea capitolul urmator. Tot in acesta detaliezi si alte problem cu privire la semn si obiect, identitate si esenta. 12 Identitatea este o sursa populara de perplexitate. 13 Petre Botezatu, Introducere in logica Editura Polirom 2.3.1. Principiul identitatii

este vazuta si ca identitete elastica aici se incearca definirea mai degraba descrierea conceptului cu atentie astfel incat acesta sa poata primii si atribute noi, caz in care acestea or sa fie gasite la un moment dat. Lucrurile care sunt in identitate calitativa impartasesc proprietati, astfel ca lucrurile pot fi mai mult sau mai putin identice din punct de vedere calitativ. Identitatea numerica pretinde totala identitate calitativa sau absoluta si nu poate sa tina decat intre un lucru si el insusi. Identitatea asa cum era ea sustinuta de eleati in mod special e privita ca identitate absoluta, o astfel de identitate refuza transformarea unui lucru, orice lucru ramane egal cu el insusi indiferent de variatii temporale. Intr-o analiza a identitatii de sine, analiza de auto identitate intr-o decupare temporala, intr-un instant aceasta este preferata. Pe cand identitatea concreta (si iata cum in cautarea unu singur lucru poti afla o bogatie14) presupun unii din sustinatorii ei ca se suprapune mai mult pe lume asa cum e ea, asa cum este ea observata. Intr-o perspectiva ontologica aceasta se pare ca incorporeaza transformarea ceea ce ii confera un atu.

14

Imi permit aici o mica gluma parafrazand o cunoscuta sintagma platonica. Mentionez si faptul ca in cadrul lucrarii am mai operat cu astfel de parafraze si ca datorita notoriatatii sintagmelor nu am simtit si nevoia sa precizez locul unde apar acestea.

3. Jean-Yves Beziau si identitatea la Quine15

3.1. Este identitatea logica sau altfel?

Conform lui Quine identitatea este o notiune logica. Filosofi ca Wittgenstein, Whitehead, Leibniz, sustine el, comit o cofuzie intre nume si obiecte atunci cand incearca sa defineasca identitatea. Identitatea dupa Quine, conform lui Jean-Yves Beziau, este privita ca fiind foarte simpla numai ca filosofi de talia lui Heraclit, pe langa cei mentionati mai sus, dar si altii, nu au reusi sa o inteleaga cum trebuie. Se pare ca, afirma tot Jean-Yves Beziau16, insusi Quine amesteca diferite tipuri de identitate: identitatea triviala(sau diagonala), identitatea leibniziana etc. Ceea ce il conduce catre diferite greseli. In Philosophy of logic, Quine, conform aceluiasi autor17, identifica patru trasaturi principale ale identitatii: (c) Identitatea este completa (e) Identitatea este definibila/eliminabila (d) Identitatea este in mod unic determinabila (u) Identitatea este universal Acestea ar fi motivele care determina concluzia ca identitatea este logica. Aceelasi autor indica faptul ca multi identifica schema lui Leibniz:
15

Urmez, in acest capitol, pentru relevarea mai atenta a problematicii identitatii la un singur autor, linia argumentativa generala asa cum apare ea in Quine on Identity, Jean-Yves Beziau. 16 Quine on Identity, Jean-Yves Beziau, University of Neuchatel - Principia 7 (12), Florianpolis, June/December 2003,
pp. 115.
17

Ibidem

(L) xy (x=y (x y)), Ca fiind o axiomatizare a logicii de ordin unu de tip model-teoretic a identitatii. Insa: nu este posibil sa se faseasca un set recursiv de axiome despre o relatie binara = astfel incat in modelele acestor axiome = este intotdeauna identitate.18 Folosind in continuare un exemplu tot al autorului mai sus mentionat, cineva poate numi congruenta leibniziana identitate si sa afirme ca aceasta identitate este axiomatizabila in aceeasi masura in care cineva l-ar numi pe Papa Dumnezeu iar apoi ar trage de aici concluzia ca Dumnezeu exista. Prin identitate intelege identitatea triviala care consta in identitatea unui element numai cu sine insusi si cu nimic altceva. Lipsa de specificare: ce fel de identitate se are in vedere intr-o anumita dezbatere identitatea triviala, congruenta leibniziana, sau altceva constitue o sursa de confuzie. Aceasta neglijenta apare si la Quine. Caci eliminarea, intr-un singur context al unui limbaj cu un numar finit de predicate, si definirea identitatii, nu mai pare asa de usoara daca se tine cont de distinctia de mai sus. Identitatea dintre identitatea lui Leibniz si identitatea triviala nu se poate mentine tinand cont doar de faptul ca in limbajele naturale nu se distinge intre cele doua, caci, tot in exemplu folosit de Jean-Yves Beziau: ar fi ca si cum am spune ca Sampania este la fel de buna ca si Coca-Cola caci populatia Matutos din brazilia nu are decat un singur cuvant Torakatapentru orice fel de bautura carbogazificata. Identitatea lui Leibniz este in mod unic determinata si neputinta axiomatizarii identitatii triviale exprima neputinta determinarii in mod unic a identitatii.

18

Idem loc unde am tradus: it is not possible to find a recursive set of axioms about a binary relation = such that in the models of these axioms = is always identity. Aceasta afirmatie cat si cele ce urmeaza dupa aceasta nu tine locul unei demonstratii riguroase a neposibilitatii axiomatizarii, insa nu am considerat potrivita o astfel de expunere aici.

Propietatea de a fi universala, faptul ca identitatea trateaza toata obiectele impartial indiferent de ce ntura sunt acestea pare sa sugereze ca ea este mai degraba logica decat matematica.19 Variabilele generale pot formula orice teorie, si se intend peste orice, insa singurele valori care sunt luate in considerare de catre teoria numerelor, sau teoria seturilor sunt, bineinteles, numerele(seturile). Dat fiind orice set noi putem defini peste el identitatea triviala si asta pare intr-adevar ca ii confera universalitate identitatii triviale. Identitatea triviala constand in diagonal produsului cartezian. Insa autorul articolului(QUINE ON IDENTITY) aduce obiectiile: i. daca se considera axiomele lui Peano valorile variabilelor sunt orcie obiecte, multe nefiind numere in sensul obisnuit al cuvantului, caci: ii. Conform axiomatizarii lui Hilbert, ca exemplu in axiomatizarile geometriei punctul si linia pot fi interpretate prin pahar de bere si masa. Identitatea nu este singura relatie binara universala care este invarianta fata de orice fel de corespondenta de unu-la-unu. Mai avem: 1. Negatia identitatii(diversitatea)/ 2.relatia goala(vida)/ 3. Negatia acesteia din urma relatia universal. Aceasta impartire, asa cum arata autorul, este facuta de catre Tarski care caonsidera ca acestea sunt singurele relatii logice binare intre individuali. Din cate se pare identitatea leibnitziana nu este T-locica, caci nu ramane invarianta cu privire la orice treansformari arbitrare, insa este universala, caci se poate defini peste orice set de obiecte. Titlul subcapitolului acesta este: Este identitatea logica sau altfel? Jean-Yves Beziau concluzioneaza ca nu in felul in care arata Quine, noi ne multumim numai cu sublinierea dificultatilor ce apar cand se ridica o astfel de problema.

3.2. Este identitatea o relatie intre semne sau intre obiecte?


19

Another respect in which identity theory seems more like logic than mathematics is universality: it treats of all objects impartially. Any theory can indeed likewise be formulated with general variables, rang-ing over everything, but still the only values of the variables that mat-ter to number theory, for instance, or set theory, are the numbers and the sets; whereas identity theory knows no preference. - Philosophy of logic, Quine -pag. 62. apud ibidem

Quine sustine ca dificultatile legate de identitate vin la diversi autori din faptul ca ei confunda intre semn si obiect.20 Se pare ca este sustinut acest lucru si despre Wittgenstein datorita remarcii acestuia cum ca a spune despre doua lucruri ca sunt identice nu are sens, iar ca atunci cand spunem ca un obiect este identic cu el insusi nu spunem nimic. Aceeasi confuzie este imputata si lui Leibniz.21 Distingem : congruenta dintre doua semne cu privire la referinta si adevar. Doua semne pot avea intelesuri diferite dar si referinte diferite. Pentru Quine, propozitiile de identitate care sunt adevarate si nu fara-de-sens constau din termeni singulari care se refera la acelasi lucru. Insa se pot considera exemplele: 1. Identificarea obiectelor indiscernabile; 2. Axioma extensionalitatii din teoria seturilor: se identifica doua seturi atunci cand acestea au aceleasi elemente; 3. Principiul abstractizarii: atunci cand se aduna laolalta obiecte dupa o proprietate comuna. Aceste procese sunt diferite de propozitiile in care se identifica doua semne diferite care denota acelasi obiect de ex: 2+3 si 3+2; steaua de dimineata si luceafarul etc. Ceea ce se indentifica aici nu sunt semnele intre ele si nici ceea ce denota semnele , ci intelesurile lor. Intelesurile sunt indentificate pentru ca ele se refera la acelasi obiect. Din nou confuzia este aruncata si asupra lui Whitehead.22 Insa se poate sustine ca, ceea ce numea Whitehead diferite procese mentale atunci cand ne raportam la 2+3 vs 3+2 ar fi de fapt intelesul simbolurilor.
20

Wittgensteins mistake is more clearly recognizable, when he objects to the notion of identity that to say of two things that they are iden-tical is nonsense, and to say of one thing that it is identical with itself is to say nothing. Actually of course the statements of identity that are true and not idle consist of unlike singular terms that refer to the same thing. (W&O, p. 117.) apud Quine on Identity - JEAN-YVES BZIAU, pag.6.

21

Similar confusion of sign and object is evident in Leibniz where he explains identity as a relation between the signs, rather than between the named object and itself: Eadem sunt quorum unum potest susbtitui alteri, salva veritate. (W&O, p. 116.) apud idem pag.7 22 Identity evidently invites confusion between sign and object in men who would not make the confusion in other contexts. Those involved include most of the mathematicians who have liked to look upon equations as relating numbers that are somehow equal but distinct. Whitehead once defended the view, writing e.g. that 2+3 and 3+2 are not identical; the order of the symbols is different in the two combinations, and this difference of order directs different processes of thought. (W&O, p. 117.) apud idem pag. 7.

Singurul caz analizat de Quine care sta in picioare fata de confuzia dintre semn si obiect, spune Jean-Yves Beziau ar fi cel al lui Prince Korzbski care sustine ca 1=1 este falsa pentru ca cele doua parti sunt spatial distincte. Pozitia corecta ar ca 1 = 1 este falsa pentru ca identitatea este o relatie dintre obiecte, iar intre semne atunci cand acestea sunt luate ca obiecte. Avem astfel nume diferite care se refera la lucruri diferite. Identitatea o facem intre lucruri. Numele nu numeste referinta, si se refera la ea. Aceasta, sustine autorul, este o confuzie des intalnita. De exemplu atunci cand spunem: Paris=Lutece, noi stabilim o relatie intre doua lucruri, intre doua orase diferite si spunem in anumit sens ca ele pot fi identificate. Folosim acelasi nume pentru lucruri diferite: Parisul era numit Lutece. Caci, asa cum remarca Wittgenstein, noi spunem fara sens despre doua lucruri diferite ca sunt identice. Iar Paris=Paris, find acelasi lucru face propozitia vida sau triviala.

3.3 Entitate si Identitate

Putem avea entitati fara identitate? Iata o celebra intrebare pusa de Quine. Pentru el numai entitatile pentru care avem un criteriu al identitatii sunt reale. Propozitiile nu sunt entitati, caci nu avem un criteriu al identitatii, pe cand judecatile sunt. Insa, asa cum remarca Jean-Yuves, se pare ca nu este foarte clar cu privire la acestea, caci cineva ar putea imagina ca judecatile exista insa propozitiile nu exista. Si, tinand cont de discutia de mai sus, despre ce fel de identitate este vorba? Toate entitatile cu care avem deaface, atat in limbaj cat si in gandire pot fi privite ca simplificari: clase echivalente de obiecte ce pica sub o relatie de congruenta. Una din implicatii este ca entitatile nu sunt reale, ci numai o

abstractizare, o simplificare a realitatii. Astfel avem sau nu nevoie de entitati? Intrebarea daca ele exista sau nu, e privita ca fiind secundara. Asta daca mai este luata in calcul. Astfel nu conteaza corespondenta cu realul, ci este avuta in vedere o perspectiv pragmatica.23 Concluzionand: discutand pe ideea lui Heraclit cum ca: nu ne putem scalda de doua ori in acelasi rau, arata Quine, ceea ce putem noi indentifica este un stagiu al raului, un decupaj punctiform temporalo-spatial, deci noi ne scaldam intr-un stadiu al raului si, cumva, asa capata sens si raul ca atare. Astfel se poate spune ca raul nu exista. Ideea din spatele metaforei heraclitiene, constata Jean -Yuves este de flux universal(catharsis), totul se schimba permanent, nu exista un nemobil, un fix. Pare mai usor sa avem un criteriu al identitatii pentru entitati abstracte, caci avem un proces mecanic prin care putem identifica, de exemplu, numerele impare. Cu privire la lucrurile reale ca pietrele, apa, sunetele, etc. chiar daca ne este usor sa le identificam, nu putem genera un criteriu al identitatii.

23

our standard for appraising basic changes of conceptual scheme must be, not a realistic standard of correspondence to reality, but a prag-matic standard. (IOH, p. 632.), apud idem pag. 11

4. Identitatea si persoana la John Locke

Asa cum pentru Kant lucrurile in sine nu pot fi cunoscute, ci numai fenomenele, pentru John Locke24 nu poate fi cunoscuta substanta, ci numai calitatile substantei. Calitatile unei substante se clasifica in obiective si subiective. Nu exista idei innascute ceea ce se lega puternic de faptul ca nu exista nici principii inascute. Singura sursa de cunoastere este experienta, insa cunoasterea provine prin senzatii dar si prin analiza interna. Substanta este suportul calitatilor iar materia este constituita din corpusculi, din atomi. Ideile si principiile nu sunt innascute, iar Locke compara mintea unui nou nascut cu o tabula rasa, o tabla inca neimprimata, o foaie alba pe care inca nu e scris nimic, rezulta in viziunea lui ca nici identitatea nu este o ide innascuta. Iata pentru inceput esafodul conceptual pe care filosoful isi intemeiaza filosofia sa. Asa cum mentioneaza in introducerea cartii sale An essay concerning human understanding cunoasterea este ceea ce ii da omului putere peste restul lucrurilor si este ceea ce il separa pe acesta de ele si il inobileaza; asadar sa incercam printr-o scurta analiza sa intelegem perspectiva lockeiana legata de identitatea personala, mai ales ca viziunea lui este luata de catre multi autori contemporani ca piatra de temelie, chit ca aceasta este numai o piatra hermeneutica sau un teren in care se dau disputele legate de tema noastra. Asa cum mentioneaza insusi autorul eseului, castelul interpratarilor noastre in marginea reflectiilor filosofului daca se va intampla sa fie numai un castel in aer, ma voi sili sa-l fac dintr-o bucata si solid25.

24

John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Editura Stiintifica, 1961. Traducere de Armand Rosu si Teodor Voiculescu.
25

Idem caplitolul IV 25

Ce sunt ideile? Mai intai trebuie specificat, sustine Locke, ca ideile constitue obiectul gandirii si pentru orice om care e constient de sine insusi si gandeste e evident ca are si idei care sunt in minte cum ar fi de exemplu: duritatea, miscare, om, betia, etc.. Insa care este originea acestor idei? De unde provin? Am prezentat in capitolul anterior cateva aspecte si probleme legate de identitate, iata acum si alt aspect al problematicii, asa cum il prezinta John Locke26: este ideea de identitate innascuta sau dobandita? Asa cum sustine acesta, daca ideea de identitatea ar fi imprimata in noi inca de la nastere atunci un copil de 7 ani la fel cu un batran de 70 ar putea aduce numaidecat lamuriri si demonstratii cu privire la un om care, construit din trup si suflet ramane acelasi dar corpul lui se schimba. Exemplul lui Locke pare sa sugereze ca e evident ca in realitate nu se intampla asa. Ca un copil si chiar un batran neinstruit ar putea sa spuna cu greu cum se conserva identitatea unui om dealungul timpului sau a transformarilor evidente suferite de catre corp... In acelasi capitol27 John Locke continua: daca Euforbus si Pitagora care au avut acelasi suflet, au fost acelasi om cu toate ca au trait la distanta de cateva secole unul de altul; ba chiar daca si cocosul in care a trecut acelasi suflet, nu era aceeasi fiinta ca Euforbus si Pitagora? De unde se va vadi poate ca ideea noastra de identitate nu este asa de stabila si clara incat sa merite s-o credem innascuta in noi. Caci daca aceste idei innascute nu sunt clare si distincte astfel ca sa poata fi cunoscute in mod universal si acceptate in chip natural, ele nu pot fi subiecte de adevaruri universale si neindoioase, ci vor fi prilej de neinlaturat de vesnica nesiguranta. Caci eu banuiesc ca ideea fiecarui om despre identitate nu va fi la fel cu aceea pe care a avut-o Pitagora si mii de urmasi ai sai. Si atunci care va fi adevarata? Care va fi innascuta? Sau exista doua idei diferite despre identitate,

26 27

Ibidem capitolul IV, 4 Ibidem capitolul IV, 4

ambele innascute? Aici se introduc cateva idei: a) raportarea aceluiasi suflet la doi oameni diferiti in timp este Euforbus acelasi cu Pitagora? Ideea de reincarnare, dar si variatia temporal a unu subiect; b) reincarnarea unui suflet intr-un, in exemplul lui, cocos reancarnare inter-specii; c) problema claritatii si distinctiei unei idei adica daca identitatea ar fi inascuta ar trebui sa fie acceptata si imediat recunoscuta de toata lumea; d) variatia ideei de identitatea dealungul timpului diferiti oameni au avut conceptii diferite si aici se ridica intrebarile: care din doua este inascuta? E posibil sa avem mai multe idei inascute de identitatea? In aceeasi nota, de aceeasi eleganta continua cu sesizarea altor problebe care sunt inca prezente si vii in dezbaterile contemporane, caci spune: Acela carea va medita cu putine luare aminte asupra invierii mortilor si va vedea ca justitia divina va chema la judecata exact pe aceiasi oameni sa fie fericiti sau nenorociti in viata de apoi, dupa cum au facut bine sau rau in aceasta viata, va gasi poate ca nu este usor sa hotarasca ce inseamna acelasi om si in ce consta identitatea si nu se va grabi sa creada ca el, toata lumea si chiar copiii au o idee clara despre identitate.28 De aici putem desprinde: a) conservarea identitatii dupa moarte; b) importanta solutionarii problemei, ca, asa cum reiese de aici: cum, ce si cine exact este judecat.29 Tot de aici mai putem desprinde ideea conservarii identitatii odata cu o eventual incetare a timpului, similara cu discutia calitativa a identitatii logice, insa se face diferenta ca P poate exista in timp si apoi in afara timpului. Si daca ar exista idei inascute? Asa cum se poate studia cazul persoanei care moare, exista si problema existentei trasaturilor de character mostenite, se mosteneste persoana? Aceasta problema era legata si de existenta a pacatului inascut, ide cu care Locke
28 29

Ibidem capitolul IV, 5 In dezbaterile moderne aceasta problema are o importanta deosebita din punct de vedere juridic, chiar daca nu ne pozitionam pe piciorul judecatorului absolut, se considera situatii de pierdere de memorie(cazuri au existat in mod real). Se ridica urmatoarele intrebari: mai putem rasplati cu puscaria sau cu bunuri sau alte rasplati pe cineva in functie de ce a facut? Cum? In ce circumstante?...

nu este deacord, deacea insista pe faptul ca ideile nu sunt inascute. Problema totusi, cred ca ramane si cred ca pune intr-o lumina mai generoasa identitatea persoanei. Asemanarea dintre strabunicul si stranepotul cu toate ca stranepotul nu si-a prins in viata strabunicul, pentru a mentine ca acesta a copiat prin prezenta personalitatea presupunem deasemenea ca rudele intermediare nu seamana deloc nici cu unul nici cu altul - ne poate trimite cu gandul la o transmitere genetica a personalitatii sau a pacatului daca doriti. Astfel personalitatea ar putea nu numai sa supravietuiasca momentului mortii dar ar putea sa fie anterioara momentului nasterii(corpului). Toate ideile vin sau din senzatie sau din reflexie. Mintea, care intr-u inceput este ca o foaie alba, adica goala, se mobileaza, treptat, din cadrul experientei(senzatiei ca orientare externa si reflexive ca orientare interna), singura sursa de cunoastere, cu idei simple. Din idei simple construim cunoastere mai complexa. Suntem inzestrati cu facultati care ne ajuta sa procesam continutul mintii odata ce acesta e obtinut. In trei feluri poate aranja mintea ideile obtinute: 1. Aranjarea lor in ideile mai complexe de substanta si de mod. Substantele sunt existente independente cum ar fi: Dumnezeu, ingerii, oamenii, plantele etc. Substantele sunt existente independente. Modurile sunt existente dependente. Acestea din urma include ideile matematice si morale. 2. Aducerea laolalta a ideilor simple sau complexe (inglobandu-le fara a le uni pentru a le compara intr-o instanta), acestea ne du ideile de relatie. 3. Ultimul act al mintii este producerea ideilor generale prin abstractizare plecand de la particular insa lasand deoparte circumstantele spatial si temporal, caci aceste circumstante nu fac decat sa limiteze aplicarea unei idei la un anume individual. Memoria este facultatea care ne permite stocarea ideilor.

Locke deosebeste intre identitatea materiala si identitatea vietii. Un atom isi pastreaza de exemplu identitatea pe care o are la un anumit timp si ramane asa trecand timpul. Problema se complica cand luam in calcul viata. Caci masele atomilor sunt individuate de catre atomii constituent fara a se tine cont de felul organizarii acestora, insa cu privire la cele vii structura joaca un rol foarte important, organizarea functional conteaza in acest caz sic and este gandita identitatea viului. Identitatea viului se pastreaza indiferent ca atomi care constitue acel individual se schimba in timp si sunt inlocuiti de catre altii, ceea ce conteaza aici si ceea ce se conserva este structura, organizarea functional. Este evident ca cea mai importanta functie este continuarea aceleasi vieti. Se continua aceeasi functie organizational se continua aceeasi viata. Avem deaface cu criteriul identitatii pentru asemanarea lucrurilor vii, fie el stejar sau cal. Pentru Locke omul este un animal prin urmare se individueaza la fel ca orice lucru viu. Se opereaza o distinctive inte om vs persoana: omul fiind un corp viu de o anumita forma, o persoana este o fiinta inteligenta, ganditoare, care se poate cunoaste pe sine ca fiind aceeasi in diferite locuri si timpuri. Distinctia cu care opereaza Locke vine in intampinarea problemei pe care o ridica Boyle cu privire la inviere.30 Se considera urmatoarea situatie: se spune ca omul o sa invie in trup, insa, argumenteaza Boyle, ce se intampla in situatia cand cineva este mancat de canibali? Caci parti din acelasi corp au apartinut succesiv si celui mancat si celui ce a mancat. Argumentul ca la Dumnezeu totul este posibil evident ca disipeaza intreaga problema, insa atunci era o perioada in care teoriile fizice atomiste ale materiei tocmai emergeau si in astfel de cadre si referinte se incercau explicatiile. In aceasta problema este angajat si Locke, si, prin mentinerea distinctiei om vs persoana crede ca se rezolva. Pentru exemplificare John Locke pune in fata exemplul printului si
30

Robert Boyle, Selected Philosophical Papers of Robert Boyle, ed M.A.Stevart, Mancester University Press, New YorK, 1979. Pag 198.

cizmarului care(nefiind unicul la Locke) este precursorul unui intreg lant de experimente mentale modern menite sa sublinieze sis a justifice diferite asertiuni. Acesta suna cam asa: Dupa moartea unui cismar un print intra si poseda corpul primului. In ciuda faptului ca este in acest corp nou al defunctului cismar, printul stie cine este. Astfel nu vede nici o problema cum aceeasi persoana poate sa apara in alt corp la inviere. Aceasta problema este legata si de cele mentionate mai sus, de structura si functia conservata in cadrul materiei, ca identitate a unui obiect fizic. Insa constiinta tot in viziune lockeianas se poate transfera de la un suflet la altul identitatea persoanei merge cu constiinta. Constiinta se transfera de la o substanta la alta, astfel in timp ce sufletul este schimbat constiinta ramane aceeasi si astfel identitatea personala se pastreaza. Constiinta pare a fi purtatoarea de personalitate, insa identitatea persoanei este un complex al finite ganditoare inteligente ce se poate cunoaste pe sine ca fiind acelasi31 lucru cugetator in diferite locuri si timpuri. Caci constiinta singura nu garanteaza acest lucru Locke arata sugerand pauza de constiinta care se intampla, sustine el, in timpul somnului. Memoria care si ea pare a fi unica, prin experiente, prin asezare si structura ideilor32, converge impreuna cu cele de mai inainte pentru a asigutra identitatea personala. Identitatea personala, mai sugereaza autorul eseului nu este inconsistenta cu nematerialitatea sufletului. Acest lucru reiese din neputinta noastra de a cunoaste substantele. Ca o concluzie partiala pana acum, sau ca o alta parte din concluzia finala: Ce face ca o persoana P sa fie identica cu ea peste timp si spatiu? Ce face ca persoana sa fie identica cu ea intr-un instant temporal? Iata coordonate ale
31 32

Este vorba aici de un criteriu de AUTO-RECUNOASTERE Se ia aici o identitate de tipul celei materiale chiar din moment ce atomii sunt constituentii oricarei materii, pe langa una proprie numai organismelor vii.

problemei identitatii personale. Daca John Locke inceraca sa impace gandirea despre identitate cu noile teorii atomiste care tocmai emergeau, un filosof modern care trateaza acestea functie de timp si spatiu se confrunta cu greutati mai adanci decat cu cele lockeiene. El voia sa inglobeze acestea si a le lege de viziunile de atunci asupra spatiului si timpului. Acum problema pare sa se adanceasaca pe masura ce cunoasterea naturii spatiului si timpului creste. Astfe nedeterminarea spatiului sau a timpului impreuna cu o alta proprietate a unei particule elementare aduce problema din nou pe un taram abstract desprins din nou de experienta. Multitudinea de experimente mentale care sunt incercate in filosofia actual sugereaza acest fapt. Diferentele majore dintre obiectele macro si micro impune dj considerarea a doua principii ale indiscernabilitatii pentru fiecare set de experiente diferite. Sunt acestea, asa cum se intrba si Locke despre doua idei de identitate diferite, amandoua in noi? Dualitatea unda-particula, nedeterminarea cuantica si diferenta dintre legile statistice macro si micro muta problema identitatii si a identitatii personale intr-un teren de joc mult mai dificil. A=A acest principiu aparent banal si la indemana de explicat capata dimensiuni profunde si de un real interes. O persoana p1 la timpul t1 si spatial s1 s-ar putea discuta intr-un limbaj al relativitatii. Procesele mentale, daca sunt din lume, daca au loc in creier, capata acum si o dimensiune cuantica, discontinua. Obiectele mentale, poate si constiinta, nu sunt date numai in coordonate absolute newtoniene de spatiu si timp, nu se masoara numai cu un ceas vechi, au si o comportare duala, discontinua, sunt si non-locate, iar relatia dintre doua momente temporale nu exista, exista decat descrieri statistice ale instantaneelor. Experimentul celor doi electroni ce au avut la un timp t acelasi sistem de coordonate inertiale(aceeasi sursa) ne arata ca ceva la distanta, instantaneu, se intampla, si stim acum ca totul a fost candva unu, multiplul a provenit din unu, iar ca in acel punct, in singularitati, prin moartea ontologiei fizice, prin incetarea corectitudinii ontologice a propozitiilor asa cum

momentan le cunoastem, de exemplu: Albastru e Albastru, asa cum momentan stim, ne poate conduce si la opinia ca unul nu exista si ca in acelasi timp este identic cu sine si ca astfel exista. Fie totusi ca acest castel sa poata sta pe aer! 5. Criterii ale identitatii persoanei si concluzii finale

Concluzii am adus la sfarsitul fiecarui capitol. Astfel ca intersectia tuturor constitue si adevarata concluzie generala. Insa aici printr-o prezentare succinta a criteriilor identitatii personale cred ca aglomerez, adun, ideile intregului eseu. Mai trebuie sa spun si ca tematica identitatii personale ca pondere doar cantitativa trece cumva pe un plan secund. Insa asa cum am mentionat si in deschiderea lucrarii prin raportarea dificultatilor de la identitate la identitatea personala face ca lucrurile sa se echilibreze. Asadar33: Criterii: 1) Corporale : A. Criteriul tare al corporalitatii: prin definitie: p2 la t2 este acelasi cu p1 la t1 daca si numai daca p2 are acelasi corp cu p1.34 Obiectii: a) Identitatea personala nu difera in acest caz de identitatea obiectelor materiale si, in consecinta, analiza se reduce la analiza identitatii dintre obiecte. b) Identitatea corpului nu este aceeasi cu identitatea substantei din care si prin care o persoana este construita.
33

Am folosit pentru intreaga sectiune textul lui Bernard A.O.Williams (1957). Personal Identity and Individuation. Proceedings of the Aristotelian Society 67:229-52.
34

P simbolizeaza persoana, t timpul. Pastrez aceasta simbolizare in continuare.

B. Criteriul slab al corporalitatii : prin definitie: p2 la t2 este acelasi cu p1 la t1 daca si numai daca corpul lui p2 este obtinut din corpul p1 folosindu-se transformari topologice. Obiectii: a) Cazul transplantului de creier este un contraexemplu cu privire la necesitatea criteriului, caci aici nu avem deaface cu transformari topologice. 2) Creierul: Prin definitie: p2 la t2 este acelasi cu p1 la t1 daca si numai daca p2 are acelasi creier cu p1. Obiectii: a) Cazul accidentului in care cineva ramane fara o emisfera cerebrala demonstreaza ca nu este nevoie a se folosi intreg creierul ca criteriu de identitate pentru persoana care a suferit accidentul. Numai o emisfera sa demonstrate ca preia functiile intregului. b) Contraexemplu: intreaga informatie stocata in creier este extrasa si stocata intr-un aparat sofisticat apoi inplantata in alt creier. Acesta exemplu mai arata si ca nu este necesar creierul, pentru ca persoana sa existe. Obiectii la 1) si la 2) daca luam in considerare criteriile fizice in legatura cu identitatea personala nu se poate face o distinctie intre folosirea termenului de persoana cu privire la fiintele umane sau considerand orice altceva. Se poate sustine, asa cum arata si Locke, ca si lucrurile gandesc si alte asemenea. 3) Memoria:

Prin definitie p2 la t2 este acelasi cu p1 la t1 daca si numai daca p2 are aceleasi amintiri cu p1. Obiectii: a) Butler si Reid arata cum criteriul memoriei nu satisface proprietatea logica a identitatii si anume: tranzitivitatea. Exemplu: p3 la t3 isi aminteste ce facea p2 la t2; p2 la t2 isi aminteste ce facea p1 la t1, dar, este posibil ca p3 la t3 sa nu-si aminteasca ce facea p1 la t1. Distinctie: continuitate psihologica (ceea ce este ceruta/vs/conectivitate psihologica) b) G.Butler arata cum memoria presupune dinainte identitatea personala cineva trebuie sa detina aceste memorii(pentru continuitatea psihologica), asa cum cunoasterea presupune adevarul. Am vazut cum Locke pare ca identifica memoria cu Persoana. Totul memoriei ar fi aceasta. Conform lui A.Flew noi trebuie sa distingem intre memoria aparenta(a-ti aminti de actiunile altora) si memorie autentica(amintirea propriilor actiuni). Pentru a face aceasta distinctie trebuie sa se foloseasca identitatea personala, de exemplu: pentru a verifica 1) x a facut F trebuie sa verifici in plus 2) x este(acum) aceeasi persoana cu x (care a facut f ). Shoemaker in legatura cu ideea expusa la punctul b) spune ca: putem defini conceptul de cvasi-memorie(memoria unei persoane care este capabila sa ofere dovezi nonfactuale despre un eveniment din trecut). Continuitatea psihologica poate fi definita in termeni de cvasi-memorie.

c) Argumentul duplicarii: ne putem imagina cazul a doua persoane care pretind (poate pe un temei de cvasi-memorie) ca au fost aceeasi persoana care a trait cu mult timp in urma. O alta nuanta lockeiana. 4) Reformulari: a) P2 la t2 este aceeasi persoana cu p1 la t1 daca si numai daca p2 are aceeleasi scopuri, dorinte, credinte, idealuri, etc. cu p1 din nou intr-o nota lockeiana. Aici este scoasa in evident continuitatea psihologica intre intentie si realizare. b) P2 la t2 este aceeasi persoana cu p1 la t1 daca si numai daca: 1. P2 este intr-o continuitate psiholocica suficienta cu p1; si 2. Nu este nici un alt continuant al lui p1 la t2.

Bibliografie: Bernard A.O.Williams (1957). Personal Identity and Individuation. Proceedings of the Aristotelian Society 67:229-52. Curd, P., 1986, Parmenides 131C-132B: Unity and Participation, History of Philosophy Quarterly, 3, pp. 125-136. Cherniss, H., 1932, Parmenides and the Parmenides of Plato, American Journal of Philology, 53, 122138. Jean-Yves Beziau, Quine on Identity, University of Neuchatel - Principia 7 (12), Florianpolis, June/December 2003, pp. 115.

G. W. Leibniz, Monadologia, trad. rom. C. Floru, Editura Humanitas, Bucureti, 1994 Leibniz, G. W., Nouveaux essais sur lentendement humain, Flammarion, Paris, 1935 Locke, John, Eseu asupra intelectului omenesc, trad. rom. Teodor Voiculescu, Editura tiinific, Bucureti, 1961

Loptson, P., 2004, Locke, Reid, and Personal Identity, Philosophical Forum 35(1): 51 63.

- Porfir, Comentariu la dialogul Parmenide de Platon, Editura Humanitas, 2010, traducere: Cosmin Andron, Gabriel Chindea - P l a t o n : Parmenides. Editie bilingv. Traducere, lmuriri preliminare si note de Sorin Vieru. Editura Paidea 1994 - Petre Botezatu, Introducere in logica, editia a II-a, Editura Polirom, Iasi 1997. Robert Boyle, Selected Philosophical Papers of Robert Boyle, ed M.A.Stevart, Mancester University Press, New YorK, 1979. - Stoianovici, D., Dima, T. i Marga, A., Logica general, Ed. Didactic i Pedagogic, Bucureti, 1991 - Willard Van Orman Quine, From a logical point of view Logico-Philosophical Essays Second Edition, revised, Harper Torchbooks, Harper and Row, Publishers, New York, Hagestown, 1963 -