Sunteți pe pagina 1din 3

NOAPTE DE DECEMVRIE Ramas in literatura romana mai ales prin valoarea ciclului de poezii al "Noptilor" si prin lirica din

volumul "Rondeluri", Alexandru Macedonski (1854 - 1920) debuteaza ca poet printr-un volum intitulat sugestiv "Prima verba", in 1872. In 1890 Macedonski publica in ziarul "Romanul" poemul in proza "Meka si Meka . Legenda in proza "Meka si Meka", scrisa de Macedonski cu 12 ani inainte, este punctul de plecare al poemului "Noaptea de decemvrie", simbolizand conditia omului superior care nu poate admite nici un compromis in calea sa spre atingerea idealului absolut. Poezia apare in volumul "Flori sacre" din 1912, care-l defineste pe Macedonski ca pe un poet ce face trecerea de la romantism la simbolism, de la curentele traditionale la cele moderne. Poemul reuneste, intr-o maniera originala, romantismul cu simbolismul, in care exista insa si elemente de factura clasicista vizibile mai ales in structura armonioasa, simetria poeziei si stilul elevat. Simetria poemului este definita de doua secvente lirice care descriu spatiul poetic, universul inspiratiei, al creatiei, ce apar la inceputul si in finalul poeziei, fiind simbolizate de odaia poetului. Incipitul consta tocmai in sugerarea lipsei de inspiratie a poetului, metaforizata prin versul "Pustie si alta e camera moarta". Poemul "Noapte de decemvrie" incepe prin descrierea spatiului liric, de creatie, sugerand absenta ideilor poetice, prin utilizarea simbolurilor "pustie si alba e camera moarta", "palatele sale sunt albe fantasme", in care poetul "trasnit sta de soarta", absenta muzei fiind sugestiv exprimata prin "nici o scanteie in ochiuadormit". De la spatiul interior, in care poetul se simt izolat, se trece la imaginea exterioara a campiei "pustie si alba" si ea, ca simbol al lumii in care traieste poetul si care-i este ostila, deoarece "si luna-l priveste cu ochi otelit". Din punct de vedere cromatic, culoarea alba domina intreg tabloul, sugerand absenta oricaror contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata muzical prin elemente auditive: "lupi groaznici s-aud, ragusit/ Cum latra, cum urla", "Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...". Apare inspiratia, simbolizata de "flacara vie" care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este de natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct, "Avut si puternic emir voi sa fii", facand posibila accederea poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, asadar, de emirul domic sa piece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca "rozul Bagdad", viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest "rai de-aripi de vise si rai de gradini". Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste cu fericirea telurica, este motivat de eul liric printr-o serie de calitati ce contureaza portretul geniului: "Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu", dar si de idealul superior catre care aspira "Spre Meka se duce cu gandul mereu". Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare: "Spre Meka-l rapeste credinta vointa . Intre viata dulce din "rozul Bagdad" si Meka este insa "o pustie imensa", "e-o mare aprinsa de soare", pe care emirul trebuie s-o strabata, infruntand pericolele ce-l ameninta, pentru ca "prada pustiei cati oameni nu cad?". Emirul porneste la drum insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, "negri-

NOAPTE DE DECEMVRIE armasari", camile ce poarta provizii de apa si hrana, oprindu-se "o clipa pe verdele pise" pentru a-si privi ultima oara "orasul in roza idila". In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un drumet cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit in antiteza si relatii de opozitie cu cel al emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare, ci numai teluri omenesti. Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca fiecare dintre cei doi calatori. Cersetorul pleaca "pe-un drum ce coteste", simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata. Emirul porneste sa parcurga desertul, ca simbol al vietii in linie dreapta, traieste cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii: "si el nainteaza - si calea e dreapta -/ E dreapta - tot dreapta, in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de greutatile si dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit "o tanara umbra de soare-l fereste". Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne, el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, "nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ si el nainteaza sub flacari de soare". Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului si sub semnul sangelui . Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit "naluca sublima". Eul liric accentueaza dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri si simetrii sintactice, sugerande setea de absolut, "Un chin fara margini de sete-arzatoare", de care este stapanit omul superior. Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe la prezentul etern, ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: "se-ntinde", "nainteaza", "s-aprinde", "alearga", "luceste", "vibreaza", "curg" etc. Servitorii si animalele mor pe rand, "dragi tineri, cai ageri, si mandre camile", proviziile se sfarsesc si ele, "si tot nu s-arata cetatea de vise", printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a pustiei, sub "aeru-n flacari, sub cerul de-otel". Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni un "rosu de sange", "rosii moviie", imaginea capatand valente apocaliptice: "Oribil palpita aceeasi culoare/[...]Tot rosu de sange zaresc peste tot". Chinurile emirului, care sufera de sete si de foame sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este "in sufletu-i moarta". Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care spera sa-l atinga prin intrarea in sfanta cetate, "chiar portile albe le poate vedea", alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui creste: "Spre albele ziduri, alearga - alearga,/[...] Dar Meka incepe si dansa sa mearga". Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana, pentru ca "visu-i nu este un vis omenesc", de aceea atingerea absolutului este imposibila "alba cetate ramane naluca". Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior care-si inchina intreaga existenta implinirii unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacriflcii si care este de neatins. Calea dreapta pe care o urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in viata de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand pe

NOAPTE DE DECEMVRIE portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcede in Meka cereasca: "Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare". Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior supus suferintei pricinuite de incapacitatea oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: "Murit-a emirul sub jarul pustiei". Poemul imbina intr-un mod armonios elementele romantice( tema, antiteza, motivul noptii) cu cele simboliste si cu cele clasiciste. Versul liber accentueaza ideea poetica reluata dupa strofa care o ilustreaza, acesta fiind o inovatie prozodica a simbolismului: "Murit-a emirul sub jarul pustiei". Atat versul liber cat si muzicalitatea interioara a versurilor dau poemului un farmec aparte, intrucat "intreaga compozitie este facuta dintr-o alternants de refrene, intre care sunt prinse versurile ramase nerepetate. Structura unor astfel de poeme este esential muzicala. I-am putea da numele de compozitie impletita" (Tudor Vianu).