Sunteți pe pagina 1din 564

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate

ECHILIBRUL DE PUTERE ŞI MEDIUL DE SECURITATE

SESIUNEA ANUALĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE CU PARTICIPARE INTERNAŢIONALĂ

- 17-18 NOIEMBRIE 2011, BUCUREŞTI -

(Vol. 1)

Coordonator

dr. Petre DUŢU

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”

BUCUREŞTI, 2011

1

Comitet de organizare a conferinţei anuale de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate

Preşedinte:

Col. conf. univ. dr. Gheorghe CALOPĂREANU

Membri:

CS II dr. Petre DUŢU

CS III dr. Cristian BĂHNĂREANU

CS dr. Mihai-Ştefan DINU

Dr. Mirela ATANASIU

Dr. Irina TĂTARU

COPYRIGHT: Sunt autorizate orice reproduceri, fără perceperea taxelor aferente, cu condiţia precizării sursei

Responsabilitatea privind conţinutul revine în totalitate autorilor.

ISBN : 978-973-663-925-8

2

CUPRINS

SECŢIUNEA 1 „CENTRELE DE PUTERE REGIONALE/INTERNAŢIONALE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE”

9

ECHILIBRUL AMENIN ȚĂ RII Ş I ECHILIBRUL DE PUTERE Dr. Teodor FRUNZETI

11

ECHILIBRUL DE PUTERE Ş I PUTEREA MILITAR Ă ÎN SECOLUL XXI Dr. Nicolae TABARCIA

26

SECURITATEA INTERNAȚ IONAL Ă ÎNTRE REALITATEA CRIZEI ECONOMICE Ş I DEZIDERATUL DEZVOLT Ă RII DURABILE Dr. Alexandra SARCINSC HI

37

UNELE ASPECTE ASUPRA STRATEGIEI GEOPOLITICE A SUA ÎN EURASIA Marius RO Ş U

53

IMPLICAȚ II ALE TEORIILOR ECHILIBRULUI DE PUTERE Ş I A ECHILIBRULUI DE INTERESE ÎNTR UN SISTEM INTERNAȚIONAL MULTIPOLAR Cristina BOGZEANU

60

EVOLU ȚII GEOPOLITICE ACTUALE CONSOLID Ă RI Ş I ASPIRA Ț II Dr. Mihai‐Ş tefan DINU

77

NATO ÎN LIBIA: UN NOU MODEL DE INTERVENȚ IE Adrian DOBRE

88

LEGITIMITATEA AC ȚIUNILOR MILITARE VirgiliuBogdan ZOTOI

96

NOI ELEMENTE DE PUTERE ÎN REGIUNEA EXTINS Ă A M ĂRII NEGRE Dr. Bogdan Alexandru TEODOR ValentinIonuț NICULA

103

ECHILIBRUL DE PUTERE Ş I MEDIUL DE SECURITATE DIN REGIUNEA EXTINS Ă A M Ă RII NEGRE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI Mihaela POSTOLAC HE

112

INFLUENȚA CENTRELOR DE PUTERE RELIGIOASĂ ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE Dr. Nedela RICARDO

121

PUTERE Ş I CORUPȚ IE. ERODAREA PUTERII PRIN CORUPȚ IE Flaviu RAICU

135

ASCENSIUNEA CHINEI LA STATUTUL DE MARE PUTERE MONDIAL Ă . PERSPECTIVE ASUPRA R Ă ZBOIULUI HEGEMONIC, A TRANZIȚ IEI SISTEMICE Ş I IMPLICAȚ II ASUPRA ORDINII MONDIALE ACTUALE Raluca R ĂILEANU

144

3

SECŢIUNEA 2 „EVOLUŢIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ŞI ECHILIBRUL DE PUTERE”

149

PUTERE Ş I SECURITATE ÎN RELAȚ IILE INTERNAȚ IONALE Dr. Gabriel GABOR

151

PRIM ĂVARA ARABĂ Ş I MEDIUL DE SECURITATE Dr. Petre DU ȚU Aniş oara DINU

1 65

COMPLEXITATEA MEDIULUI DE SECURITATE Ş I IMPACTUL ASUPRA TRANSFORM Ă RII ARMATEI Mirel Ț ARIUC

Aurel

COBIANU

. 177

NECESITATEA UNEI VIZIUNI PRAGMATICE PRIVITOARE LA ARMATA ROMÂNIEI Mirel Ț ARIUC Şerban LUNGU

186

PROPOR Ț IONALITATEA Ş I ECHILIBRUL DINTRE IMPERATIVUL RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI Ş I SECURITATEA SOCIET ĂȚ ILOR ORGANIZATE Anelis Vanina ISTR Ă TESCU

195

CERCETAREA INTERDISCIPLINAR Ă A PĂ CII – PARADIGM Ă Ş I PROVOCARE ACTUAL Ă PENTRU MEDIUL DE SECURITATE Dr. Sorina R ĂDUIC Ă Dr. Valentin Stelian B Ă DESCU

209

EVOLU ȚIA COMER ȚULUI INTERNAȚIONAL Dr. Marin DUMITRU Raluca Ana Maria DUMITRU

228

COOPERAREA Ş I AC Ț IUNILE PREVENTIVE IDEI DOMINANTE ÎN SISTEMUL INTERNAȚ IONAL POST 9/11 Liliana FILIP

239

EVOLU ȚIA CONCEPTULUI DE „NAȚIUNE” Ş I VALENȚE DERIVATE ALE SECURITĂȚ II NAȚIONALE ÎN CONTEXT GLOBAL ACTUAL Dr. Mirela ATANASIU

244

DINAMICA RELAȚ IILOR INTERNAȚ IONALE, DE LA MOMENTUL APARIȚ IEI STATULUI NAȚ IUNE Ş I A CONCEPTULUI DE STATUS QUO Ş I PÂN Ă LA NECESITATEA ÎNFIINȚĂ RII ORGANIZAȚ IILOR DE MENȚ INERE A SECURITĂȚ II C ă tă lin URSU

. 251

SECURITATEA ENERGETIC Ă ‐ O COMPONENT Ă DE IMPORTAN ȚĂ CRESCÂND Ă ÎN CADRUL MEDIULUI DE SECURITATE; INFLUENȚ A TEHNOLOGIILOR NECONVENȚ IONALE DIN ENERGETIC Ă , ÎN DINAMICA MEDIULUI DE SECURITATE Lucian Ş tefan COZMA

268

4

„PRIM ĂVARA ARABĂ UN PAS SPRE DEMOCRAȚ IE? Eugen LUNGU

. 281

SECŢIUNEA 3 „PROVOCĂRI ACTUALE PENTRU MEDIUL DE SECURITATE”

293

IMPACTUL CURSEI ÎNARM Ă RILOR ASUPRA SECURITĂȚ II EUROATLANTICE Dr. Cristian BĂ HNĂ REANU

295

MIGRAȚIA – PROVOCARE PENTRU MEDIUL DE SECURITATE Mihai SOFONEA

306

PIRATERIA, REALITATE A MILENIULUI III Aurel PUICHILIȚĂ

316

ROLUL DIPLOMAȚ IEI PREVENTIVE ÎN REDUCEREA AMENIN ȚĂ RILOR ASIMETRICE Gabriel ANGHEL

32 7

IMPACTUL EVENIMENTELOR DIN 911 SEPTEMBRIE 2001 ASUPRA SERVICIILOR DE INTELLIGENCE. ADAPTAREA SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAȚ II LA NOILE RISCURI Ş I AMENIN ȚĂ RI LA ADRESA SECURITĂȚ II NAȚ IONALE Corina Gabriela SINDIE

337

SUPRAESTIMAREA RISCURILOR. STUDIU DE CAZ: TERORISMUL Aitana BOGDAN Ana Andreea SPRÎNCENATU

349

LUMEA ÎN SCHIMBARE – TRANSFORMARE. ELEMENTE Ş I ST Ă RI CONFLICTUALE Laurențiu ARIN

35 7

NOI PROVOC ĂRI UMANITARE DIN PERSPECTIVA PROTEC Ț IEI MEDIULUI PRIN INTERMEDIUL DREPTULUI PENAL Dr. Sorina R Ă DUIC Ă Dr. Valentin Stelian B ĂDESCU

363

CARACTERISTICI ALE CORUPȚ IEI Ş I CRIMEI ORGANIZATE ÎN EPOCA GLOBALIZ Ă RII Daniel PINTILIE Dr. Marin DUMITRU

374

EFORTURILE DE STABILIZARE ÎN REGIUNEA BALCANILOR DE VEST Cristina GĂLU Ş C Ă

382

FACTORI DE RISC LA ADRESA SECURITĂȚ II NAȚ IONALE ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL Alin CO ŞNIȚĂ

396

PROVOCARI DE SECURITATE IN SECOLUL XXI Mihai TEODOR

403

5

RELAȚ IA DINTRE SECURITATEA NAȚ IONAL Ă Ş I SECURITATEA MEDIULUI Dr. Lucian ISPAS Dr. Irina T Ă TARU

408

PRINCIPALELE PROVOCĂ RI, SFID Ă RI, PERICOLE Ş I AMENIN ȚĂ RI LA ADRESA SECURITĂȚ II Ş I AP Ă R Ă RII NAȚIONALE GENERATE DE CORUPȚ IE ÎN EPOCA GLOBALIZ ĂRII. VULNERABILIT ĂȚ I Flaviu RAICU

417

CRIMINALITATEA TRANSFRONTALIER Ă ‐ FACTOR DE RISC LA FRONTIERA NATO Ş I UE Flaviu Andrei MOLDOV AN

422

CONFLICTUALITATEA DE TIP ETNIC CARACTERISTICI, FRECVENȚĂ

Ş

I GRADUALITATE

Dr. Ilie PENTILESCU

43 4

FENOMENUL MIGRAȚIONIST Ş I IMPACTUL ASUPRA CULTURII NAȚ IONALE Cristina Maria BANCIU

444

DISTRUGEREA SATELIȚ ILOR CU AJUTORUL RACHETELOR BALISTICE DIMENSIUNE MODERNĂ A R Ă ZBOIULUI Marius Bogdan CR Ă CEA

451

HACKTIVISM. SPRE A TREIA CONFLAGRAȚ IE MONDIAL Ă Daniela TOBĂ

460

DIMENSIUNI ALE DEZVOLT Ă RII DURABILE Ş I COMPETITIVE Raluca Ana Maria DUMITRU

470

ABORDAREA CENTRATĂ PE Ț INT Ă O NOU Ă PARADIGM Ă A PROCESULUI DE INTELLIGENCE Liviu IONIȚĂ

48 2

MEDIUL GEOSPA Ț IAL, SECURITATEA GLOBAL Ă Ş I NOUA FIZIONOMIE

A

CONFLICTELOR

Dr. GeorgeTeodor R Ă DUIC Ă

494

CONSIDERAȚ II PRIVIND INFRASTRUCTURA CRITIC Ă ENERGETIC Ă PARTE

A

INFRASTRUCTURII CRITICE A UE

Dr. Tiberiu T Ă NASE

 

Ş

tefan JIANCA

504

DISCIPLINA MILITAR Ă FACTOR ESENȚIAL AL CAPACITĂȚ II OPERAȚ IONALE

A

STRUCTURILOR MILITARE

Virgiliu Bogdan ZOTOI

515

FORME DE MANIFESTARE CARACTERISTICE CORUPȚ IEI LA NIVEL NAȚ IONAL ŞI REGIONAL Mihai CRISTIAN

523

6

FACTORI ACTUALI GENERATORI DE CORUPȚ IE Mihai CRISTIAN

531

CORUPȚ IA – RISC ACTUAL LA ADRESA SECURITĂȚ II NA Ț IONALE Ş I IMPLICIT A CAPACITĂȚ II DE AP Ă RARE Mariana TUDOR

537

CONFLICTELE INTERNAȚIONALE Ş I EFECTELE LOR ASUPRA SECURITĂȚ II UMANE Sînziana Florina IANCU

545

UNELE IMPLICAȚ II ALE Ş EDERII STR ĂINILOR ÎN ROMÂNIA, ÎN CONTEXTUL SECURITĂȚ II REGIONALE Ş I GLOBALE AdrianDorin OPREA

553

7

SECŢIUNEA 1 „CENTRELE DE PUTERE REGIONALE/INTERNAŢIONALE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE”

9

ECHILIBRUL AMENINŢĂRII ŞI ECHILIBRUL DE PUTERE

Dr. Teodor FRUNZETI*

International Relations is a relatively recent scientific domain, whose main theories have been designed to explain the main changes in the international security environment, the mechanisms laying at the basis of state and non-state actors’ interactions. Among these, the theories subscribing to Realist paradigm are often considered to be the most adequate to explain

the behavior of actors on the international arena. The theories of “balance of power” and “balance

of threat” emerged from the realist approach of International Relations. This paper argues that

“balance of threat” theory is more appropriate to explain the International Relations today as it is

a more complex mechanism, comprising various factors which reflect the nature of the

international arena. The theoretical considerations on both these theories, their reflection in state and non-state actors’ documents referring to security and their reflection in their actual behavior

on the international arena are part of our argumentation.

Cuvinte-cheie: echilibru de putere, echilibrul ameninţării, strategii, securitate, Relaţii Internaţionale.

În prezent, lumea experimentează o perioadă de schimbare, de trecere de la o ordine mondială de natură unipolară la una de natură multipolară. În aceeaşi tendinţă se înscrie şi mediul internaţional de securitate, supus unor schimbări constante şi continue. Indicatori relevanţi ai acestei schimbări sunt evenimentele recente ce au marcat arena internaţională în ultima perioadă de timp. Criza economică şi financiară a lansat o amplă dezbatere asupra viitorului economiei mondiale, în special din cauza faptului că, deşi a afectat absolut toate statele lumii, unele dintre ele au fost mai puţin influenţate de acest fenomen sau şi-au revenit într-un interval de timp cu mult mai scurt decât statul care deţinea rangul de primă putere economică a lumii. Ne referim, desigur, la China şi la Statele Unite ale Americii. În cea mai mare parte, în ceea ce priveşte schimbările apărute la nivel internaţional, un rol deosebit îl joacă politica internaţională, înţeleasă drept competiţie pentru putere.

1. Conceptul de „echilibru” în teoriile paradigmei Realiste

Teoriile realistă şi neorealistă din domeniul Relaţiilor Internaţionale, deşi au o istorie consistentă, marcată şi de numeroase critici, continuă să îşi menţină un grad ridicat de aplicabilitate în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor dintre diferiţi actori ai arenei internaţionale, precum şi a nivelului de securitate de care aceştia se bucură. Unul dintre conceptele centrale ale acestor teorii este acela de „echilibru”/ „balanţă”, prin care, în genere, se înţelege stabilitatea în interiorul unui sistem alcătuit din elemente sau forţe autonome.

* General-locotenent profesor universitar, Comandantul (Rectorul) Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”

11

Ideea de echilibru 1 implică faptul că toate elementele care sunt echilibrate sunt necesare sau au dreptul la existenţă, precum şi că fără un echilibru între ele, un element le va domina pe celelalte, va abuza de drepturile şi interesele lor, putând, în cele din urmă, să le distrugă. Practic, scopul oricărui echilibru este acela de a menţine stabilitatea sistemului fără a distruge multiplicitatea elementelor care îl constituie. De asemenea, un alt concept-cheie şi poate chiar conceptul fundamental în studiul relaţiilor dintre state este acela de putere. În termeni realişti, puterea reprezintă capacitatea unui stat de a influenţa şi de a controla un alt stat, respectiv, capacitatea unui stat de a rezista sau de a se opune controlului pe care un alt stat încearcă să îl exercite. Prin urmare, puterea este înţeleasă drept capacitate de a influenţa, capacitate care derivă din existenţa şi valorificarea unor resurse de putere, ce pot avea fie o natură materială, fie una non-materială 2 . Hans J. Morgenthau identifică următoarele elemente ale puterii unui stat: geografia, resursele naturale, capacitatea industrială, pregătirea militară, populaţia, caracterul naţional, moralul naţional, calitatea diplomaţiei şi calitatea guvernării 3 . Totodată, puterea este cea care stă în centrul relaţiilor internaţionale, dat fiind că interesul statelor este definit în termeni de putere, comportamentul acestora fiind orientat către maximizarea puterii şi securităţii în raport cu alte state 4 . Nivelul de putere al unui stat nu este un dat permanent sau absolut. Prin urmare, acesta poate varia în timp şi nu se poate defini decât prin comparaţie cu nivelul de putere al altor actori naţionali. Reprezentanţii realismului clasic, precum Hans J. Morgenthau, Henry Kissinger sau Martin Wight, vorbesc despre echilibrul de putere, având rolul de a conduce şi reglementa relaţiile dintre state, a căror principală caracteristică este suveranitatea. Practic, pornind de la premisele realismului clasic – mediul internaţional este unul anarhic, iar, în momentul în care puterea unei anumite entităţi statale suverane creşte şi devine o ameninţare la adresa securităţii şi statu-quo-ului celorlalte puteri, acestea din urmă se vor coaliza astfel încât cumulul puterilor acestora să depăşească sau să echilibreze puterea statului revizionist. Conceptul de „echilibru de putere” se poate referi fie la distribuţia puterii în cadrul sistemului internaţional (descriind o stare de fapt), fie o stare dezirabilă a distribuţiei echitabile a puterii, fie un surplus de o parte sau alta a părţilor de echilibrat. De asemenea, existenţa unui echilibru de putere nu echivalează şi cu faptul că puterea este distribuită în mod uniform între statele lumii. Dimpotrivă, putem asocia mai mult

1 În opinia noastră, termenul din limba română care redă cel mai bine conceptul de “balance of power” este cel de echilibru/ a echilibra şi nu de balanţă/ a balansa/ a balanţa. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin „balanţă” se va înţelege: a) instrument pentru măsurarea greutăţii corpurilor; b) comparaţie, raport între mai mulţi indicatori care trebuie echilibraţi; c) situaţia conturilor la o anumită dată. DEX-ul defineşte noţiunea de echilibru ca fiind: a) situaţie a unui corp asupra căruia se exercită forţe care nu-i schimba starea de mişcare şi de repaus; b) proprietate a anumitor sisteme de forţe de a nu schimba starea de mişcare sau de repaus a unui corp rigid asupra căruia se exercită; c) stare a unei balanţe economice în care părţile comparate sau raportate sunt egale; d) proporţie justă, raport just între două lucruri opuse; stare de armonie care rezultă din aceasta. Sursa utilizată pentru aceste definiţii este Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Editura Litera Internaţional, Ediţia a Doua, Bucureşti, 2007.

2 Teodor FRUNZETI, Vladimir ZODIAN (coord.), Lumea 2011, Enciclopedie politică şi militară (Studii Strategice şi de Securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, pp. 19-23.

3 Hans J. MORGENTHAU, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 151-188.

4 Hans. J. Morgenthau formulează în lucrarea menţionată anterior cele şase principii ale realismului politic. Cel de-al doilea principiu se referă la faptul că interesul statelor este definit în termeni de putere.

12

ideea de echilibru al puterii cu o acţiune, cu un comportament, cu materializarea „instinctului de autoapărare” 5 al statelor. Una dintre caracteristicile esenţiale ale echilibrului de putere este caracterul ei schimbător, deoarece capacităţile de putere ale statelor evoluează. În acelaşi timp, în ceea ce priveşte conceptul de echilibru de putere, realiştii înşişi îi recunosc limitele inerente. Astfel, conform teoriei realiste, statele se vor comporta mereu astfel încât să îşi maximizeze puterea în raport cu celelalte, prin urmare, echilibrul de putere implică un risc inerent – statele nu vor căuta niciodată doar echilibrarea puterii în cazul existenţei unei puteri revizioniste, percepută ca fiind o posibilă sursă de risc pentru securitatea şi statu-quo-ul altor state, ci, după restabilirea echilibrului, chiar statele care s-au coalizat în vederea echilibrării pot deveni state revizioniste, încercând să schimbe echilibrul de putere în propriul interes. Mai mult, limitele funcţionării în plan real al echilibrului de putere sunt recunoscute chiar de realiştii clasici – Primul Război Mondial este considerat chiar şi de Morgenthau ultimul caz când relaţiile internaţionale au fost conduse după regulile clasice ale echilibrului de putere. Atunci, depăşind absenţa unei culturi a cooperării, precum şi interesele preponderent divergente, Franţa, Rusia şi, ulterior, Marea Britanie, s-au aliat pentru a realiza o contrapondere la puterea din ce în ce mai mare a Germaniei, precum şi la ambiţiile revizioniste ale acesteia. Extinderea celor două alianţe – Antanta şi Puterile Centrale – prin cuprinderea a din ce în ce mai multe state care li s-au alăturat a dus la mondializarea conflagraţiei începute în 1914. De asemenea, conform raţionamentului realismului clasic, după terminarea Războiului Rece, NATO, ca alianţă politico-militară, ar fi trebuit să dispară, deoarece puterea de contrabalansat – URSS – dispăruse. Însă, dimpotrivă, NATO s-a readaptat continuu la schimbările din mediul internaţional de securitate, ceea ce poate constitui un indice relevant că nu neapărat „puterea” este cea care trebuie contrabalansată ci un alt factor. Şcolile realiste de gândire ce s-au dezvoltat ulterior au încercat să aducă explicaţii acestor fenomene. Similar şi altor domenii ştiinţifice, şi Relaţiile Internaţionale au evoluat, în timp, apărând din ce în ce mai multe teorii ai căror autori au încercat să explice comportamentul statelor pe arena internaţională. Realismul, ca teorie a Relaţiilor Internaţionale, are mai multe ramuri. Una dintre ele este realismul clasic (tradiţional), abordat deja anterior. Alături de acesta există şi neorealismul (realismul structuralist), precum şi o ramură a realiştilor optimişti. Toate aceste ramuri ale realismului pleacă de premise comune, dar comportamentul statelor, ca principali actori ai arenei internaţionale, este explicat cu câteva variaţii. Neorealismul a apărut în urma reformulărilor în gândirea realistă ce au avut loc în perioada bipolarismului ce a marcat perioada ce a urmat finalului celui de-al Doilea Război Mondial. Acest curent, al cărui principal exponent este Kenneth Waltz, păstrează premisele realismului clasic (sistemul internaţional este unul anarhic, statele sunt actori raţionali ale căror interese sunt definite în termeni de putere etc.). Totuşi, relaţiile internaţionale nu mai sunt gândite pe fundamentul statului considerat ca atare sau în relaţie cu un alt stat; se vorbeşte despre un sistem

5 Martin WIGHT, Politica de Putere, Editura ARC, Chişinău, 1998, p. 176.

13

de state, în cadrul căruia resursele de putere nu sunt distribuite uniform, ceea ce determină statele să fie preocupate permanent de propria supravieţuire şi securitate – interesele lor fundamentale. În cadrul acestui context, este dezvoltată o altă teorie a echilibrului – cea a echilibrului ameninţărilor, al cărei creator este Stephen Walt. Încercând să explice formarea alianţelor 6 , S. Walt susţine că atunci când statele aleg să facă parte dintr-o alianţă, atunci ele fie a aleg să echilibreze (to balance): se aliază cu statele care se opun principalei surse de pericol; fie să se alinieze (to bandwagon): se alătură statului care reprezintă principala sursă de pericol). Practic, echilibrarea reprezintă alinierea cu partea mai slabă a unei posibile confruntări. Comportamentul de echilibrare determină un grad mai mare de securitate al statelor deoarece agresorul se confruntă cu cu forţa combinată a tuturor statelor aliate, pe când cel de aliniere presupune o scădere considerabilă a gradului de securitate a tuturor statelor deoarece agresiunea, confruntarea este cea răsplătită. În viziunea lui Stephen Walt, statele se alătură alianţelor sau coaliţiilor pentru a se proteja faţă de state sau coaliţii ale căror resurse superioare ar putea reprezenta o ameninţare pentru ele. Astfel, statele de statu-quo vor evita să determine coaliţii opuse, abţinându-se de la a ameninţa politicile externe şi de apărare ale altor state. De asemenea, această atitudine devine necesară deoarece, în situaţia în care statele ameninţate nu ar reuşi să oprească potenţialul hegemon de a deveni prea puternic, şi-ar risca propria supravieţuire. Un comportament de aliniere ar echivala cu o atitudine de supunere faţă de entitatea statală dominantă şi, implicit, după finalizarea unui eventual conflict, acesta ar depinde de bunăvoinţa acestuia. Stephen Walt identifică două motive pentru care statele ar putea alege să se alinieze şi nu să echilibreze. În primul rând, alinierea ar putea fi considerată o formă de acordare de concesii agresorului cu scopul de a menţine pacea. Aliniindu-se statului sau coaliţiei agresoare, entitatea statală care alege un astfel de comportament ar putea spera că astfel evită un atac împotriva sa sau că îl reorientează către o altă ţintă. În al doilea rând, un comportament de aliniere ar putea fi justufcat şi prin dorinţa ţării care îl alege de a se bucura de rezultatele victoriei în respectiva confruntare. Prin urmare, strategia cea mai sigură, dar şi cel mai des întâlnită, este aceea de echilibrare, de alăturare la partea cea mai slabă a unui conflict astfel încât să se evite situaţia în care statul vizat ar putea fi dominat de un altul mult mai puternic. Aceasta deoarece alăturarea la partea cea mai slabă creşte influenţa noului membru, dat fiind că această parte are mai multă nevoie de asistenţă, spre deosebire de situaţia opusă, în care alăturarea la partea mai puternică va reduce influenţa noului venit şi îl va supune capriciilor partenerilor săi. S. Walt dezvoltă teoria echilibrului ameninţării, considerând că alianţele nu sunt menite să echilibreze puterea în creştere a unui alt stat, ci ameninţarea pe care creşterea puterii o reprezintă la adresa securităţii sale. Nivelul de ameninţare este analizat din prisma a patru factori, puterea reprezentând doar unul dintre aceştia. Astfel, în primul rând, este vorba despre putere, despre capacitatea unui alt stat de a

6 Stephen M. WALT, Alliance Formation and the Balance of World Power, în International Security, vol. 9, no. 4, Spring 1985, pp. 3-43, http://www.jstor.org/stable/2538540.

14

influenţa sau controla comportamentul statului vizat utilizând resursele de putere disponibile (capabilităţi militare, industriale, economice, populaţie, dezvoltare tehnologică, moralul naţional, voinţa naţională etc.). Un al doilea factor este reprezentat de proximitate. Astfel, cu cât statul revizionist a cărui putere este în creştere este mai apropiat din punct de vedere fizic, geografic de statul de referinţă, cu atât nivelul de ameninţare creşte deoarece capacitatea de a proiecta forţa este invers proporţională cu distanţa dintre cele două state. Dacă statul mai slab alege un comportament de aliniere, atunci ia naştere ceea ce în istorie, geopolitică şi relaţii internaşionale este cunoscut sub numele de „sferă de influenţă”, iar situaţia statelor din Europa de Est în timpul Războiului Rece este elocventă în acest sens. În situaţia în care statele ameninţate aleg un comportament de echilibrare, atunci complexul de alianţe ia forma unei table de şah, statele mici fiind predispuse să se alieze nu cu puterea emergentă din apropierea sa, ci cu o alta, mai îndepărtată, în cazul căreia distanţa fizică dintre ele nu îi permite să devină periculoasă pentru supravieţuirea şi securitatea sa. Totuşi, după cum vom argumenta în cele ce urmează, factorul proximitate poate fi considerat astăzi, în condiţiile globalizării, ale reducerii distanţelor şi comprimării timpului, prin dezvoltarea tehnologică, a sistemelor de transport şi comunicaţii, sau a echipamentelor militare, mai puţin relevant – indiferent unde, cât de departe este identificată o posibilă sursă de ameninţare, ea capătă o importanţă la fel de mare ca şi una a cărei sursă este în apropierea fizică a statului vizat. Capacitatea de ofensivă este cel de-al treilea factor luat în calcul atunci când se vorbeşte ameninţare, ca fenomen ce determină formarea de alianţe. De această dată este luată în calcul dezvoltarea puterii militare a unui stat. Dacă luăm în consideraţie cumulul acestei condiţii cu cea precedentă, proximitatea fizică a celor două entităţi statale, una bine dezvoltată din punct de vedere militar, care deţine posibilitatea fizică de a ataca un alt stat din apropierea lui, care nu are decât capacitatea de a se apăra pentru o scurtă perioadă de timp sau care nu are o putere militară considerabilă, atunci putem susţine că poate exista tentaţia alinierii. Aceasta cu atât mai mult cu cât partenerii din alianţă ar fi îndepărtaţi, iar sprijinul lor nu ar putea apărea decât foarte târziu.

Intenţiile ofensive sunt cel din urmă element al ecuaţiei echilibrului ameninţărilor. Aici, avem de a face cu un alt element de noutate introdus de neorealişti – percepţia şi, în special, percepţia intenţiilor. Astfel, dacă restul statelor percep un stat ca fiind agresiv, atunci ele vor avea tendinţa de a se alinia împotriva statului perceput ca reprezentând o ameninţare la adresa securităţii lor, chiar dacă puterea acestuia nu este una considerabilă. În acest sens, putem identifica numeroase exemple în istoria contemporană – Războiul din Afghanistan, început în luna octombrie 2001, de către o coaliţie alcătuită din SUA, Marea Britanie, preluat în 2003 de către NATO. În acest caz, în mod evident, nivelul de putere al Afganistanului era cu mult inferior, chiar şi celui al SUA, cu atât mai mult puterii cumulate a statelor membre ale NATO, dar faptul că teritoriul afgan era utilizat ca bază pentru organizaţia teroristă al-Qaeda a făcut din acest stat o ameninţare considerabilă.

15

Prin urmare, în relaţiile internaţionale, cu atât mai mult în cele contemporane, funcţionează, în genere, echilibrul ameninţărilor, concept ce include echilibrul de putere, care care cuprinde şi alte variabile ale interacţiunii statelor pe arena internaţională. Mai mult, este un concept adaptat sau care se poate adapta caracteristicilor mutabile ale mediului internaţional de securitate.

2. Echilibrul securităţii

ameninţării

reflectarea

în

viziunile

actorilor

asupra

După cum am menţionat anterior şi după cum o dovedesc şi multiplele studii în domeniu, mediul internaţional de securitate este în continuă schimbare. Între caracteristicile acestuia şi modul în care statele interacţionează unele cu celelalte există o relaţie de interdependenţă. Paradigma realistă a relaţiilor internaţionale oferă explicaţii şi modele de interacţiune dintre state ce pot explica comportamentul actorilor statali pe arena internaţională, precum şi indicii asupra evoluţiilor viitoare ale mediului internaţional de securitate. Echilibrul de putere a realiştilor clasici este un concept a cărui utilitate în explicarea istoriei continentului european, precum şi în dezvoltarea domeniului Relaţiilor Internaţionale este indiscutabilă. Dar, aceasta nu mai poate fi aplicată în analiza raporturilor dintre state decât făcând speculaţii şi evitând luarea în calcul a tuturor variabilelor care stau la baza acestora. Principala cauză a acestui fapt este modificarea mediului internaţional de securitate. Globalizarea şi creşterea interdependenţei dintre actorii internaţionali au făcut ca simpla presiune pe care statele, prin puterea lor, ca rezultantă a resurselor de putere, să nu mai fie suficientă pentru a explica interacţiunea acestora pe arena internaţională. Astăzi, majoritatea actorilor, fie că vorbim despre cei statali sau non-statali, nu îşi definesc strategiile de securitate şi apărare pornind de la percepţia puterii unui alt stat ca ameninţând echilibrul de putere global sau propria supravieţuire şi securitate. Actorii interacţionează cu alţi actori, cooperează, se aliază în funcţie de ameninţările pe care le percep. Astfel, de cele mai multe ori, aceste ameninţări nu sunt exclusiv rezultatul creşterii puterii unui alt stat, ci sunt aferente şi unor actori nonstatali; în acest sens, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internaţional, crima organizată, dar şi statele eşuate care pot contribui la amplificarea fenomenelor menţionate sunt considerate deopotrivă ameninţări la adresa securităţii naţionale, regionale şi internaţionale. Desigur, toate acestea pot fi asociate şi unui stat, despre care se consideră că reprezintă o bază pentru derularea unor asemenea activităţi. Exemplul războiului din Afganistan dus de SUA şi ulterior de NATO cu scopul distrugerii bazelor teroriste din acest stat este un exemplu concludent în acest sens. Mai mult, Conceptul Strategic al Alianţei Nord-Atlantince, precum şi Strategia Europeană de Securitate pot constitui elemente ale argumentării faptului că, în prezent, relaţiile internaţionale se derulează după principiul echilibrului ameninţării şi nu al celui de putere. Astfel, dacă realiştii se aşteptau ca NATO, ca alianţă politico- militară, să dispară după disoluţia URSS-ului şi a Pactului de la Varşovia, realitatea a demonstrat că alianţa îşi poate continua existenţa justificată de apariţia altor riscuri la

16

adresa securităţii statelor europene. După Războiul Rece, NATO şi-a concentrat atenţia pe prevenirea şi gestionarea crizelor cu rădăcini în tensiunile şi antagonismele de natură etnică, naţionalismul extremist, lupta politică internă, schimbarea politică inadecvată, problemele economice interne etc. După episodul 11 septembrie 2001, interesul s-a orientat pe terorism şi armele de distrugere în masă, ca principale ameninţări la adresa securităţii. Noul Concept Strategic al alianţei, adoptat în luna noiembrie a anului 2010, constituie o adaptare la schimbările din mediul de securitate. Practic, fundamentul de natură realistă al existenţei alianţei nu s-a schimbat – apărarea colectivă – rămâne prima sarcină menţionată a NATO: „va împiedica şi va apăra împotriva oricărei ameninţări cu agresiunea şi împotriva oricăror provocări de securitate emergente atunci când ameninţă securitatea fundamentală a aliaţilor individuali sau a Alianţei ca întreg7 . Această formulare diferă sensibil de cea aleasă pentru conceptul strategic elaborat în 1949, când primul dintre obiectivele generale ale „conceptului defensiv” era „coordonarea, pe timp de pace, a puterii militare şi economice cu scopul de a crea un mijloc de intimidare puternic pentru orice naţiune sau grup de naţiuni care ameninţă pacea, independenţa şi stabilitatea familiei de naţiuni nord-atlantice8 . Astfel, în cazul conceptului din 1949, avem de a face evident cu crearea unui echilibru al puterii între cele două părţi rivale în timpul Războiului Rece. În cazul Conceptului Strategic din 2010, formularea poate crea impresia unei ambiguităţi, dar, în realitate, este vorba despre existenţa unui echilibru al ameninţărilor, unde puterea unei naţiuni ca atare, nu devine neapărat ameninţare, dacă nu este coroborată cu ceilalţi trei factori ai ecuaţiei echilibrului ameninţărilor – proximitate, capacitate ofensivă şi intenţii ofensive. Într-o lume globalizată, în condiţiile în care dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie şi transport au cunoscut o dezvoltare fără precedent, alături de evoluţiile evidente în materie de armament şi echipamente militare, factorul proximitate este prezent în orice tip de ameninţare identificabil. Vorbim despre atacuri cibernetice, despre dependenţa energetică a statelor membre ale alianţei de alte state, despre atacuri teroriste, despre criminalitate organizată. Sursa tuturor acestor ameninţări se află adesea departe de graniţele statului vizat, dar îmbunătăţirile din domeniul tehnic şi al infrastructurilor, favorizate de globalizare, fac ca termenul proximitate să fie mereu prezent în ecuaţia ameninţărilor. În acest sens, în opinia noastră, deosebit de elocventă este formularea Strategiei Europene de Securitate, din 2003, care menţiona că într-o eră a globalizării, ameninţările îndepărtate pot constitui o ameninţare în

Prima linie de apărare se va situa deseori în

Prevenirea conflictelor şi prevenirea apariţiei ameninţărilor nu

pot începe prea devreme9 . Această viziune asupra securităţii, legată nu doar de

aceeaşi măsură cu cele apropiate

afara graniţelor (

)

7 Conceptul Strategic pentru Apărare şi Securitate al Statelor Membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, adoptat de şefii de state şi de guverne la Lisabona. Angajare activă, apărare modernă, în Impact Strategic, nr. 4/2010, p. 8.

8 Momorandum by the Standing Group to the North Atlantic Military Committee transmitting the Strategic Concept for the Defence of the North Atlantic Area, 19 October 1949, art. 6, pct. A, p. 5, accesat on-line la http://www.nato.int/docu

/stratdoc/eng/a491019a.pdf.

9 O Europă mai sigură într-o lume mai bună. Strategia Europeană de Securitate, p. 6, http://consilium.europa.eu/uedocs/ cmsUpload/031208ESSIIRO.pdf.

17

proximitate, ci şi de factorul percepţie/ intenţii percepute este vizibilă şi în Strategia Naţională de Securitate a SUA. Documentul elaborat în 2010 menţionează că provocările actuale de securitate nu mai vin din partea unui imperiu expansionist ostil, ci sunt mult mai diverse, făcând parte dintr-o reţea ce cuprinde extremişti violenţi şi state care dispreţuiesc normele internaţionale sau care se confruntă cu un colaps pe plan intern. Totodată, se face referire şi la existenţa unor teatre de luptă tradiţionale, la ameninţările asimetrice, cum ar fi cele care periclitează utilizarea spaţiului şi spaţiului cibernetic în folosul securităţii 10 . Astfel, trecerea de la comportamentul pe arena internaţionale pe baza principiului echilibrului de putere la cel al achilibrului ameninţării este evidentă. Nu puterea în sine este cea care trebuie echilibrată, nu creşterea resurselor de putere devine ameninţare la adresa securităţii unui stat, generând astfel un comportament de echilibrare, de creare de alianţe sau, în acest caz, de consolidare a lor, ci ameninţarea în sine, văzută ca un cumul al factorilor mai sus amintiţi. Mai mult, creşterea puterii în sine nu constituie sau nu este percepută ca ameninţare şi nu generează strategii de acţiune în acest sens. Chestiunea puterilor emergente nu este abordată ca o ameninţare în aceste documente, atunci când se face referire la apărare şi securitate faţă de riscuri şi ameninţări. Într-adevăr, creşterea puterii acestor state emergente, printre care şi China şi Rusia, vechi aliaţi în confruntarea ideologică a Războiului Rece, ar putea constitui o ameninţare la un moment dat. Spre exemplu, sporirea performanţei militare a statului chinez, ce ar putea fi utilizată ulterior ca instrument de presiune şi ca bază de negocieri, ar putea preocupa SUA. Mai mult, accentul pus pe forţele navale şi cele aeriene ar putea determina aceeaşi percepţie, dat fiind că ar intra in ecuaţia ameninţării, în mod pregnant, factorul proximitate. Totuşi, un eventual conflict de natură militară cu SUA sau cu orice altă putere emergentă sau stat din regiunea proxemică este puţin probabil deoarece ar avea repercusiuni grave asupra dezvoltării economice a Chinei. Prin urmare, intenţia de a periclita securitatea sau supravieţuirea altor state nu există în acest caz, iar, atât timp cât intenţia nu este percepută ca atare şi cât există forme de cooperare între cele două puteri, în special pe plan economic, atât timp cât ecuaţia ameninţării este percepută ca întreg şi ca realitate în alte regiuni, SUA pare a se concentra mai mult asupra acestora din urmă. Orientul Mijlociu generează mult mai multe surse de ameninţare la adresa securităţii internaţionale. Totuşi, în ciuda accentului pus, iniţial, pe cooperare şi parteneriat, pe nevoia de a construi o relaţie pozitivă şi constructivă, Strategia Naţională de Securitate a SUA menţionează şi faptul că acestea vor monitoriza dezvoltarea puterii militare a Chinei astfel încât interesele SUA şi ale aliaţilor săi să nu fie afectate în mod negativ de programul chinez de dezvoltare militară 11 . În acest sens, este util de amintit că SUA are ca principali aliaţi, în regiunea Asia-Pacific, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Filipine şi Tailanda, iar principalul protector al Coreei de Nord, stat nuclear, aflat în conflict cu Coreea de Sud, este China. Prin

10

National

Security

Strategy,

President

of

the

United

States,

May

2010,

http://www.whitehouse.gov/sites/default/files/rs s_viewer/national_security_strategy.pdf, p. 17.

11 Ibidem, p. 43.

18

urmare, SUA şi China au un rol deosebit în menţinerea unui echilibru al ameninţării în această regiune. În cazul puterilor emergente, urmărirea intereselor se face într-o altă manieră, care nu contrazice în mod necesar teoriile paradigmei realiste. Maximizarea securităţii, în ceea ce priveşte aceste puteri, se face mizând pe parteneriate cu aceste centre de putere în care putem include China, Rusia, Brazilia, India (cunoscute în general ca BRIC). Faptul că este preconizat ca, până în 2020, aceste state să ajungă din urmă SUA ca puteri economice nu a generat un comportament de echilibrare, de creare de noi alianţe sau de o reorientare a alianţelor existente faţă de acest fenomen. Tendinţa este aceea de cooperare în cadrul unor parteneriate pentru urmărirea unor ţeluri comune deoarece creşterea puterii acestor state nu este asociată şi celorlalte trei variabile ale ecuaţiei ameninţării, definită în termenii lui Stephen Walt. Totuşi, creşterea puterii unui stat doar pe baza anumitor resurse de putere poate constitui o ameninţare. Dacă factorul proximitate există fie la nivel fizic, fie în capacitatea de a depăşi nivelul fizic şi dacă există intenţii în acest sens atunci această sporire a puterii devine ameninţare. În acest caz, ne referim la creşterea puterii nucleare a unor state, conduse după alte reguli decât cele democratice, care respectă prea puţin normele dreptului internaţional. Mai mult, şansele ca acestea să sprijine organizaţiile teroriste furnizându-le astfel de arme constituie un amplificator atât al factorului proximitate, cât şi al celui referitor la intenţii. Prin urmare, creşterea puterii, prin resurse economice, demografice sau chiar militare nu constituie în mod necesar o ameninţare. Dar, creşterea acesteia, pe baza unei singure resurse – cea nucleară – coroborată cu existenţa intenţiei de a o utiliza împotriva altui actor (chiar şi indirect, prin organizaţii teroriste) sau cu un comportament pe arena internaţională perceput drept agresiv sau revizionist poate determina un comportament de echilibrare din partea celorlalte state.

3. Echilibrul ameninţării – reflectare în comportamentul actorilor pe arena internaţională

Redat în viziunile actorilor internaţionali asupra securităţii, echilibrul ameninţării reprezintă şi o constantă a comportamentului acestora pe arena internaţională. Acţiunile statelor ce se pot încadra în categoria marilor puteri, a puterilor mijlocii, mici, a puterilor emergente şi chiar ale actorilor non-statali conţin acelaşi model, acelaşi principiu al echilibrului ameninţării. Un moment de referinţă în istoria relaţiilor internaţionale, a modului actorilor internaţionali de a se raporta la securitate este constituit de atacurile teroriste asupra World Trade Center de la 11 septembrie 2001. După acest eveniment, majoritatea statelor moderne continuă să îşi definească strategiile naţionale de securitate pornind de la premisa că ameninţările cărora trebuie să le facă faţă au rădăcini în locuri dintre cele mai surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific şi mai ancorat în capabilităţi materiale. Strategia de Securitate a SUA, elaborată în 2002, menţiona că Statele Unite ale Americii duc un război global împotriva terorismului, inamicul (principala ameninţare la adresa securităţii) nemaifiind un

19

anume regim politic, o ideologie, o persoană, ci terorismul, înţeles ca „forma de violenţă premeditată, motivată politic împotriva inocenţilor” 12 . Această viziune asupra securităţii a fost preluată ulterior şi de către ceilalţi actori ai arenei internaţionale, indiferent de natura relaţiei lor cu SUA – aliaţi sau partneri. Evident, măsurarea puterii organizaţiilor teroriste este dificil, dacă nu chiar imposibil de măsurat în termenii propuşi de Hans J. Morgenthau, dar acţiunile lor au generat o reacţie vehementă, un comportament de echilibrare din partea celorlalţi actori ai arenei internaţionale. Desigur, în acest caz, nu vorbim despre un echilibru al puterii, ci despre una a ameninţării, considerată o ecuaţie în care puterea (sau existenţa unei unice dimensiuni a sa) este doar unul dintre factori. Proximitatea, capacitatea de ofensivă şi intenţiile organizaţiilor teroriste au fost demonstrate prin atacurile din 2001 asupra Americii şi prin cele din 2004, respectiv 2005, asupra Europei, şi suficiente pentru a genera reacţia întregii comunităţi internaţionale. Acţiunea imediată a SUA, care a solicitat sprijinul aliaţilor în acest sens, a fost invadarea Afganistanului cu scopul de a distruge bazele organizaţiilor teroriste din acest stat. Astfel, războaiele din Afganistan şi Irak devin rezultatul unei logici a acţiunii bazată pe principiul echilibrului ameninţării. Terorismul internaţional reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii internaţionale, fiind rezultatul alienării politice, al unor nedreptăţi pentru care pot fi învinovăţiţi alţii, al subculturii conspiraţiei şi dezinformării, al unei ideologii care justifică crima. Date fiind consecinţele atacurilor teroriste şi, mai ales, evaluarea unui posibil atac utilizând arme de distrugere în masă, face necesar ca acestea să fie prevenite; astfel, conform strategiilor de securitate din 2002, 2006, 2010, SUA acţionează pentru a preveni aceste atacuri, pentru a împiedica „statele problemă” sau statele care susţin reţelele teroriste să deţină arme de distrugere în masă, pentru a împiedica controlul reţelelor teroriste să deţină controlul asupra vreunei naţiuni. În acest mod, ameninţarea reprezentată de un actor non-statal, de tipul reţelelor teroriste, este transferată asupra unui actor statal, identificabil din punct de vedere geografic şi politic. De cele mai multe ori, ameninţarea reprezentată de acesta în termenii puterii este minimă, dar asocierea lui cu o ameninţare care întruneşte ceilalţi factori determină un comportament de echilibrare a acestuia. Invazia Irakului din 2003 s-a derulat pe această linie. După primul război din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancţiuni de către ONU care stabileau şi obligaţia de a distruge toate armele de distrugere în masă deţinute. Refuzul regimului lui Saddam Hussein de a colabora cu inspectorii ONU, coroborat cu legăturile dintre regim şi al-Qaeda au făcut posibilă şi justificabilă invazia Irakului de către o coaliţie de state, condusă de SUA, din care făceau parte 45 de state, printre care şi România. O altă reflectare a teoriei echilibrului ameninţării în practica relaţiilor internaţionale este abordarea, conceperea şi raportarea la scutul antirachetă. Această chestiune este strâns legată de una dintre ameninţările expuse anterior – proliferarea armelor de distrugere în masă sau dezvoltarea lor de către state caracterizate de instabilitate, cu regimuri ne-democratice anti-occidentale, situate în zone cu un nivel

12 The National Security Strategy, September 2002, http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/nsc/nss/2002/nss 3. html.

20

înalt de instabilitate sau cu un comportament puţin predictibil pe arena internaţională. Scopul declarativ al acestei iniţiative a SUA este o mai bună protejare a forţelor desfăşurate în Europa şi în teatrele de operaţii, atât americane, cât şi pe cele ale aliaţilor. Proiectul este unul american, deocamdată, urmând ca acesta să fie parte a unui asemenea sistem dezvoltat la nivel NATO. Apărarea antirachetă este orientată, în primul rând, către apărarea anti-balistică, destinată interceptării rachetelor care au o traiectorie balistică 13 . Dar, o mare parte dintre statele care deţin şi produc rachete balistice sunt şi puteri nucleare sau există suspiciuni că ar dezvolta şi produce arma nucleară – China, Coreea de Nord, Franţa, India, Iran, Israel, Marea Britanie, Pakistan, Rusia, Siria, SUA fiind statele care cumulează aceste condiţii, conform sursei citate. Dintre toate acestea, scutul antirachetă este orientat împotriva posibilelor intenţii agresive ale Iranului, stat care este susceptibil a dezvolta arma nucleară şi căruia i se reproşează că ar fi acordat sprijin teroriştilor, precum şi ameninţarea Israelului, dar şi sabotarea democraţiei în Irak. În plus, acesta a fost inclus, încă din timpul administraţiei George W. Bush, în categoria statelor cunoscute sub numele de „axa răului”, fiind, de asemenea, plasat într-o regiune cu un nivel înalt de instabilitate (Irakul nu a fost stabilizat încă, situaţia din Afganistan continuă să evolueze asimetric şi complicat în ciuda celor două misiuni derulate pe teritoriul acestui stat, relaţiile dintre palestinieni şi israelieni continuă să fie tensionate în ciuda eforturilor de mediere etc.). Orientul Mijlociu continuă să fie o regiune nesigură din punctul de vedere al securităţii, cuprinde state ce susţin sau sunt baze pentru reţelele teroriste, state ce deţin arma nucleară şi este înconjurat de state ce constituie puteri nucleare (Rusia, India, China, Israel, Pakistan). În plus, rachetele balistice de care dispune Iranul ar putea lovi ţările europene 14 . În ceea ce priveşte factorul „putere” al ecuaţiei ameninţării, Iranul nu poate constitui un risc la adresa securităţii SUA, cea mai mare putere nucleară a lumii. În plus, acesta nu deţine nici potenţialul militar al Statelor Unite ale Americii – nu are aviaţie de bombardament strategic comparabilă cu a SUA, rachete, submarine cu arme de distrugere în masă la bord, portavioane reţea de sateliţi ş.a.m.d. Singurul lucru care ar putea face, din acest punct de vedere, din Iran o ameninţare la adresa securităţii SUA este posibilitatea ca acesta să susţină reţelele teroriste şi să le furnizeze armament de distrugere în masă, ceea ce ar putea da concreteţe factorului putere. Totodată, putem considera că suspiciunea asupra dezvoltării armei nucleare de către Iran este completată de deţinerea armei nucleare şi de către alţi actori din regiune. Coreea de Nord a testat rachete balistice încă din 2006, demonstrând că este capabilă să atingă SUA, precum şi forţele aliate din Coreea de Sud şi Japonia. Siria este un alt stat cu un grad crescut de instabilitate care deţine astfel de rachete şi

13 Conform Constantin MOŞTOFLEI, Alexandra SARCINSCHI, Consecinţe ale implementării scutului antirachetă asupra conceptului de echilibru de putere la nivel global, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2011, pp. 28-29. Autorii susţin că rachetele balistice reprezintă acea categorie de rachete care, odată ce combustibilul destinat propulsării este consumat după lansare, se deplasează inerţial, sub influenţa forţei de gravitaţie şi a rezistenţei aerului, inclusiv la limita superioară a atmosferei”.

14 Teodor FRUNZETI, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, pp. 209-211.

21

despre care se crede că este posibil să aibă deja arma nucleară. Totodată, ameninţarea reprezentată de posibilitatea ca Iranul să dezvolte, în paralel cu rachetele balistice, şi arma nucleară este amplificată de faptul că acesta beneficiază de susţinerea celorlalte puteri nucleare din regiune în acest sens – Rusia, China, Coreea de Nord. Acest lucru ar face, într-adevăr, iniţiativa americană de a amplasa componente ale scutului antirachetă în Europa de Est mult mai justificabilă, deoarece, după cum am amintit anterior, în cazul în care Teheranul, singur, şi-ar propune să ameninţe cu arma nucleară SUA şi aliaţii lor, nu ar avea şanse de succes din cauza diferenţei mari dintre cei doi actori în termeni de putere. De asemenea, la aceasta putem adăuga faptul că arma nucleară a Iranului, în situaţia în care s-ar materializa, ar putea fi utilizată