Sunteți pe pagina 1din 483

FRONTIERELE SPAŢIULUI ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN

Cuvânt înainte de Ioan-Aurel Pop

Coordonatori

Sorin Şipoş Mircea Brie Florin Sfrengeu Ion Gumenâi

Sorin Ş ipo ş Mircea Brie Florin Sfrengeu Ion Gumenâi Editura Universit ăţ ii din Oradea/Editura
Sorin Ş ipo ş Mircea Brie Florin Sfrengeu Ion Gumenâi Editura Universit ăţ ii din Oradea/Editura

Editura Universităţii din Oradea/Editura Cartdidact din Chişinău Oradea/Chişinău

2008

Bodo Edith

Mircea Brie

Teodor Candu Eugen Cernenchi

Tatiana Chicaroş

Aurel Chiriac

Tudor Ciobanu

Nicolae Ciubotaru Emil Dragnev

Mihai D. Drecin

Sever Dumitraşcu

Andrei Emilciuc

Ion Eremia

Antonio Faur Mihai Georgiţă

Ion Gumenâi

Ioan Horga

Gabriel Moisa

Adrian Niculescu

Autori

Alexandru Niculescu Anca Oltean

Gheorghe Palade

Lilia Pogolşa

Ioan-Aurel Pop

Dinu Poştarencu Radu Romînaşu

Valentina Samoilenco

Florin Sfrengeu

Flavius Solomon

Simona Stanciu Georgeta Stepanov

Svetlana Suveică

Sorin Şipoş

Barbu Ştefănescu

Natalia Timohin Valentin Tomuleţ

Octavian Ţîcu

Ion Zainea

FRONTIERELE SPAŢIULUI ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN

Cuvânt înainte de Ioan-Aurel Pop

Coordonatori

Sorin Şipoş Mircea Brie Florin Sfrengeu Ion Gumenâi

Sorin Ş ipo ş Mircea Brie Florin Sfrengeu Ion Gumenâi Editura Universit ăţ ii din Oradea/Editura
Sorin Ş ipo ş Mircea Brie Florin Sfrengeu Ion Gumenâi Editura Universit ăţ ii din Oradea/Editura

Editura Universităţii din Oradea/Editura Cartdidact din Chişinău Oradea/Chişinău

2008

3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Frontierele spaţiului românesc în context european /

Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi. - Oradea : Editura Universităţii din Oradea,

2008

Bibliogr. ISBN 978-973-759-559-1

I. Şipoş, Sorin

II. Brie, Mircea

III. Sfrengeu, Florin

IV. Gumenâi, Ion

32.01:913(498)

Editura Universităţii din Oradea este acreditată de CNCSIS, cod 149.

Editura Cartdidact din Chişinău ISBN 978-9975-940-70-2 341.222+327(498+4) (082)F92

Coperta 1 – Piaţa Ferdinand, Oradea la începutul anilor ‘20, carte poştală, colecţia personală Constantin Demeter Coperta 4 – Casa Eparhială, oraşul Chişinău în perioada interbelică, sursa www.VirtualChisinau.com

4

Cuprins

Cuprins

5

Cuvânt înainte

9

I. Cercetări interdisciplinare asupra frontierei Sever DUMITRAŞCU Naissus – 269 A.D

biserica românilor din Transilvania şi Patriarhia ecumenică (secolele XIV-

13

Alexandru NICULESCU Româna – „o altfel” de latinitate

19

Ioan-Aurel POP La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism:

XVII)

35

Emil DRAGNEV Activitatea artistică din Moldova medievală anterioară domniei lui Ştefan cel Mare şi contextul transilvan

45

II. Realităţi politice şi etnice Florin SFRENGEU Populaţia romanică din Pannonia în a doua jumătate a mileniului I A. D

57

Sorin ŞIPOŞ ● La frontiera dintre fidelitate şi trădare în vremea lui Ştefan (al V- lea), duce al Transilvaniei (1261-1270)

62

Eugen CERNENCHI Despre chestiunea volohă şi despre cei patru meşteri ” – un incident diplomatic moldo-rus în timpul lui Ştefan cel Mare

71

Mihai GEORGIŢĂ ● Contribuţii documentare privind soarta cetăţii Săcuieni, o cetate de frontieră în timpul ocupaţiei otomane din Bihor

85

Lilia POGOLŞA Contribuţii la corespondenţa lui Dimitrie Cantemir în ajunul campaniei de la Prut a lui Petru I

93

Ion EREMIA Consideraţii privind tratatul moldo-rus din 1711

103

III. Tradiţie şi modernizare Barbu ŞTEFĂNESCU Răspunsul lumii rurale din Crişana la propunerile de modernizare ale statului austriac Aurel CHIRIAC Pictura de cult românească şi iniţiativele ctitoriceşti în Bihorul

121

secolului al XVIII-lea

 

142

Ion GUMENÂI Aspecte din viaţa societăţii evanghelico-luterane din Chişinău în prima jumătate a secolului al XIX-lea

149

Edith

BODO

Plângerile

urbariale,

formă

de

protest

faţă

de

abuzurile

stăpânului domenial

157

Teodor CANDU Consideraţii cu privire la administraţia ecleziastică a regiunii Basarabia în perioada 1806-1812

164

Valentina SAMOILENCO Boierimea din Basarabia în secolul al XIX-lea. Statut social şi juridic Mircea BRIE Căsătoria mixtă – punct de trecere a „frontierei” comunitare

178

(a doua jumătate a secolului XIX - debutul secolului XX)

 

192

5

Tatiana CHICAROŞ ● Evoluţia învăţământului mediu pentru fete din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea

220

IV.

Societate şi economie

 

Tudor CIOBANU Încartiruirea

- o grea povară pentru basarabeni. Studiu de

 

caz: localitatea Nişcani, ianuarie 1824 Valentin TOMULEŢ ● Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă din 14

231

noiembrie 1824

238

Andrei EMILCIUC Navigaţia pe râul Nistru în contextul politicii comerciale a Imperiului Rus (1792-1856)

257

Natalia

TIMOHIN

Economia

Basarabiei

în

ajunul

războiului

din

Crimea

266

Radu ROMÎNAŞU Reuniunea culturală „Cele Trei Crişuri” din Oradea şi graniţa culturală a României întregite

283

Flavius SOLOMON Presa germană din Basarabia în anii 1918-1940

294

Svetlana SUVEICĂ ●

Însăşi Anglia nu ar putea guverna un loc ca

Basarabia”: reflecţii ale unui ziarist britanic despre Basarabia anului 1924

 

300

V. Mişcarea politică şi naţională Nicolae CIUBOTARU Afirmarea curentului naţional românesc în Basarabia

(1859-1917)

 

315

Mihai D. DRECIN Vestul românesc – principal centru politic al românilor

transilvăneni (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea)

 

334

Dinu

Primului Război Mondial în paginile ziarului chişinăuian Cuvânt moldovenesc 344 Antonio FAUR Corespondenţe inedite ale Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor cu ministrul plenipotenţiar al Consiliului Dirigent la

POŞTARENCU

Informaţii

despre

prizonierii

români

din

perioada

Budapesta (1919)

 

349

Gheorghe

PALADE

Contribuţiile

militarilor

români

la

renaşterea

vieţii

spirituale în Basarabia 1918-1920

356

Ion ZAINEA Problemele teritoriale şi frontaliere ale României la Conferinţa de Pace de la Paris în corespondenţa şi memoriile lui Alexandru Vaida- Voevod (1919-1920)

366

VI.

România şi Republica Moldova - realităţi contemporane

 

Gabriel MOISA Istoriografie şi discurs politic oficial în România anilor ’60-

 

’80 ai secolului trecut. Chestiunea basarabeană

 

381

Adrian

NICULESCU

 

Refugiul

politic

românesc

din

Franţa

în anii

„comunismului târziu” - cu o „fotografie de epocăa situaţiei din ţară;

studiu de caz

 

391

Georgeta

STEPANOV

Repere

ale

evoluţiei

presei

scrise

din

Republica

Moldova

410

6

Octavian ŢÎCU The Transnistrian Conflict and the Emergence of the Near Abroad Policy in the Russian Federation Anca OLTEAN The Image of King Michael in the Contemporary Press in The Period of Transition from Communism to Democracy Ioan HORGA, Mircea BRIE Cooperarea inter-universitară la frontierele

of Transition from Communism to Democracy Ioan HORGA, Mircea BRIE ● Cooperarea inter-universitar ă la frontierele

422

431

externe ale Uniunii Europene şi contribuţia la politica europeană de vecinătate 440 Simona STANCIU Nationalism or Europeanism in the Social Work Education

and Practice?

460

Postfaţă

469

Lista autorilor

471

7

Cuvânt înainte

Abordarea din perspectivă istorică a frontierelor spaţiului românesc în context european reprezintă o adevărată provocare, din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă astăzi conceptul de frontieră, într-o lume în rapidă schimbare, este foarte actual. Au existat şi există frontiere care despart şi frontiere care unesc, dar, în oricare dintre ipostaze, frontierele trebuie privite ca spaţii de interferenţă. În al doilea rând, definirea spaţiului românesc s-a făcut de cele mai multe ori şi în funcţie de frontiere, mai mult în funcţie de frontierele spirituale decât de cele politice. Este cunoscută definiţia dată patriei de marele istoric şi om politic Mihail Kogălniceanu, în 1843, la inaugurarea cursului de istoria românilor de la Academia Mihăileană din Iaşi. Cărturarul cu origini basarabene numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbea româneşte, legând spaţiul etnic românesc de limbă şi considerând limba cea mai importantă caracteristică a etniei, mai exact a naţiunii. În fine, spaţiile de frontieră sunt fascinante, pentru că resping, dar şi primesc, pentru că despart, dar şi unesc, pentru că fortifică identitatea, dar privilegiază contactele cu celălalt, adică ajută la înţelegerea alterităţii. Lumea europeană de azi a depăşit, din fericire, în linii mari, diviziunile prin graniţe rigide şi a condus, în parte măcar, la ceea ce visa Nicolae Titulescu, adică la „spiritualizarea frontierelor”. Pentru români însă, lucrurile nu sunt nici în acest caz aşa de simple, în ciuda intrării României în Uniunea Europeană. Paradoxal, acest act a creat noi graniţe între români, reînviind temeri şi reactualizând probleme care păreau doar de domeniul trecutului. De aceea, iniţiativa a două universităţi din Oradea şi Chişinău – adică dinspre limita apuseană şi, respectiv, răsăriteană a spaţiului românesc – şi a Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca de a aborda în cadrul unui simpozion şi apoi într-un volum tema invocată este mai mult decât binevenită. Aproape patruzeci de istorici de varii specialităţi se încumetă, cu autoritatea pe care le-o dă înalta lor pregătire şi impecabilul profesionalism, să se refere la frontierele spaţiului românesc dintr-o perspectivă interdisciplinară, pornind din antichitate şi tratând tema din perspectivă politică, teritorială, etnică, plasând-o între tradiţie şi modernizare, dar şi sub semnul economicului şi al socialului. Se porneşte de la general spre particular, dar şi invers, insistându-se în final asupra mişcării de emancipare naţională şi asupra realităţilor contemporane din România şi Republica Moldova. Sunt evidenţiate asemănările şi deosebirile dintre cele două spaţii de frontieră, cel vestic, supus influenţei maghiare şi germane, aflat în contact cu catolicismul şi protestantismul, cu dinamica de tip

9

occidental şi cel estic, marcat de influenţa polonă, rusă şi ucraineană, asaltat de ortodoxia „pravoslavnică” slavonă şi chirilică, de o anumită stagnare venită dinspre imensele spaţii ale stepei euro-asiatice. Numitorul comun se vădeşte a fi, în ciuda variatelor influxuri alogene, etnicitatea românilor, bazată pe origine şi pe conştiinţa originii comune, pe unitatea limbii, a credinţei bizantine, a tradiţiilor, a întregii spiritualităţi. Între anumite frontiere s-au creat naţiunile moderne, care au dat măsura continentului european şi o dau şi în prezent. Volumul de faţă readuce naţiunea în atenţie, dar fără crispări şi fără ostentaţie, dincolo de „inventare” spontană sau de „constituire” organică. Autorii ştiu şi ne conving că naţiunea nu a fost malefică sau benefică, dar că a asigurat un cadru de evoluţie şi de conservare pentru comunitatea etnică. Iar comunităţile, marile subiecte colective nu se pot blama şi condamna în bloc, fiindcă ele există independent de voinţa indivizilor. Din această perspectivă, naţiunea română apare în volumul de faţă ca o realitate vie, dinamică, purtătoare de istorie, comunicativă, deschisă, atentă la atentatele care s-au făcut asupra ei şi reticentă la agresiunile care i-au ameninţat existenţa. Apreciem în mod special efortul coordonatorilor – profesorii Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu şi Ion Gumenâi – care au ştiut să reunească tematic cu pricepere contribuţii atât de diverse, să uniformizeze discrepanţele şi să asigure o unitate reală a volumului. Mesajul lor şi al autorilor este acela că, în lumea noastră cu frontiere tot mai mult diversificate, există premise istorice certe de a ne simţi „împreunăşi „acasă” într-o Europă fără arme, conflicte şi ameninţări. Pentru aceasta însă, trebuie să ne simţim şi să fim solidari ca oameni, ca europeni, ca români şi să participăm cu răspundere şi convingere la concertul naţiunilor europene. Avem această datorie morală faţă de noi şi, mai ales, faţă de fiii noştri…

Cluj-Napoca, 21 august 2008

10

Ioan-Aurel Pop

I. Cercetări interdisciplinare asupra frontierei

Sever Dumitraşcu, Naissus – 269 A.D. Alexandru Niculescu, Româna – „o altfel” de latinitate Ioan-Aurel Pop, La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism: biserica românilor din Transilvania şi Patriarhia ecumenică (secolele XIV-XVII) Emil Dragnev, Activitatea artistică din Moldova medievală anterioară domniei lui Ştefan cel Mare şi contextul transilvan

Naissus – 269 A.D.

Naissus – 269 A.D.

Sever DUMITRAŞCU

Rezumat. Autorul prezintă, luând în considerare surse literare romane, romano- bizantine şi bizantine, bătălia de la Naissus din 269 d.Hr şi restabilirea puterii imperiale romane la Dunărea de Jos. Modificările teritoriale ce au avut loc (a fost reorganizată la sud de Dunăre o nouă Dacie aureliană) sunt, în opinia autorului, consecinţe directe şi imediate ale “bătăliei popoarelor” de la Naissus. În 269 d.Hr., a avut loc o veritabilă invazie a neamurilor libere, nesupuse Imperiului roman, din nordul Carpaţilor, Mării Negre şi de la Marea de Azov, care doreau să se aşeze în provinciile sud-est europene ale Imperiului roman, ceea ce a condus, din punct de vedere geo-strategic la “împărţirea” imperiului în cele două mari sfere ale sale:

Occidentul şi Orientul. Bătălia decisivă a avut loc la Naissus. Imperiul roman a fost salvat prin chibzuinţa împăratului Claudiu al II-lea Goticul şi acţiunile cavaleriei mobile conduse de viitorul împărat Aurelian. Izvoarele literare redau această bătălie în strategia, tactica şi, mai ales, urmările sale.

Cuvinte

cheie:

Imperiul

roman,

invazia

neamurilor

libere,

Claudiu al II-lea Goticul, izvoare literare

bătălie,

Naissus,

During the emperor Philip the Arab (M. Julius Philippus 244-249), the Roman Empire celebrated its millenium. He was followed by Decius (249-251), Trebonianus Gallus (251-253), Valerian (253-260), Gallienus (253-268), Claudius II Gothicus (268-270), Aurelian (270-275) and Probus (275-282) emperors. The boundaries of the Roman Empire were menaced by the peripheral free populations 1 in Africa, in Britannia, but especially by the Germans on Rhin and on Danube, and by the Persians on Euphrates. Decius died in battle against the Goths at the danubian front, close by his son, and Valerian was captivated by the Persians, which never liberate him (he was the first Roman emperor with such destine). The Roman Empire was also menaced in interior by the usurpers of the imperial power – often imposed by different Roman military units in Egypt, in Gallia or in Orient. The boundary on the Danube and Pontus Euxinus was strongly menaced. After centuries and decades of calm, even the Roman micro-asiatic provinces 2 were attacked.

1 We insist to call them free populations, not “Barbarians”, which is a term imposed by Greeks based on their natural rights, according to which who isn’t Greek is Barbarian and he can be used as slave, and is a term based on Latin ius gentium, according to which, the military force and victory transform the peoples from conquered territories into slaves and the conquered lands are transformed in ager publicus (praedia populi romani). This inhuman, non-divine,

unchristian “agreement” maintained itself until the 20 th century, until UN Charter and especially until the Helsinki agreements. 2 It’s known that the continental Germanic peoples, which lived in the marshy territories between Rhine and Vistula (Franks, Suebs, Venets and so on), were overlapped by new Balto- scandinavian elements, especially together with the coming of the Goths at the north of the

13

Sever DUMITRAŞCU

Starting with these battles, the Roman Empire changed its strategy, into a defending one, becoming a more powerful war fleet in Pontus Euxinus, Propontida and the Aegean Sea, and a mobile cavalry. But in 269, an important invasion of the free populations (those who were not dominated by the Roman Empire) from the North of the Carpathians, of the Black Sea and from the Sea of Azov took place. They wanted to inhabit the Roman provinces from the South-East Europe, which, by geo-strategic point of view, should lead to the “separating” of the Roman Empire in the two large “spheres”: the Occidental and the Oriental one. The decisive battle had place at Naissus and it became a veritable “battle of the populations”. The Roman Empire was saved by the wisdom of the emperor Claudius II Gothicus and by the actions of the mobile cavalry leaded by Aurelian, the coming emperor. The Roman, Roman-Byzantine and the Byzantine literary sources relate us this battle with its strategy, tactic and especially its consequences.

A

ROMAN SOURCES (we especially refer to one historical source) DEXIPPOS 3

1

UNIVERSAL CHRONICLE „Fr: 20 (14). Scriptores Historiae Augustae, XIX, 16, 3. In their reign (i.e. Balbinus and Maximus), the Carpians waged war (in 238) with the Moesians (the inhabitants of the Moesia Inferior province). Meanwhile, the war against the SCYTHIAN (Goths) began, and the destruction of Istria or, as Dexippos calls it, the Istrian city, took place at the same time.” „Fr: 22 (16). Giorgios Syncellos, p.705, 10, Bonn. The Scythians, named Goths, cross in mass the river Istria, in the time of Decius (in 250, after the reign of Cniva king 4 ), and laid waste the territory dominated by the Romans. They surrounded the Moesians, which took refuge at Nikopol. As is told by Dexippos, Decius attacked and killed thirty thousand people, but he was defeated in battle, losing Filipopol that fell in the hands of Goths. With this occasion, many Thracians died 5 (inhabitants of Roman province Thracia). Confronting the Scythians (=Goths), which turned to their

Maeotians Lake (Sea of Azov) and Pontus Euxinus, the “saint union” of the five “selected” peoples: Burgundians, Vandals, Gepids, Vizigoths, Ostrogoths, followed by a second or third Germanic “movements”, and the last one: Lombards, Rugians, Sciri, Heruli. These movements determined by climatic changes were felt even in the first century A.D. Domitian made a peace treaty with Decebalus, because he was attacked by Suebic Germans (Quadi, Marcomanni) at

the Central Danube and, as “say” an inscription discovered in Syria, he sent an army in the kingdom of Decebalus („PER REGNI DECEBALI”). In 166, began the Marcomanic wars (Marcomanni, Quadi, Sarmatians, Costobocs, and others, the lather ones wasn’t Germanic peoples). At the half of the 3 rd century A.D., Heruli (which were great navigators) leaded the Goths over the Black Sea and attacked the Roman cities in the north of the Asia Minor.

3 Greek historian, who wrote, it seems, the first history of the Goths (SCYTHIANS) and another two works: UNIVERSAL CHRONICLE and THE HISTORY OF DIADOCHI. He was Athenian and in 269 (267?), leading 2000 men, he participated in the war against Heruls when they overran ATHENS.

4 Cf. Iordanes, Getica, XVIII and Zosimos, I, 23

5 Cf. Ammianus Marcellinus, XXXI, 5, 17, he wrote about 100.000 of people.

14

Naissus – 269 A.D.

homes, Decius himself, this enemy of God, was killed together with his son (in June 251) in at night in Abrytos (Razgrad, in Bulgaria), at the place named Forum Sempronii. Then the Scythians (Goths) returned to their homes with numerous prisoners and plunders.” 6

2

SCYTICS

a). „Fr. 25 (18). Excerpts from Stratagems, 4. From the histories of Dexippos.

The siege of [the city] Marcianopol

condition to reply to the Moesians (inhabitants of Moesia Inferior) in the same way, due to the crenels and the guards from the gates, tired because of the strokes, the Scythians (Goths) were not in condition to resist and they retreated without obtaining anything.” 7

(6). Being thus oppressed and having no

b). „Fr. 27 (20). Excerpts from Stratagems, 5. From the histories of Dexippos.

The siege of [the city]

to go away from there. And thus, it took place the end of the Scythians’ (Goths) siege 8 .” 9

the Scythians, unknowing what to do, decided

Then

B

ROMAN-BYZANTINE SOURCES EUTROPIUS 10

1

BREVIARIUM AB URBE CONDITA „IX, 11, 1. …and CLAUDIUS succeeded him… 2. He defeated the Goths, who were laying waste Illyricum and Macedonia, in a great battle.” = „CLAUDIUSQUE EI SUCCESSIT. 2. HIC GOTHOS, ILLYRICUM MACEDONIAMQUE VASTANTES, INGENTI PROCLIO VICIT.” 11

AUGUSTAN HISTORY (SCRIPTORES HISTORIAE AUGUSTAE)

1

„p.137-8. Claudius 6, 2. Finally, the various tribes of the Scythians, the Peucins, the Greuthungs, the Ostrogoths, the Tervings, the Visi, and the Gepids, and also the others and the Heruls, in their desire for plunder, burst into Roman territory and there proceeded to destroy many districts; meanwhile Claudius was busied with other things and was making preparation, like an emperor, for that war which he finally brought to an end; 5. …There were three hundred and twenty thousand armed men.” = “DENIQUE SCHYTHARUM POPULI, PEUCI, GRUTUNGI, AUSTROGOTI, TERVINGI, VISI, GIPEDES, CELTAE ETIAM ET HERULI, PRAEDAE CUPIDITATE IN ROMANUM SOLUM INRUPERUNT ILLIC PLERAQUE

6 FHD, I, Bucureşti, 1964, p. 733-735

7 Ibidem, p. 735

8 Rappaport, Die Einfälle der Goten in das römische Reich bis auf Constantin, Berlin, 1899, p.40 (inaccessible for us).

9 FHD, I, p. 735 10 Under Julian, he participated at the campaign against the Persians. He was magister memoriae in Valens’ time and in 369, he wrote a short Roman history: BREVIARIUM AB URBE CONDITA. 11 FHD, II, Bucureşti, 1970, p. 38-39 15

Sever DUMITRAŞCU

VASTARUNT, DUM ALIIS OCCUPATUS EST CLAVDIUS DUMQUE SE AD ID

BELLUM, QUOD CONFECIT, IMPERATORI[A]E INSTRUIT

5.

ARMATORUM

TRECENTI VIGINTI MILIA FUERUNT

12

2

„p.178-9, Aurel, 39, 7. Seeing that Illyricum was devastated and Moesia was lost, and giving up hope that the Trans-Danubian Dacia, the province which had been formed by Trajan, could be retained, he abandoned it and led away both soldiers and provincials. The people whom he moved out from it were established in Moesia, and gave to this district, which now divides the two provinces of Moesia, the name of his

Dacia.” 13 = „CUM VASTATUM ILLYRICUM AC MOESIAM DEPERDITAM VIDERET, PROVINCIAM TRANSDANUVIANA<M> DACIAM A TRAIANO CONSTITUTAM SUBLATO EXERCITU ET PROVINCIALIBUS RELIQUIT, DESPERANS EAM POSSE RETINERI, ABDUCTOSQUE EX EA POPULOS IN MOESIA CONLOCAVIT APPELLAVITQUE SUAM DACIAM QUAE NUNC DUAS MOESIAS DIVIT.” 14

ZOSIMOS 15

NEW HISTORY

(NÉA ISTORIA)

1

„I, 37. The Scythians collected into one body out of every nation and tribe, one part of their forces plundering Illyricum, and laying waste its towns. While in Illyricum the situation was also desperate because of the Scythians and the WHOLE ROMAN

EMPIRE WAS IN SUCH A HELPLESS STATE AS TO BE ON THE VERY VERGE OF RUIN, a plague happened to break out in several of the towns, more dreadful than any that had preceded it and which surpassed all calamities caused by the Barbarians; and the ones alleviated, were made to esteem themselves fortunate and the conquered cities that became completely deserted.” 16

12 FHD, II, Bucureşti, 1970, p. 104-105

13 Translation by Vl. Iliescu, in FHD, II, Buc., 1970, p. 109; see the note 72, too: “just a simple taking over of the Eutropius’ account IX, 15, 1 – with which it also look like very much linguistically – without historical value. Cf. to Vl. Iliescu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, SCIV, 2, 1971.

14 FHD, II, Bucureşti, 1970, p.108-109; Cf. ISTORIA AUGUSTA, Cluj, 1971, p. 469, translation by Constantin Drăgulescu: “Seeing that Illyricum was devastated and Moesia was in a ruinous state, he abandoned the province of Trans-Danubian Dacia, which had been formed by Trajan, and after WAS LED AWAY THE ARMY AND THE INHABITANTS FROM PROVINCES THAT WERE SENT THERE, because he gived up hope that it could be retained, he settled the people whom he moved from it in Moesia, and gave to this district the name of his Dacia, which now divides the two provinces of Moesia.”

15 He lived in the 5 th century, under Theodosius II and his successors he wrote the New History; FHD, II, 1970, p. 301: „The work of Zosimos is one of the best historical works from the last period of the classic Greek literature.”

16 FHD, II, Bucureşti, 1970, p. 305

16

Naissus – 269 A.D.

2

„I, 42. By this time, the surviving Scythians, encouraged by their previous successes, appointed a place of meeting with the Heruls, Peucins, and Goths, near the river Tyra, which empties itself into the Pontus, and they had built six thousand vessels, and putting on board three hundred and twenty thousand men, they sailed across the sea, and made an attempt on Tomis, a town fortified with walls. But they were repulsed from it. They went on and proceed to Marcianopolis, a city of Moesia. But failing there likewise in their attack upon it, they took the opportunity of a favourable wind and sailed forward. On their arrival at the straights of Propontida, because the fleet couldn’t bear the violent current, the vessels knocked one against another and the boats were chaotically dragged, due to the helmsmen’s inability of steering them, so that some of vessels sunk, and others got menless on shore, causing a great loss of men and vessels.” 17

C

BYZANTINE SOURCES SUIDAS 18 (SUDA) LEXICON „IV, 389. The Scythians: under Claudius, the emperor of the Romans, the remainder Scythians, moved away by the previous invasions from the time of Junior Gallienus, together with the Heruls, Peucins and Goths, they met at river Tyra and invaded the Pontus. Equipping nine hundred ships and putting on board three hundred and twenty thousand men, they crossed the Pont and invaded the Tomis city, and besieged it. They proceed in a same way at Marcianopolis. When they arrived at the straights of Propontida, due to the current the ships fell foul on each other and were driven chaotically, because the helmsmen lost their control on the steer; some of them were sunk together with the men, and others reached the shore but empty. Most of them died. The others floated toward Cyzicus and were carried away by waters to Athos. Taking care of their vessels, they besieged Casandreia and Thessaloniki. They arrived and continued their way toward the continent, devastating the entire region and destroying different areas. The ones that escaped were moved to the Romans and were made cultivators.” 19

IOAN ZONARAS 20 THE CHRONICLE But <the Barbarians> were pushed back in the besieging of that city

„XII, 26

(Thessaloniki) and going to AtenS, they conquered it. Collecting ALL THE BOOKS from the city, they wanted to burn them. But one of the most famous wise man of them stopped the ones belonging to his people, saying that the Greeks disregard military actions because they are occupied with these <books> and thus they could be easily defeated. Cleodemos, an Athenian managing to escape, and to bring together a lot <of

17 Ibidem, p. 305-306

18 Lexicon written in the second half of the 10 th century: “great construction”; cf. Ibidem, p. 699

19 Ibidem, p. 701-702

20 He was prime-secretary of the imperial chancellery from Byzantium in the first half of the 12 th century. He used for writting his work – Compendium of History (an universal chronicle) – classical and Byzantine sources, some of them being lost today.

17

Sever DUMITRAŞCU

men>, came back to them with vessels on sea and killed many of them, so that even the ones who escaped with life ran from there. And Claudius, attacking them, after they scattered in more regions, defeated them both in battles on sea and in battles on land. The storms also caused them sufferings, and the famine tortured and destroyed them.” 21

The “peoples battle” of Naissus form 269 ended because of the Roman armies’ victory, leaded by Claudius II Gothicus. The Roman Empire was saved. The emperor dies of plague at Sirmium. He was a great emperor and his people regretted him. Aurelian found a weakened empire that he “rebuilt” (RESTITUTOR ORBIS, "Restorer of the World"), he defeated the Marcomanni, Gallia was brought back under the

Romans’ control, and he defeated Zenobia in Orient. Probus will continue his work. By geo-strategic point of view, the situation of the Lower Danube is changed, but not in the disadvantage of the Roman Empire:

1. The Goths are defeated and calmed down, they will come back forcefully

after a century, in the time of Valens, when they will be pushed forward by the Huns;

2. The auxiliary troops from Dacia (271-275) are moved to the south of the

Danube together with the ones trained by the Roman authority. The two Legions from Dacia, L XIII G and L V M, are settled at Ratiaria and Oescus, but garrisons of these

will always stand on the Danube’s northern bank. The Roman authority maintained its supremacy in the region. Diocletian will install his new legions in Dobroudja (L I J şi L II H) and Constantin the Great will build the bridge over the Danube between Oescus and Sucidava, for his troops, for merchants, for the Christians who propagate at the north of the Danube and for the herds that pastured in the rich river meadow from the north of the Danube, in Bărăgan;

3. Aurelian will organize in the south of the Danube the new province – Dacia

Aureliana – that will be divided in two provinces by Probus, his successor - Dacia

Ripensis, with the capital at Ratiaria (is in the Romanian zone of the Timok) and Dacia Mediteranea, with the capital at Naissus, and then Serdica (today’s Sofia);

4. The Bastarns will be colonized by Probus in Thracia (100.000) together with

other Germans. Aurelian defeats the Carpians, which didn’t take part at the battle of Naissus, and then, later, they were colonized (we don’t know how many) in Moesia (and in Dobroudja) and in Pannonia;

5. Due to the wisdom of the old Herul, the books (manuscripts) of Athens

escaped unburned; otherwise, many ancient books wouldn’t have got to us. But Dexippos’ History of the Goths was lost in time, excepting some fragments that are mentioned later, many of them in the work of Cassiodorus. The Lower Danube, the Romanian Danube will stay in the center of the world’s policy for many decades. The ones living today on its banks mustn’t forget that they belonged and belongs to a big daco-roman Latin and Christian ethnical unity, which are settled between Balkans and the Nordic Carpathians, between Tisa and Dniester, and its foundations, as they are and were, were built in those Roman and Roman-Byzantine centuries between Augustus and the Roman-Byzantine emperors (between the 1 st and the 7 th centuries A.D.)

21 FHD, III, Bucureşti, 1975, p. 199

18

Româna – „o altfel” de latinitate

Alexandru NICULESCU

The Romanian Language – an other Latinity

Abstract. Concomitant with the penetration of Hungarians on the territory of the former province Dacia Felix took end the first phase of the development of Romanian romanity. Beginning with the 7 th and 8 th century and until the 10 th century, the characteristics proper to the Romanian language appeared gradually, the language being the solitary representative of the Latinity from the Oriental Europe. Thus the Romanian language defined itself like an abandoned romanity, far away of Occident and isolated of it through its geographical position and the vicissitudes of history, in the multilinguistic zone of the non-Latin European Orient. Through specific identitary efforts, it could preserve its original fundamental Latinity. Its Romanic individuality, which was maintained over millenniums, is undoubtedly a victory of a sermo latinus vulgaris (plebeius), passed through different historical filters and impregnated by Oriental non-Latin elements. Indeed, “una spiccata individualità” (Matteo Bartoli), a singular, abstruse, complex one. Not easy to understand, hard to decoding. An other Latinity.

Cuvinte cheie: latinitate, romanitate, continuitate mobilă, frontieră lingvistică

I

1. A vorbi despre latinitatea limbii române, astăzi, după ce atâţia mari şi eminenţi lingvişti au cercetat-o, poate părea inutil sau chiar o repetare de vechi şabloane din timpuri revolute. Alţii, dimpotrivă, ar putea crede că aducerea în discuţie a unei astfel de teme ascunde cine ştie ce temeri sau intenţii… Ei bine, nu! Credem că fiecare generaţie de cercetători are datoria de a-şi pune această fundamentală problemă a istoriei limbii române şi a verifica, prin alte metode, proprii, aserţiunile precedente, confirmându-le sau corectându-le. Au procedat astfel Sextil Puşcariu 1 , Ovid Densuşianu 2 şi Alexandru Philippide 3 , în succesiunea celor din Şcoala Ardeleană, a lui Ion Maiorescu sau a lui Timotei Cipariu; au făcut la fel Emil Petrovici 4 , O. Nandriş 5 , Iorgu Iordan 6 şi Alexandru Rosetti 7 . Alexandru Graur, de

1 Sextil Puşcariu, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937; Idem, Limba română, I, Bucureşti, 1940; II, Rostirea, Bucureşti, 1958; Idem, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974

2 O. Densuşianu, Histoire de la langue roumaine, I. Les origines, Bucarest, 1901

3 Alexandru Philippide, Originea Românilor, I. Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923, II. Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi, 1927 4 Emil Petrovici, Influenţa slavă asupra fonemelor limbii române, Bucureşti, 1956 (trad. germană, Mouton Den Haag, 1958)

5 Octave Nandriş, Phonétique historique du roumain, Paris, 1963

6 Iorgu Iordan, Importanţa limbii române pentru studiile de lingvistică romanică, în Actele celui

de al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, vol. I, Bucureşti, 1970

7 Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, Editura definitivă, Bucureşti, 1986

19

Alexandru NICULESCU

asemenea, s-a ocupat - în generalităţi - de „romanitatea limbii române” 8 . Urmându-şi maeştrii, şi-au încercat intuiţiile - sui generis! - şi alţii… În vremea din urmă, Marius Sala 9 şi, mai ales, I. Fischer 10 au abordat aceeaşi problemă 11 . De bună seamă vor veni, în urma noastră, alţii. Latinitatea românei este un nesecat izvor de cercetări şi de idei în care fiecare lingvist care studiază istoria limbii române trebuie să-şi încerce condeiul şi inventivitatea. 2. În această serie de cercetări s-au înscris şi studiile noastre privind individualitatea romanică a limbii române 12 . Într-o serie de lucrări precedente, am încercat să disecăm o afirmaţie pe care, la Cluj, cu mulţi ani în urmă, o făcuse Sextil Puşcariu: „româna este <<altfel romanică>> decât toate celelalte limbi romanice”. Pe atunci acest adevăr suna insolit: se căuta limba latină în interiorul limbii române şi se găseau relicte specifice, româneşti, nu totdeauna descendente din latinitatea cu care era obişnuită romanitatea occidentală (a se vedea lucrările dedicate limbii române de către W. Meyer-Lübke şi chiar de Sextil Puşcariu). În acest fel, de la Matteo Bartoli şi P. Skok înainte, dar, mai ales, de la Alf Lombard, s-au putut analiza diferenţele de „individualitate romanică” a românei în raport cu celelalte limbi romanice (chiar cu cele din grupul „apenino-balcanic” descoperit de Matteo Bartoli) şi, aşa cum a afirmat Alf Lombard - regretatul romanist suedez care şi-a dedicat opera sa principală studierii limbii noastre -, s-a putut vorbi despre limba română ca de „al patrulea picior al unei mese”, de care studiul limbilor romanice nu se poate dispensa. Bineînţeles, limba română şi ereditatea ei latino- romanică sunt un element absolut necesar în condiţiile privind „fragmentarea latinităţii”, concept pus în circulaţie de Walter von Wartburg. Lingula (în loc de cochlearium), equua, ovis şi alţi termeni latini conservaţi în limba română au făcut demersul intitulat Die lexikalische Differenzierung, promovat de Gerhardt Rohlfs. Carlo Tagliavini a scos şi el în evidenţă câteva particularităţi ale românei. Iar studiile noastre dedicate „individualităţii limbii române printre limbile romanice” au avut drept scop o definire romanică şi non-romanică a limbii române. 3. Orice discuţie privind această problemă trebuie să înceapă de la o distincţie pe care lingvistica romanică românească nu a făcut-o încă: latinitate/romanitate. Evoluţia limbilor romanice - mai ales a celor din Occident - trebuie luată în considerare în trecerea de la latinitate la romanitate. De la unitatea latin=romanic, când limba Romei era încă limba latină, s-a ajuns la opoziţia latin vs. romanic, atunci când latina populară („vulgară”) vorbită s-a desprins de latina corectă, zisă „clasică”: cea „populară” dând naştere limbilor romanice, iar cealaltă, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de vorbire, s-a cristalizat şi a rămas o limbă „gramaticală” artificială, limba culturii latine. În timp ce limbile romanice occidentale îşi încorporau numai cultural, prin religia creştină a Romei (catolicismul), componentul latin şi îşi modelau structurile romanice prin latinitate, limba română se constituia exclusiv pe conştiinţa diversităţii faţă de mediul lingvistic înconjurător, pe baza romanităţii sale. Eram romani (= de

8 Alexandru Graur, La romanité du roumain, Bucureşti, 1965

9 Marius Sala, Contributions à la phonétique historique du roumain, Paris, 1976

10 I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985

11 A se vedea acum şi Marius Sala, De la latină la română, Bucureşti, 1998, şi Teresa Ferro, Latino, romanzo e romeno, Cluj, 2003 – care nu aduc, din păcate, nimic nou.

12 Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, I, 1965, II, 1978

20

Româna – „o altfel” de latinitate

limba Romei) în raport cu limbile popoarelor ne-romanice înconjurătoare, de la greci până la slavi. Această diferenţă dintre română şi limbile romanice occidentale este definitorie pentru limba noastră şi trebuie luată în consideraţie de lingvistica romanică. Este drept, mai există şi alte comunităţi de limbă romanică ce îşi revendică, în condiţii idiosincretice similare, dreptul de a se numi romane (dialectele retoromane, romantsch, în primul rând), dar în interiorul spaţiului cultural latin. Româna este o limbă romanică constituită şi conservată într-un spaţiu cultural exterior continuum- ului european latin. Am numit aceasta o latinitate off limits. 4. Am arătat, în repetate rânduri, în ce măsură şi din ce cauze latinitatea care stă la baza limbii române s-a îndepărtat de linia Romei. Pe lângă elementele arhaice, conservate, latina a avut de înfruntat, în spaţiul danubian oriental, idiome autohtone (traco-dacice, ilirice, vechi greceşti) - caracteristici semnalate şi studiate de istoricii limbii române (O. Densuşianu, Al. Philippide, Al. Rosetti, Sextil Puşcariu, Gh. Ivănescu - fie şi cu exagerările lui I. I. Russu), pe urmele unor mari romanişti (W. Meyer-Lübke, Matteo Bartoli). Dar cea mai importantă deosebire faţă de latinitatea care începea în Pannonia şi Noricum şi se întindea până în Lusitania, a fost creată, post-Dacia Trajana, de o serie de evenimente istorice. În primul rând, apartenenţa, din sec. IV înainte la Imperiul Roman de Răsărit, care începând din sec. VII, sub Focas (602) şi Heraklios (610-641), devenea imperiu de limbă greacă - cu tot ceea ce, cultural şi lingvistic, elenismul şi bizantinismul conţineau. Invaziile „barbarilor” au adăugat şi ele elemente specifice: slavii, ajunşi în regiunile carpato-danubiene-balcanice în sec. VI-VII, au cea mai mare pondere în evoluţia latinităţii, dar, într-o mai mică măsură, şi pecenegii (sec. IX) şi, mai ales, cumanii (sec. XI-XII), care, sălăşluind mai multă vreme pe teritoriile carpato-danubiene, au lăsat urme în toponimie şi în lexic (B.P. Haşdeu şi, după el, O. Densuşianu, Al. Philippide, Lazăr Şăineanu, Sextil Puşcariu şi alţii, s-au ocupat de interferenţele cumano-romanice 13 . În sec. X-XI, pătrund în Transilvania slavo-romanică maghiarii. Şi aceştia introduc în română elemente lexicale proprii, referitoare la viaţa socială şi administrativă a evului mediu. Latinitatea care a devenit romanica românească şi-a construit individualitatea mai puţin prin evoluţii proprii latinei, cât mai ales prin contribuţii externe, non- romanice. Româna - spunea Sextil Puşcariu - nu este „mai puţin latină” (M. Bartoli:

meno latino) decât celelalte variante romanice, ci „altfel latină” (sublinierea îi aparţine). Această „altfel” de latinitate pe care o reflectă limba română se îndepărtează din ce în ce mai mult de sursele-i centrale - de Roma, dar şi de provinciile romanizate din Pannonia-Dalmatia-Noricum şi dincolo de ele - începând din sec. V-VII, devenind o latinitate balcanică, interioară, în Imperiul Otoman oriental în plin proces de grecizare cultural-lingvistică. Factorul principal al acestei „distanţări” - poate chiar izolări - a fost Biserica: ortodoxia de rit grecesc - arian - cucerise aproape toată Europa sud-estică (Peninsula Balcanică): creştinarea echivala cu grecizarea. Pe aceste teritorii danubiano-balcanice ajung în sec. VI-VII triburile Slavilor - începând din sec. VI (incursiuni în provinciile balcanice ale Imperiului Roman au fost semnalate încă din timpul lui Justinian (527-565) până la Heraklios (610-641), iar Theofanes menţionează, în 679, triburi slave care locuiesc în spaţiul dunărean). Nu este

13 Florica Dimitrescu et alii, Istoria limbii române, Bucureşti, 1973, p. 109

21

Alexandru NICULESCU

lipsit de interes a lua act de ceea ce C. Jireček 14 remarca: o anumită continuitate între viaţa romană şi prezenţa slavilor, poate chiar o oarecare „recuperare” a epocii pre- romane. Se explică astfel prezenţa, în latina orientală de pe ambele maluri dunărene, a unor cuvinte care apar în slava meridională, dar care există şi în albaneză; stână, măgură ar putea fi unele dintre acestea. E. Petrovici, în „Revue roumaine de linguistique”, se întreba într-un interesant studiu 15 : Le latin possédait-il des éléments slaves? Răspunsul, ţinând seama de cele de mai sus, nu poate fi decât afirmativ. De altfel, acelaşi eminent slavist enunţase ideea „daco-slavei” - slava de pe teritoriul Daciei (DACOROMANIA, Cluj, X/1). Dar, de bună seamă, ar trebui adăugat că invaziile slave aduceau la lumină şi respectau vestigii pre-latine. În ceea ce ne priveşte, noi am surprins aceste „evoluţii comune slavo-romanice” în Individualitatea limbii române 16 pe care le-am intitulat romano-slave? slavo-roman? le cas roumain. Sugestiile noastre au rămas fără ecou. 5. Iată-ne aşadar în situaţia de a descrie - grosso modo - această (denumită de W. Meyer-Lübke) „besondere Färbung des Rumänischen”, adică a latinităţii care stă la baza romanităţii româneşti. Mai întâi, în latina transportată în Dacia trebuie să căutăm (şi să interpretăm) romanica ce devenea limba română. Trebuie, în acest scop, să deosebim două faze: 1. latina implantată şi implicată în procesul de romanizare a Daciei şi 2. latina ulterioară retragerii aureliene, adică a sec. IV-V (cu excepţia lui P. Skok, a lui Gh. Ivănescu şi Haralambie Mihăescu - a şcolii” de la Iaşi a lui Alexandru Philippide - nu putem menţiona alţi istorici ai limbii române care să fi făcut această distincţie fundamentală). În ceea ce priveşte primul flux de latinitate (către Dacia) s-a menţionat nu o dată absenţa din română a unor termeni pan-romanici care, probabil, aparţineau unor structuri socio-culturale superioare: este vorba de amor, causa, color, gaudium, labor, laborare etc. şi, mai ales, mater, pater 17 . Spre aceleaşi supoziţii ne-ar îndrepta şi prezenţa unor cuvinte din limbajul popular (lingŭla în loc de cochlearium, fŭrca, accentuarea ficàtum nu ficatum, ca în Occident, apropiat de etimonul grecesc tata, existent şi în unele dialecte italiene actuale) care ar putea demonstra caracterul „vulgar”, colocvial, prea puţin în legătură cu cultura pe care l-a avut latina implantată în Dacia. De fapt, aceste constatări nu ar trebui să ne surprindă. Contactul romanilor cu regiunile Daciei nord-dunărene s-a făcut prin comercianţi, în prima jumătate a sec. I, când negustori romani (şi greci de limbă latină) trec din ţinuturile romanizate din sudul Dunării la nord de fluviu pentru interese economice. Asemenea contacte devin şi mai intense în epoca apartenenţei administrative a Daciei la Imperiul Roman (106-271), când prezenţa romană este reprezentată de legiunile romane care ocupau Dacia (XIII Gemina, IV Flavia Felix, V Macedonica) şi de coloniştii romani sau romanofoni din

14 Geschichte der Serben, 1911, p. 144

15 E. Petrovici, în Revue roumaine de linguistique, XI, 1966, 4, p. 313 sq.

16 Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, III, 1999, p. 88- 94; cf. şi Actes du XX e Congrès International de Linguistique et Philologie Romanes, t. II, section III

17 I. A. Candrea, Elemente latine dispărute din limba română (cf. ediţia Florica Dimitrescu, I. A. Candrea - lingvist şi filolog, Bucureşti, 1974), Bucureşti, 1932; I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985; C. Th. Gossen, Interromanisch ausser Rumänischer, în Vox Romanica, 41, 1982, p.13-45; Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, 1978, p. 15

22

Româna – „o altfel” de latinitate

regiunile romanizate din Pannonia şi din nordul Dunării (Moesiile, Thracia, Macedonia), din Asia Mică, Siria, Judeea, Egipt, dar şi din Gallia, Rhaetia şi, bineînţeles, unii şi din Italia - adică într-adevăr ex toto orbe romano. H. Mihăescu, care a fost fără îndoială unul dintre cei mai atenţi cercetători ai latinei din Dacia romană şi din sud-estul Europei, a arătat că în Dacia „Rome envoya des arpenteursşi că acolo se dezvoltau micile exploatări (şi nu latifundiile) şi comerţul negustorilor 18 . Dar ce fel de latină puteau aduce asemenea vorbitori? Am arătat 19 - cu atât mai mult cu cât, probabil, mulţi dintre ei erau ei înşişi vorbitori non-nativi ai latinei - că latina „transportată”, la început în nordul Dunării, în Dacia felix, ar fi putut să aibă statutul unei pidgin latin, o latină sumară, săracă, fără legături cu cultura. Chiar mai târziu, în sec. IV, Eusebius Hieronimus, în ale sale Epistula, caracteriza latina vorbită în regiunile romanizate drept „variabilăşi „maltratată” de către – ne spune şi Aurelius Victor, care fusese „consularis Pannoniae Secundae” (sec. IV) – militaribus et paene barbaris. Putea face excepţie, cu două secole mai înainte, limba latină din Dacia romanizată 20 ? Trebuie să ne facem o imagine realistă – demitizată – despre latina care a fost adusă, în timpul romanizării, în Dacia. În circumstanţele în care Dacia a fost cucerită şi colonizată, limba latină din regiunile devenite provincie romană nu putea fi decât eterogenă, pluriformă, variabilă de la o regiune la alta, de la un castrum sau un municipium la altul, de la centre urbane şi militare la zone rurale de pagani etc. Nu se exclud incorectitudinile lingvistice şi incultura. O latină vulgară descentralizată, poate chiar haotică. Despre care noi nu putem avea date sigure. Trebuie însă a lua act de absenţa unor dovezi arheologice ale existenţei, în Dacia, a unor şcoli, aşa cum erau în Gallia şi în Iberia. Regretatul clasicist I. Fischer considera că învăţământul latinesc în Dacia ar fi putut ajunge „până la treapta a doua” 21 . S-ar părea că au existat în Dacia litteratores şi scribae care ar fi putut institui un învăţământ elementar: pe unele cărămizi descoperite la Drobeta, Sucidava, Sarmizegetusa sau la Porolissum s-au găsit urme ale unor exerciţii de învăţare a scrisului (soldaţi? colonişti?), iar la Alburnus Maior (Roşia Montană) s-au găsit table cerate pe care de bună seamă scriau scribii, tot astfel cum s-a descoperit o stelă funerară în care un copil poartă în mână styli . Cele peste 2600 de inscripţii latineşti atestă însă o latină nici mai corectă, nici mai puţin corectă decât aceea din alte provincii romane, iar H. Mihăescu consideră că inscripţiile din sud-estul Europei – Dacia inclusă – ar fi avut un caracter „urban, livresc şi abstract”, expresie a unor straturi sociale fără legătură cu relaţiile complexe înconjurătoare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi utilizate în cunoaşterea şi caracterizarea latinei din Dacia romană 22 . În această limbă latină trebuie să se fi propagat, în Dacia, şi creştinismul primitiv (sec. III, servindu-ne de autoritatea aceluiaşi H. Mihăescu 23 , înţelegem că noua religie se difuza, la început, în ceea ce el numea „le parler commun des masses populaires”. După cum se ştie, unii dintre termenii creştini fundamentali (botez, cruce,

18 H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti-Paris, 1978, p. 51

19 Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, 1978

20 H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti-Paris, 1978, p. 51

21 I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985, p. 33

22 H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti–Paris, 1978, p. 328

23 Ibidem, p. 52-54

23

Alexandru NICULESCU

zău (DEUS), sân (SANCTUS), păgân, mormânt - poate şi numele creştine ale zilelor săptămânii, precum duminică, vineri) au pătruns odată cu primele valuri ale romanizării în Dacia (nu avem date pentru Scythia Minor - Dobrogea). Dar termenii creştini corespunzători organizării cultului creştin (preut, păresimi, cumineca, chiar biserică), tot latini, trebuie să fi apărut mai târziu, începând din secolul IV - atunci când creştinismul, devenit religie recunoscută de Imperiu, reuşeşte a se consolida în regiunile Dunării 24 . Şi mai târziu au intrat în latina ce devenea romanică românească:

Paşte, creştin (care presupun un filtru slav), Rusalii, Florii (prin intermediar bizantin). Un termen precum Dumnezeu (DOMINE-DEUS), în care apare vocativul, presupune organizarea ritualului slujbei bisericeşti - ceea ce a avut loc în sec. IV-V. Altfel spus, terminologia creştină românească de origine latină se extinde în timp, începând din primele timpuri ale romanizării - primele valuri - până la retragerea aureliană şi, mai ales, după aceea. Bineînţeles, cum arată şi H. Mihăescu 25 , „la langue théologique et culturelle, riche en termes nouveaux”, ebraisme, elenisme etc. - cu caracter tehnic, doct - nu a ajuns în limba română, în care au predominat cuvintele comprehensibile din limbajul popular (ex. FIDES înlocuit de CREDENTIA „credinţă”, RESURRECTIO înlocuit de IN-VIVERE „înviere” etc.). Dar chiar aşa fiind, în raport direct cu dezvoltarea Bisericii creştine, terminologia creştină de origine latină nu a beneficiat de multe elemente necesare cultului: a rămas o terminologie primitivă, în carenţă de cuvinte tehnice, care a trebuit, ulterior, începând mai întâi din sec. IV şi, mai târziu, după creştinarea bulgarilor (sec. IX) să se completeze cu termeni slavo - bizantini. Latinitatea - nici cea originară, nici cea post-Dacia romană - nu a putut transmite romanicei româneşti o terminologie religioasă suficientă. Am dezvoltat aceste aspecte în capitolul-studiu Între romanitate şi românitate (vd. infra). Slavitatea a completat latinitatea - şi în religia creştină, ca şi în evoluţia limbii - până când s-au putut constitui structurile specifice româneşti (sec. VIII-IX). Din secolul următor, odată cu întemeierea primului stat slavo-bizantin al bulgarilor şi cu despărţirea dialectelor românei comune - româna nord-dunăreană urmează căi proprii de dezvoltare, şi culturale, şi lingvistice.

II

1. Ceea ce am luat prea puţin în consideraţie este aşa-numitul „substrat” al limbii române. Mai întâi, pentru că elementele pe care le putem examina sunt prea puţine şi, mai ales, nesigure - chiar, multe dintre ele, în marginea sistemului lingvistic. În al doilea rând, lipsind o cercetare istorică adecvată, este greu a deosebi ceea ce aparţine „substratului” traco-dac sau daco-moesic, în orice caz, elemente pre-romane, comune cu albaneza 26 semnalează dificultatea de a stabili criterii precise de metodă definitorie). În plus, contactul lingvistic sud-dunărean cu celelalte limbi balcanice (greaca, bulgara, albaneza), în epoci ulterioare - ceea ce Kr. Sandfeld şi N. Trubetzkoy au numit „uniune lingvistică balcanică” - poate relativiza - dacă nu falsifica - şi mai mult rezultatele cercetării: se confundă astfel concordanţe de contact (împrumuturi reciproce) cu concordanţele din substrat (pre-latin). (De altfel unii lingvişti au presupus

24 A se vedea şi Ibidem, p. 53.

25 Ibidem, sqq

26 Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 240 urm.

24

Româna – „o altfel” de latinitate

că asemenea corespondenţe ar putea proveni, în albaneză şi română, în special, dintr-o „limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică” - o limbă de tip satem - probabil traca) 27 . De aceste ambiguităţi metodologice au profitat mai ales cei care, negând aşa- zisa „continuitate” a românilor în nordul Dunării, în ex-Dacia traiană, susţineau originea sud-dunăreană, balcanică a limbii române. Autorul care şi-a luat numele André Du Nay 28 , diminuând numărul de elemente lexicale considerate a proveni din substrat (122 de cuvinte), găseşte că 100 dintre acestea apar în albaneză 29 . Aceleaşi observaţii ale autorului privesc structurile limbii: nici unele caracteristici fonetice ale românei (vocala /ə/ notată ă, consoana /X/ notată h), evoluţia lat. –kt->pt (alb. ft), -ks- >ps (alb.fš) şi rotacismul lui –n-) pe care I.I. Russu 30 şi Cicerone Poghirc 31 le consideră

a fi de origine pre-latină, din substrat - pentru Du Nay „there are found in Albanian

too” 32 . Aceleaşi paralelisme semnalează autorul şi în morfologie (articolul definit enclitic, pronumele personal de tip mine, tine, infinitivul înlocuit prin supin etc. 33 ), în formarea cuvintelor şi, cum arătam mai sus, în vocabular. O parte dintre cuvintele comune cu albaneza se referă la viaţa comună, la plante, animale şi obiecte ale unei societăţi rurale, simple (barză, brad, brusture, cătun, cioară, curpen, mal, măgar, mânz etc.). O bună parte însă aparţin păstoritului: baci, balegă, fluier, gălbează etc.), ceea ce ar putea fi atribuită vieţii păstoreşti pe care atât strămoşii albanezilor cât şi cei ai românilor au avut-o din cele mai vechi timpuri: trecerea unor cuvinte dintr-o limbă în alta era normală. Nimic nu ne autorizează însă a considera aceste cuvinte ca „împrumuturi” din albaneză în română: „civilizaţia albaneză în evul mediu nu justifică

o astfel de influenţă asupra celorlalte popoare din Peninsula Balcanică34 . 2. Oricât de utilizate ar fi spre a argumenta etnogeneza românilor în sudul Dunării (şi nu în nord, mai ales nu în Transilvania, unde problema „continuităţii daco- romane” devenise prilej de controverse maghiaro-române 35 ) - concordanţele lingvistice şi culturale româno-albaneze nu contribuie prea mult la individualizarea romanităţii ce devenea românească. Evoluţii fonetice şi morfologice convergente cu idiome pre-latine care-şi transmit în limba cuceritorilor romani elemente lexicale autohtone întâlnim pe

27 cf. Ibidem, p. 240-241; Vladimir S. Georgiev, indoeuropenistul bulgar binecunoscut, considera că limba română, în afară de caracterul ei principal de limbă romanică, trebuie

studiată ca o limbă ce a păstrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute, limba dacă (sau daco-moesiană) (cf. Lingvistica balcanică şi limba română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 12-13 – conferinţă în cadrul „Cursurilor de vară” ale Universităţii din Bucureşti). Denumirea limbii „dispărute” este multiplă: tracă (-dacă) sau daco- moesică etc.

28 „Pseudonym of a proeminent European scholar of the Rumanian language” (Du NAY, 1977, p. IV)

29 A. Du Nay, The Early History of the Rumanian Language, Jupiter Press, 1977, p. 49

30 I.I. Russu, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967

31 în Dacoromania, II, 1973, p. 197 şi urm.

32 A. Du Nay, op.cit., p. 48

33 Ibidem, p. 53-57

34 Al. Rosetti, op. cit., p. 241

35 Ceea ce - considerăm noi, astăzi - ar putea fi rezolvat admiţând conceptul de „continuitate mobilă” realizată prin procese de transhumanţă păstorească sau deplasări de populaţie în interiorul teritoriului romanizat din sudul şi din nordul Dunării (a se vedea Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, III, 1999, p. 41-57).

25

Alexandru NICULESCU

tot întinsul Imperiului Roman. Dacia - traiană şi aureliană -, Moesiile nu puteau face excepţie. Ni se par însă mai semnificative unele concordanţe socio-culturale. În primul rând structurile sociale asemănătoare: şi strămoşii albanezilor (probabil traci) ca şi traco-dacii dezvoltaseră o civilizaţie pastorală şi, într-o mai mică măsură, agrară. Şi unii şi alţii populau, în general, regiunile munţilor, sustrăgându-se vieţii sociale asupra căreia îşi puneau amprenta alte populaţii, ulterior apărute în zonele locuite de ei. Nici romanii nu au reuşit să-i supună (ceea ce, în Dacia, se întâmplase). De altfel, după cum se ştie, strămoşii albanezilor nu au locuit pe teritoriul de astăzi: este probabil ca ei să se fi găsit mai la nord şi mai la est (în jur de Salonic) şi să fi efectuat deplasări că