Sociologia este ştiinţa societăţii, ştiinţa formelor de viaţă
socială omeneşti. Termenul de sociologie nu este vechi, el a fost introdus de către sociologul francez Auguste Comte în 1839. Este format din două cuvinte: 3 socius de origine latină însemnând soţ, asociat, tovarăşi 4 logos de origine grecească însemnând idee, teorie, ştiinţă În ceea ce priveşte clasificarea şi fixarea pe un loc propriu al sociologiei în sistemul ştiinţelor reprezintă o ierarhie a ştiinţelor. Sociologia formează cea mai înaltă treaptă , un fel de „regină a ştiinţelor”. „Sociologia nu este singura ştiinţă socială, ea nu este singura care studiază fenomenele sau realităţile social – umane. Unele ştinţe sociale ca : istoria, etnografia, politica, dreptul, etica, economia politică, psihologia etc. sunt mai vechi decât ea. S-a impus deci necesitatea de a se clasifica nu numai grupele mari de ştiinţe, care se disting destul de clar prin obiectul lor, dar şi fiecare grupă în parte, în cazul nostru grupa ştiinţelor sociale, dedicate, în ultimă analiză, studiul aceloraşi realităţi.” Clasificarea ştiinţelor sociale a fost mai dificil deoarece ele nu se deosebesc între ele din punct de vedere al obiectul lor, cât şi prin punctul de vedere pe care îl au de cercetarea, care este societatea omenească. Oameni de ştiinţă sunt de acord cu ideea că ştiinţele sociale s-au constituit prin diviziunea muncii ştiinţifice, din nevoia dea cunoaşte cât mai bine, mai amănunţit şi mai exact, existenţa oamenilor, manifestările acestora, precum şi creaţiile sociale ale oamenilor. Pornind de la această idee unele ştiinţe sociale s-au specializat în studiul unui singur sector din viaţa socială ca de exemplu: ştiinţele economice, juridice, politice, morale, artisitce, religioase, folclorice, educaţionale etc. „ Sociologia s-a constituit chiar de la început ca ştiinţa societăţii în totalitatea ei, a realităţii sociale sub toate aspectele ei fundamentale.” După cel de al doilea război mondial efortul clasificării ştiinţelor şi-au pierdut intensitatea, rosturile lor primordiale. În zilele noastre sânt două procese fundamentale în mişcarea ştiinţelor sociale: 5 specializare tot mai amănunţită 6 „reasamblarea” rezultatelor Societatea este studiată simultan de ştiinţele economice, juridice, politice, morale, artistice, etnografice, folcloristice, filosofice, noologice, axiologice, pedagogice, lingvistice şi aşa mai departe şi pe lângă numeroase ştiinţe istorice: arheologia preitorică şi clasică, istoria antică, medievală, modernă şi contemporană, ...etc. Sociologia se împarte în ramuri de preocupări tot mai specializate: sociologia economică, juridică, politică, agrară, industrială, rurală, urbană, comercială, financiară, a limbii, a culturii, educaţiei, a armatei, a războiului, a fiecărei ţări sau a unor regiuni.
În funcţie de criterii de întindere, dar şi de esenţă se împarte
în: 7 microsociologia: studiul grupurilor sau colectivelor mici, bazate pe relaţii interpersonale directe; 8 marcosociologia: studiul colectivităţiilor mari, bazate pe relaţii organizaţionale şi instituţionale; 9 sociologia concretă sau empirică: studiul direct al realităţiilor sociale, ex: Şcoala monografică gustiană; 10 sociologia experimentală: studiul fenomenelor sociale pe bază de experimente; 11 sociologia generală: preocupată de generalizări, teoretizări; 12 sociologia aplicată: se pune în serviciul construcţiilor şi reconstrucţiilor sociale 13 psihosociologia: cercetează aspectele sociale ale vieţii sufleteşti
În zilele noastre trei ştiinţe se ocupă de cerecetare societăţii:
sociologia (inclusiv psihologia socială), istoria şi culturologia, dar toate aceste ştiinţe se ocupă de studierea omenirii, fiindcă societatea este a oamenilor, cultura şi istoria tot al oamenilor, dar pentru a studia unele aspecte mai amănunţite ele se separă. În România studierea acestei ştiinţe a început între cele două războaie mondiale, prin poziţia Şcolii sociologice din Bucureşti, dar el nu a devenit perfect conştient numai în ultimele decenii. „ Ştiinţa acesta nu a devenit posibilă decât de la Renaştere încoace, mai exact din perioada luptelor pentru răsturnarea feudalismului de către burghezia în ascensiune. Acesta a fost momentul în care „societatea” s-a desprins efectiv de „stat”. Elementele de sociologie a existat şi mai înainte, mai ales la grecii antici, dar sociologia ca ştiinţă de sine stătătoare (desprinsă de filosofie şi politologie) este produsul vremurilor moderne. Născut din lupte sociale, din nevoia de a critica o orânduire care îşi trăise traiul şi intrase în descompunere (feudalismul) şi nevioa complimentară de a construi în locul ei o noua orânduire socială, în care omenira acelor vremuri să se poată dezvolta nestânjenită (capitalismul). „ La grecii antici apare un sistem inedit de participare la viaţa politică: democraţia. Concomitent se naşte o gândire filozofică liberă şi critică la adresa societăţii. Însă dacă acele reflecţii produc principii noi de înţelegere a realităţii sociale, ele adoptă o poziţie normativă (pentru a spune ceea ce trebuie să fie), poziţie străină de ceea ce se va numi ulterior punctul de vedere sociologic.” În secolul V î.Hr., în Grecia, sofiştii sunt primii care oferă o reflecţie asupra organizării oamenilor în societate. Sofiştii fiind acele persoane înţelepte, intelectuale „ intelectuali ca Gorgias din Leontium, Hippias din Elis, Protagos din Abdera” care predau arta persuasiunii prin cuvânt, condamnând sclavia şi folosesc arma criticii.
După eşecul democraţiei ateniene apare Platon (427- 348
î.Hr.) care caută modalitatea de a edifica cetatea ideală, modelul de societate care să se sustragă dezordinii şi uzurii timpului. În operele lui urmăreşte construirea tipului de societate perfectă ex: Republica şi Legile. Ce însemna pentru Platon cetatea ideală? El răspunde astfel : „Este o cetate justă. Şi justă este atribuirea de statute sociale în funcţie de competenţele specificce fiecărui individ. Pintr-un sistem de educaţie ermetic codificat, indivizii trebuie să fie aleşi în virtutea calităţilor lor şi repartizaţi în trei clase: 14meşteşugari (cei ce se îngrijesc de problemele economice), 15războinici (responsabili cu apărarea cetăţii) 16clasele superioare înyestrate cu acea înţelepciune care le conferă capacitatea de a guverna. Pentru a construi o familie unită, membrii acestor ultime două clase (conducători, magistraţi) trebuie să trăiască fără să muncească şi să aibă, în comun, posesiunea asupra bunurilor, femeilor şi copiilor.” Platon explică în Republica, 473 b. : „ Cât timp filozofii nu vor fi regi în cetate (...), nu vor cunoaşte zăbavă (...) nici relele din cetate nici, m-aş teme, cele ale rasei umane” Această ideală societate în imaginaţia lui Platon este reflectarea în ordine socială a structurii sufletului uman. Sufletul fiind compus din: dorinţă, inimă, raţiune care corespund virtuţiilor: cumpătare, curaj, înţelepciune. Echilibrul sufletesc îşi găseşte echivalentul, datorită stabilirii celor trei clase, în echilibrul cetăţii. Coproprietatea, stabilitatea, autarhia economică şi stricta independenţă în societate sunt principalele criterii în idea lui. După Grecia urma Roma în planul istoriei occidentale, dar Imperiul Roman va fi ucis de gigantismul şi absolutismul său. Fiind victima barbariei acesta cade în 410 în mâinile vizigotului Alaric. Sfântul Augustin redactează între 412 şi 426, Despre cetatea lui Dumnezeu, această scriere se împotriveşte ideiilor milenariste, sprijinită de Părinţii Bisericii (sec II – IV), aceste idei condamnă inegalităţiile sociale. Sfântul Augustin convis că credinţa ajută la salvarea sufletului şi nu operele, el se opune mixări religioase în viaţa politică şi socială. Această carte devine important pentru Carol cel Mare în gândirea şi practica politică a Evului Mediu. În urma invaziilor barbare în Imperiul Roman de Apus (sec V – X) se descompun oraşele. Activităţiile industriale şi comerciale scad, şi se tranfosrmă în societăţi rurale pe cale de a fi creştină. În Franţa declinul imperiului lui Carol cel Mare , invazia arabilor, hunilor şi nomazilor (sec X) fac loc regalităţii. În secolul XII se organizează comunele urbane şi constuiesc primele servicii centrale al monarhiei.
Ibn Khaldoun (1332 – 1406) în Prolegomenele sale la istoria
universală, se dovedeşte a fi un analist foarte bun în Africa de nord. El foloseşte matematicile pentru a explica organizarea umană. El pune baza unor teorii a ciclurilor sociale, ciclurilor dominate de ritmic de grupuri, partide sau dinastii. În secolul XIV – XV societatea este afectată de epidemia de ciumă în Eurpoa 1359, Războiul de o Sută de Ani, crize economice. În secolul XVI ,în urma Renaşterii se dezvoltă ştiinţele, dezvoltarea omului, educaţia şi libertatea intelectuală. Izvorul Renaşterii fiin Italia, mai apoi se răspândeşte şi în Ţările de Jos (Eramus), Franţa, Anglia. „Secolul XVII este marcat de asecnsiunea simultană a două forme inedite de reprezentare a lumii: raţionalisnul şi individualismul. Scrierile lui Francis Bácon (1561 – 1626) sunt primele care ilustrează noua poziţie în care se situează raţiunea. Noul Organon (1620) înscrie existenţa ştiinţifică la răspântia dintre teorie (raţiune) şi practică (experimentarea).” Secolul XVIII este marcată de o serie de modificări pozitive, care ajută la ruptura cu Evul Mediu. În 1492 Cristofor Columb descoperă America. „Reforma este iniţiată în 1517 de către un călugăr german Martin Luther, care denunţă corupţia Bisericii. Luther este convins că omul se poate salva numai prin credinţă şi că, prin urmare, este inutil să caute mântuirea în Biserică.” Jean Calvin susţine dubla convingere a lui Luther, potrivit căreia donaţiile în bani nu pot înlocui credinţa şi că oameni sunt predestinaţi, orice ar face, unei condiţii post mortem. Jean Bodin (1530 – 1596) jurist şi economist francez, în lucrarea sa Six livres de la République (1576), el demonstrează că societatea este comunitatea care nu poate dura decât dacă este guvernată de o „putere suverană”, această putere fiind statul. La sfârşitul secolului al XIX şi în pragul secolului XX, soiologia se predă în Univestităţi în principalele ţări în care a apărut. Dezbaterile pe tema statului ştiinţelor istorice, rolul ştiinţei şi al monarhiei etc., dă naştere sociologiei. Factorii care influeţează apariţia acestuia: 17dezvoltarea economică a Germaniei, SUA 18înfinţarea partidelorsocial democrate 19declinul relativ al liberalismului 20ascensiunea statelor – naţiuni şi a birocraţiilor „Pionieri al sovciologiei engleze , Herbert Spencer (1820- 1903) influenţează puternic analiza socială a sfârşitului de secol. Inginerul reconvertit la filozofie şi, sporadic, la jurnalistică este un liberal ostil oricărei forme de intervenţie din partea statului. Originalitatea lui Spencer constă îndeosebi în a gândi, încă de la Principiile de psihologie (1852-1857) – chiar înainte de publicarea Originii Speciilor a lui Darwin – în termeni de evoluţie. Această noţiune este coloana vertebrală a întregii operă ale cărei principii fundamentale apar în The Man Versus the State (1884).”
În Anglia , sociologul Leonard Hobhouse (1864-1929) a
contribuit cel mai mult la instituţionalizarea disciplinei. El fiind primul profesor de la London School of Economics şi director al primei reviste profesioniste (The Social Review). Între timp mai apari lucrări importante : 21 A. Schäffle – Stuctura şi viaţa corpului social (1875- 1878), 22 P. V. Lilienfeld – Reflecţii asupra ştiinţei sociale în viitor (1873-1881), 23L. Gumplowicz (1838-1909) 24 G. de Greef – Precis de sociologie 1909 25 A. Espinas – Dés société animales 1877 26 J. Izoulet – La cité moderne 1895
Treptat sociologia se va îndrepta de studiul vieţii în general şi
al societăţilor animale în special. Apariţia Şcolii lui Emil Durkheim marcează evoluţia sociologiei. El spunea: „ Este uşor de remarcat de la prima vedere că tradiţiile şi practicile colective ale religiei, dreptului, moralei, economiei politice nu pot fi fapte mai puţin sociale decât formele exterioare ale sociabilităţii(...) Ele sunt societatea însăşi, vie şi activă” El tratează cu grijă graniţele precise între sociologie şi disciplinele apropiate. Aplicarea rezultatelor cercetărilor sociologice nu se poate confunda cu sociologia însăşi. La noi în ţară profesorul Dimitrie Gusti organiza cercetări monografice care părea că urmăreşte numai cercetarea caracterelor statului românesc, a realităţii sociale româneşti, dar însă ele fac o altă operă, un practică, căci în statele unde lucrează ele fac cimitire, sapă şanţuri pentru scurgerea apei de ploaie, nivelează drumuri, dau consultaţii medicale gratuite oamenilor, întemeiază cămine culturale etc. Trebuinţa originară care constituie impulsul cercetării ştiinţifice poate fi o nevoie practică, dar procesul de cercetare însuşi are viaţa lui aparte. „Activitatea practică, pe care o preconizează unii ca ţintă a sociologiei, este de natură politică, deoarece politica este aceea care vrea să schimbe realitatea, să-i dea altă formă. Ştiinţa se ocupă de realitatea existentă. Omul politic e stăpân de o credinţă practică şi de voinţă, pe când omul de ştiinţă trăieşte sub dominarea pasiunii de o idee de cunoaştere.” „Sociologia nu formulează idealuri practice către care trebuie să aspire realitatea, ea constă numai şi caută să explice fenomenele sociale existente.”
BIBLIOGRAFIE: 27 Andrei Petre : Sociologie Generală III 13708 – 13710, 13723 28 Michel Lallement : Istoria Ideilor Sociologice II 29661 29 Traian Herseni: Ce este sociologia? I 6364
