Sunteți pe pagina 1din 416
UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞI FACULTATEA DE FILOSOFIE Coordonator ID: Prof. dr. Petru BEJAN ŞTIINŢE
UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA”
IAŞI
FACULTATEA
DE FILOSOFIE
Coordonator ID:
Prof. dr. Petru BEJAN
ŞTIINŢE POLITICE
Volumul II
Învăţământ la distanţă
Anul I
Semestrul
II
II Învăţământ la distanţă Anul I Semestrul II Editura Universit ăţ ii “Al. I. Cuza” Ia

Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi – 2010

CUPRINS INSTITU Ţ II POLITICE Ş I DREPT CONSTITU Ţ IONAL 7 Lect. dr. Dan

CUPRINS

INSTITUŢII POLITICE ŞI DREPT CONSTITUŢIONAL

7

Lect. dr. Dan Andrei ILAŞ

METODE DE CERCETARE ÎN ŞTIINŢELE POLITICE

107

Conf. dr. Virgil STOICA

ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE POLITICE

231

Lect. dr. Gabriela CARPINSCHI

ECONOMIE

317

Prof. dr. Tiberiu BRĂILEAN

INSTITUŢII POLITICE ŞI DREPT CONSTITUŢIONAL * Lect. dr. Marius BĂLAN
INSTITUŢII POLITICE ŞI
DREPT CONSTITUŢIONAL *
Lect. dr. Marius BĂLAN

CUPRINS

I. Teoria generală a constituţiei

II. Parlamentul României

III. Preşedintele României

IV. Guvernul

V. Controlul constituţionalităţii legilor. Curtea Constituţională

* Orice trimitere făcută în acest text la vreun articol de lege, fără indicarea actului normativ, se referă la Constituţia

României din 1991, republicată – ca urmare a revizuirii – în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Instituţii politice şi drept constituţional

I. Teoria generală a constituţiei

1. Noţiunea de constituţie

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin constituo (=a statornici, a aşeza cu temei). În Roma antică, împăraţii adoptau aşa numitele constituţii imperiale (edict, decret, mandat sau rescript), formal subordonate legilor (adoptate de adunările poporului) şi actelor Senatului. În fapt însă, prin renunţarea la convocarea adunărilor poporului şi în urma subordonării absolute a Senatului faţă de puterea imperială, constituţiile adoptate de împăraţi au ajuns (începând din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale ale dreptului roman imperial. Acest fapt a ocazionat asocierea semnificaţiei de “lege fundamentală” cuvântului “constituţie”. La începutul Evului Mediu, termenul “constituţie” era utilizat cu precădere în limbajul ecleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele secole ale epocii moderne, prin “constituţie” se înţelegea alcătuirea ori structura politico-juridică a unei entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituţie. “Constituţia” cuprindea regulile fundamentale privind organizarea politică a statului; forma de guvernământ; atribuţiile şi prerogativele şefului statului; magistraturile în acel stat, precum şi atribuţiile magistraţilor; statutul locuitorilor, supuşilor ori cetăţenilor; regimul proprietăţii şi al moştenirii etc. Normele respective nu se găseau însă – de cele mai multe ori – consemnate într-un act normativ scris, şi , cu atât mai puţin, într-un unic act legislativ. În secolul XVIII se impune ideea adoptării unui act legislativ de către reprezentanţa naţională – ceea ce atestă impunerea concepţiei suveranităţii naţionale sau populare 1 – act care să consacre relaţiile fundamentale în stat. Un asemenea act ar fi reprezentat o limitare considerabilă a prerogativelor monarhului – ale cărui puteri şi atribuţii se bazau pe tradiţie şi nu pe acte scrise – constituind totodată un puternic instrument favorabil intereselor stării a III-a (=burgheziei), aflată în ascensiune pe plan

1 În Evul Mediu ideea consimţământului celor guvernaţi la adoptarea deciziilor importante în stat nu era nici pe departe absentă. Autori de orientare iusnaturalistă au subliniat în repetate rânduri importanţa şi necesitatea acestui consimţământ. Problema era că manifestarea de voinţă a celor guvernaţi – exprinmată de regulă prin intermediul adunărilor pe stări – doar era una din condiţiile necesare adoptării unor asemenea decizii, alături de iniţiativa ori propunerea monarhului şi de condiţia conformităţii actului sau deciziei adoptate cu tradiţia şi cu obiceiurile locale (= cu dreptul cutumiar). Ideea adoptării unui act legislativ, deci a unui act care îşi propunea în mod expres să schimbe dreptul (cutumiar) existent era, în epoca respectivă, inadmisibilă şi bizară.

în mod expres s ă schimbe dreptul (cutumiar) existent era, în epoca respectiv ă , inadmisibil

7

Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

social şi politic. Consacrarea expresă (şi limitativă) a întinderii atribuţiilor puterii centrale constituia totodată şi o garanţie a libertăţii colective şi individuale a celor guvernaţi, în condiţiile apariţiei statului modern, caracterizat prin adoptarea frecventă de acte normative ce modifică dreptul existent (şi, odată cu acesta, garanţiile vechilor libertăţi), prin armată permanentă, un corp de funcţionari publici şi prin extinderea fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale, ceea ce implica şi o creştere substanţială a sarcinilor fiscale ale populaţiei.

Noile raporturi politice şi juridice impun pe de o parte delimitarea mai strictă a prerogativelor statului – a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl pune în conflict cu drepturile şi interesele individuale – dar şi legitimarea acestor prerogative până nu demult inacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei guvernaţi.

Ca atare, alături de vechiul concept material al noţiunii de constituţie (care ia în considerare conţinutul şi importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept formal:

constituţia este legea fundamentală adoptată de de către o adunare reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională, convenţie naţională, adunare constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată în cazul legilor ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a constituţiei (şi implicit a garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta) reprezenta un eficient mijloc de apărare contra pericolelor atotputerniciei statale. Ideii moderne de constituţie i se asociază şi principiul separaţiei puterilor. În concepţia Franţei revoluţionare, formulată în art. 16 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, “orice societate în care garanţia drepturilor şi a libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia puterilor în stat nu este realizată, nu are constituţie”. Evident, ideea consacrării într-o lege fundamen- tală adoptată de către o adunare reprezentativă a unor reguli fundamentale privind organizarea statului precum şi limitele puterii acestuia are mai mult decât simple consecinţe de ordin tehnic şi nu se reduce la un aspect formal. Deşi ideea limitării puterii autorităţii este la fel de veche ca şi statul, iar existenţa unor drepturi aparţinând celor guvernaţi, opozabile deţinătorilor puterii poate fi constatată din cele mai vechi timpuri, îmbinarea acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie sistematică şi formularea lor în scris constituie evenimente de natură să transforme profund societatea şi statul. Legile scrise, accesibile în principiu cunoaşterii şi înţelegerii oricui constituiau o garanţie a drepturilor supuşilor sau cetăţenilor. O reglementare scrisă clară, raţională şi sistematică permitea instituirea unei ordini juridice inteligibile, suple şi dinamice, în care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale, să poată prevedea rezultatul judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa, înţelegerea sau capriciul unui magistrat ori demnitar. Apariţia şi impunerea unei economii dominate de valorile pieţii şi a unei societăţi orientată spre

Apari ţ ia ş i impunerea unei economii dominate de valorile pie ţ ii ş i

8

Instituţii politice şi drept constituţional
Instituţii politice şi drept constituţional
 

evoluţie şi deschidere vor încuraja tendinţa de a aplica în domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului privat. Noţiunea de “contract social” este un exemplu în acest sens.

Claritatea şi previzibilitatea normelor de drept public sunt asigurate într-o mă

sură

 

considerabilă în cazul în care legii fundamentale scrise i se conferă o forţă juridică superioară oricărei alte reglementări, scrise sau cutumiare. Supremaţia normelor constituţionale, implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai vechi incompatibile cu dispoziţiile acesteia precum şi lipsirea de efect a oricărui act normativ ulterior care contravine dispoziţiilor respective, este o componentă esenţială a noţiunii moderne de constituţie. Din acest motiv, criteriul formal al definirii acesteia are un rol atât de important în societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează însă conţinutul noţiunii de constituţie.

O analiză istorică sau sociologică a evoluţiei statelor poate evidenţia oricând faptul că anumite reglementări (privitoare, de exemplu, la contracte, comerţ, proprietate, moştenire sau la sistemul fiscal) au avut consecinţe mult mai durabile şi mai profunde asupra evoluţiei acestor state decât anumite norme constituţionale. În consecinţă, în definirea constituţiei ar trebui luat în considerare şi criteriul material.

 

Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă chiar “constituţie” 2 , adoptată de o adunare special constituită – adunarea constituantă conform unei proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi care are o forţă juridică superioară celorlalte legi.

   

Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de sursa lor formală, referitoare la instituirea şi exercitarea puterii în stat, raportul dintre puterile statului, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, noţiunii de constituţie în sens material îi sunt subsumabile nu numai reglementările cuprinse în actul intitulat „constituţie” (=constituţia în sens formal), ci şi o serie de reglementări cuprinse în legi organice 3 sau ordinare (legea electorală, legea partidelor politice, legea cetăţeniei, legile privind organizarea Curţii Constituţionale, a Guvernului sau a altor autorităţi publice), în acte ale Guvernului (de exemplu, ordonanţa de urgenţă privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă), hotărâri ale Parlamentului (regulamentele Parlamentului) sau chiar în cutume 4 . Chiar şi unele reglementări

 

2

Nu însă întotdeauna: denumira oficială a Constituţiei germane din 1949 este de “Lege fundamentală a Republicii Federale Germania”.

3

Noţiunea de “lege organică” apare în doctrina constituţională franceză. Aceste legi, reprezentând o “prelungire a Constituţiei” regelmentează anumite domenii privind organizarea şi funcţionarea unor organe sau autorităţi publice. În dreptul românesc, legile organice sunt cele care reglementează un domeniu dintre cele prevăzute în art. 73, alin. (3) al Constituţiei. Lista acestor domenii fiind destul de lungă, legea organică, în concepţia constituantului român, are o accepţiune mult mai largă decât cea din doctrina franceză.

4

Cu privire la cutumă ca izvor al dreptului constituţional, vezi Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, pp. 81-86. Lucrarea va fi citată în cele ce urmează prescurtat: T. Drăganu, Dr. const.

 

9

10

Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

constituind izvoare semnificative sau principale pentru alte ramuri de drept conţin norme subsumabile noţiunii de constituţie în sens material. Avem în vedere Codul civil, Codul familiei, Codul penal, Codul muncii Codul de procedură civilă sau Codul de procedură penală. După cum am precizat de altfel mai sus, anumite norme sau instituţii juridice din dreptul civil, dreptul penal sau din dreptul procesual au un rol important în configurarea fizionomiei politice şi juridice a unui stat. Ele constituie totodată modali- tăţi de concretizare a garanţiilor unor drepturi şi libertăţi consacrate constituţional. După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de constituţie în sens material este cu mult mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic întotdeauna, prima noţiune este inclusă în cea de-a doua. Destul de rar ce-i drept, apar şi situaţii în care în legea fundamentală se găsesc norme reglementând relaţii relativ puţin importante din viaţa socială, neîncadrabile sub aspect material în constituţie, dar care îndeplinesc totuşi criteriile formale, având în consecinţă forţa juridică a unei reglementări constituţionale. Exemple în acest sens constituie art. 132 din Constituţia română din 1923, privitor la satisfacerea “trebuinţelor normale de lemne de foc şi de construcţie ale locuitorilor din vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina” ori un amendament introdus în Constituţia elveţiană, la 20 august 1893, prin care se interzice ca animalele de tăiat să fie sângerate înainte de fi puse în stare de inconştienţă (ameţite). Raţiunea unor asemenea reglemen- tări, care sub anumite aspecte reprezintă manifestări cu caracter abuziv ale majorităţii parlamentare, rezidă în interesul de a conferi o stabilitate mai mare unor soluţii legislative, împiedicând viitoarele majorităţi parlamentare să schimbe reglementările respective altfel decât prin procedura greoaie a revizuirii legii fundamentale. Evident, o asemenea practică este de natură să afecteze prestigiul şi eficienţa legii fundamentale. În literatura juridică s-a manifestat tendinţa de a formula definiţia constituţiei prin utilizarea concomitentă a ambelor criterii: formal şi material. Definiţii de acest gen întâlnim în lucrările unor specialişti precum: Genoveva Vrabie 5 , Ion Deleanu 6 sau Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu 7 . În ce ne priveşte, ne raliem opiniei profesorului clujean Tudor Drăganu, care consideră că o “definiţie a noţiunii de constituţie bazată pe cumularea criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea cuprinde realitatea în întreaga ei complexitate” 8 .

5 Redăm definiţia acestei autoare: “constituţia ar putea fi definită ca acel act juridic fundamnetal care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte, act care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, pe de o parte precum şi raporturile dintre acestebautorităţi şi cetăţeni, prin consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora pe de altă parte”. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 3-a, vol. I, Iaşi, 1999, pp. 232-233 Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: G, Vrabie, Dr. const.

6 În opinia acestui autor, constituţia este ”actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cursul unei proceduri specifice”. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 132. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Instituţii…,

7 Constituţia este definită de aceşti autori ca fiind “legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investită cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, care sunt esenţiale pentru instaurarea , menţinerea şi exercitarea puterii”. Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu,

Lucrarea va fi citată în continuare

Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, p prescurtat: I. Muraru şi S. Tănăsescu, Dr. const.

8 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 15.

Instituţii politice şi drept constituţional 2. Clasificarea constituţiilor Varietatea constituţiilor este
Instituţii politice şi drept constituţional
2. Clasificarea constituţiilor
Varietatea constituţiilor este determinată de varietatea formelor de organizare
politică şi juridică reglementată de aceste legi fundamentale. În cele ce urmează, vom
examina clasificarea constituţiilor în funcţie de următoarele trei criterii:
a) criteriul sursei formale;
b) criteriul modului de adoptare;
c) criteriul rigidităţii.
Sub aspectul criteriului sursei formale, o constituţie poate fi scrisă sau
cutumiară. În prezent, aproape toate constituţiile în vigoare sunt constituţii scrise. În
ţara noastră au fost adoptate următoarele constituţii scrise 9 : Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris (1858), Constituţia din 1866, Constituţia din 1923, Constituţia
din 1923, cele 3 constituţii comuniste (din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi
actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991. Constituţia scrisă poate consta dintr-un
singur act sau din mai multe acte normative distincte, având toate valoare
constituţională. Astfel, Constituţia celei de a III-a Republici franceze consta din trei legi
distincte, cu valoare constituţională, adoptate în 1875. Alteori, o constituţie scrisă
constând dintr-un singur act normativ, printr-una din dispoziţiile sale, stabileşte
valoarea constituţională a unor acte sau menţine în vigoare părţi ale vechii constituţii
abrogate. Astfel, preambulul actualei Constituţii franceze (adoptate în 1958),
proclamând ataşamentul faţă de “drepturile omului […], aşa cum au fost definite de
Declaraţia [drepturilor omului şi cetăţeanului] din 1789, confirmate şi completate prin
preambulul Constituţiei din 1946”, consacră valoarea constituţională a prevederilor
respective. Ele fac corp comun cu Constituţia din 1958. Legea fundamentală a
Germaniei (din 1949) menţine în vigoare (prin art. 140) dispoziţiile art. 136, 137, 138,
139 şi 141 ale Constituţiei de la Weimar, din 1919. Ele constituie parte integrantă a
respectivei legi fundamentale. Cele 26 de amendamente aduse, începând cu anul 1791,
Constituţiei federale americane din 1787 constituie de asemenea parte integrantă a
Constituţiei.
Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare la
desemnarea şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul
parlamentar asupra executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale.
S-ar
putea afirma în prezent că nu există constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar constituţii
mixte, care constau din acte normative scrise, având prin tradiţie valoare
constituţională, acte completate de uzanţe şi practici constituţionale în viaţa
parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea constituţii mixte întâlnim în
Marea Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel.
9 Putem considera, din punct de vedere al conţinutului reglementării, ca fiind constituţii şi Regulamentele
organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) precum şi Convenţia de la Paris (1858), care a
permis constituirea Principatelor Unite, stabilind şi principiile organizării acestora. Reglementările
respective nu constituie însă emanaţii ale voinţei unei reprezentaâte naţionale, fiind impuse din afară, şi –
prin urmare – nu satisfac criteriul formal al noţiunii de constituţie.
11

12

Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

În Marea Britanie actele scrise cele mai importante care au valoare constituţională sunt:

Magna Carta (1215), Petiţia Dreptului (1628), Habeas Corpus Act (1679), The Bill of Rights (1689), Actul de succesiune la tron (1702), Actele (=legile) privind Parlamentul (1911 şi 1949), precum şi Actul asupra “pair”-iei pe viaţă (1958). În privinţa acestei opinii se cuvin făcute două observaţii: în primul rând orice constituţie este de fapt „mixtă”; chiar şi o constituţie „scrisă” este completată de o serie de cutume privind de exemplu modul de interpretare a unui anumit text constituţional. De exemplu, art. 93, alin. 1 al Constituţiei române din 30 iunie 1866 („Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi”), a fost interpretat în mod constant în sensul desemnării ca prim ministru a şefului partidului care obţinea în urma alegerilor majoritatea în Parlament. Această practică uniformă şi constantă avea semnificaţia unei cutume constituţionale, şi a fost respectată până în 1934, deşi frecvent regele îşi impunea poziţia, solicitând (şi obţinând) demisia Guvernului şi numind un prim ministru interimar, care câştiga apoi alegerile (organizându-le în mod corespunzător).

Prin urmare regula cutumiară menţionată a fost uneori ocolită însă nu încălcată, constituind până în ianuarie 1934 o normă esenţială în edificiul politic şi constituţional

al României. A doua observaţie priveşte faptul că o constituţie cutumiară nu devine scrisă prin

faptul că o parte – chiar şi considerabilă – a normelor sale sunt consemnate în scris. De-

a lungul secolelor au fost redactate numeroase „cărţi de cutume” în Europa, fără ca

normele respective să-şi piardă caracterul cutumiar. Nici împrejurarea că o serie de acte normative, adoptate de către Parlament sub forma unor legi fac parte din „constituţie” nu schimbă esenţial caracterul cutumiar al acesteia. Absenţa trăsăturilor formale (procedura specială, intenţia de a statua o „lege fundamentală” pentru stat, concepută ca exhaustivă şi având forţă juridică supremă), face ca valoarea constituţională a legilor respective să fie es însăşi produsul unei cutume. Faptul că Parlamentul britanic nu a abrogat sau modificat „Habeas Corpus Act”, sau un alt act „constituţional” similar – deşi teoretic lucrul acesta ar fi fost oricând posibil în baza unui act adoptat cu majoritate simplă de către Camera Comunelor (care până în 1911, ar fi trebuit aprobat de Camera Lorzilor) – este consecinţa unei cutume constituţionale. Forţa juridică efectivă a acestor acte legislative esenţiale, prestigiul şi valoarea lor simbolică decurg din împrejurarea că prin cutumă li se conferă importanţa pe care o au.

Putem constata că drepturile şi libertăţile fundamentale au constituit obiect al primelor consacrări juridice pozitive. Viaţa parlamentară britanică precum şi organiza- rea guvernului şi controlul asupra acestuia rămân în continuare sub incidenţa unor cutume şi uzanţe constituţionale. Teoretic, o constituţie cutumiară este mult mai flexibilă decât o constituţie scrisă, care de multe ori consacră expres în textul ei norme greoaie privind revizuirea. În fapt însă o constituţie cutumiară se dovedeşte foarte stabilă, ataşamentul faţă de tradiţie şi faţă de soluţiile politice confirmate de experienţa practică fiind capabil să păstreze nealterată esenţa unei reglementări mai bine decât ar face-o stipularea unei bariere procedurale. Sub aspectul modului de adoptare, constituţiile scrise (evident constituţiile cutumiare, cristalizându-se treptat, nu pot fi “adoptate”) se clasifică în a) constituţii octroiate sau carte concedate; b) constituţii statut; c) constituţii pact; d) constituţii convenţie şi e) constituţii referendare.

Instituţii politice şi drept constituţional
Instituţii politice şi drept constituţional

a) Constituţiile octroiate 10 (numite şi carte concedate) constituie sub aspect formal, acte unilaterale ale unui suveran. Ele reprezintă o emanaţie a puterii sale în principiu absolute, dar în fapt sunt consecinţa erodării poziţiei politice a suveranului, care se vede constrâns de împrejurări la anumite concesii. Exemple în acest sens sunt: Carta constituţională a regelui Ludovic al XVIII-lea al Franţei, din 4 iunie 1814, Constituţia Regatului Piemontului şi al Sardiniei din 4 martie 1844 sau Constituţia japoneză din 11 februarie

1889 11 .

b) Consituţiile statut reprezintă tot o emanaţie a voinţei şefului statului, însă este supus aprobării prin populaţiei prin plebiscit. Formal o constituţie-statut reprezintă un progres prin implicarea voinţei poporului şi o recunoaştere a puterii constituante a acestuia, însă în practică deseori rezultatul unui plebiscit a putut fi determinat de către organizatorii acestuia, prin constrângere, intimidare, fraudă sau propagandă unilaterală. Chiar făcând abstracţie de aceste modalităţi de influenţare a electoratului, organizatorii unui plebiscit sau a unui referendum beneficiază întotdeauna de înclinaţia naturală a majorităţii populaţiei de a prefera soluţiile concrete, chiar şi cele criticabile, lipsei unei soluţii şi situaţiei de incertitudine decurgând de aici. Exemple în acest sens: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) din Principatele Unite sau Constituţia supusă de Regele Carol al II-lea aprobării prin plebiscit în 27 februarie 1938.

c) Constituţiile pact sunt consecinţa unui compromis, încheiat de cele mai multe ori între monarh şi forţele politice reprezentate în Parlament (nobilimea, “Starea a III-a” sau “burghezia”). Monarhul renunţă la o parte din prerogativele sale tradiţionale şi se angajează să respecte actele Parlamentului. Actele prin care s-au instituit monarhiile constituţionale în secolul al XIX-lea, reprezentând compromisuri între grupurile sociale conservatoare, în general apropiate dinastiei conducătoare (cler, nobilime, armată, corpul înalţilor funcţionari) şi “societatea civilă” sunt subsumabile categoriei de constituţie-pact. Carta franceză din 14 august 1830 este invocată ca exemplu în acest sens.

d) Constituţia-convenţie reprezintă formă de legea fundamentală, care a fost dezbătută şi adoptată de o adunare anume aleasă, în acest scop. Sub aspect formal, o constituţie-convenţie reprezintă emanaţia integrală a voinţei poporului, manifestate prin reprezentanţa naţională, fără nici un fel de constrângeri ori limitări impuse de tradiţie sau de ingerinţele puterii executive. Arhetipul constituţiilor-convenţie îl reprezintă Constituţia federală a Statelor Unite, adoptată de Convenţia Federală, întrunită la Philadelphia, în 1787.

e) Constituţia referendară este legea fundamentală adoptată de o reprezentanţă naţională (adunare constituantă) supusă ulterior aprobării poporului prin referendum. Observaţiile formulate cu privire la constituţia-statut sunt în

10 Din fr. octroyer = a acorda, a concesiona.

11 T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 76.

13

 
Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

linii mari valabile şi aici; tendinţa firească a poporului va fi întotdeauna să aprobe constituiţia propusă, chiar şi în cazul în care rezervele faţă de ea sunt numeroase şi consistente. Pe de altă parte, dezbaterea publică a textului constituţional în adunarea constituantă oferă garanţii ale reflectării în mod echilibrat şi echitabil a intereselor mai multor categorii sociale şi orientări politice în textul constituţiei. Aprobarea (după cum am precizat, uşor de anticipat) a poporului prin referendum prezintă atuul legitimării superioare a constituţiei respective, fapt dezirabil în cazul în care confruntări politice recente pe plan intern şi crize nesoluţionate în momentul adoptării constituţiei ar fi de natură să afecteze imaginea de reprezentativitate a adunării constituante, dominată de o majoritate inevitabil diferită de cea a parlamentelor de mai târziu, afectând astfel indirect autoritatea legii fundamentale.

Sub aspectul modalităţii de revizuire, constituţiile pot fi suple sau rigide. Şi această clasificare este aplicabilă doar constituţiilor scrise, din moment ce constituţiile cutumiare nu sunt susceptibile de revizuire. Rigiditatea constituţională constituie un important corolar al supremaţiei legii fundamentale. Aprecierea rigidităţii nu trebuie făcută doar în funcţie de procedurile prevăzute pentru revizuire, ci şi în funcţie de efectivitatea aplicării lor. În anumite împrejurări, o constituţie stabilind proceduri mai complicate de revizuire poate fi revizuită mai frecvent decât o constituţie cuprinzând norme mai suple.

   

Constituţiile suple prevăd modalităţi simplificate de revizuire. Este vorba în general de adoptarea legii de revizuire cu o majoritate calificată (de regulă două treimi din numărul membrilor camerelor) de către legiuitorul ordinar (care devine constituant

prin

întrunirea acestei majorităţi calificate).

 

Constituţiile comuniste au fost în general constituţii suple. Faţada politică democratică pe care s-au străduit să o afişeze regimurile totalitare de stânga impunea respectarea - aparentă şi din motive tactice - a anumitor reguli ale jocului democratic, dar rigiditatea constituţională, ca şi controlul constituţionalităţii legilor, nu făceau parte din această categorie. Adoptarea expeditivă – uneori intempestivă – a unor decizii politice într-un stat comunist reclama o procedură legislativă rapidă, care ar fi fost stânjenită de o rigiditate constituţională excesivă. Constituţii suple întâlnim însă şi în state democratice. Constituţia Germaniei din 1919 ca şi Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, din 1949, sunt constituţii suple.

   

Constituţiile rigide prevăd modalităţi greoaie de revizuire, stabilind uneori condiţii suplimentare.

 

Astfel Constituţia americană din 1787 stabilea anumite interdicţii şi limitări privind revizuirea sa în următorii 10 ani de la adoptare. Constituţia americană prevede adoptarea amendamentelor (=legi de revizuire) cu o majoritate de două treimi a ambelor Camere ale Congresului, urmată de ratificarea acestora de către state. Amendamentul intră în vigoare după ratificarea sa de către trei sferturi din numărul statelor membre ale federaţiei. Constituţiile române din 1866, din 1923 şi din 1938, ca şi actuala Constituţie

14

 
Instituţii politice şi drept constituţional pot fi calificate drept constituţii rigide. Condiţiile şi procedura de
Instituţii politice şi drept constituţional
pot fi calificate drept constituţii rigide. Condiţiile şi procedura de revizuire a
Constituţiei României din 1991 vor fi examinate în secţiunea următoare.
3. Revizuirea Constituţiei
Constituţia română din 8 decembrie 1991 poate fi calificată drept o constituţie
rigidă. Rigiditatea se manifestă sub următoarele aspecte:
a) limitarea iniţiativei revizuirii;
b) procedura de revizuire;
c) stipularea unor limite ale revizuirii.
Revizuirea este reglementată de dispoziţiile Titlului VI al legii fundamentale (art. 150-
152).
Iniţiativa revizuirii este prevăzută în art. 150. Ea poate fi exercitată de către
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de către un sfert din numărul total al
deputaţilor sau al senatorilor precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia
trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării astfel încât, din fiecare dintre
acestea să se obţină cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire.
Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra legilor de revizuire (art. 146, lit.
a)). Ea se mai pronunţă asupra iniţiativelor legislative – inclusiv de revizuire – ale
cetăţenilor (art. 146, lit. j)).
Legea de revizuire trebuie adoptată de ambele Camere ale Parlamentului cu o
majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În cazul în care
prin
procedura de mediere nu se ajunge la acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor. Legea de revizuire este definitivă numai după confirmarea ei
prin
referendum. Referendumul va fi organizat conform dispoziţiilor Legii nr. 3/2000
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
În privinţa limitelor revizuirii, art. 152 stabileşte trei categorii de interdicţii:
a) de ordin material;
b) sub aspectul finalităţii;
c) de ordin temporal.
Dispoziţiile constituţionale privind caracterul naţional, unitar, independent şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul
revizuirii (art. 152, alin. (1)).
Nu este admisă revizuirea – indiferent de dispoziţiile care formează obiectul
acesteia – în cazul in care are drept efect suprimarea unor drepturi sau libertăţi
fundamentale ori a garanţiilor acestora (art. 152, alin. (2)).
În fine, Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă, în timp de război sau în perioada de prelungire a mandatului Parlamentului
(art. 152, alin. (3) şi art. 63, alin. (4), fraza a 2-a, teza 1).
15
Marius BĂLAN II. Parlamentul României 1. Constituirea, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului
Marius BĂLAN
II. Parlamentul României
1. Constituirea, structura, organizarea
şi funcţionarea Parlamentului
Consideraţii generale
Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ
suprem şi unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai
este stabilit şi în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele României
reprezintă statul român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi judeţene se
bucură de reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorităţii
de către cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ
suprem” nu implică nicidecum subordonarea celorlalte organe faţă de acesta. Ca
legiuitor, Parlamentul poate adopta reglementări obligatorii pentru toţi cetăţenii şi
pentru toate autorităţile statului, inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate
dispune în privinţa modului în care Preşedintele îşi exercită atribuţiile sau organele
administraţiei publice locale îşi exercită propriile atribuţii în cadrul autonomiei locale
consacrate de Constituţie. Cu alte cuvinte, Parlamentul României, ca de altfel
Parlamentul oricărei democraţii autentice, este departe de rolul de “organ suprem al
puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Naţională în anii regimului totalitar
comunist.
Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice
domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în
Constituţie. Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura
prevăzută în legea fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii
constituţionale decât cu respectarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-
152. Alte autorităţi (Preşedintele României şi Guvernul) deşi participă la elaborarea
legilor, nu au calitatea de “autorităţi legiuitoare”, şi aceasta spre deosebire de situaţia
din monarhiile constituţionale, unde (la început în mod efectiv, iar apoi doar formal)
puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de şeful statului şi de Adunarea
Legiuitoare 12 . Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea semnificativă a
acestor organe.
12 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris stabilea în art. II că: “Puterea Legiuitoare se exercită
colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea Electivă”. Constituţia română din 1866
prevedea în art. 32, alin. (1), că: “Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa
naţională” dispoziţie preluată în art. 34, alin. (1) al Constituţiei din 1923.
16

17

Instituţii politice şi drept constituţional
Instituţii politice şi drept constituţional

Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în Titlul III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în continuare prescurtat RCD), adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri (ultima oară în ianuarie 2001) 13 ; Regulamentul Senatului (denumit în continuare prescurtat: RS) 14 , adoptat în 30 iunie 1993, modificat ultima oară în ianuarie 2001, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, adoptat în

1992 15 .

Constituirea Parlamentului

adoptat în 1992 1 5 . Constituirea Parlamentului Camera Deputa ţ ilor ş i Senatul sunt

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în accepţiunea acestei dispoziţii, este Legea nr. 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Numărul deputaţilor şi al senatorilor este stabilit prin art. 3, alin. (2) şi (3) din legea electorală, în raport cu populaţia ţării: un deputat corespunde unui număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Constituţia stabileşte un anumit privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale: în cazul în care acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la un loc de deputat, în condiţiile legii electorale 16 . O minoritate naţională poate fi însă reprezentată de o singură organizaţie. Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3));

să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin. (1), teza 1). Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi debilii şi alienaţii mintal, precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;

să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 39, alin. (2) (art. 36, alin. (1), teza a 2-a). Nu este necesar ca persoana care candidează să aparţină unui partid politic; este însă neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este interzisă asocierea în partide politice

13 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51/31 ianuarie 2001.

14 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58/2 februarie 2001.

15 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4 martie 1992.

16 Legea nr. 68/1992 stabileşte în art. 4, alin. (1) aceste condiţii: este necesar ca aceste organizaţii, legal constituite, să fi obţinut în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

18

Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

următoarelor categorii de persoane: judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică;

să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.

Legea electorală stabileşte în detaliu modalitatea de întocmire a listelor electorale (permanente şi speciale: art. 7-13), condiţiile de utilizare a cărţii de alegător (art. 14-17) organizarea secţiilor de votare (18-22), înfiinţarea, organizarea şi atribuţiile a birourilor electorale (la nivel central, de circumscripţie şi de secţie de votare: art. 23-32), procedura înregistrării şi contestării candidaturilor (art. 33-36), condiţiile de confecţionare şi utilizare a buletinelor de vot (art. 37-43), campania electorală (art. 44- 48), desfăşurarea votării (art. 49-60), stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri (art. 61- 69), condiţiile de organizare a unor alegeri parţiale (art. 70-71) precum şi contravenţiile şi infracţiunile privitoare la desfăşurarea alegerilor (art. 72-82). Din aceste reglementări este de reţinut că:

scrutinul reglementat de această lege este un scrutin de listă (proporţional). Alegătorii votează o anumită listă de candidaţi, fără a putea opta sau manifesta vreo preferinţă faţă de aceştia ori – cu atât mai puţin –să atribuie votul lor mai multor candidaţi situaţi pe liste diferite;

nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului alegerilor;

metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi este o variantă a aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); în baza acesteia, numărul de voturi obţinut de partide în fiecare circumscripţie va fi împărţit succesiv la numerele naturale de la 1 la cel reprezentând totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite în acea circumscripţie, distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor;

legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin ordonanţă de urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de 8% pentru coaliţii de partide). Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut numărul necesar de voturi pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar (cu excepţia organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale, care beneficiază de privilegiul stabilit în art. 59, alin. (2) al Constituţiei 17 ), iar mandatele ce le-ar reveni în baza voturilor obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.

17 O organizaţie ce reprezintă o minoritate naţională şi “care nu obţine un număr de voturi suficient pentru a fi reprezentată în Parlament” (art. 59, ali. (2)) va fi reprezentată de un singur deputat chiar şi în cazul în care numărul de voturi este suficient pentru mai multe mandate parlamentare, dar inferior pragului electoral. Această soluţie, întrucâtva inechitabilă, este justificată prin faptul că deşi dispoziţiile art. 65 din legea electorală stabilesc aplicarea pragului electoral doar partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora, prin art. 4, alin. (2), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale sunt asimilate, în ceea ce priveşte operaţiunile electorale, partidelor politice.

Instituţii politice şi drept constituţional
Instituţii politice şi drept constituţional

Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în termen de 20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie. Prima activitate desfăşurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor parlamentarilor 18 . În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de deputaţi şi, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri desemnaţi de grupurile parlamentare; numărul lor fa fi proporţional cu ponderea acestor grupuri (art. 4 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS). Comisia îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie şi se organizează în mai multe grupe de lucru (3 pentru Senat şi 9 pentru Camera Deputaţilor). Biroul comisiei repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul Electoral Central. Nici un grup de lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi. Verificarea legalităţii alegerii membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul comisiei de validare. Dosarele membrilor biroului comisiei de validare a Senatului vor fi verificate de cei 9 membri ai grupelor de lucru (art. 6, alin. (2), teza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a Camerei Deputaţilor, Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se poate deduce faptul că verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai multora dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea comisiei, validarea sau invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate propune invalidarea mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7 din RCD). În cazul Senatului, posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată de faptul ca încălcare a legii invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al contestaţiilor soluţionate definitiv, în conformitate cu dispoziţiile legii electorale (art. 7 din RS). Cele două camere se întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru dezbaterea raportului prezentat de comisie. Camera se va pronunţa în bloc asupra listei parlamentarilor, în privinţa cărora comisia a propus validarea mandatului. Camera va vota în mod individual în privinţa fiecărei propuneri de invalidare. Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor membrilor lor (art. 12 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS).

Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populaţia fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau,

18 Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-21 din RS.

19

Marius BĂLAN mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor
Marius BĂLAN
mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura
pentru formarea voinţei politice în stat. Astfel, în camera inferioară, curentele şi
schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt şi în mod nemijlocit, pe când în
camera superioară se va acorda o anumită preferinţă soluţiilor ponderate, prioritară fiind
deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor locale precum şi menţinerea
fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în statele federale, deseori
contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă şi mai grăbită.
În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi
însă lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept,
acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o
federaţie – dar şi Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament
bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia,
Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă
avantajele unor costuri electorale şi parlamentare scăzute şi ale unei proceduri
legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai scăzută
o
vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor
opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.
a
Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului.
Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare româneşti,
consacrate în toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost
prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr.
92/14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de
revizuire a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul
numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a
celor două Camere, Constituţia nu opteaza – şi nu optează nici în prezent - pentru nici
una din soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii
fundamentale impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de
populaţia ţării 19 . Este posibil, ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe
baza unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin
uninominal în cazul Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală
prevede acelaşi tip de scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data alegerilor pentru
cele două Camere a fost aceeaşi pentru toate alegerile generale de după 1989 20 . Atât
organizarea de alegeri la date diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a camerei
19
În consecinţă, nu ar fi posibilă stabilirea, prin lege electorală, a unei reprezentări a provinciilor,
regiunilor sau chiar a judeţelor printr-un număr identic de senatori (ca în Statele Unite, unde fiecare stat
federat este reprezentat de câte doi senatori).
20
Constituţia impune ce-i drept o durată a mandatului de 4 ani (art. 63, alin. (1)), dar lasă posibilitatea –
teoretică – a organizării de alegeri pentru cele două Camere la o distanţă de 2-3 luni . Astfel, art. 63, alin.
(2) prevede obligativitatea organizării de alegeri “pentru Camera Deputaţilo şi pentru Senat în cel mult
trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului”. Întrucât textul nu prevede
organizarea alegerilor în aceeaşi zi, stabilirea unor date diferite, ar fi posibilă cu condiţia ca ultima dintre
acestea să nu depăşească termenul de trei luni precizat în textul legii fundamentale. Însă datorită
costurilor considerabil sporite, o asemenea posibilitate este practic exclusă.
20
Instituţii politice şi drept constituţional superioare 21 , (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai
Instituţii politice şi drept constituţional
superioare 21 , (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori)
implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un profil
diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la
care vor primi semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a
camerei superioare, se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a
vieţii politice. În modul în care se desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi
tip de scrutin şi cu reînnoirea integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie
aproape un cataclism ciclic în viaţa politică şi parlamentară românească, cu atât mai
mult, cu cât alegerile prezidenţiale se desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării
va fi timp de patru ani determinată în mod decisiv de voinţa manifestată de electorat
într-o singură zi, fapt care este de natură să provoace un sentiment de frustrare unui
alegător care constată că o bună parte din promisiunile electorale sunt încălcate sau nu
sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie totodată că timp de patru ani opinia nu-i va
afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte treptat convingerea că toate partidele
mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil încrederea în pluralismul politic, în
sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.
În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr.
68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele
sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi
procedurii legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de
stabilitate a legislaţiei şi de reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca
urmare a acestor critici, sistemul bicameral a fost şi este frecvent contestat în România,
deşi deficienţele ţin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia şi nu de
sistem în sine 22 . Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea
atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea considerabilă a duratei adoptării
unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.
Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă
imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin
legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe
de urgenţă (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori
21 Astfel Constituţia Statelor Unite prevede reînnoirea la fiecare doi ani, în întregime, a Camerei
Reprezentanţilor concomitent cu reînnoirea Senatului cu o treime din numărul membrilor (art. I.
Secţiunea a II-a, alin. (1) şi sacţiunea a III-a, alin. (2)). În Germania, Consiliul Federal (=Bundesrat) este
constituit din reprezentanţi desemnaţi de guvernele “Land“-urilor. Pe durata de 4 ani a legislaturii
Adunării Federale (=Bundestag), cele 16 “Land”-uri vor desemna în medie de 4 ori anual reprezentati în
camera superioară, care reprezintă sub acest aspect un indicator foarte sensibil al modului în care
electoratul percepe politica Guvernului federal. Ambele exemple provin – ce-i drept - din state federale,
state în care tendinţele centrifuge sunt mai puternice şi se cuvin compensate printr-un sistem electoral
care să manifeste receptivitate faţă de particularităţile regionale şi faţă de evoluţia opiniei publice. Nimic
nu împiedică însă un stat unitar să fie preocupat de aceleaşi aspecte.
22 Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin legislativ ale
Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în ‘Revista de Drept public’,
serie nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie critică asupra bicameralismul –
şi care vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu,
Instituţii…, pp. 297 şi urm.
21

22

Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

respingere a acestora), toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens.

 

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

a) Organizarea Parlamentului

În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:

 

câte un preşedinte;

câte un birou permanent;

 

un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi revocaţi înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)). Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de configuraţia politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare. Cele mai importante atribuţii 23 ale biroului permanent sunt următoarele:

propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;

solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;

supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile de modificare;

pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;

primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi propunerile legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare;

întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi programul de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;

conduce şi controlează serviciile Camerei.

Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RS şi, respectiv, art. 30 din RCD). Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a numărului de voturi obţinute (art. 23 din RS şi, respectiv, art. 21 din RCD).

23 Prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, în art. 32 din RS.

Instituţii politice şi drept constituţional Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii 24 principale: •
Instituţii politice şi drept constituţional
Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii 24 principale:
• convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;
• conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;
• acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în
dezbatere, stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării 25 ;
• conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
• reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe 26 ;
• sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor
înainte de promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor
Parlamentului), în condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.
Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei 27 . Grupurile parlamentare “asigură
supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice
existente în cadrul acestuia” 28 . Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10
deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi
formaţiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 15, alin. (2) din RS).
Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar (art.
alin. (5) din RCD) 29 .
13,
În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul României s-au constituit
următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. şi al
P.R.M. In Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor naţionale, altele
decât cea maghiară, având un număr de 14 membri.
Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de
atribuţii, dintre care enumerăm:
fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să
reflecte configuraţia politică a Camerei;
24
Atribuţiile sunt prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, art. 35 din RS.
25
În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice – între
preşedinţii celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia votului şi
anunţă rezultatul acestuia”, pe cănd preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării, “anunţă rezultatul
acesteia şi proclamă rezultatul votului” (art. 31, lit. c) din RCD şi, respectiv, art. 35, lit. c) din RS).
26
Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi preşedinţi:
Regulamentul Senatului prevede că preşedintele acestuia, pe lângă reprezentarea Camerei “în relaţiile
interne şi externe”, mai reprezintă Camera şi “în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor,
Guvernul şi Curtea Constituţională” (art. 35, lit. g) şi h) din RS).
27
Acest lucru, stabilit de art. 13, alin. (1) fraza 1 din RCD, este valabil, credem, şi în privinţa Senatului.
În privinţa calificării lor ca structuri organizatorice ale Camerei, realizate pe bază de afinitate, vezi Mihai
Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamnetar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm.
Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor anterioare modificărilor (ultima având loc,
reamintim, în ianuarie 2001), dar textele incidenteacestei chestiuni au rămas nemodificate. Pentru o
opinie diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr.
const., vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3.
28
I. Deleanu, Instituţii…, p. 228.
29
U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile de după
1989, obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate pentru constituirea
unui grup parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu au obţinut niciodată la
aceste alegeri numărul de voturi necesar accederii directe în Parlament, beneficiind de câte un loc de
deputat în condiţiile art. 59, alin. (2) din Constituţie.
23

24

Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);

îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei;

propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;

prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.

Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru ale Camerelor 30 . În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale. Componenţa comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61,

alin. (5) din Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 41, alin. (1) din RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei. Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei. Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:

1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;

2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;

3. Comisia pentru industrii şi servicii;

4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice;

5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;

6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic;

7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;

8. Comisia pentru sănătate şi familie;

9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;

10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;

11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;

12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;

13. Comisia pentru politică externă;

14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii;

15. Comisia pentru regulament;

16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

30 Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu adoptă acte

juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii

, pp. 302-303.

Instituţii politice şi drept constituţional Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie,
Instituţii politice şi drept constituţional
Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia
membrilor ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi
dintr-o altă comisie.
Comisiile
permanente
ale
Senatului,
prevăzute
în
art.
56
din
RS,
sunt
următoarele:
1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
2. Comisia economică;
3. Comisia pentru privatizare
4. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
5. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură;
6. Comisia pentru politică externă;
7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
8. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţi;
9. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
10. Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă;
11. Comisia pentru cultură, culte, arte şi mijloace de informare în masă;
12. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului;
13. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii;
14. Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport.
Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:
• examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării
rapoartelor sau avizelor;
• solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;
• efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi
prezintă rapoarte Biroului permanent;
• controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale admi-
nistraţiei publice îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de
Parlament, în domeniile lor specifice de activitate;
În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere
legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita
Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În
caz
de refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o
comisie permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul
nu este de competenţa sa: comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la
comisia competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată
în fond (cu un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru celelalte comisii
termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În raportul comisiei de
fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte comisii care au examinat
proiectul sau propunerea legislativă.
Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale
materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va
25

26

Marius BĂLAN
Marius BĂLAN

face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaţilor) şi, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va dispune cele de cuviinţă. Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la comisiile permanente. Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent. Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat, stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor, iar în caz de egalitate va decide preşedintele.

b) Funcţionarea Parlamentului

 

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi uniform, fiind caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune şi şedinţe. Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit – al fiecărei Camere 31 . Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat (al Parlamentului) priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state, legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică 32 . Sub impactul ideilor secolului XVIII şi al influenţei revoluţiei franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a sărbătorilor creştine cu un calendar şi cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la periodicitatea constituirii autorităţilor publice. În Grecia antică, alături de numărarea anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu precădere doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnaţi după numele magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcţia supremă în comunitate. În Roma antică, erau utilizate în acest sens numele consulilor, şi ulterior, ale împăraţilor.

, 32 În Statele Unite de exemplu, actele Congresului sunt datate cu indicarea legislaturii, şi nu a anului. Ne aflăm în prezent (2003 A. D.) în anul 1 al celei de-a 114-a legislaturi (legislatura durând în SUA 2 ani, iar întâia legislatură a început după primele alegeri din 1788).

31 I. Deleanu, Instituţii

p. 307.

Instituţii politice şi drept constituţional
Instituţii politice şi drept constituţional
 

Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotăasupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În

   

afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4

ani,

întrucât alegerile parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.

Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală – la câteva săptămâni 33 , în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei. Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului. Şedinţele Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare. Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete (art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor). Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art. 65 al legii fundamentale:

 

primirea mesajului Preşedintelui României;

aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;

declararea mobilizării totale sau parţiale;

declararea stării de război;

suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;

aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;

examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;

numirea Avocatului Poporului;

stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;

îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.

33 O asemenea practică este specifică statelor totalitatre, în care Parlamentul este redus la rolul aprobării deciziilor conducerii politice, decizii care sub aspect formal, sunt adptate de un organ colegial mai restrâns.

 

27

Marius BĂLAN 2. Statutul parlamentarilor Mandatul parlamentar Deşi în dreptul public modern au fost preluate
Marius BĂLAN
2. Statutul parlamentarilor
Mandatul parlamentar
Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat
anumite instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie
între mandatul de drept civil şi mandatul parlamentar.
Mandatul civil 34 apare prin voinţa părţilor, pe când în cazul mandatului parlamentar
rolul voinţei părţilor este redus la desemnarea mandatarului, conţinutul raportului
juridic dintre electori şi reprezentant fiind predeterminat de Constituţie şi lege.
Mandantul poate - într-un raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată
mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept public, cu excepţia cazului unui
mandat imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul
mandatului parlamentar.
Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este
învestit prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege 35 .
Constituţia României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar,
stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului” (art. 69, alin. (1)).
În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o anumită circumscripţie
electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor
comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi ca
reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu celor
regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest
sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se
manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care
au fost aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi
manifesta dezaprobarea în privinţa modului de exercitare a mandatului de către un
parlamentar ales de ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care
acesta se află) la viitoarele alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui
parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar şi în campania electorală – este lipsit(ă) de
efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita mandatul în modul pe care-l consideră
adecvat reprezentării intereselor generale ale naţiunii. Art. 69, alin. (2) stabileşte în
acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul imperativ implică
posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripţie electorală să transmită indicaţii
reprezentantului lor în privinţa modului de exercitare a mandatului, inclusiv în privinţa
34
Contractul de mandat este un “contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă
ceva pe seama altei persoane numită mandant, de la care a primit o împuterniciere în acest scop”. Mircea
Costin, art. “contract de mandat”, în Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursa, Dicţionar de drept
civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 132-133.
35
Pierre Avril şi Jean Gicquel, Lexique de Droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris,
1986, p. 84, apud G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 81.
28
Instituţii politice şi drept constituţional
Instituţii politice şi drept constituţional

votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicaţii sau al încălcării promisiunilor electorale. Deşi la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc eficient de a determina pe parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să ţină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o subordonare a parlamentarilor de către guvernanţi. Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea noastră fundamentală, putem conchide:

mandatul are un caracter reprezentativ;

se naşte în baza alegerilor;

este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.

Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă parte. Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.

Durata mandatului

Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1). Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Preşedintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului 36 , dar chiar şi în acest caz, capacitatea Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil 37 . Proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).

36 Conform art. 109, alin. (1) din Constituţie, mandatul Guvernului expiră la data validării alegerilor parlamentare generale, dată după care nu mai poate emite ordonanţe (art. 109, alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 26, alin. (3), fraza a 2-a, teza 1 din Legea nr. 90/2001 cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor.

37 Este posibil ca Guvernul să emită ordonanţe de urgenţă cu puţin timp înainte de data validării alegerilor generale, ordonanţe care vor fi aplicate cel puţin câteva săptămâni (până la convovcarea camerelor nou alese, constituirea lor legală, constituirea comisiilor parlamentare ş