Sunteți pe pagina 1din 50

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE CLUJ-NAPOCA

LAURA-NARCISA DRĂGOESCU

DREPT COMERCIAL
SUPORT DE CURS PENTRU UZUL STUDENŢILOR

CLUJ-NAPOCA
2012
CUPRINS

Cap.1. Aspecte generale privind formarea, conţinutul şi executarea


contractelor comerciale …………..………........……….…...………………………4
1.1. Formarea contractelor comerciale ……………………………......4
1.1.1. Oferta ………………………………………………………5
1.1.2. Acceptarea …………………………………………………5
1.1.3. Momentul şi locul încheierii contractelor …………………6
1.1.4. Condiţiile de validitate şi formă ale contractelor ………….7
1.2. Conţinutul contractelor comerciale ………………………...…….8
1.2.1. Convenţia de arbitraj ………………………………………8
1.2.2. Clauzele asiguratorii ……………………………………….9
1.2.2.1. Clauzele de consolidare valutară ……………………..9
1.2.2.2. Clauza de forţã majoră ……………………………...10
1.2.3. Clauza penală …………………………………………….10
1.2.4. Clauza de confidenţialitate ……………………………….11
1.2.5. Clauza de exclusivitate ………………………………...…11
1.3. Executarea contractelor comerciale …………...……………...…11
1.3.1. Executarea voluntară (directă) ……………………………11
1.3.2. Executarea silită în natură ………………………………..12
1.3.3. Executarea obligaţiilor contractuale prin echivalent ……..12
1.3.3.1. Condiţiile răspunderii contractuale …………………13
1.3.3.2. Evaluarea prejudiciului ……………………………...14

Cap.2. Faptele de comerţ …………………………...……………………...15


2.1. Noţiune ……………………..…………………………………...15
2.2. Clasificarea faptelor de comerţ ……...…………………………..15
2.2.1. Faptele de comerţ obiective ……………………………….15
2.2.1.1. Operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţia
bunurilor şi serviciilor ……………………………………………………………….16
2.2.1.2. Întreprinderile ……………………………………….16
2.2.1.3. Faptele de comerţ conexe …………………………...17
2.2.2. Faptele de comerţ subiective ………………………………19
2.2.3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte …………………...19

Cap.3. Societăţile comerciale …………..…………………………………..20


3.1. Clasificarea societăţilor comerciale ..……………………………20
3.2. Actul constitutiv al societăţilor comerciale …………………..…21
3.2.1. Conţinutul actului constitutiv al societăţilor comerciale …..21
3.2.2. Caracterele specifice ale actului constitutiv ……………….22
3.2.3. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv ……..23
3.3. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale ………………..25
3.4. Funcţionarea societăţilor comerciale (reguli comune) ………….26
3.4.1. Adunarea generală …………………………………………26
3.4.2. Administrarea societăţilor comerciale ……………………..27
3.4.3. Controlul gestiunii societăţilor comerciale ………………...27
3.5. Modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale ……...29
3.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale ………………..30

2
Cap.4. Societatea pe acţiuni …………….…………………………..……...32
4.1. Actele constitutive ale S.A. ……………………………………..32
4.2. Modalităţi de constituire ale S.A. ……………………………….33
4.3. Funcţionarea S.A. ……………………………………………….34
4.3.1. Acţiunile emise de societate ………………………………34
4.3.2. Adunarea generală a acţionarilor ………………………….35
4.3.3. Administrarea S.A. ………………………………………..37
4.3.4. Controlul gestiunii societăţii ……………………………...39
4.4. Dizolvarea şi lichidarea S.A. ………………………..………….39

Cap.5. Societatea cu răspundere limitată …………………………..…….40


5.1. Actele constitutive ale S.R.L. …………………………………...40
5.2. Funcţionarea S.R.L. ……………………………………………..41
5.2.1. Adunarea asociaţilor ………………………………………41
5.2.2. Administrarea societăţii …………………………………...41
5.2.3. Controlul gestiunii societăţii ……………………………...42
5.2.4. Transmiterea părţilor sociale ……………………………...42
5.2.5. Retragerea asociaţilor din societate ……………………….43
5.2.6. Excluderea asociaţilor din societate ………………………44
5.3. Dizolvarea şi lichidarea S.R.L. ………………..………………...44

Cap.6 Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi


societatea în comandită pe acţiuni ………………………………………………...46
6.1. Societatea în nume colectiv ……………………………………..46
6.1.1. Actul constitutiv al S.N.C. ………………………………..46
6.1.2. Funcţionarea S.N.C. ………………………………………47
6.1.3. Dizolvarea şi lichidarea S.N.C. …………………………...48
6.2. Societatea în comandită simplă …………………………………49
6.3. Societatea în comandită pe acţiuni ……………………………...49

3
CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMAREA, CONŢINUTUL ŞI


EXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

1.1. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

Contractul comercial a fost definit ca fiind acordul de voinţă realizat între


două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi
juridice de drept comercial.
Contractul este una din cele mai importante instituţii ale dreptului comercial,
îndeplinind rolul de instrument juridic de înfăptuire a schimburilor comerciale şi fiind
principalul izvor de obligaţii comerciale.
Formarea unor asemenea contracte se analizează ca fiind formarea acordului
de voinţă între partenerii contractuali astfel încât, în terminologia juridicã uzuală,
formarea contractului şi încheierea contractului sunt concepte sinonime.
Perfectarea contractelor comerciale este precedată deseori de anumite
demersuri precontractuale cunoscute sub denumirea de negociere. Negocierea este un
dialog purtat între potenţialii parteneri în scopul formării voinţei lor juridice comune,
care să se materializeze în încheierea unui contract. Negocierea nu este însă
întotdeauna o etapă premergătoare necesară sau obligatorie în formarea unui contract
comercial. Ea poate lipsi uneori cu desăvârşire, iar alteori poate deveni obligatorie,
complicată şi îndelungată.
Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării ori ruperii negocierilor şi nu pot fi
ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. Cu toate acestea, partea care se angajează
într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe, fiind contrară
exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă
negocieri fără intenţia de a încheia contractul.
Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe
răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi, pentru stabilirea acestui prejudiciu
ţinându-se seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de
către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul
negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes
propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul, încălcarea acestei obligaţii
atragând răspunderea părţii vinovate.
Încheierea propriu-zisã a contractelor comerciale implică trei componente:
oferta, adică propunerea de a contracta; acceptarea, care este manifestarea voinţei de a
contracta a destinatarului ofertei şi, în fine, întâlnirea concordantã dintre ofertă şi
acceptare prin care se relizează acordul de voinţă al părţilor.

1.1.1. Oferta

Oferta de a contracta este propunerea pe care o persoană fizică sau juridică o


face unei alte persoane fizice sau juridice, în vederea perfectării unui contract, în
anumite condiţii.
Pentru a putea fi consideratã ofertă, propunerea de contractare trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

4
a) să fie fermă, adică să ateste voinţa ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar. În caz contrar, suntem în prezenţa unei oferte fără
angajament numită şi ofertă publicitară sau prospectivă care constituie doar o invitaţie
la negocieri viitoare;
b) să fie precisă şi completă, adică să cuprindă suficiente precizări referitoare
la elementele contractului spre a cărui perfectare se tinde, astfel încât încheierea
acestuia să devină posibilă prin simpla acceptare (ex. natura contractului, obiectul
acestuia etc.)
c) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate.
În acest sens art.1189 NCC (Noul Cod Civil al României, în vigoare din
01.10.2011) prevede că propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă
este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie
de negociere.
Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din
lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea
ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în
aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în
aceeaşi măsură cu aceasta.

Problema revocării ofertei

Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit


termen. Ea este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în
temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al
conţinutului ofertei ori al uzanţelor. Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile
nu produce niciun efect.
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă,
trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o
primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea. Revocarea ofertei nu împiedică
încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să
primească acceptarea.
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără
efecte dacă nu este acceptată de îndată. Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul
ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la
distanţă.
Cu toate acestea, potrivit art.1199 NCC oferta sau acceptarea pot fi retrase
dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz,
cu acceptarea.

1.1.2. Acceptarea

Acceptarea este manifestarea unilaterală de voinţă a destinatarului ofertei prin


care acesta îşi manifestă adeziunea deplină şi necondiţionată la termenii ofertei.
Condiţii:
a) să fie pură şi simplă – potrivit art.1197 NCC acceptarea condiţionată sau
limitată este considerată contraofertă.
b) să fie neechivocă – deci să conţinã voinţa neîndoielnică a acceptantului de a
se obliga faţă de ofertant.
În acest sens trebuie menţionat că tăcerea sau inacţiunea nu au valoarea
juridică a unei acceptări. Totuşi, acestă regulă comportă şi anumite excepţii în care

5
tăcerea poate fi considerată acceptare, şi anume: în situaţiile stabilite de legiuitor; în
cazul în care părţile au convenit astfel anterior, spre exemplu printr-un antecontract;
dacă acestea sunt uzanţele (obiceiurile) stabilite între părţi.
c) să fie realizată şi să parvină ofertantului în termenul de valabilitate al ofertei
– în caz contrar acceptarea este tardivă şi nu permite încheierea contractului, cu
excepţia cazului în care ofertantul o primeşte ca fiind valabilă, înştiinţându-l totodată
şi pe acceptant despre această împrejurare.

1.1.3. Momentul şi locul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul şi la locul în care, prin întâlnirea


concordantă a ofertei cu acceptarea, se realizează acordul de voinţă al părţilor
contractante. Prin excepţie, contractul se consideră încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe
ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau
potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
a) În situaţia în care părţile sunt prezente, momentul încheierii contractului va
fi momentul realizării acordului de voinţă, adică de cele mai multe ori momentul
semnării actului de către cele 2 părţi, iar locul încheierii contractului va fi locul
perfectării acestuia.
b) În cazul încheierii contractului între persoane depărtate, în literatura de
specialitate juridică s-au conturat mai multe teorii în vederea determinării
momentului încheierii contractului, şi anume:
1) Teoria emisiunii acceptării – conform căreia contractul e încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei îşi manifestă adeziunea completă şi
necondiţionată la termenii ofertei, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa
ofertantului;
2) Teoria expedierii acceptării – potrivit căreia contractul e încheiat în
momentul expedierii acceptării, chiar dacă aceasta nu a ajuns la ofertant;
3) Teoria recepţiei acceptării – în acest sistem, momentul încheierii
contractului e considerat a fi momentul la care ofertantul a primit la sediul sau
domiciliul său acceptarea;
4) Teoria informării – în care momentul încheierii contractului este momentul
la care acceptarea a ajuns efectiv la cunoştinţa ofertantului.
În dreptul român, prin dispoziţiile art.1186 NCC este consacrată teoria
recepţiei acceptării, stabilindu-se: “contractul se încheie în momentul şi în locul în
care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive
care nu îi sunt imputabile”.
Stabilirea momentului încheierii contractului prezintă importanţă practică
pentru următoarele motive:
 în anumite situaţii, până la momentul încheierii contractului oferta şi
acceptarea pot fi revocate
 capacitatea de a contracta a ofertantului şi acceptantului se analizează raportat
la acest moment
 exprimarea consimţământului şi existenţa eventualelor vicii de consimţământ
se examinează în funcţie de acest moment
 de la momentul încheierii contractului acesta începe să-şi producă efectele
 de la momentul încheierii contractului încep să curgã diferite termene, cum ar
fi termenul de executare sau termenul de prescripţie extinctivă;

6
 în funcţie de momentul încheierii contractului se determină şi locul încheierii
acestuia.
În ceea ce priveşte locul încheierii contractului în cazul persoanelor depărtate,
acesta este considerat a fi domiciliul sau sediul ofertantului. Stabilirea locului
încheierii contractului este importantă pentru determinarea în anumite situaţii a
instanţei competente să soluţioneze un eventual litigiu. De asemenea, în planul
dreptului internaţional privat, locul încheierii contractului poate fi semnificativ pentru
stabilirea legii aplicabile acestuia.

1.1.4. Condiţii de validitate şi formă ale contractelor comerciale

Contractele comerciale, pentru a fi valabil încheiate, trebuie să îndeplinească


anumite cerinţe prevăzute de lege (art.1179 NCC) pentru valabilitatea oricărui
contract, cerinţe esenţiale ce sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de fond. Aceste
condiţii sunt următoarele: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii
care se obligă; un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală.
1) În ceea ce priveşte capacitatea, în materia dreptului comercial NCC
prevede că persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile (afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice)
exercitându-şi drepturile şi îndeplinindu-şi obligaţiile prin intermediul organelor sale
de administrare.
2) Consimţământul în sens larg înseamnã acordul de voinţă între cele două
sau mai multe persoane care încheie un contract sau adeziunea la propunerea de a
contracta a celeilalte părţi.
Consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să corespundă voinţei reale a părţii
care încheie contractul, voinţă ce se impune a fi exprimată liber şi în cunoştinţă de
cauză. De aceea, un consimţământ dat din eroare, smuls prin dol (viclenie) ori
violenţă nu va fi valabil.
3) Obiectul
Prin obiectul contractului se înţelege operaţiunea juridică, precum vânzarea,
locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta
reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
4) Cauza în dreptul comercial, ca dealtfel şi în dreptul civil, este scopul
(finalitatea) în vederea căruia se încheie contractul. Dealtfel, orice contract presupune
existenţa unui asemenea scop, nefiind de conceput ca o persoană să se oblige fără să
urmăreascã o finalitate.
În anumite situaţii, legiuitorul impune ca, pe lângă respectarea celor 4 condiţii
de fond la care am făcut referire, contractele să fie încheiate într-o anumită formă, fie
în formă scrisă (ex.contractul de arendã sau asigurare etc.), fie chiar în formă
autentică (ex.contractul de vânzare-cumpărare de terenuri, contractul de donaţie,
actele constituive ale societăţilor comerciale în cazuri expres prevăzute de lege etc.).
Chiar dacă în cele mai multe situaţii şi în dreptul comercial este consacrat
principiul consensualismului, potrivit căruia contractul se încheie prin simplul acord
de voinţă al părţilor, fără a fi necesară încheierea acestuia în formă scrisă, această
formă este totuşi recomandabilă pentru că: se delimitează astfel în mod clar faza
precontractuală de faza contractuală; se cunosc cu precizie drepturile şi obligaţiile
părţilor contractante; se poate urmări mai uşor modul în care părţile îşi îndeplinesc
obligaţiile asumate.

7
1.2. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE. CLAUZE
SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE

Sintagma “conţinutul contractelor comerciale” desemnează ansamblul


drepturilor şi obligaţiilor cărora le dă naştere voinţa juridică a părţilor contractante,
materializată într-un contract convenit între participanţii la raporturile comerciale.
Conţinutul contractului se exprimă prin clauze şi cuprinde atât clauze de drept
comun (care se regăsesc în toate contractele civile) cât şi clauze specifice, determinate
de particularităţile caracteristice acestui tip de contract.
Între clauzele specifice contractelor comerciale putem aminti: convenţia de
arbitraj; clauza de forţă majoră; clauza penală; clauza de confidenţialitate etc.

1.2.1. Convenţia de arbitraj

Prin expresia “convenţie de arbitraj” se înţelege în mod generic acordul


părţilor contractului comercial de a supune litigiul dintre ele având legătură cu
contractul respectiv arbitrajului. Pentru valabilitatea convenţiei de arbitraj legea
română cere ca aceasta să fie încheiată în formă scrisă.
Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub două forme: cea a clauzei
compromisorii şi cea a compromisului.
a) Clauza compromisorie este definită ca fiind acordul părţilor unui contract
comercial, exprimat printr-o stipulaţie inserată în acel contract sau printr-un înscris
separat, de a supune litigiile ce ar putea interveni în legătură cu contractul respectiv,
unui anumit arbitraj.
Principalele funcţii ale clauzei compromisorii sunt următoarele:
- înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în problema soluţionării
litigiului;
- conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile
contractante;
- produce efecte obligatorii pentru părţi în sensul că ele vor fi obligate să
respecte hotărârea dată de organul de jurisdicţie astfel desemnat;
- permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunţarea unei
hotărâri susceptibilă de executare silită.
b) Compromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între
ele să fie soluţionat nu de către instanţa judecătorească ci prin arbitraj, specificând
totodată şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.
Compromisul, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să se refere la un litigiu existent şi menţionat ca atare în cuprinsul actului de
compromis;
- să exprime voinţa clară şi neechivocă a părţilor ca litigiul dintre ele să fie
supus spre soluţionare arbitrajului;
- în cuprinsul compromisului părţile trebuie să desemneze arbitrul (arbitrii) ce
urmează să statueze asupra litigiului (desemnarea arbitrilor trebuie să fie făcută fie
prin menţionarea numelor acestora, fie în orice alt mod destinat să creeze certitudine
cu privire la identitatea persoanelor respective);
- actul de compromis trebuie să cuprindă precizările necesare cu privire la
organizarea arbitrajului, procedura şi termenul în care acesta urmează să aibă loc.
În practică, părţile recurg de cele mai multe ori la arbitrajul instituţionalizat,
supunând eventualul litigiu sau litigiul deja ivit între ele unei instituţii de arbitraj,

8
caracterizată prin continuitate şi soluţionarea unui număr nelimitat de litigii (ex.
Curtea de Arbitraj de pe lângă CCIR). În acest caz, părţile acceptă să le fie aplicate
regulile proprii de procedură ale instituţiilor de arbitraj alese.

1.2.2. Clauza de forţă majoră

Clauza de forţă majoră este stipulaţia pe care părţile o inserează într-un


contract comercial pentru a acţiona asupra condiţiilor de forţă majoră, precum şi
asupra efectelor acesteia.
În dreptul român, forţa majoră este considerată ca fiind un eveniment exterior
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil care determină rezilierea contractului,
exonerând de răspundere pe debitor în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a
obligaţiilor asumate.
În doctrină se consideră că pentru ca o parte să fie exonerată de răspundere în
temeiul forţei majore, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- împrejurările care blochează executarea contractului să fie independente de
voinţa părţii care le invocă;
- piedica survenită să nu fi fost previzibilă în momentul încheierii contractului;
- piedica intervenită să nu fi putut fi, în mod rezonabil, prevenită sau depăşită;
- neexecutarea obligaţiei asumate să se datoreze, în mod exclusiv, piedicii
invocată de către debitor.
Prin introducerea în contract a unei clauze de forţă majoră, părţile o pot defini
ele însele ca fiind un eveniment relativ imprevizibil şi relativ insurmontabil care va
determina suspendarea contractului pe o anumită periodă de timp şi nu rezilierea
acestuia. Cu alte cuvinte, poate fi atenuat atât caracterul absolut al forţei majore, cât şi
efectele acesteia.
Intervenţia forţei majore trebuie notificată neîntârziat de partea afectată co-
contractantului său, în forma şi termenul prevăzute în contract, în caz contrar
debitorul datorând despăgubiri pentru prejudiciul produs creditorului. Cum notificarea
este esenţial să fie fãcută cu maximă operativitate, dovezile în sprijinul afirmaţiilor
părţii pot fi transmise şi ulterior.

1.2.3. Clauza penală

Clauza penală este acea prevedere contractuală prin care părţile evaluează
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare, executare
defectuoasă sau cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor.
Într-o atare situaţie, în contract se poate prevedea că debitorul va plăti:
- daune-interese pentru neexecutare, care nu se cumuleazã cu executarea în
natură sau
- daune-interese pentru executarea defectuoasă ori cu întârziere, care se pot
cumula cu executarea în natură a contractului.
Inserarea în contractele comerciale a unei clauze penale prezintă avantajul că,
în acest caz, nu este necesară dovedirea prejudiciului, fiind suficient să se probeze
faptul că debitorul nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit defectuos ori cu întârziere
obligaţiile asumate.
În dreptul român, instanţa de judecată nu are posibilitatea de a reduce sau mări
cuantumul clauzei penale, cu două excepţii expres prevăzute de lege: când debitorul
şi-a îndeplinit parţial obligaţiile şi această executare a profitat creditorului şi când

9
suma prevăzută ca penalitate este vădit excesivă faţă de prejudiciu, caz în care, chiar
redusă, ea trebuie să rămână superioară obligaţiei principale.
Cum suma prevăzută în clauza penală depăşeşte valoarea pagubei efective ce
s-ar produce creditorului prin neexecutarea, executarea defectoasă ori cu întârziere a
obligaţiilor de către debitor, ea este o măsură stimulativă şi sancţionatoare în
executarea oricărui contract.

1.2.4. Clauza de confidenţialitate

Este stipulaţia inserată în contractul comercial în scopul păstrării caracterului


secret al informaţiilor transmise între co-contractanţi fie pe parcursul negocierii, fie în
cursul executării contractului.
În mod obişnuit, o astfel de clauză cuprinde: definirea informaţiilor
confidenţiale; persoanele care au acces la aceste informaţii; măsuri de protecţie a
informaţiilor confidenţiale; durata obligaţiei de confidenţialitate, care este
recomandabil să fie mai mare decât durata contractului; sancţiunile aplicabile în cazul
neîndeplinirii obligaţiei de confidenţialitate etc.
Ţinând seama de faptul că evaluarea prejudiciului în ipoteza nerespectării unei
obligaţii de confidenţialitate poate fi dificilă, este de preferat ca părţile să includã în
cadrul angajamentului de confidenţialitate o clauză penală.

1.2.5. Clauza de exclusivitate

Se întâlneşte în contractele de concesiune exclusivă.


Prin clauza de exclusivitate una din părţile contractante, numitã concedent, se
angajează să vândă produsele sale într-o anumită zonă teritorială prevăzută în contract
numai celeilalte părţi, numită concesionar.
Pentru ca un concesionar să beneficieze de exclusivitate, într-o astfel de clauză
poate apărea suplimentar obligaţia acestuia de a nu revinde mărfurile unor clienţi din
teritoriile concedate altor concesionari. Cum dreptul concurenţei interzice orice formă
de protecţie teritorială absolută, în practică se folosesc clauze mai flexibile care să
lase concesionarului libertatea de a accepta şi comenzi venite de la clienţi situaţi în
afara sectorului său de activitate.

1.3. EXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

1.3.1. Executarea voluntară (directă)

Executarea obligaţiilor contractuale este dominată de principiul executării


exacte şi în natură a obligaţiilor. Executarea exactă a obligaţiilor înseamnă ca
obligaţia să fie executată aşa cum a fost avută în vedere de părţi la momentul
încheierii contractului, în condiţiile, la locul şi data stabilite prin acordul lor de voinţă.
Majoritatea contractelor comerciale se execută voluntar, prin plată. În sens
restrâns, prin plată se înţelege “a da o sumă de bani”. În cele ce urmează, vom avea în
vedere înţelesul în sens larg al noţiunii de plată, adică o prestaţie pozitivă de a da sau
de a face.
Plata se va face, în principiu, de către debitor sau de către împuternicitul
acestuia, dar ea se poate realiza şi de o altă persoanã, chiar dacă ea este terţ în raport
cu acea obligaţie.

10
Potrivit dispoziţiilor art.1475 NCC plata trebuie să fie fãcută creditorului,
reprezentantului său legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei
autorizată de instanţă să o primească.
Plata se face în modul şi/sau în moneda prevăzute în contract, în principiu ea
fiind indivizibilă, în sensul că debitorul nu îl poate constrânge pe creditor să
primească doar o parte din datorie.
În ceea ce priveşte data plăţii, aceasta diferă dupã cum este vorba de o
obligaţie pură şi simplă sau de una afectată de modalităţi (de exemplu, de un termen).
Astfel, în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al
practicilor stabilite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de imediat
după momentul naşterii sale.
Locul plăţii este în principiu cel stabilit în contractul încheiat între părţi sau cel
care rezultă din natura operaţiunii respective. În cazul în care locul plăţii nu se poate
determina potrivit prevederilor contractuale, art.1494 NCC stabileşte că: în cazul în
care este vorba de predarea unui bun determinat, locul plăţii va fi locul unde este
situat bunul; dacă este vorba de obligaţii băneşti, acestea trebuie executate la sediul
sau domiciliul creditorului de la momentul plăţii; în toate celelalte situaţii, plata se
realizează la sediul sau domiciliul debitorului.

1.3.2. Executarea silită în natură

Aşa cum am mai arătat, executarea în natură a obligaţiilor contractuale este o


regulă cu valoare de principiu. De cele mai multe ori, executarea în natură a
prestaţiilor pe care şi le datorează părţile este voluntară, prin plată. Există însă şi
situaţii când debitorul refuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. În astfel de
cazuri, legea pune la dispoziţia creditorului anumite mijloace juridice prin care acesta
poate să obţină în natură prestaţia la care este îndreptăţit. Aceste mijloace sunt:
executarea silită în natură a obligaţiilor de a da şi autorizarea creditorului de a lua
măsurile necesare de executare în natură a obligaţiilor de a face şi de a nu face.
a) Executarea silitã în natură a obligaţiilor de a da
Pentru a analiza acest mijloc de juridic trebuie să deosebim după cum
obligaţiiile au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau prestaţia de a da alte
bunuri.
Dacă debitorul s-a angajat să dea o sumã de bani, executarea silită este
întotdeauna o executare în natură.
Arunci când obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun, executarea silită
în natură constă într-o procedură care se încheie prin ridicarea bunului de la debitor de
către executorul judecãtoresc şi predarea lui creditorului.
b) Autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a
obligaţiilor de a face sau de a nu face
În cazul obligaţiilor de a face şi de a nu face, referitor la executarea silită în
natură se aplică dispoziţiile art.1528-1529 NCC şi ale art.5802-5805 Cod procedură
civilă.
Astfel, dacă nu a fost respectată o obligaţie de a face, creditorul poate cere să
fie autorizat să realizeze pe cheltuiala debitorului prestaţia la care acesta s-a angajat.
Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul,
acesta poate fi constrâns la executare prin aplicarea unei amenzi civile în cuantum de
20 până la 50 RON pe zi întârziere, calculatã până în ziua îndeplinirii obligaţiei.

11
Dacă debitorul nu a respectat o obligaţie de a nu face, creditorul poate solicita
autorizaţia de a distruge pe cheltuiala debitorului ceea ce s-a realizat cu încălcarea
obligaţiei de a nu face.

1.3.3. Executarea obligaţiilor contractuale prin echivalent

În situaţia în care una din părţile contractuale nu execută prestaţiile pe care le


datorează, cealaltă parte poate obţine executarea prin echivalent. Cu alte cuvinte, se
angajează răspunderea civilă contractuală a debitorului, care va fi obligat să plăteascã
creditorului sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru a-i repara prejudiciul cauzat.
Despăgubirile se numesc daune-interese.
1.3.3.1. Condiţiile răspunderii contractuale
Pentru a fi în prezenţa răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite 4
condiţii: fapta ilicită; existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului; vinovăţia
debitorului; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
a) Fapta ilicită
Fapta ilicită a debitorului poate consta fie într-o neexecutare a obligaţiilor
asumate, fie în executarea lor necorespunzătoare ori cu întârziere.
Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. În caz de neexecutare
totală răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să
repare întregul prejudiciu cauzat. În caz de neexecutare parţială, de regulă se
apreciază măsura în care obligaţia a fost îndeplinită, cu diminuarea corespunzătoare a
despăgubirilor pe care debitorul urmează a le plăti.
Executarea necorespunzătoare constã în executarea prestaţiei cu nerespectarea
condiţiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale sau în standardele uzuale.
Evident că această problemă nu se poate pune în cazul obligaţiilor pecuniare, ci doar
ceea ce priveşte obligaţiile pozitive de altă natură.
Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul că
debitorul a executat în natură prestaţiile sale sau este gata să le execute după
împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului său un
prejudiciu.
Despăgubirile (daunele-interese) sunt de două feluri:
-despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei şi care se pot cumula cu
executarea în natură şi
-despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit
de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei şi nu se cumulează cu executarea în
natură, ele având tocmai menirea de a înlocui această executare.
b) Prejudiciul
Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau
nepatrimonială pe care le suferă creditorul ca efect al neexecutării, executării
necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor.
Pentru a se naşte obligaţia de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie
cert, adică existenţa sa să fie sigură şi să poatã fi stabilită întinderea lui.
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii pentru prejudiciile nepatrimoniale
trebuie făcută menţiunea că în materie contractuală aceasta are un domeniu foarte
restrâns de aplicare (spre exemplu, în contractul de transport persoane).
c) Vinovăţia debitorului
Condiţia existenţei culpei debitorului ca şi condiţie a angajării răspunderii
contractuale rezultă din dispoziţiilor art.1547-1548 NCC.

12
Problema care a dat naştere la discuţii a fost însă aceea de a şti dacă culpa
trebuie să fie dovedită. Rezolvarea ei face necesară luarea în considerare a clasificării
obligaţiilor contractuale după obiectul lor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace.
În cazul obligaţiilor de rezultat s-a impus soluţia potrivit căreia culpa
debitorului este prezumată (presupusă), astfel încât creditorul nu trebuie decât să facă
dovada că debitorul nu a realizat sau obţinut rezultatul la care s-a obligat.
În cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă situaţia este diferită. Prin
definiţie, debitorul se obligă doar să punã în valoare toate mijloacele necesare şi să
desfăşoare o activitate diligentă pentru a obţine un anumit rezultat. De aceea,
nerealizarea rezultatului prin ea însăşi nu are ca efect prezumarea automată a
debitorului în culpă. Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale creditorul
este obligat să facă dovada că debitorul nu a folost mijloacele adecvate şi nu a
desfãşurat o activitate diligentă care ar fi putut duce la realizarea rezultatului propus.
d) Raportul de cauzalitate
Pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesar să existe raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul produs creditorului, condiţie
prevăzută de dispoziţiile art.1530 NCC.
În materie contractuală, existenţa raportului de cauzalitate este prezumată de
lege, cu excepţia situaţiei în care neexecutarea, executarea defectuoasă ori cu
întârziere a obligaţiilor asumate de debitor se datorează unei cauze străine, ce nu-i
poate fi imputată.

1.3.3.2. Evaluarea prejudiciului


Aşa cum am mai arătat, dacă sunt îndeplinite cele patru condiţii enunţate, se
antrenează răspunderea civilă contractuală a debitorului, care va fi obligat să plătească
creditorului său daune-interese pentru prejudiciul pe care i l-a cauzat. Acordarea
daunelor-interese sau a despăgubirilor necesită însă evaluarea prejudiciului, evaluare
ce se poate realiza pe următoarele căi:
a) Evaluarea judiciară se realizează de către instanţa de judecată sau de
tribunalul arbitral.
Stabilirea cuantumului daunelor-interese de către instanţã are loc cu
respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului. Cu alte cuvinte, sumele de
bani pe care debitorul va fi obligat să le plăteascã creditorului, cu titlu de despăgubiri,
trebuie să corespundã întinderii prejudiciului cauzat.
Prin urmare, întinderea daunelor-interese se stabileşte luând în calcul două
elemente:
- pierderea efectiv suferită, prin care se înţelege micşorarea patrimoniului
creditorului cauzată de fapta ilicitã a debitorului;
- beneficiul sau câştigul nerealizat, adică sporul patrimonial pe care l-ar fi
obţinut creditorul în condiţii obişnuite dacă debitorul ar fi executat întocmai, în natură
şi la timp, obligaţiile la care s-a îndatorat prin voinţa sa.
b) Evaluarea convenţională a prejudiciului se face de către părţi, fie anterior
producerii prejudiciului, prin clauza penală pe care acestea o includ în contractele pe
care le încheie, fie ulterior producerii acestuia.
c) Evaluarea legală este reglementată prin dispoziţiile OG nr.13/2011 şi are
loc în situaţia în care obligaţia constă în plata unei sume de bani.
În curpinsul acestui act normativ, cât priveşte rata dobânzii legale
penalizatoare (datorată pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă), se fac
următoarele distincţii:

13
În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ (deci şi în materie comercială), rata dobânzii legale se stabileşte la nivelul
ratei dobânzii de referinţă a BNR, plus 4 puncte procentuale.
În raporturile care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ
(deci în materie civilă) rata dobânzii legale se stabileşte , la nivelul ratei dobânzii de
referinţă a BNR plus 4 puncte procentuale, diminuat cu 20%.
În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este
aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe
an.
Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori
de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica.
Acelaşi act normativ mai prevede şi că, în raporturile juridice care nu decurg
din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda convenţională nu poate
depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

14
CAPITOLUL 2

FAPTELE DE COMERŢ

2.1. NOŢIUNE

Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ. El stabileşte numai o listă


a actelor juridice şi operaţiunilor pe care le declară ca fiind acte de comerţ. În lipsa
unei definiţii legale a faptei de comerţ, doctrina dreptului comercial a fost aceea care a
încercat să formuleze o atare definiţie generală.
Aşadar, faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi
operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri,
executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia
mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.
Determinarea faptelor de comerţ şi delimitarea acestora de cele civile prezintă
importanţă pentru că:
- se stabileşte în acest mod domeniul sau sfera dreptului comercial;
- cum în cuprinsul actelor normative faptele de comerţ sunt enumerate
exemplificativ, trebuie să existe anumite criterii în temeiul cărora instanţa poate să
recunoască şi alte acte sau operaţii ca fiind fapte de comerţ, chiar dacă ele nu sunt
prevăzute expres de lege;
- în materie comercială se aplică reglementări legale speciale faţă de cele avute
în vedere în dreptul civil (spre exemplu, curgerea de drept a dobânzilor, existenţa unor
dobânzi mai mari în materie comercială, posibilitatea folosirii probei cu martori
indiferent de valoarea contractului, interdicţia pentru instanţa de judecată de a acorda
termene de graţie etc.);
- societăţile comerciale se constituie pentru a realiza acte şi fapte de comerţ;
- comercianţii au o serie de obligaţii specifice (înregistrarea la Registrul
Comerţului, ţinerea registrelor comerciale, plata unor impozite şi taxe etc.);
- competenţa instanţei de judecată se stabileşte după natura civilă sau
comercială a litigiului.

2.2. CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ

Deşi în doctrina dreptului comercial nu există un punct de vedere unitar în


legătură cu clasificarea faptelor de comerţ, cel mai utilizat criteriu de clasificare este
cel cuprins în însăşi reglementarea Codului comercial.
Astfel, vom împărţi faptele de comerţ în trei categorii: faptele de comerţ
obiective (art.3 Cod comercial), faptele de comerţ subiective (art.4 Cod comercial) şi
faptele de comerţ unilaterale sau mixte (art.56 Cod comercial).

2.2.1. Faptele de comerţ obiective

Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice şi operaţiunile prevăzute, în


principal, în art.3 C.com. Aceste fapte de comerţ sunt obiective deoarece legiuitorul
le-a considerat comerciale prin natura lor şi pentru motive de ordine publică. În
consecinţă, orice persoană care săvârşeşte asemenea fapte de comerţ intră în raporturi
juridice comerciale guvernate de legile comerciale.
La rândul lor, faptele de comerţ obiective pot fi împărţite în trei grupe:

15
a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie;
b) întreprinderile;
c) actele juridice şi operaţiunile conexe (accesorii).
2.2.1.1. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţia bunurilor şi
valorilor
Anumite fapte de comerţ prevăzute în art.3 C.com. realizează o interpunere în
circulaţia bunurilor şi valorilor. Intră în această categorie cumpărarea şi vânzarea
comercială, precum şi operaţiunile de bancă şi schimb.
a) Cumpărarea şi vânzarea comercială – art.3 pct.1,2 C.com.
Trăsătura caracteristică a cumpărării şi vânzării comerciale, trăsătură care o
deosebeşte de vânzarea-cumpărarea civilă, o constituie intenţia de revânzare. Deci,
cumpărarea-vânzarea este comercială atunci când cumpărarea bunurilor s-a făcut în
scop de revânzare sau închiriere ori vânzarea priveşte bunuri care au fost cumpărate
pentru a fi revândute.
Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a cumpărării-vânzării comerciale,
intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească 3 condiţii: să existe la
data cumpărării; să fie exprimată expres sau implicit de cumpărător; să privească, în
principal, bunul cumpărat.
Potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în art.3 pct.1,2 C.com. cumpărarea
vânzarea comercială poate avea ca obiect numai bunuri mobile (ex. producte, mărfuri,
titluri de credit etc.). Deşi în concepţia Codului comercial român vânzarea-
cumpărarea bunurilor imobile constituie operaţiuni civile, s-a admis că are caracter
comercial vânzarea sau închirierea de bunuri imobile dacă ele fac parte din fondul de
comerţ sau dacă bunul imobil respectiv este destinat unei activităţi comerciale.
b) Operaţiunile de bancă şi schimb – art.3 pct.11 C.com.
Comercialitatea acestor operaţiuni este dată de elementul interpunerii în
schimb sau circulaţie. În consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt
guvernate de aceleaşi reguli ca şi cele privitoare la circulaţia mărfurilor şi productelor.
Activitatea bancară se desfăşoară în ţara noastră în baza dispoziţiilor OUG
nr.99/2006 aprobată şi modificată prin Legea nr.227/2007. Societăţile bancare se
constituie sub forma de societăţi pe acţiuni şi pot funcţiona doar pe baza unei
autorizaţii emisă de Banca Naţională a României (BNR). Potrivit actelor normative la
care am făcut anterior referire, capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral şi
în formă bănească, în momentul subscrierii. Nivelul minim al capitalului social este
stabilit prin reglementările BNR, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în lei a
sumei de 5 milioane de euro (în prezent, prin Regulamentul nr.18/2006 al BNR acest
capital social minim a fost stabilit la 37 milioane RON).
Operaţiunile de schimb valutar se realizează în baza Normei nr.4/2005 şi a
Regulamentului nr.4/2005 ale BNR.
2.2.1.2. Întreprinderile
Reunesc indisolubil o unitate economică şi un colectiv uman coordonat de un
organizator, ele îndeplinind atât un rol economic (desfăşurarea unei activităţi
comerciale în scopul obţinerii profitului), cât şi un rol social (sporirea interesului faţă
de muncă, înlesnirea promovării, perfecţionarea profesională etc.).
Având în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate în art.3 din Codul
comercial se împart în două grupe.
Prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie şi din ea fac parte:
a) Întreprinderile de construcţii (sunt cele care realizează construcţii de orice
fel, inclusiv cele care realizează reparaţii la imobile);

16
b) Întreprinderile de fabrică, manufactură, editură şi imprimerie.
A doua grupă priveşte întreprinderile de servicii şi cuprinde:
a) Întreprinderile de furnituri (cele care furnizează…., cum ar fi spre exemplu
întreprinderile ce furnizează servicii telefonice, curent electric etc.);
b) Întreprinderile de spectacole publice (cele care oferă publicului un
divertisment de orice natură: teatru, sport, cinematograf, circ etc.);
c) Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri (ex. agenţii de
publicitate, de detectivi, de turism, matrimoniale etc.);
d) Întreprinderile de librării şi opere de artă (cele care comercializează cărţi,
respectiv picturi, sculpturi etc.);
e) Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri;
f) Întreprinderile de asigurare;
g) Întreprinderile de depozit în docuri sau antrepozite (intră în această
categorie întreprinderile care se ocupă cu depozitarea unor cantităţi mari de mărfuri în
docuri, silozuri sau antrepozite).
2.2.1.3. Faptele de comerţ conexe (accesorii)
Faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care dobândesc
comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau operaţiuni considerate
de lege ca fiind fapte de comerţ. Deci, acte sau operaţiuni care prin natura lor nu sunt
comerciale devin comerciale datorită legăturii lor cu acte juridice sau operaţiuni pe
care legea le califică fapte de comerţ.
Din categoria faptelor de comerţ conexe fac parte:
a) Contractele de report asupra titlurilor de credit
Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit
(acţiuni, obligaţiuni) care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi pe
un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
În temeiul acestui contract o persoană (reportatul) deţinătoare de titluri de
credit, care nu vrea să le înstrăineze definitiv, vinde temporar aceste titluri unei alte
persoane (reportatorul) în schimbul unui preţ plătibil imediat. Totodată, părţile se
înţeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de
aceeaşi specie (nu titlurile dobândite), la preţul determinat, la care se adaugă o primă.
Sunt considerate ca fiind fapte de comerţ accesorii şi operaţiunile de bursă.
b) Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor
comerciale
c) Operaţiunile de mijlocire în afaceri
Mijlocirea constă într-o acţiune de intermediere între două persoane, în scopul
de a înlesni încheierea unui act juridic pentru care acestea sunt interesate. Mijlocitorul
nu este un reprezentant al părţilor, întrucât el nu acţionează în baza unei împuterniciri.
Întrevăzând interesul unor persoane pentru încheierea unui anumit act juridic,
mijlocitorul face demersuri pentru a le pune în contact, facilitându-le încheierea
actului juridic în cauză şi fiind îndreptăţit la plata unei remuneraţii pentru serviciul
prestat.
Mijlocirea este faptă de comerţ, chiar dacă reprezintă un act izolat, care nu este
făcut cu titlu profesional. Condiţia legii este ca ea să privească un act comercial.
d) Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri
Noţiunea de cambie folosită de Codul comercial are un caracter generic,
incluzând atât cambia propriu-zisă cât şi biletul la ordin.

17
Cambia propriu-zisă este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă
dispoziţie unei alte persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a
treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă să
plătească o sumă de bani, la scadenţă, aleti persoane (beneficiar) sau la ordinul
acesteia.
e) Operaţiunile cu privire la navigaţie
Sunt fapte de comerţ construirea, cumpărarea şi vânzarea vaselor, precum şi
actele juridice privind dotarea vaselor şi aprovizionarea lor. De asemenea, sunt acte de
comerţ expediţiile marine şi închirierea vaselor.
f) Depozitele pentru cauză de comerţ
g) Contul curent şi cecul
Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze
creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute una către cealaltă, lichidarea să
se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi
debitoare.
Cecul este înscrisul prin care o persoană (trăgător) dă ordin necondiţionat unei
bănci să plătească, la vedere, o sumă determinată. Beneficiarul cecului poate fi
purtătorul cecului sau o persoană nominalizată (cec de plată) sau poate fi însuşi
trăgătorul (cec de retragere).
Cecul este act de comerţ doar dacă este emis de un comerciant pentru plata
unei obligaţii comerciale.
h) Contractele de mandat, comision şi consignaţie
Contractul de mandat, contractul de comision şi contractul de consignaţie au
un caracter comercial numai dacă au ca obiect tratarea de afaceri comerciale.
Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatar) se obligă să
încheie acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi (mandant), de la care a
primit împuternicire în acest sens.
Contractul de comision este contractul prin care o parte (comisionar) se obligă
ca, din însărcinarea celeilalte părţi (comitent), să încheie anumite acte juridice în
numele său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision).
Contractul de consignaţie este contractul prin care una din părţi (consignant)
încredinţează celeilalte părţi (consignatar) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în
nume propriu, dar pe seama consignantului.
i) Gajul şi cauţiunea comercială
Natura comercială a gajului şi cauţiunii decurge din natura comercială a
obligaţiei principale pe care o garantează.
Contractul de gaj este definit ca fiind contractul prin care debitorul remite
creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei, creditorul având
dreptul de a fi plătit din vânzarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori, în cazul
nexecutării obligaţiei debitorului la scadenţă.
Contractul de cauţiune (fidejusiune) este contractul prin care o persoană
numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia
debitorului, dacă acesta nu o va executa.

18
2.2.2. Faptele de comerţ subiective (art.4 Cod Comercial)

Potrivit art.4 Cod comercial sunt considerate comerciale toate faptele şi actele
săvârşite de un comerciant. Faptele de comerţ la care se referă art.4 au caracter
comercial în temeiul principiului accesoriului. Spre deosebire de faptele de comerţ
conexe, care au un caracter comercial datorită legăturii lor cu o operaţiune de
interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor sau cu o întreprindere, în cazul
faptelor de comerţ subiective comercialitatea derivă din legătura acestora cu
activitatea comerciantului.
Tot art.4 C.com. instituie şi excepţiile de la regula enunţată, stabilind că se
socotesc ca fapte de comerţ contractele şi obligaţiile unui comerciant “dacă nu sunt de
natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Referitor la cele două excepţii putem reţine următoarele:
- pe de o parte că anumite acte, chiar realizate de un comerciant, nu sunt în
mod evident acte comerciale (ex. căsătoria, divorţul, testamentul etc.);
- pe de altă parte că din prevederile unor acte încheiate de comerciant poate
reieşi că acestea nu au caracter comercial (ex. cumpărarea unor bunuri pentru consum
personal sau al membrilor familiei).

2.2.3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte (art.56 Cod comercial)

Bunurile şi serviciile sunt destinate nu numai comercianţilor, ci şi


necomercianţilor. În consecinţă, este posibil ca în anumite situaţii actul juridic
încheiat să aibă caracter comercial pentru comerciant şi civil pentru necomerciant
(spre exemplu, în cazul în care o persoană încheie un contract cu o societate
comercială pentru construirea unei locuinţe, contractul este civil pentru persoana
respectivă, dar comercial pentru întreprinderea de construcţii).
În asemenea situaţii, potrivit art.56 C.com., toate părţile sunt supuse
reglementărilor legii comerciale. Această dispoziţie se explică prin ideea că un
contract care este comercial numai pentru una dintre părţi dă naştere unui singur
raport juridic ce trebuie să fie reglementat în mod unitar.
De la regula prevăzută în art.56 C.com. există două excepţii:
- necomercianţilor nu li se aplică dispoziţiile legii comerciale privind persoana
comercianţilor (deci, necomercianţii participanţi la un act comercial pentru co-
contractant nu vor fi obligaţi să se înmatriculeze la Registrul Comerţului, să ţină
registre comerciale etc.);
- dispoziţiile legale comerciale nu se aplică în cazurile în care însăşi legea
dispune astfel.

19
CAPITOLUL 3

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

În art.7 al Codului comercial nu se dă o definiţie a comercianţilor, ci se


specifică doar cine are calitatea de comerciant, arătându-se în acest sens că “sunt
comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţu ca profesiune obişnuită, şi
societăţile comeciale”.
Avându-se în vedere dispoziţiile legale citate, în mod generic comerciantul
poate fi definit ca orice persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară activitate
comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional.
Comercianţii de împart în două mari categorii: comercianţii persoane fizice şi
societăţile comerciale, acestea fiind principalele, dar nu singurele categorii de
comercianţi (spre exemplu, au calitatea de comercianţi şi regiile autonome).
Societatea comercială poate fi definită ca fiind o grupare de persoane
beneficiind de personalitatea juridică, constituită pe baza unui contract de societate, în
care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor
fapte de comerţ, în scopul realizării de profit şi împărţirii acestuia.
În ţara noastră, dreptul comun (reglementarea de bază) în materia societăţilor
comerciale este Legea nr.31/1990 republicată şi modificată, act normativ care
cuprinde atât dispoziţii generale, aplicabile oricărei societăţi comerciale, cât şi reguli
speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială în parte. Cadrul juridic
în care societăţile comerciale funcţionează este bineînţeles completat prin numeroase
reglementări legale speciale, dar şi prin dispoziţiile Codului comercial, Codului civil,
Codului muncii, legislaţiei fiscale etc.

3.1. CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

În cuprinsul art.2 din Legea nr.31/1990 repulucată sunt prevăzute următoarele


forme de societăţi comerciale:
- societatea în nume colectiv (S.N.C.);
- societatea în comandită simplă (S.C.S.);
- societatea pe acţiuni (S.A.);
- societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.);
- societatea cu răspundere limitată (S.R.L.).
În practică, marea majoritate a societăţilor comerciale sunt constituite ca
societăţi cu răspundere limitată şi societăţi pe acţiuni.
Persoanele interesate pot să înfiinţeze oricare din societăţile menţionate,
nefiind însă permise formele hibride, adică cele care ar putea rezulta prin combinarea
unor elemente specifice tipurilor de societăţi la care am făcut referire.
Societăţile comerciale se pot clasifica după mai multe criterii, cele mai des
utilizate fiind următoarele:
1. După numărul persoanelor participante la constituirea societăţii acestea
pot fi:
- societăţi unipersonale;
- societăţile pluripersonale.
Singura societate unipersonală este societatea cu răspundere limtată, care se
poate constitui prin voinţa unei singure persoane. Art.14 din Legea nr.31/1990
republicată stabileşte însă că o persoană fizică sau juridică nu poate fi asociat unic

20
decât într-o singură societate cu răspundere limitată şi deasemenea că o societate cu
răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere
limitată constituită dintr-o singură persoană.
Desigur, societatea cu răspundere limitată se poate înfiinţa şi la iniţiativa a doi
sau mai mulţi asociaţi. Toate celelalte forme juridice de societăţi comerciale se pot
constitui doar cu cel puţin doi asociaţi.
2. După prevalenţa elementului personal ori al celui material societăţile
comerciale sunt:
- societăţi de persoane;
- societăţi de capitaluri.
În cadrul societăţilor de persoane prevalează elementul personal. Ele se
constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce,
a calităţilor personale ale asociaţilor. Prototipul societăţilor de persoane este
societatea în nume colectiv, dar face parte din această categorie şi societatea în
comandită simplă.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus
de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor
ci doar cota de capital investită de aceştia. Prototipul societăţilor de capitaluri este
societatea pe acţiuni, încadrându-se în această categorie şi societatea în comandită pe
acţiuni.
Din cele arătate rezultă că societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în
nici una din cele două categorii, ea constituind o formă intermediară (împrumută
unele caractere de la societăţile d persoane, dar şi unele caractere de la societăţile de
capitaluri).
3. După întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale avem:
- societăţi în cadrul cărora asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale (societatea în nume colectiv);
- societăţi în cadrul cărora asociaţii răspund pentru datoriile sociale numai
până la limita capitalului social subscris (societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată).
În cazul societăţilor în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni există 2
categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditaţi care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
sociale şi
- asociaţii comanditari care răspund numai până la limita capitalului social
subscris.
4. După modul de structurare a capitalului social există:
- societăţi în cadrul cărora capitalul social se divide în părţi de interes (S.N.C.,
S.C.S. şi S.R.L, cu menţiunea că la S.R.L. părţile de interes poartă denumirea de părţi
sociale);
- societăţi în care cpitalul social se divide în acţiuni (S.A. şi S.C.A).

3.2. ACTUL CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

3.2.1. Conţinutul actului constitutiv al societăţilor comerciale

Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990 republicată S.N.C. şi S.C.S. se constituie


prin contract de societate iar S.A., S.C.A. şi S.R.L. prin contract de societate şi statut.
La S.R.L.-ul cu asociat unic, se întocmeşte numai statutul. În cuprinsul legii,

21
denumirea de act constitutiv desemnează atât înscrisul unic (contract de societate +
statut), cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii.
În esenţă, actul constitutiv al S.N.C., S.C.S. şi S.R.L. cuprinde menţiunile
prevăzute de art.7 din Legea nr.31/1990, menţiuni între care putem aminti:
a) datele de identificare ale asociaţilor persoane fizice sau persoane juridice
(nume şi prenume, CNP, locul şi data naşterii, domiciliul, catăţenia asociaţilor
persoane fizice şi respectiv denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare
în Registrul comerţului şi codul unic de înregistrare potrivit legii naţionale a persoanei
juridice);
b) forma juridică, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale;
d) capitalul social şi tipul acestuia, cu menţionarea aportului fiecărui asociat,
dacă este cazul valoarea aportului în natură şi modul evaluării acestuia;
e) persoanele (asociaţi sau neasociaţi) care administrează şi reprezintă
societatea, datele lor de identificare, puterile ce le-au fost conferite şi dacă urmează să
le exercite împreună sau separat;
f) partea fiecărui asociat la baneficii şi pierderi;
g) durata societăţii;
h) sediile secundare – atunci când acestea de înfiinţează odată cu societatea –
sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară;
i) modul de dizolvare şi lichidare al societăţii.
În ceea ce priveşte S.A. şi S.C.A., actul constitutiv al acestora cuprinde
menţiunile din art.8 al Legii nr.31/1990, în plus faţă de cele anterior arătate
precizându-se date despre acţiuni, consiliul de administraţie sau supraveghere,
administratori şi directori, cenzori sau auditori financiari, avantaje rezervate
fondatorilor etc.

3.2.2. Caracterele specifice ale actului constitutiv al societăţilor comerciale

Actul constitutiv al societăţilor comerciale prezintă următoarele caractere


specifice:
a) Aportul asociaţilor la constituirea capitalului social
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare
asociat de a aduce în societate o anumită valoare patrimonială, un anumit bun.
Aportul ca capitalul social se poate materializa în numerar, în bunuri sau în creanţe.
Aporturile în numerar (în bani) sunt obligatorii la toate formele de societate
comercială.
Aporturile în natură (în bunuri) sunt admise la toate formele de societate şi se
realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă către
societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.
Aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care se constituie
prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni sau la societăţile
cu răspundere limitată.
În ceea ce priveşte aporturile în muncă, legea prevede că asociaţii în S.N.C. şi
asociaţii comanditaţi din cadrul societăţilor în comandită se pot obliga la prestaţii în
muncă cu titlu de aport social, însă aceste prestaţii nu pot constitui aport la formarea
sau majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport asociaţii au dreptul să
participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi activului social,
rămânând totodată obligaţi să participe la pierderi.

22
În cuprinsul reglementărilor legale se face distincţie între aportul subscris şi
cel vărsat. Astfel, aportul subscris reprezintă acea obligaţie pe care şi-o asumă
asociaţii de a aduce anumite aporturi în cadrul societăţii, în timp ce aportul vărsat este
cel predat efectiv.
La S.N.C. şi S.C.S. legea nu prevede o limită minimă a capitalului social,
acesta trebuind totuşi să fie suficient pentru începerea activităţii comerciale. La S.R.L.
capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi se divide în părţi sociale egale care
nu pot fi mai mici de 10 lei. Cu privire la capitalul social mai facem menţiunea că,
potrivit dispoziţiile legale, în cazul celor trei forme juridice de societăţi comerciale
anterior menţionate (S.N.C., S.C.S. şi S.R.L.) există obligaţia de a se vărsa integral
capitalul social subscris la momentul constituirii acestora.
La S.A. şi S.C.A. capitalul social nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul
va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social astfel
încât cuantumul stabilit să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
Desigur, există posibilitatea ca, prin reglementări speciale, să se prevadă că pentru
anumite categorii de societăţi comerciale nivelul capitalului social minim este
superior sumei arătată în Legea nr.31/1990 (spre exemplu, societăţile bancare, de
asigurări, de valori mobiliare etc.).
b) Exercitarea în comun a unor activităţi comerciale (affectio societatis)
Elementul psihologic, adică voinţa asociaţilor de a efectua în comun acte de
comerţ (affectio societatis) este motorul oricărei societăţi comerciale.
Affectio societatis presupune intenţia voluntară de colaborare a asociaţilor,
intenţia de a lucra împreună, suportând toate riscurile activităţii comerciale.
Participarea la activitatea societăţii trebuie să fie reală şi interesată, însă ea poate fi
diferită în funcţie de forma juridică a societăţii (în mod evident, affectio societatis va
fi mai pronunţat în cazul societăţilor de persoane).
c) Participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi
Asociaţii participă la beneficii şi pierderi potrivit proporţiei înscrisă în actul
constitutiv. Participarea la beneficii şi pierderi se poate face deci şi după o proporţie
diferită decât aceea în care fiecare asociat a participat la constituirea capitalului social.
Doar în situaţia în care asociaţii nu stabilesc contrariul participarea la beneficii
şi pierderi se va realiza proporţional cu contribuţia lor la constituirea capitalului
social.
Deşi criteriile de împărţire a beneficiilor şi pierderilor sunt lăsate de lege pe
seama consensului asociaţilor, sunt interzise aşa-numitele “clauze leonine”, adică
acele clauze prin care s-ar stipula că unii asociaţi nu participă la pierderi sau că numai
anumiţi asociaţi participă la beneficii.

3.2.3. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv

În ceea ce priveşte condiţiile de fond cerute pentru validitatea actului


constitutiv al societăţilor comerciale, cestea sunt cele prevăzute de art.948 Cod civil
pentru valabilitatea oricărui contract, şi anume: capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
a) Capacitatea de a contracta
Din dispoziţiile art.1 din Legea nr.31/1990 republicată rezultă că pot avea
calitatea de asociaţi într-o societate comercială atât persoanele fizice, cât şi persoanele
juridice, române sau străine.
Asociaţii persoane fizice trebuie să posede capacitate de exerciţiu. Capacitatea
de exerciţiu este deplină în cazul persoanelor majore nepuse sub interdcţie şi este

23
restrânsă în cazul minorului între 14 şi 18 ani, actele juridice ale acestuia trebuind să
fie încuviinţate de reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu va putea participa la constituirea unei societăţi comerciale care i-ar atrage
răspunderea nelimitată, cu excepţia situaţiei în care a dobândit această calitate prin
moştenire.
De asemenea, în concepţia Legii nr.31/1990 nu pot încheia contractul de
societate persoanele care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunilor de
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni
prevăzute de Legea nr.31/1990, Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi
Legea nr.656/2002 privind prevenirea şi combaterea spălării banilor.
Numărul asociaţilor care pot constitui o societate comercială nu e, de regulă,
limitat, cu unele excepţii. Potrivit art.4 din Legea nr.31/1990 “societatea comercială
va avea cel puţin 2 asociaţi, în afară de cazul în care legea prevede altfel”. După cum
am mai arătat, S.R.L. poate fi unipersonală, dar dacă este pluripersonală numărul
asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.
b) Consimţământul
Consimţământul exprimat de persoanele care se asociază în vederea
constituirii unei societăţi comerciale trebuie să aibă o natură specifică: să fie animat
de intenţia de a desfăşura în comun o activitate comercială (affectio societatis). El
trebuie să nu fie afectat de eventuale vicii de consimţământ.
c) Obiectul
În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect al
contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de
comerţ pe care le va săvârşi respectiva societate.
Obiectul societăţii trebuie deci să fie comercial – să privească săvârşirea de
fapte de comerţ – şi trebuie indicat în cuprinsul actului constitutiv. Asociaţii sunt
liberi să stabilească activităţile ce vor fi desfăşurate, însă obiectul de activitate este
necesar să fie determinat, licit şi moral. De asemenea, societatea nu poate avea ca
obiect activităţi care fac parte din categoria celor interzise societăţilor comerciale sau,
mai larg, iniţiativei private.
d) Cauza
Dacă, în general, cauza ca şi condiţie de validitate a contractelor reprezintă
scopul în vederea căruia se încheie actul juridic, în contractul de societate cauza va fi
participarea fiecărui asociat la rezultatele activităţii comerciale desfăşurate în comun,
adică împărţirea beneficiilor.
În privinţa condiţiilor de formă ale actului constitutiv, potrivit art.5(6) din
Legea nr.31/1990 republicată acesta se încheie sub semnătură privată, fiind semnat de
toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
Prin excepţie, încheierea actului constitutiv în formă autentică este obligatorie
atunci când:
- printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
- se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
- societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

24
3.3. PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE

Conform dispoziţiilor art.41 din Legea nr.31/1990 republicată societatea


comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul comerţului.
Dobândirea personalităţii juridice conferă societăţii anumite atribute inerente oricărui
subiect de drept: o firmă proprie şi distinctă; un sediu propriu; o naţionalitate; o durată
de existenţă; o voinţă proprie; un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor; o
capacitate juridică specifică.
a) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care societatea comercială
îşi desfăşoară activitatea. Ea trebuie precizată obligatoriu în actul constitutiv.
În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii
nr.26/1990 privind registrul comerţului, care reglementează conţinutul acesteia
diferenţiat, în funcţie de forma juridică a societăţii
Fiind un element de identificare al societăţii, firma stabilită de către asociaţi
trebuie să se deosebească de firmele existente, inclusiv de cele folosite de
comercianţii din sectorul public. Verificarea îndeplinirii condiţiilor privind firma
societăţii se face de către Oficiul Registrului Comerţului.
b) Sediul este menit să situeze societatea în spaţiu, în raporturile juridice la
care aceasta participă. El este denumit şi sediu social pentru a putea fi delimitat de
domiciliul asociaţilor.
Asociaţii sunt obligaţi să indice sediul societăţii în cuprinsul actului
constitutiv, astfel încât pentru modificarea sediului este necesară modificarea actului
constitutiv, în condiţiile legii.
c) Naţionalitatea societăţii comerciale, care poate fi diferită de cetăţenia
persoanelor fizice ce o constituie, este cea care determină legea aplicabilă constituirii,
funcţionării, dizolvării şi lichidării sale.
Legea nr.31/1990 republicată are în vedere sediul drept criteriu pentru
determinarea naţionalităţii societăţii comerciale. Pe cale de consecinţă, orice societate
care şi-a stabilit sediul pe teritoriul României are naţionalitatea română, fiind supusă
regimului Legii nr.31/1990.
d) Durata de existenţă
O societate comercială poate fi înfiinţată pe durată determinată sau,
dimpotrivă, pe durată nedeterminată, acest aspect trebuind să fie precizat în cuprinsul
actului constitutiv.
e) Voinţa societăţii comerciale
Referitor la societatea comercială, trebuie făcută precizarea că voinţele
individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă
colectivă care constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii ca persoană juridică.
Cu toate că la baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii, Legea
nr.31/1990 republicată cuprinde în acest sens anumite distincţii, în funcţie de forma
juridică a societăţii. Astfel:
- la societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea
absolută a capitalului social, cu excepţia cazurilor de modificare a actului constitutiv
(contractului de societate) pentru care este necesar votul tuturor asociaţilor;
- la societăţile de capitaluri, deşi se aplică tot principiul majorităţii, condiţiile
de cvorum şi majoritate sunt diferite după cum este vorba de adunarea generală
ordinară sau extraordinară, de prima sau a doua convocare – în toate cazurile se are în
vedere majoritatea raportată la capitalul social şi nu la numărul asociaţilor;

25
- la S.R.L. adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale iar pentru modificarea actului constitutiv cu votul
tuturor asociaţilor, dacă prin actul constitutiv însuşi sau prin lege nu se prevede altfel.
Voinţa socială, ca voinţă colectivă a asociaţilor, se manifestă în raporturile
juridice prin anumite persoane care au puterea de a reprezenta societatea.
f) Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter patrimonial ce aparţin acesteia (activ social şi pasiv social).
Întrucât patrimoniul societăţii are ca titular societatea ca persoană juridică
acest patrimoniu are un caracter autonom, fiind distinct de patrimoniile asociaţilor ce
au constituit societatea.
g) Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii, se dobândeşte din ziua înmatriculării în Registrul Comerţului. Capacitatea
de exerciţiu, adică aptitudinea de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin
încheierea de acte juridice, se manifestă prin intermediul administratorilor cărora li s-a
conferit puterea de a reprezenta societatea.

3.4. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE (REGULI


COMUNE)

Regulile ce guvernează funcţionarea societăţilor comerciale sunt prevăzute în


Titlul III al Legii nr.31/1990 republicată. Acest Titlu cuprinde dispoziţii comune, dar
şi dispoziţii specifice pentru funcţionarea fiecărei forme juridice de societate
comercială în parte.
Legea prevede că în orice factură, ofertă, comandă, tarif etc. o societate trebuie
să menţioneze denumirea, forma juridică, sediul, numărul de înmatriculare în
Registrul Comerţului şi Codul Unic de Înregistrare (CUI). În cazul S.R.L. se cere a se
arăta şi capitalul social, iar la S.A. şi S.C.A. se va arăta atât capitalul social subscris,
cât şi cel efectiv vărsat.

3.4.1. Adunarea generală

Adunarea generală este organul suprem de conducere al oricărei societăţi


comerciale, organul său de deliberare şi decizie. Ea este formată din toţi
asociaţii/acţionarii.
Cu toate că Legea nr.31/1990 reglementează adunarea generală doar în cazul
S.A., S.C.A. şi S.R.L., şi în cazul S.N.C. şi S.C.S. deciziile privind viaţa societăţii se
iau de către asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de
cazul în care aplicarea lor ar contraveni specificului acestor societăţi.
La S.A. şi S.C.A. legea prevede existenţa adunării generale ordinare şi
extraordinare, iar la S.R.L., deşi nu se face distincţie între cele două adunări, se
stabilesc condiţii de cvorum şi majoritate diferite în funcţie de natura problemelor de
fac obiectul deliberării.
Dreptul de vot în adunarea generală este strâns legat de prticiparea la capitalul
social. În principiu, orice acţiune, parte socială sau parte de interes dă dreptul la un
vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
Pentru asigurarea formării corecte a voinţei sociale legea prevede anumite
restricţii cu privire la exercitarea dreptului de vot. Astfel, dreptul de vot nu poate fi

26
cedat şi, mai mult, orice convenţie referitoare la exercitarea într-un anumit fel a
dreptului de vot este nulă.
În situaţia existenţei unui conflict de interese între un asociat şi societate,
asociatul trebuie să se abţină de la deliberarea privind operaţiunea în cauză. În caz
contrar, el va răspunde pentru daunele produse societăţii dacă fără votul său nu s-ar fi
obţinut majoritatea cerută. De asemenea, legea interzice administratorilor să voteze
descărcarea lor de gestiune sau orice altă problemă în care administrarea sau persoana
lor ar fi în discuţie.
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. Prin excepţie, la S.A. şi
S.C.A. votul secret este obligatoriu atunci când se află în discuţie alegerea membrilor
consiliului de administraţie/supraveghere şi cenzorilor/auditorilor financiari,
revocarea lor şi luarea hotărârilor privind răspunderea membrilor organelor de
administrare, conducere şi control.
În cazul S.R.L., legea prevede că votarea se va putea face în mod valabil şi
prin corespondenţă dacă o atare modalitate de vot a fost stabilită prin actul constitutiv.
Hotărârile luate de adunarea generală sunt obligatorii pentru toţi asociaţii. Cu
toate acestea, dacă o hotărâre a fost luată cu încălcarea legii sau a actului constitutiv
ea va putea fi anulată pe cale judecătorească la iniţiativa asociaţilor care fie nu au luat
parte la adunarea generală, fie au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în
procesul-verbal al şedinţei, sau la iniţiativa organelor de administrare ale societăţii.

3.4.2. Administrarea societăţilor comerciale

Orice societate comercială, indiferent de forma sa juridică, este administrată de


unul sau mai mulţi administratori. În cazul pluralităţii de administratori, legea face o
distincţie: la S.N.C., S.C.S. şi S.R.L. pluralitatea de administratori nu este organizată,
iar la S.A. şi S.C.A. pluralitatea de administatori este organizată sub forma unor
organe colegiale (consiliul de administraţie).
În calitate de administrator pot fi numite una sau mai multe persoane fizice sau
o persoană juridică. Dacă o persoană juridică dobândeşte calitatea de administrator al
unei societăţi comerciale ea trebuie să îşi desemneze un reprezentant permanent
persoană fizică prin care să-şi îndeplinească funcţia.
Pentru dobândirea şi exercitarea calităţii de administrator, persoana fizică
trebuie să îndplinească anumite condiţii cerute de lege:
a) Capacitatea administratorului
Cum administratorul încheie acte juridice pentru relizarea scopului societăţii,
acesta este obligatoriu să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
b) Onorabilitatea adinistratorului
Conform dispoziţiilor legale, nu poate avea calitatea de administrator persoana
care nu poate fi fondator, adică persoana condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor
de gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni
prevăzute de Legea nr.31/1990, Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi
Legea nr.656/2002 privind prevenirea şi combaterea spălării banilor.
c) Cetăţenia
Poate fi administrator al unei societăţi comerciale atât un cetăţean român cât şi
un cetăţean străin, acesta din urmă doar dacă legea sau actul constitutiv nu stabilesc
vreo interdicţie în acest sens.

27
d) Calitatea de asociat a administratorului
În cazul societăţilor în comandită, calitatea de administrator o pot avea numai
asociaţii comanditaţi. În toate celelalte forme de societăţi comerciale administratorul
poate fi asociat sau persoană din afara societăţii (neasociat).
Administratorii societăţii pot fi desemnaţi la constituirea acesteia (prin actul
constitutiv) sau ulterior de către adunarea generală.
În ceea ce priveşte durata funcţiei de administrator, în cadrul S.N.C., S.C.S. şi
S.R.L. asociaţii sunt liberi să stabilească durata mandatului indiferent de modalitatea
de numire. La societăţile de capitaluri, durata mandatului administratorilor este
stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani (cu menţiunea că, în cazul
primilor memebri ai consiliului de administraţie/supraveghere, mandatul nu poate
depăşi 2 ani). După expirarea mandatului administratorii pot fi realeşi dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut contrariul.
Principalele obligaţii ale administratorului sunt următoarele:
 obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii
 obligaţia de a-şi depune semnătura la Registrul Comerţului, dacă a fost
desemnat ca reprezentant al societăţii
 obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii
 obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate
 obligaţia de a ţine în mod corect registrele cerute de lege
 obligaţia de a face toate operaţiile cerute pentru îndeplinirea obiectului
societăţii
 obligaţia de a aduce la îndeplinire toate hotărârile adunării generale
 obligaţia de a participa la toate adunările societăţii, la consiliile de
administraţie şi organele de conducere similare
 obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute în actul constitutiv, precum şi
îndatoririle stabilite de lege etc.
Pentru aducerea la îndeplinire a acestor obligaţii administratorul deţine puteri
foarte largi, fiind în drept să încheie actele de conservare, de administrare şi de
dispoziţie pe care le impune gestiunea societăţii. În condiţiile legii, administratorul
este îndreptăţit să reprezinte societatea în raporturile cu terţii.
Încetarea funcţiei de administrator are loc prin: revocarea administratorului,
renunţarea, expirarea duratei mandatului, decesul ori incapacitatea administratorului.
În situaţia în care administratorul nu respectă obligaţiile stablite prin actul
constitutiv sau hotărârile adunării generale ori încalcă dispoziţiile legale, acesta
poate fi tras la răspundere civilă şi/sau penală pentru actele săvârşite în exercitarea
mandatului său.

3.4.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale

În societăţile de persoane, controlul gestiunii se exercită de către toţi asociaţii,


cu excepţia celor care au calitatea de administratori.
În societăţile de capitaluri şi uneori la S.R.L. controlul gestiunii este
încredinţat unor persoane anume investite, care sunt cenzorii şi auditorii financiari.
S.A. şi S.C.A. vor avea trei cenzori şi un supleant, dacă în actul constitutiv nu
se prevede un număr mai mare, însă în toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie
impar. Pentru S.R.L. legea prevede că în actul constitutiv se poate stipula alegerea
unuia sau mai multor cenzori, numirea cenzorilor devenind obligatorie dacă numărul
asociaţilor trece de 15.

28
Primii cenzori sunt desemnaţi prin actul constitutiv ulterior ei fiind aleşi prin
hotărârea adunării generale. Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă,
determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit.
Nu vor putea fi desemnaţi ca cenzori sau, dacă au fost desemnaţi, decad din
mandatul lor: rudele sau afinii până la gradul patru inclusiv sau soţii administratorilor;
persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât cea de cenzor, un
salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror
angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta;
persoanele cărora le este interzisă funcţia de membru al consiliului de administraţie,
respectiv a consiliului de supraveghere şi directoratului; persoanele care, pe durata
exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au atribuţii de control în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituiţii publice, cu excepţia situaţiilor
prevăzute expres de lege.
În scopul aducerii la îndeplinire a mandatului lor privind controlul gestiunii
societăţii cenzorii au o serie de drepturi şi obligaţii.
Astfel, ei au dreptul de a obţine de la administratori, în fiecare lună, o situaţie
despre mersul operaţiunilor comerciale.
Dintre obligaţiile cenzorilor, putem aminti:
 obligaţia de a supraveghea gestiunea societăţii
 obligaţia de a verifica dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în
concordanţă cu registrele
 obligaţia de a verifica dacă registrele sunt regulat ţinute
 obligaţia de a verifica dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut
conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor finaciare
 obligaţia de a aduce la cunoştinţa membrilor consiliului de administraţie sau,
după caz, a adunării generale, neregularităţile din activitatea societăţii şi
încălcarea actelor statutare sau a dispoziţiilor legale.
Despre toate acestea, precum şi asupra propunerilor pe care le vor considera
necesare cu privire la situaţiile financiare şi repartizarea profitului, cenzorii vor
prezenta adunării generale un raport amănunţit, în lipsa căruia adunarea generală nu
va putea aproba situaţiile financiare anuale.
În principiu, în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, cenzorii vor delibera
împreună. Ei vor putea face, în caz de neînţelegere, rapoarte separate care vor trebui
să fie prezentate adunării generale. Cenzorii vor trece într-un registru special
deliberările lor, precum şi constatările făcute în exerciţiul mandatului lor.
Ca şi răspunderea administratorilor, răspunderea cenzorilor poate fi civilă sau
penală în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor ce le revin.

3.5. MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR


COMERCIALE

Reprezintă modificări ale actului constitutiv:


a) cazurile expres reglementate de lege: reducerea sau mărirea capitalului
social, excluderea şi retragerea asociaţilor, prelungirea duratei societăţii;
b) cazurile prevăzute de art.113 din Legea nr.31/1990 republicată: schimbarea
formei juridice a societăţii, schimbarea obiectului de activitate, mutarea sediului,
schimbarea denumirii, fuziunea şi divizarea etc.
c) orice altă modificare, cum ar fi: cesiunea părţilor sociale sau a aportului la
capitalul social, înfiinţarea de sucursale ale societăţii, continuarea societăţii cu
moştenitorii ununi asociat decedat etc.

29
Pornind de la aceste cazuri, a căror enumerare este exemplificativă, putem
trage concluzia că noţiunea de modificare a actului constitutiv cuprinde orice
schimbare privind elementele prevăzute în actul constitutiv la momentul înfiinţării
societăţii.
Actul constitutiv al societăţii comerciale poate fi modificat:
 prin hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii, respectiv în
condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru adunarea generală
extraordinară în cazul S.A. şi S.C.A. şi cu votul tuturor asociaţilor – cu
excepţia situaţiei când actul constitutiv prevede altfel – în cazul S.R.L.,
S.N.C. şi S.C.S.
 prin hotărâre judecătorească, pronunţată spre exemplu în cazul retragerii sau
excluderii unui asociat.
Actul de modificare a actului constitutiv trebuie să fie făcut în formă scrisă,
forma autentică fiind obligatorie doar atunci când:
- majorarea capitalului social se face prin subscrierea ca aport la capitalul
social al unui imobil;
- forma juridică a societăţii se modifică într-o S.N.C. sau S.C.S.;
- majorarea capitalului social se face prin subscripţie publică.
Pentru modificarea actului constitutiv legea impune înregistrarea în Registrul
Comerţului a actului modificator şi publicarea acestuia. Potrivit legii, actul
modificator şi textul complet al actului constitutiv actualizat se depun la Registrul
Comerţului şi, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale, se dispune înregistrarea
menţiunii privind modificarea sau modificările făcute.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţilor. De aceea,
legea recunoaşte, în anumite situaţii, dreptul asociaţilor de a se retrage din societate în
cazul în care nu sunt de acord cu modificările aduse actului constitutiv (spre exemplu,
în S.R.L. asociaţii au acest drept dacă el a fost prevăzut în cuprinsul actului
constitutiv).

3.6. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR


COMERCIALE

Potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a


două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii ce declanşează şi pregătesc încetarea
existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă
dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operţii de lichidare a ptrimoniului,
plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi.
Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie să fie prcurse în mod
succesiv, cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de lege pentru fiecare, nefiind
însă exclusă, în cazul S.N.C., S.C.S. şi S.R.L., parcurgere unei proceduri simplificate.
Hotărârile adunării generale privind dizolvarea şi lichidarea trebuie luate în
condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru modificarea actului
constitutiv.
Cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale, aplicabile tuturor
formelor juridice de societate comercială, sunt cele prevăzute de art.227 din Legea
nr.31/1990 republicată, şi anume:
 trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii

30
 imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau dimpotrivă realizarea
acestuia
 declararea nulităţii societăţii
 hotărârea adunării generale a asociaţilor
 hotărârea tribunalului (pronunţată pentru motive temeinice cum ar fi spre
exemplu neînţelegerile grave dintre asociaţi care fac imposibilă continuarea
activităţii)
 falimentul societăţii
 alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
Art.237 din Legea nr.31/1990 republicată mai prevede câteva situaţii în care,
la cererea oricărei persoane interesate sau a Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, tribunalul va putea prununţa dizolvarea unei societăţi comerciale:
 societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
 societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediu cunoscut/nu îndeplineşte
condiţiile referitoare la sediu sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul sau
reşedinţa cunoscută;
 societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.
Legea prevede deasemenea şi alte cauze de dizolvare şi lichidare speciale,
pentru fiecare formă juridică de societate comercială în parte, cauze ce vor fi
menţionate odată cu prezentarea regimului juridic al fiecărui tip de societate
comercială.

31
CAPITOLUL 4

SOCIETATEA PE ACŢIUNI
Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor
persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de
participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei
activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.

4.1. ACTELE CONSTITUTIVE ALE SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

a) Precizari prealabile. S.A. se constituie prin contract de societate şi statut,


care formează actul constitutiv al societăţii. Actul constitutiv se semnează de către toţi
asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de către fondatori şi el trebuie încheiat în
mod obligatoriu în formă autentică în cazul în care societatea se constituie prin
subcripţie publică.
b) Asociaţii. Ca în orice societate comercială, asociaţii societăţii pe acţiuni, ce
poartă denumirea de acţionari, pot fi persoane fizice sau juridice. Pentru această formă
de societate, legea impune un număr minim de acţionari, numărul acesora neputând fi
mai mic de doi.
c) Firma societăţii. În societăţile pe acţiuni, firma se compune dintr-o
denumire proprie, de natură să o deosebească de firma altor societăţi, şi va fi însoţită
de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau scrisă prescurtat “S.A.”
d) Capitalul social. Actul constitutiv trebuie să prevadă capitalul social
subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul
acestuia. Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului
social, ţinând cont de rata de schimb, astfel încât acest cuntum să reprzinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
La constituirea societăţii prin subscrierea integrală şi simultană a capitalului
social, capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris, daca prin lege nu se prevede altfel. Diferenţa de capital social subscris va
trebui vărsată: pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni
de la data înmatriculării societăţii; pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în
termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
La constituirea societăţii prin subscripţie publică, capitalul social vărsat în
numerar de fiecare acţionar trebuie să fie de minim jumătate din valoarea acţiunilor
subscrise. Restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de
la înmatriculare.
e) Aporturile asociaţilor. În actul constitutiv trebuie arătat aportul fiecărui
asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe, cu menţiunea că aportul
în creanţe este interzis în cazul societăţilor pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică.
În cazul aporturilor în natură, este necesar să se prevadă valoarea bunurilor
aduse ca aport, numărul acţiunilor acordate pentru acestea şi numele sau, după caz,
denumirea personei care le-a adus ca aport.
f) Acţiunile. Actul constitutiv trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a
acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Valoarea nominală a
unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei.

32
g) Administratorii societăţii. În actul constitutiv, asociaţii trebuie să
menţioneze datele de identificare ale primilor membri ai consiliului de administraţie,
respectiv ai primilor membri ai consiliului de supraveghere, precum şi puterile
conferite administratorilor sau directorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună
sau separat.
În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, primii membri ai
consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere sunt numiţi de adunarea
constitutivă.
h) Cenzorii/auditorii financiari ai societăţii. Primii cenzori sau primul
auditor financiar ai societăţii trebuie desemnaţi tot prin actul constitutiv, cu precizarea
că, dacă societatea se constituie prin subscripţie publică, aceştia vor fi numiţi de
adunarea constitutivă.
i) Avantaje rezervate fondatorilor. Contractul de societate trebuie să prevadă
eventualele avantaje speciale conferite oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la autorizare, precum şi identitatea
beneficiarilor unor asemenea avantaje.
j) Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii. Constituirea
societăţii pe acţiuni implică anumite operaţiuni şi cheltuieli. Întrucât acestea se
realizează în contul viitoarei societăti, legea prevede că în actul constitutiv trebuie să
se prevadă cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru
constituire.

4.2. MODALITĂŢI DE CONSTITUIRE ALE SOCIETĂŢII PE


ACŢIUNI

Potrivit art.9 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni se constituie prin


subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului
constitutiv sau prin subscripţie publică.
a) Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură simplă
de constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în cazul constituirii
societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată.
În cazul în care există cel puţin doi asociaţi, care acoperă prin aporturile lor
(subscriu) întregul capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minim 30% din
capitalul social subscris, aceştia vor putea trece la constituirea societăţii, prin
încheierea actelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.
Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă deoarece formarea
capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale
societăţii.
b) Constituirea prin subscripţie publică
Dacă asociaţii care iniţiază constituirea societăţii pe acţiuni nu au resursele
financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social şi a vărsa minimul cerut
de lege, ei pot apela la subscripţia publică, adica pot face o ofertă de subscriere
adresată oricărei persoane care dispune de bani şi doreşte să îi investească prin
cumpărarea de acţiuni.
În acest caz, constituirea societăţii presupune o etapă premergătoare, necesară
formării capitalului social pe calea subscripţiei publice.
Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea este
denumită constituire continuată sau succesivă.
Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni
indicate în cuprinsul art.18-34 din Legea nr.31/1990: întocmirea şi lansarea

33
prospectului de emisiune al acţiunilor; subscrierea acţiunilor; validarea subscripţiei şi
aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a
subscriitorilor.
Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii, aceştia având
drepturile, obligaţiile şi răspunderile prevăzute de Legea nr.31/1990.

4.3. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

4.3.1. Acţiunile emise de societate

a) Noţiune
Noţiunea de acţiune are mai multe sensuri.
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie obligatoriu
egală în valoare cu celelalte acţiuni.
Acţiunea este un titlu de valoare; ea încorporează şi constată drepturile şi
obligaţiile izvorâte din calitatea de acţionar.
În fine, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre
acţionar şi societate.
Deci, acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului,
constituind o fracţiune a capitalului social care conferă posesorului calitatea de
acţionar.
b) Felurile acţiunilor
Acţiunile emise de societatea pe acţiuni sunt de mai multe feluri. În funcţie de
drepturile conferite acţiunile se împart în două categorii: acţiuni ordinare şi acţiuni
preferenţiale.
Acţiunile ordinare sunt, la rândul lor, de două feluri: acţiuni nominative şi
acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative. Caracteristica acţiunilor nominative este aceea că
identifică titularul acţiunii. În titlu se menţionează numele, prenumele, codul numeric
personal şi domiciliul acţionarului persoană fizică sau denumirea, sediul, numărul de
înmatriculare şi codul unic de înregistrare al acţionarului persoană juridică. În cazul în
care nu a emis şi nu a eliberat acţiuni în formă materială, societatea din oficiu sau la
cererea acţionarilor le va elibera câte un certificate de acţionar. Drepturile aferente
acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau
în formă dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul acţionarilor.
În ceea ce priveşte modul de transmitere al dreptului de proprietate asupra
acţiunilor nominative, acesta este diferit. În cazul acţiunilor nominative emise în
formă materială, dreptul de proprietate se transmite printr-o declaraţie făcută în
registrul acţionarilor şi prin menţiune făcută pe titlu, semnată de cedent şi cesionar sau
mandatarii lor. În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată, dreptul
de proprietate se transmite printr-o declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnată
de cedent şi cesionar sau mandatarii lor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor
emise în formă dematerializată care se tranzacţionează pe o piaţă reglementată se
transmite potrivit prevederilor legislatiei pieţei de capital.
Acţiunile la purtător. În cazul acestui tip de acţiuni, elementele de identificare
ale titularului acţiunii nu se menţionează în titlu. În consecintă, titular al acţiunii este
posesorul ei. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate de persoana care
posedă titlul.

34
Avându-se în vedere aspectele de mai sus, dreptul de proprietate asupra
acţiunilor la purtător se transmite prin simpla lor tradiţiune (predare).
Acţiunile preferenţiale sunt, potrivit dispoziţiilor art.95 din Legea
nr.31/1990, acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot.
Aceste acţiuni conferă titularului:
- dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al
exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări;
- drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia dreptului
de a participa şi a vota, în temeiul acestor acţiuni, în adunările generale ale
acţionarilor.

4.3.2. Adunarea generală a acţionarilor

a) Consideraţii generale
Adunarea generală a acţionarilor, ce cuprinde toti acţionarii, este organul
suprem de deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni.
b) Felurile adunării generale
Potrivit legii, adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare, extraordinare şi
speciale.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult
cinci luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea are ca atribuţii şi este obligată: să
discute, să aprobe sau să modifice situaţia financiară anuală şi să fixeze dividendul; să
aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respective ai consiliului de
supraveghere, şi cenzorii/auditorii financiari; să se pronunţe asupra gestiunii
consiliului de administraţie, respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de
venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pe exerciţiul financiar următor etc.
Pentru validitatea adunării generale ordinare este necesară prezenţa
acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot,
iar hotărârile trebuie să fie luate cu majoritatea voturilor exprimate. Acestea sunt
condiţiile prevăzute de lege, însă prin actul constitutiv se pot prevedea cerinţe mai
ridicate de cvorum şi majoritate.
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, după o a doua convocare, adunarea
poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, indiferent de cvorumul întrunit, iar
hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Pentru adunarea generală întrunită
în a doua convocare, prin actul constituiv nu se pot stabili condiţii mai ridicate de
cvorum şi majoritate.
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar
pentru luarea unor hotărâri de o importanţă deosebită care, de regulă, reclamă
modificarea actului constituiv. Această modificare poate viza: schimbarea formei
juridice a societăţii; prelungirea duratei acesteia; mărirea sau reducerea capitalului
social; emiterea de obligaţiuni; mutarea sediului; schimbarea obiectului societăţii;
fuziunea sau divizarea; dizolvarea anticipată a societăţii; conversia acţiunilor dintr-o
categorie în alta etc.
Legea permite adunării generale extraordinare să delege, prin actul constitutiv
ori propria sa hotărâre, consiliului de administraţie sau directoratului, o parte din
exerciţiul acestor atribuţii, cum ar fi spre exemplu: mutarea sediului; schimbarea
obiectului de activitate (nu şi a activităţii principale); majorarea capitalului social etc.
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel, este necesară la prima convocare prezenţa
acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la

35
convocările următoare prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o cincime din
numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate.
Potrivit legii, decizia care vizează modificarea obiectului principal de activitate,
reducerea sau majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice, fuziunea,
divizarea sau dizolvarea anticipată a societăţii se ia cu o majoritate de cel puţin două
treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Adunarea specială este formată din titularii unei anumite categorii de acţiuni;
spre exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără
drept de vot, titularii acestor acţiuni se pot întruni într-o adunare specială, în condiţiile
stabilite prin actul constitutiv.
c) Convocarea, şedinţa şi hotărârile adunării generale
Adunarea generală se convoacă de către consiliul de administraţie, respectiv
de directorat, ori de câte ori este necesar. Consiliul de administraţie, respectiv
directoratul, este obligat sa convoace adunarea generală la cererea acţionarilor
reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social sau o cotă
mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel.
Acţionarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă nici unul din ei
nu se opune, să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa acesteia,
fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei.
Convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu data şi locul adunării,
precum şi ordinea de zi, şi se publică în Monitorul Oficial şi într-unul din ziarele de
largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai
apropiată localitate. Dacă toate acţiunile sunt nominative, convocarea poate fi făcută
şi prin scrisoare recomandată sau transmisă pe cale electronică, dacă acest mod de
convocare nu este interzis prin actul constituiv sau prin lege. În toate cazurile,
termenul pentru ţinerea întrunirii nu poate fi mai mic de 30 zile de la convocare.
În înştiinţarea pentru prima adunare generală se va putea fixa şi ziua şi ora
pentru cea de-a doua adunare, când cea dintâi nu s-ar putea ţine. A doua adunare nu se
va putea întruni chiar în ziua fixată pentru prima adunare. Dacă ziua pentru cea de-a
doua adunare nu este menţionată în prima convocare, termenul de 30 de zile la care
am făcut referire va putea fi redus la 8 zile.
Toţi acţionarii au dreptul să participe la adunarea generală (cu menţiunea că
acţionarii care posedă acţiuni la purtător au drept de vot numai dacă şi-au depus
acţiunile la locurile arătate în actul constitutiv sau prin convocare, cu cel puţin 5 zile
înainte de adunare). Acest drept se exercită personal de fiecare acţionar sau prin
reprezentare, în bază de procură specială.
Potrivit legii, orice acţiune dă dreptul la un vot în adunarea generală, afară de
cazul în care prin actul constitutiv s-a limitat numărul voturilor aparţinând acţionarilor
care posedă mai mult de o acţiune.
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis, votul secret fiind prin
excepţie obligatoriu pentru alegerea şi revocarea membrilor consiliului de
administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere şi a
cenzorilor/auditorilor interni, precum şi pentru luarea hotărârilor referitoare la
răspunderea membrilor organelor de administrare, conducere şi control ale societăţii.
Hotărârile adunării generale luate cu respectarea legii şi a actului constituiv
sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu au participat la
adunare sau au votat contra. Hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi
anulate pe cale judecatorească, la cererea membrilor consiliului de administraţie sau
de supraveghere ori a acţionarilor care fie nu au luat parte la adunarea generală, fie au
votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.

36
4.3.3. Administrarea societăţii pe acţiuni

a) Consideraţii generale
Conform modificărilor aduse Legii nr.31/1990 prin Legea nr.441/2006,
administrarea societăţii pe acţiuni se poate realiza fie în sistemul unitar, fie în sistemul
dualist de administrare, în funcţie de opţiunea exprimată de acţionari.
Indiferent de forma de administrare, durata mandatului administratorilor,
respectiv ai membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită
prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani (cu posibilitatea realegerii). Durata
mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, nu poate depăşi 2 ani.
Legea nr.31/1990 stabileşte că, pentru ca numirea unui administrator sau al
unui membru al directoratului/consiliului de supraveghere să fie valabilă din punct de
vedere juridic, este necesară acceptarea expresă a acestei funcţii de către persoana în
cauză.
Directorii unei societăţi pe acţiuni, în sistemul unitar, şi membrii
directoratului, în sistemul dualist, sunt persoane fizice şi nu vor putea fi, fără
autorizarea consiliului de administraţie respectiv a consiliului de supraveghere,
directori, administratori, cenzori, asociaţi cu răspundere nelimitată etc. în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate. O persoană fizică poate exercita
concomitent cel mult 5 mandate de administrator şi/sau membru al consiliului de
supraveghere într-o societate pe acţiuni cu sediul în România.
Pentru validitatea deciziilor consiliului de administraţie, ale directoratului sau
ale consiliului de supraveghere este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din
numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare. Deciziile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Administratorii, directorii şi membrii consiliului de supraveghere pot fi traşi la
răspundere – civil şi/sau penal – pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea
îndatoririlor avute faţă de aceasta.
b) Sistemul unitar
În acest sistem, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar. Dacă sunt mai mulţi
administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. Societăţile pe acţiuni ale
căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare sunt
administrate de cel puţin 3 administratori.
Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a
acţionarilor, cu excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul
constitutiv.
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se
poate prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să
fie independenţi.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea
un contract de muncă.
Consiliul de administraţie
Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune. În consecinţă,
voinţele administratorilor nu se manifestă individual – ele exprimă o voinţă nouă,
voinţa majoritară a organului colegial.
Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, ales de către membrii
consiliului sau de către adunarea generală pentru o durată ce nu poate depăşi durata
mandatului său de administrator. Preşedintele coordonează activitatea consiliului şi

37
raportează cu privire la aceasta adunării generale a acţionarilor, fiind abilitat şi să
reprezinte societatea în raporturile cu terţii.
Acest organ colegial de administrare este însărcinat cu îndeplinirea tuturor
actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu
excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală. El are următoarele
competenţe de bază, ce nu pot fi delegate directorilor: stabilirea direcţiilor de
activitate şi dezvoltare ale societăţii; stabilirea sistemului contabil şi de control
financiar; numirea şi revocarea directorilor, supravegherea activităţii şi stabilirea
remuneraţiei acestora; pregătirea raportului annual, organizarea adunării generale şi
implementarea hotărârilor acesteia.
Consiliului de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.
Directorii
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai
multor directori – aleşi dintre administratori sau din afara consiliului – numind pe
unul dintre ei director general. Într-o astfel de situaţie, puterea de a reprezenta
societatea aparţine directorului general.
Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara consiliului de
administraţie.
Dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a
acţionarilor se prevede acest lucru, preşedintele consiliului de administraţie al
societăţii poate fi numit şi director general. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror
situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară,
delegarea conducerii societăţii este obligatorie.
Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii
societăţii, activitatea lor fiind supravegheată de consiliul de administraţie, care îi
poate revoca oricând.
c) Sistemul dualist
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni va fi administrată
de un directorat şi de un consiliu de supraveghere.
Directoratul
În acest sistem, conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate
directoratului, care îndeplineşte toate actele necesare realizării obiectului de activitate
al societăţii, cu excepţia celor rezervate consiliului de supraveghere şi adunării
generale. Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.
Directoratul e format din unul (director general unic) sau mai mulţi membri –
întotdeauna număr impar – desemnaţi de consiliul de supraveghere, care îi poate
revoca oricând. Membrii directoratului nu pot fi concomitent şi membri ai consiliului
de supraveghere.
Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.
Consiliul de supraveghere
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a
acţionarilor, cu excepţia primilor membri care sunt numiţi prin actul constitutiv.
Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv, dar
nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de 11.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale: exercită
controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat; numeşte şi revocă
membrii directoratului; verifică conformitatea cu legea, actul constitutiv şi hotărârile
adunării generale a operaţiunilor de conducere a societăţii; raportează cel puţin o dată
pe an adunării generale cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată; în cazuri
excepţionale, poate convoaca adunarea generală a acţionarilor.

38
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a
societăţii. Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate stabili că anumite tipuri de
operaţiuni nu pot fi efectuate decât cu acordul consiliului, în cazul în care consiliul nu
îşi dă acordul directoratul putând cere acordul adunării generale.
Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.

4.3.4. Controlul gestiunii societăţii

În societatea pe acţiuni controlul asupra actelor şi operaţiunilor membrilor


organelor de administrare se exercită de către auditori financiari şi cenzori.
Trebuie făcută menţiunea că situaţiile financiare ale societăţilor comerciale
supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către auditorii financiari –
persoane fizice sau persoane juridice. Potrivit normelor în vigoare, sunt supuse
obligaţiei legale de auditare societăţile care depăşesc limitele a două din următoarele
trei criterii: total active – 3.650.000 euro; cifra de afaceri netă – 7.300.000 euro;
numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului finaciar – 50.
Deasemenea, sunt supuse auditului financiar societăţile pe acţiuni care optează
pentru sistemul dualist de administrare, precum şi cele ale căror acţiuni sunt listate pe
piaţa valorilor mobiliare.
În toate celelalte cazuri, adunarea generală ordinară va decide contractarea
auditului financiar sau numirea cenzorilor.
Întrucat dispoziţiile legale referitoare la desemnarea, drepturile, obligaţiile şi
răspunderea cenzorilor/auditorilor financiari au fost tratate în capitolul privind
regulile comune de funcţionare a societăţilor comerciale, nu vom mai insista asupra
acestor aspecte.

4.4. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

a) Dizolvarea societăţii
Cauzele de dizolvare ale societăţii pe acţiuni sunt cele comune prevăzute de
lege pentru orice societate comercială (art.227 şi art.237 din Legea nr.31/1990).
Pe lângă aceste cauze comune, legea societăţilor comerciale consacră şi
anumite cauze de dizolvare specifice societăţii pe acţiuni, şi anume:
- reducerea valorii activului net la mai puţin de jumătate din valoarea
capitalului social subscris;
- reducerea capitalului social sub minimul legal;
- reducerea numărului acţionarilor sub minimul legal.
Este necesar a se face menţiunea că, în situaţiile de mai sus, societatea nu se
va dizolva în ipoteza în care capitalul social este reîntregit sau redus la valoarea
rămasă a activului, este reîntregit la minimul legal şi, respectiv, numărul de acţionari
este completat.
b) Lichidarea societăţii
Societatea pe acţiuni se lichidează potrivit dispoziţiilor art.252-261 şi art.264-
2
270 din Legea nr.31/1990, precum şi potrivit prevederilor actului constitutiv, în
măsura în care acestea din urmă există şi nu sunt incompatibile cu prevederile legale
privind lichidarea societăţilor comerciale.

39
CAPITOLUL 5

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Societatea cu răspundere limitată este o societate constituită pe baza deplinei


încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru
a desfăşura o activitate comercială în vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, care corespunde
definiţiei de mai sus, legea reglementează şi o varietate a acesteia – societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic.

5.1. ACTELE CONSTITUTIVE ALE SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE


LIMITATĂ

a) Precizări prealabile.
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi
statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic ce poartă denumirea de act
constitutiv. În cazul în care societatea se înfiinţează prin actul de voinţă al unei
singure persoane, se încheie numai statutul, ce poartă deasemenea denumirea de act
constitutiv.
Actul constitutiv se încheie sub forma înscrisului sub semnătură privată şi se
semnează de toţi asociaţii. Prin excepţie, forma autentică este necesară în cazul în care
ca aport în natură la formarea capitalului social se aduce un teren.
b) Asociaţii.
La constituirea societăţii cu răspundere limitată pot participa persoane fizice şi
persoane juridice.
Numărul minim al asociaţilor este unu (este singura societate comercială
unipersonală) iar numărul maxim este 50.
c) Firma societăţii. În societăţile cu răspundere limitată, firma se compune
dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor
asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere
limitată” sau prescurtat “S.R.L.”
d) Capitalul social.
Actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă capitalul social. Cu privire la
capitalul social, legea prevede că acesta nu va putea fi mai mic de 200 lei, asociaţii
urmând să fixeze suma care reprezintă capitalul social în funcţie de nevoile societăţii,
cu respectarea plafonului minim stabilit de reglementarea legală.
O dispoziţie specială cu privire la societatea cu răspundere limitată prevede că,
la data constituirii, capitalul social subscris trebuie obligatoriu să fie vărsat în
întregime.
e) Aporturile asociaţilor.
În actul constitutiv asociaţii trebuie să prevadă aportul fiecăruia la constituirea
capitalului social, în numerar (obligatoriu) sau bunuri, fără ca legea să impună o
anumită proporţie între cele două feluri de aporturi. La societatea cu răspundere
limitată sunt însă interzise aporturile în creanţe sau în muncă.
f) Părţile sociale.
Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale, cu valoare
nominală egală şi care nu pot fi mai mici de 10 lei.

40
Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
În actul constitutiv se arată numărul părţilor sociale - acest numar fiind
proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat la formarea capitalului social - şi
repartizarea lor între asociaţi.

5.2. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

5.2.1. Adunarea asociaţilor

Ca şi în cazul tuturor formelor de societăţi comerciale, adunarea asociaţilor


societăţii cu răspundere limitată este organul de deliberare şi decizie care exprimă
voinţa socială şi, în consecinţă, ia hotărâri în toate problemele esenţiale ale societăţii.
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii, cel puţin o dată pe an sau
ori de câte ori este necesar. În mod obişnuit, convocarea se face de către
administratori, dar ea se poate face şi de către un asociat sau un număr de asociaţi care
reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, cu precizarea scopului convocării.
Convocarea adunării asociaţilor se face în modul stabilit prin actul constitutiv
iar în lipsa unei prevederi speciale, prin scrisoare recomandată. În toate cazurile,
convocarea trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de ţinerea adunării, cu precizarea
ordinii de zi.
Adunarea asociaţilor are ca principale atribuţii:
- aprobă situaţia financiară anuală şi stabileşte repartizarea profitului net;
- desemnează şi revocă/demite administratorii şi cenzorii societăţii şi le dă
descărcare de gestiune;
- decide contractarea auditului financiar;
- decide urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru prejudiciile cauzate
societăţii;
- modifică, în condiţiile legii, actul constitutiv.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile menţionate
aparţin asociatului în cauză. Potrivit art.1961 din Legea nr.31/1990 asociatul unic va
consemna de îndată, în scris, orice decizie adoptată în exercitarea acestor atribuţii.
Acelaşi text legal prevede că asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii
al cărui asociat unic este.
Asociaţii trebuie să participe la adunarea generală şi să ia parte la deliberare şi
decizie. Legea prevede însă, în cazul acestei forme de societate, că prin actul
constitutiv se va putea stabili ca votarea să se facă valabil şi prin corespondenţă.
Asociaţii exercită dreptul la vot proporţional cu participarea la capitalul social, fiecare
parte socială dând dreptul la un vot.
Hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când prin actul constitutiv
se prevede altfel. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este
necesar votul tuturor asociaţilor, cu excepţia situaţiei în care legea sau actul
constitutiv prevăd altfel. Hotărârile luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv
sunt obligatorii pentru toţi asociaţii.

5.2.2. Administrarea societăţii

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi


administratori. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin
actul constitutiv sau ulterior de adunarea generală.

41
Pentru protejarea intereselor societăţii, legea interzice administratorilor să
exercite, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect, precum şi să facă acelaşi fel de comerţ
ori altul concurent pe cont propriu sau în contul altei persoane.
Când prin actul constitutiv sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot
prevedea ca ei să lucreze împreună sau individual. Dacă s-a stabilit ca administratorii
să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate, iar in caz de divergenţă vor
decide asociaţii reprezentând majoritatea absolută a capitalului social. În cazul în care
prin actul constitutiv nu s-a prevăzut modul de exercitare a mandatului de
administrator, trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra individual. Când un
administrator ia initiaţiva unei operaţii ce depăşeşte limitele obişnuite comerţului pe
care îl exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori, iar dacă există opoziţia unuia dintre ei, vor decide asociaţii
reprezentând majoritatea absolută a capitalului social.
Ca şi administratorii oricărei societăţi comerciale, şi cei ai societăţii cu
răspundere limitată pot face toate operaţiile necesare pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin lege sau actul constitutiv.
Separat de aceste operaţii, legea prevede obligaţia administratorilor de a ţine un
registru al asociaţilor societăţii, registru ce cuprinde: numele, prenumele şi domiciliul
respectiv denumirea şi sediul fiecărui asociat, partea acestuia din capitalul social,
transferul părţilor sociale sau orice altă modificare privitoare la acestea.
Dreptul de a reprezenta societatea cu răspundere limitată aparţine
administratorului desemnat de asociaţi prin actul constitutiv sau, ulterior, prin
hotărârea adunării generale. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre
administratori are puterea de reprezentare, legea prezumă că dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecărui administrator.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile
administratorului sunt exercitate de către asociatul unic dacă acesta are şi calitatea de
administrator.

5.2.3. Controlul gestiunii societăţii

Prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale pot fi numiţi unul
sau mai multi cenzori ori un auditor financiar. Dacă numărul asociaţilor trece de 15,
numirea cenzorilor este obligatorie. Cum dispoziţiile referitoare la desemnarea,
drepturile, obligaţiile şi răspunderile cenzorilor au fost analizate, nu mai revenim
asupra acestora.
În cazul în care în societatea cu răspundere limitată nu există cenzori/auditori,
controlul gestiunii se asigură de către asociaţi. În acest sens, legea prevede că, în lipsă
de cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator va exercita dreptul de
control.

5.2.4. Transmiterea părţilor sociale

Aşa cum am arătat, în schimbul aportului lor, asociaţii societăţii cu răspundere


limitată primesc părţi sociale. Aceste părţi sociale conferă calitatea de asociat, cu toate
drepturile şi obligaţiile aferente.
Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, părţile sociale
incorporează anumite valori şi deci ele pot fi transmise, în condiţiile legii.

42
Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea
cu răspundere limitată.
Legea nr.31/1990 reglementează transmiterea părţilor sociale între asociaţi,
către persoane din afara societăţii şi prin succesiune.
Cesiunea (transmiterea) părţilor sociale între asociaţi.
Legea dispune că părţile sociale pot fi transmise între asociaţi. În absenţa
reglementării condiţiilor unei atare transmiteri, se vor aplica principiile generale.
Cesiunea părţilor sociale intervenită între asociaţi trebuie notificată societăţii.
Acest lucru se realizează prin cererea de înscriere a cesiunii în registrul asociaţilor
societăţii. Pentru protejarea intereselor terţilor, legea cere înscrierea cesiunii în
registrul comerţului.
Cesiunea părţilor sociale între asociaţi nu poate avea loc dacă a fost interzisă
prin actul constitutiv.
Cesiunea (transmiterea) părţilor sociale către persoane din afara societăţii.
Deoarece o asemenea cesiune poate afecta caracterul personal al societăţii,
legea prevede că ea este posibilă numai dacă a fost aprobată de asociaţii care
reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Şi în acest caz, cesiunea trebuie
înscrisă în registrul asociaţilor, precum şi în registrul comerţului.
Transmiterea părţilor sociale prin succesiune
Textul legal incident în această materie prevede că părţile sociale se pot
transmite prin succesiune. Prin urmare, în cazul în care prin actul constitutiv a fost
stipulată posibilitatea continuării societăţii cu moştenitorii asociatului decedat, ca şi în
cazul în care nu s-a interzis o atare continuare, moştenitorii asociatului decedat devin
titulari ai părţilor sociale şi deci asociaţi în societatea cu răspundere limitată. Dacă,
continuarea societăţii cu moştenitorii este interzisă, societatea este obligată la plata
părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ aprobat.

5.2.5. Retragerea asociatului din societate

Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecinţa încetării calităţii sale de asociat. Prin retragerea asociatului, societatea
suferă o modificare faţă de situaţia iniţială, dar ea îşi continuă existenţa.
Asociatul se poate retrage din societatea cu răspundere limitată în cazurile
prevăzute de art.226 din Legea nr.31/1990 (cazuri pe care le regăsim în egală masură
şi la societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă), şi anume:
- în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
- cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
- prin hotărârea tribunalului, din motive temeinice, dacă prin actul constitutiv
nu s-au prevăzut cazurile de retragere sau nu există acordul tuturor asociaţilor.
Distinct de aceste motive, pentru societatea cu răspundere limitată, legea
reglementează un caz special de retragere: când asociatul nu este de acord cu
modificările aduse actului constitutiv, dar numai dacă un asemenea drept a fost
prevăzut în însuşi actul constitutiv.
În ceea ce priveşte efectele retragerii, asociatul retras are dreptul la beneficii şi
suportă pierderile până în ziua retragerii sale. Dacă la data retragerii existau operaţiuni
în curs de executare, asociatul este obligat să suporte consecinţele, neputând să îşi
retragă partea decât după încheierea operaţiunilor în cauză. De asemenea, el rămâne
obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute până în ziua retragerii sale.

43
Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc
prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de
neînţelegere, de tribunal.

5.2.6. Excluderea asociatului din societate

Potrivit dispoziţiilor art.222 din Legea nr.31/1990, poate fi exclus din


societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată:
- asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
- asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit
legalmente incapabil;
- asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în
administraţie, foloseşte bunurile societăţii în interes personal ori săvârşeşte acte de
concurenţă;
- asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte
de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Dispoziţiile anterior menţionate se aplică şi comanditaţilor în societatea în
comandită pe acţiuni.
Din analiza textului legal citat se desprinde însă concluzia că, în mod practic,
doar ultimul motiv enunţat este propriu-zis o cauză de excludere a asociaţilor în
societatea cu răspundere limitată. Aceasta întrucât, pe de o parte, potrivit ultimelor
modificări legislative vărsarea integrală a capitalului social la momentul constituirii
societăţii este obligatorie în cazul SRL iar, pe de altă parte, celelalte două cauze de
excludere menţionate vizează doar asociaţii cu răspundere nelimitată, deci nu şi
asociaţii în societatea cu răspundere limitată.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească.
Asociatul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până în ziua
excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate
conform prevederilor actului constitutiv. Asociatul exclus nu are dreptul la o parte
proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte
valoarea acesteia.
Asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de
societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Dacă, în
momentul excluderii, sunt operaţiuni în curs de executare, asociatul este obligat să
suporte consecinţele şi nu-şi va putea retrage partea ce i se cuvine decât după
terminarea acelor operaţiuni.

5.3. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE


LIMITATĂ

a) Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată


Societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazurile generale prevăzute de
art.227 şi art.237 din Legea nr.31/1990 pentru orice societate comercială.
Societatea cu răspundere limitată se mai dizolvă dacă datorită falimentului,
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul
acestora s-a redus la unul singur. Această cauză de dizolvare nu se va aplică dacă
asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii ca societate cu asociat unic
sau dacă în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii.

44
În fine, societatea cu răspundere limitată mai poate fi dizolvată dacă se
constată existenţa unor situaţii de încălcare a legii (spre exemplu, aceeaşi persoană
este asociat unic în mai multe societăţi cu răspundere limitată).
b) Lichidarea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se lichidează potrivit dispoziţiilor legale
cuprinse în art.252-263 din Legea nr.31/1990 şi prevederilor actului constitutiv, în
măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţilor
comerciale.
În ceea ce priveşte această formă juridică de societate comercială (ca şi în
cazul SNC şi SCS) Legea nr.31/1990 prevede că asociaţii pot hotărî o dată cu
dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea cerute pentru modificarea actului constitutiv, şi
modul de lichidare a societăţii, atunci când sunt de acord cu privire la repartizarea şi
lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea
lui în acord cu creditorii. Prin votul unanim al asociaţilor se poate hotărî şi asupra
modului în care activele rămase după plata creditorilor se vor fi împărţite între
asociaţi. În lipsa acordului unanim privind împărţirea bunurilor, va fi însă urmată
procedura de lichidare prevăzută de lege.

45
CAPITOLUL 6

SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV,


SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ ŞI
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

6.1. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

Societatea în nume colectiv este o societate constituită prin asocierea, pe baza


deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor
rezultate, şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

6.1.1. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv

a) Precizări prealabile.
Societatea în nume colectiv se constituie prin contract de societate ce trebuie
încheiat obligatoriu în formă autentică şi trebuie să cuprinda menţiunile prevăzute la
art.7 din Legea nr.31/1990.
b) Asociaţii.
Potrivit legii, ca şi la restul formelor de societăţi comerciale, asociaţii unei
societăţi în nume colectiv pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.
c) Firma societăţii.
Firma societăţii în nume colectiv cuprinde numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv” scrisă în întregime. În orice act
emanând de la societate trebuie să se arate denumirea, forma juridică şi sediul social,
precum şi numărul de ordine în registrul comerţului şi Codul Unic de Înregistrare.
d) Capitalul social.
În contractul de societate este necesar să se arate valoarea capitalului social.
De remarcat este faptul că legea nu stabileşte în cazul societăţii în nume colectiv un
plafon minim al capitalului social, ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să
determine mărimea acestuia în funcţie de nevoile pe care le reclamă realizarea
obiectului societăţii. Legea nr.31/1990 stabileşte însă obligativitatea vărsării integrale
a capitalului social subscris la data constituirii societăţii.
În contractul de societate trebuie să se arate şi aportul fiecărui asociat la
capitalul social. În principiu, obiectul aportului nu cunoaşte nici un fel de restricţie. El
poate fi orice bun cu valoare economică ce poate prezenta interes pentru activitatea
societăţii (numerar, bunuri, creanţe etc.).
În sfârşit, cu toate că legea nu o prevede în mod expres, în contractul de
societate trebuie prevăzută cota din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat, în
schimbul aportului sau. Aceasta cotă este denumită parte de interes.

46
6.1.2. Funcţionarea societăţii în nume colectiv

a) Deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea şi controlul gestiunii


societăţii.
Deliberările şi deciziile asociaţilor.
Având în vedere numărul mic al asociaţilor societăţii în nume colectiv, legea
nu institutionalizează adunarea generală a asociaţilor. Se înţelege că, în problemele
esenţiale care privesc activitatea societăţii, deciziile trebuie luate împreună de către
asociaţi.
Legea prevede că deciziile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social, votul tuturor asociaţilor fiind necesar, în mod
excepţional, numai atunci când se revocă administratorii numiţi prin contractul de
societate sau când se iau hotărâri ce reclamă modificarea actului constitutiv.
Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau în contul
altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nici o deliberare sau
decizie privind această operaţiune. În caz de nerespectare a interdicţiei, asociatul
răspunde pentru pagubele cauzate societăţii, dacă fără votul său nu s-ar fi obţinut
majoritatea cerută.
Dreptul la vot se exercită în condiţiile stabilite prin contractul de societate. În
absenţa unei stipulaţii în acest sens, dreptul de vot se exercită proporţional cu
participarea la capitalul social, respectiv cu părţile de interes ale asociaţilor.
Cu toate că legea nu cuprinde o dispoziţie expresă, trebuie admis că decizia
asociaţilor care este contrară legii sau contractului de societate poate fi anulată prin
hotărâre judecatorească, la cererea unuia din asociaţi.
Administrarea societăţii.
Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, care pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau juridice. Ei pot fi
numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi.
În cazul în care prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi
administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia să lucreze împreună sau individual. Dacă
s-a dispus ca administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în
unanimitate, iar în caz de divergenţă vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea
capitalului social.
Pentru situaţia în care în contractul de societate nu s-a stabilt modul de
exercitare a mandatului administratorilor, trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra
individual. Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele
operaţiilor obişnuite comerţului pe care îl desfăşoară societatea, el trebuie să
înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi administratori, iar dacă există opoziţia vreunuia
dintre ei, vor decide asociaţii reprezentând majoritatea absolută a capitalului social.
Administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin contractul de societate.
Dacă prin contractul de societate nu s-a arătat administratorul care are puterea
de a reprezenta societatea, legea prezumă că dreptul de reprezentare aparţine fiecărui
administrator.
Controlul gestiunii societăţii.
Societatea în nume colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru
exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum sunt
cenzorii/auditorii financiari în societăţile de capitaluri şi, în anumite cazuri, în
societatea cu răspundere limitată.

47
Aşadar, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator va exercita dreptul
de control asupra gestiunii societăţii.
b) Drepturile şi obligaţiile asociaţilor.
Drepturile asociaţilor societăţii în nume colectiv sunt următoarele:
- dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor;
- dreptul la beneficii;
- dreptul de a folosi fondurile societatii – asociaţii sunt îndreptăţiţi să
folosească fondurile societăţii pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să
le facă în interesul societăţii, limita acestor fonduri fiind stabilită în contractul de
societate; de asemenea, prin contractul de societate se poate stipula că asociaţii au
dreptul de a lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor
particulare;
- dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Asociaţilor le revin şi anumite obligaţii stabilite prin dispoziţiile Legii
nr.31/1990, şi anume:
- obligaţia de efectuare a aportului promis;
- obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului social – în acest sens, legea
stabileşte că asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,
întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său ori al unei alte
persoane răspunde faţă de societate (se va putea însă stipula, prin actul constitutiv, că
asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume pentru cheltuielile lor particulare);
- obligaţia de a nu face concurenţă societăţii – pentru a proteja interesele
societăţii legea interzice asociatului să ia parte, în calitate de asociat cu răspundere
nelimitată, într-o altă societate concurentă sau având acelaşi obiect de activitate,
precum şi să efectueze operaţiuni în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător. În
schimb, asociatul poate face parte dintr-o altă societate, ca asociat cu răspundere
nelimitată, sau poate efectua acelaşi comerţ, cu consimţământul celorlalţi asociaţi.
c) Răspunderea pentru obligaţiile societăţii.
Societatea în nume colectiv dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin
actele încheiate de administratorul(ii) însărcinat(i) să reprezinte societatea. În cazul
acestei forme de societate comercială, obligaţiile sociale sunt garantate atât cu
patrimonial social, cât şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Creditorii societăţii trebuie să urmărească mai întâi societatea, putându-se
îndrepta împotriva asociaţilor numai dacă aceasta nu plăteşte creanţele.
d) Cesiunea părţii de interes a asociatului.
Datorita caracterului personal al acestei forme juridice de societate comercială,
în societatea în nume colectiv cesiunea părţii de interes a asociatului poate avea loc
numai dacă a fost permisă prin contractul de societate sau cu consimţământul tuturor
celorlalţi asociaţi.
e) Retragerea şi excluderea asociaţilor din societate.
Retragerea şi excluderea asociaţilor din societatea în nume colectiv au loc în
cazurile şi produc aceleaşi efecte cu cele arătate anterior în cazul societăţii cu
răspundere limitată.

6.1.3. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor


generale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale
prevăzute de lege pentru această formă de societate.

48
Distinct de cauzele de dizolvare şi lichidare aplicabile tuturor societăţilor
comerciale, potrivit legii, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă, datorită
falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi,
numărul asociaţilor se reduce la unul singur. Societatea nu se va dizolva însă dacă
există clauză în actul constitutiv de continuare cu moştenitorii sau când asociatul
rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii ca societate cu răspundere limitată cu
asociat unic (prin transformarea formei juridice a societăţii).
Operaţiunile de lichidare a societăţii în nume colectiv sunt reglementate prin
Legea nr.31/1990, precum şi prin prevederile contractului de societate, în măsura în
care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea.

6.2. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

Societatea în comandită simplă este o societate constituită prin asocierea, pe


baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor
rezultate, şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar
(asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).

Din definiţia mai sus enunţată rezultă caracterele acestei societăţi:


a) asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi
comanditari;
b) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, asociaţii comanditari răspund în limita
aportului lor.
Deci, societatea în comandită se bazează pe încredere: comanditarii, care au
bani şi vor să-i investească, fără să rişte o răspundere nelimitată, încredinţează sumele
de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital dar au iniţiativă şi vor să
desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii de beneficii (de aceea, în astfel
de societăţi, doar asociaţii comanditaţi pot avea calitatea de administratori).
Capitalul social al societăţii în comandită simplă este divizat în părţi de
interes.
În ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea acestei
forme juridice de societate comercială, facem doar menţiunea că i se aplică regulile
anterior analizate referitoare la societatea în nume colectiv (cu unele particularităţi
prevăzute în art.89 din Legea nr.31/1990 în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
asociaţilor).

6.3. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

Societatea în comandită pe acţiuni este acea societate constituită prin


asocierea mai multor persoane, care participă la formarea capitalului social prin
anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi
comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în
limita aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari.

Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii în comandită pe acţiuni:


a) societatea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii (doar aceştia
putând avea calitatea de administratori ai societăţii) şi comanditarii;

49
b) întregul capital social este împărţit în acţiuni – toţi asociaţii au calitatea de
acţionar;
c) răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită: comanditaţii răspund
nelimitat şi solidar iar comanditarii răspund numai în limita aportului lor.
Prin urmare, deosebirea esenţială între societatea în comandită simplă şi cea în
comandită pe acţiuni este faptul că, în această din urmă societate, capitalul social este
împărţit în acţiuni. Avându-se în vedere acest ultim aspect, legea stabileşte că
societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la
societatea pe acţiuni, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la sistemul dualist de
administrare. În ceea ce priveşte răspunderea pentru obligaţiile sociale, societatea în
comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în comandită simplă.

50