LABORATORUL DE MICROUNDE

Tehnica microundelor, ca subdomeniu al electronicii, prezintă particularităţi

atât în ceea ce priveşte metodele teoretice, cât şi în aparatura şi procedeele
experimentale utilizate. Din această cauză într-un laborator de microunde se află, pe
lângă aparate electronice de uz general, şi aparate şi dispozitive cu caracter specific,
necesare pentru măsurarea semnalelor si reţelelor de microunde.
În cele ce urmează vor fi prezentate, pe scurt, câteva dintre caracteristicile
aparaturii specifice de microunde. Se presupune că cititorul posedă cunoştinţe de
bază referitoare la propagarea undelor electromagnetice prin ghiduri de undă
uniforme.

1. Linia de măsură

Linia de măsură este un dispozitiv utilizat frecvent în microunde, atât la

măsurarea semnalelor (ex.: lungime de undă) cât şi la măsurarea reţelelor (coeficient
de reflexie, etc.).
Din punct de vedere constructiv, linia de măsură este o porţiune de ghid
uniform prevăzut cu o fanta longitudinală în care se introduce o sondă.
Sonda este în majoritatea cazurilor o simplă tijă metalică introdusă parţial în
ghid, perpendicular pe direcţia de propagare. În acest tip de sondă se induce o
tensiune proporţională cu intensitatea câmpului electric transversal ET din locul
respectiv (sonda “E”). Constanta de proporţionalitate poate fi modificată prin
schimbarea adâncimii de pătrundere (de intrare) a sondei în ghid.
Cuplajul sondei cu linia de măsură trebuie să fie cât mai slab cu putinţă, astfel
încât prezenţa sondei să nu influenţeze fenomenele din ghid. Sensibilitatea liniei este
însă limitată de sensibilitatea aparatului indicator sau de nivelul zgomotului.
Existenţa unui anumit zgomot, inerent în orice instalaţie de măsură poate să conducă
la erori de măsură importante dacă nivelul semnalului util este insuficient. În
consecinţă, cuplajul se va regla experimental, în funcţie de sensibilitatea detectorului
şi a aparatelor de măsură.
Semnalul de frecvenţă foarte înaltă cules de sondă este aplicat unei diode
detectoare direct sau prin intermediul unui rezonator de cuplaj.
Sonda, sistemul de cuplaj şi detectorul sunt amplasate împreună pe un
dispozitiv mobil, ale cărui deplasări în lungul liniei pot fi urmărite cu un vernier.
Linia de măsură prezintă, ca orice linie de transmisiune reală, o anumită
constantă de atenuare, nenulă. Pierderile liniei sunt determinate de pierderile în
pereţii metalici imperfect conductori ca şi de radiaţia liniei prin fanta de măsură (care
nu poate avea lăţime zero). Totuşi, deoarece lungimea liniei de măsură este mică,
aceste pierderi pot fi neglijate de regulă; în consecinţă, linia de măsură poate fi
considerată o linie fără pierderi.

1
 Figura 1. Simboluri utilizate pentru ansamblul linie de măsură – detector
a) cuplaj direct cu detectorul;
b) cuplaj cu detectorul prin rezonator;
c) simbol simplificat.

2. Detectorul liniei de măsură

Diodele semiconductoare folosite pentru detecţie sunt de diverse tipuri: cu

contact punctiform, diode Schottky, diode “inverse”. Aceste diode, special realizate
(şi încapsulate) pentru microunde, au elemente parazite reduse la minimum astfel
încât frecvenţa lor limită de detecţie este foarte ridicată.
Ca urmare a detecţiei se obţine o tensiune continuă, dependentă de
amplitudinea semnalului cules de sondă şi de caracteristica diodei. Această tensiune –
eventual amplificată – este măsurată, obţinându-se astfel o indicaţie corelată cu
intensitatea câmpului electric din ghid.
Deoarece relaţia dintre amplitudinea semnalului aplicat şi tensiunea continuă
obţinută depinde de caracteristica neliniară a diodei folosite (şi de rezistenţa de
detecţie), pentru interpretarea corectă a indicaţiilor aparatului de măsură este necesară
cunoaşterea caracteristicii de detecţie, U d = f ( U ) . Această caracteristică poate fi
determinată experimental sau poate fi calculată pe baza unor consideraţii teoretice.
Astfel, se ştie că la semnale aplicate mari (>1V), caracteristica neliniară a oricărei
diode poate fi aproximată prin două semidrepte şi în acest caz detecţia este liniară:
U d = k ⋅ U . Pentru semnale aplicate foarte mici (milivolţi sau chiar mai mici) rezultă
2
o detecţie pătratică: U d = k ⋅ U . În aceste situaţii extreme, forma caracteristicii de
detecţie este cunoscută şi nu depinde de dioda folosită (cazul liniilor de măsură, unde
semnalul cules de sondă este de regulă foarte slab).
În concluzie, indicaţia aparatului de măsură conectat la detectorul liniei poate fi
considerată proporţională cu pătratul intensităţii câmpului electric din ghid, cu
condiţia ca semnalul cules de sondă să fie suficient de mic. În situaţiile rare când
această condiţie nu poate fi satisfăcută, trebuie ridicată o curbă de etalonare a
detectorului.

2
 În general, când se lucrează cu linia de măsură, se preferă să se utilizeze
microunde modulate în amplitudine cu un semnal oarecare de joasă frecvenţă (cca. 1
KHz) şi grad de modulaţie constant.
Procedând astfel, după detecţie se obţine şi o componenta alternativă de joasă
frecvenţă, mai uşor de amplificat şi de măsurat decât componenta continuă. Prezenţa
spectrului de modulaţie nu afectează practic fenomenul de propagare pe linie
deoarece raportul f 0 f mod este foarte mare (benzile laterale sunt extrem de apropiate
de frecvenţa purtătoare).

3. Generatorul de microunde

Linia de măsură este excitată cu un semnal de foarte înaltă frecvenţă. Nivelul

puterii generatorului poate varia între limite foarte largi, fiind, de obicei, de ordinul
miliwaţilor.
Generatoarele de microunde sunt realizate într-o gamă variată de tipuri. Unele
dintre ele sunt compuse dintr-un simplu oscilator de microunde cuplat la linia de
măsură. Alte generatoare – mai complexe – permit aplicarea unui semnal de nivel
calibrat şi reglabil, de frecvenţă variabilă, eventual baleiată (sweeper). Uneori
generatoarele permit opţiunea între câteva tipuri de modulaţie (MA, MF).
Oscilatorul de microunde – componenta esenţială a acestor generatoare –
poate fi realizat cu tuburi sau tranzistoare de frecvenţă foarte înaltă, ori cu unele
dispozitive active speciale: clistron reflex, diodă Gunn, diodă IMPATT. Aceste
dispozitive oscilează pe o frecvenţă foarte înaltă, determinată de un rezonator
(acordabil mecanic). Modulaţia în amplitudine poate fi obţinută fie direct, prin
modificarea alimentării fie prin folosirea unui atenuator variabil, comandat electric
(atenuator cu diode PIN), intercalat între generator şi linie.
Alimentarea oscilatoarelor cu diodă Gunn se face de la un generator de
tensiune constantă. Tensiunea aplicata este de 6 ÷ 10 V, curentul absorbit fiind de
ordinul sutelor de miliamperi.
Alimentarea oscilatoarelor cu diodă IMPATT se face de la un generator de
curent constant. Curentul injectat este de câteva zeci de miliamperi, producând o
tensiune la borne de 70 ÷ 100 V.
Pentru alimentarea clistronului reflex este necesară aplicarea unei tensiuni de
accelerare U 0 = 200 ÷ 400 V ( I 0 = 10 ÷ 30 mA ), precum şi a unei tensiuni negative U R
pe electrodul numit reflector ( I R = 0 ). Pentru o tensiune de accelerare dată, puterea
generată de clistronul reflex depinde de tensiunea de reflector.
Generatorul de microunde funcţionează optim atunci când lucrează pe o
sarcină adaptată. Prezenţa undelor reflectate către generator poate să afecteze regimul
lui de funcţionare (să modifice frecvenţa sau amplitudinea oscilaţiilor, mergând
uneori până la suprimarea lor). Efectul poate fi evitat dacă între generator şi linie se
intercalează un izolator sau un atenuator.

3
 4. Elemente de circuit şi dispozitive de microunde uzuale

Majoritatea măsurărilor de microunde efectuate cu linia de măsură necesită

folosirea unor dispozitive specifice cum ar fi: izolatorul, atenuatorul, sarcina adaptată,
scurtcircuitul (fix sau mobil), cuplorul directiv, circulatorul, şurubul mobil pentru
adaptare, etc. Simbolurile folosite pentru reprezentarea acestor dispozitive sunt
prezentate în figura 2.

1
3 4

1 2 3 2

Figura 2. Simbolurile dispozitivelor folosite uzual în microunde:

a) izolator; e) scurtcircuit mobil;
b) atenuator; f) cuplor directiv;
c) sarcina adaptată g) circulator;
d) scurtcircuit fix; h) şurub de adaptare.

Izolatorul este un diport nereciproc, prezentând o atenuare foarte mică într-un

sens şi o atenuare mare în sens contrar. Este realizat cu materiale anizotrope (ferita
magnetizată). Se foloseşte la eliminarea influenţei undei reflectate.
Atenuatorul variabil este un diport care produce o aceeaşi atenuare (reglabilă)
în ambele sensuri ale propagării. Este realizat de obicei sub forma unei plăci de o
formă alungită, acoperită cu un material absorbant. Variaţia atenuării se obţine prin
modificarea poziţiei plăcii în interiorul ghidului.
Sarcina adaptată este o terminaţie (uniport) al cărei coeficient de reflexie este
teoretic nul. Se realizează tot cu ajutorul unor materiale absorbante depuse pe pereţii
ghidului sau pe o placă din interior.
Scurtcircuitul fix este o simplă placă metalică de scurtcircuitare a capătului
liniei.
Scurtcircuitul mobil este o terminaţie de ghid care produce reflexie totală, cu
o fază variabilă. Se prezintă sub forma unui piston deplasabil în interiorul ghidului.
Deplasările pot fi controlate cu un vernier.
Cuplorul directiv este un dispozitiv cu 4 porţi, alcătuit dintr-un ghid principal
(porţile 1-2) şi un ghid secundar (porţile 3-4). La aceste două porţi ale ghidului

4
secundar apar semnale proporţionale cu unda directă din ghidul principal (poarta 3)
respectiv cu unda inversă (poarta 4). Cuplorul directiv poate fi folosit la măsurarea
separată a undelor directă şi inversă.
Circulatorul este un dispozitiv nereciproc cu trei porţi, prezentând un anumit
sens de circulaţie. În sensul de circulaţie (de exemplu 1→2→3→1) atenuarea este
foarte mică. În sens contrar circulaţiei (1→3→2→1) atenuarea este mare.
Funcţionarea circulatorului se bazează pe propagarea câmpului electromagnetic prin
ferita magnetizată.
Şurubul mobil este un diport cu ajutorul căruia o sarcină poate fi adaptată la
ghidul de acces. Se prezintă sub forma unui şurub care pătrunde printr-o fantă
longitudinală practicată în peretele lat al ghidului. Este reglabil atât pe verticală
(reglajul adâncimii de pătrundere în ghid) cât şi pe orizontală (deplasare în lungul
ghidului).

Referinţe bibliografice:

[1] G. Lojewski, Dispozitive şi circuite de microunde, Ed. Tehnică, Bucureşti,

2005
[2] G. Lojewski, N. Militaru, Microunde – Culegere de probleme, Ed. Electronica
2000, Bucureşti, 2006

5
 Lucrarea nr. 1
STUDIUL DISTRIBUŢIEI AMPLITUDINII
SEMNALELOR ÎN LUNGUL UNEI LINII

1. Noţiuni teoretice

1.1 Propagarea undelor electromagnetice în ghidurile uniforme

În ghidurile metalice uniforme transmiterea energiei poate avea loc numai dacă
frecvenţa depăşeşte o anumită valoare numită frecvenţă critică sau de tăiere.
Frecvenţa critică depinde de forma şi dimensiunile secţiunii transversale a ghidului.
Într-un ghid dat se pot propaga mai multe structuri ale câmpului
electromagnetic (moduri), care diferă între ele atât prin configuraţia liniilor de câmp
cât şi prin frecvenţa critică, viteza de propagare, etc.. Diversele moduri se pot
propaga simultan prin acelaşi ghid uniform, fără a se influenţa între ele.
Modul care are cea mai joasă frecvenţă critică se numeşte mod fundamental
sau mod dominant în ghidul respectiv. Celelalte moduri se numesc moduri
superioare.
În cazul unei frecvenţe de lucru situată între frecvenţa critică a modului
fundamental şi frecvenţa critică a primului mod superior, propagarea pe ghid este
unimodală (există numai modul fundamental). Aceasta este situaţia curentă din
reţelele de ghiduri.
Lungimea de undă în ghid, λg , diferă de lungimea de undă în spaţiul liber, λ0 .
Lungimea de undă în ghid este determinată de frecvenţa de lucru şi de frecvenţa
critică, prin urmare depinde şi de ghid:

λ0 c 1
λg = = (1)
1 − ( fc / f ) f 1 − ( f c f )2
2

Pentru ghidurile cu aer, lungimea de undă în ghid este întotdeauna mai mare
decât lungimea de undă a undei plane în aer: λg > λ0 = c0 f .
În cazul ghidurilor cu secţiune dreptunghiulară, modurile posibile de propagare
pot fi împărţite în moduri de tip transversal electric, notate TE m ,n (sau H m,n ) şi
moduri de tip transversal magnetic, notate TM m,n (sau E m ,n ). Dintre toate aceste
moduri, modul TE1,0 (sau H1,0 ) are cea mai joasă frecvenţă critică. Frecvenţa critică a

6
acestui mod fundamental este determinată numai de dimensiunea mare a secţiunii
dreptunghiulare prin ghid:

c c0
f c1,0 = = (2)
2a 2a ε r

unde c0 = 3 ⋅ 108 m s este viteza luminii în vid, ε r este permitivitatea electrică relativă a
dielectricului din ghid, iar a este dimensiunea (interioară) a ghidului (figura 1).

Linii câmp H

b Linii câmp E

a
Fig. 1. Structura câmpului electromagnetic pentru
modul H1,0 ( TE1,0 ) în ghidul dreptunghiular

1.2 Unde staţionare

În general, într-un ghid există simultan o undă directă (care se propagă de la

generator către sarcină) şi o undă inversă (sau reflectată de sarcină). În ghidurile
ideale alcătuite din metal perfect conductor şi dielectric ideal, aceste unde se propagă
fără atenuare.
Însumarea undei directe cu unda inversă conduce la apariţia în ghid a
fenomenului de undă staţionară. În această situaţie amplitudinea oscilaţiei rezultante
diferă de la un punct la altul în lungul ghidului, deoarece rezultatul însumării depinde
de defazaj. Valoarea maximă a oscilaţiei se produce în planele în care cele două unde
se întâlnesc în fază, iar valoarea minimă în planele în care ele sosesc în antifază
(figura 2 exemplifică o astfel de distribuţie). Distanţa între două maxime sau minime
consecutive ale distribuţiei amplitudinilor este egală cu λg / 2 .
Dacă linia este fără pierderi, distribuţia este periodică; în acest caz, atât
maximele cât minimele sunt egale între ele.
Aspectul distribuţiei amplitudinii de oscilaţie în lungul ghidului depinde de
raportul dintre amplitudinea undei inverse şi amplitudinea undei directe. Acest raport
este determinat de sarcina care se află la capătul ghidului. Din acest punct de vedere,
orice sarcină poate fi caracterizată printr-un coeficient de reflexie, Γ .

7
 ET
ET dir ET max
= ET dir
+ ET inv

ET inv ET inv
ET dir
ET inv ET min
= ET dir
− ET inv

O y
λg 2 λg 4

Fig. 2. Distribuţia componentei ET în lungul ghidului, ca

rezultat al suprapunerii undei directe cu unda inversă

Γ=
( E )
Tinv 0
(3)
(E )Tdirv 0

(
unde ETdir ) 0
(
şi ETinv ) 0
sunt amplitudinile complexe ale undei directe, respectiv
inverse, la sarcină.
Cu această notaţie, valorile maxime şi minime ale distribuţiei devin

ET max
= ETdir (1 + Γ )
(4)
ET min
= ETdir (1 − Γ )
iar raportul lor se numeşte raport de undă staţionară, σ :

ET 1+ Γ
σ= max
= (5)
ET min
1− Γ

Raportul de undă staţionară caracterizează aspectul distribuţiei (gradul de

ondulaţie) şi este determinat de măsura în care sarcina absoarbe puterea undei
incidente.

1.3 Rezonatoare electromagnetice

În domeniul microundelor, în locul obişnuitelor circuite rezonante se folosesc

rezonatoarele de volum (cavităţi rezonante).
O cavitate rezonantă ideală este un domeniu din spaţiu, având de obicei o
formă geometrică simplă, închis de pereţi metalici perfect conductori. Într-o cavitate
ideală câmpul electromagnetic nu poate exista decât la anumite frecvenţe discrete
8
numite frecvenţe de rezonanţă ale diferitelor moduri de oscilaţie posibile. Aceste
frecvenţe depind de dimensiunile cavităţii.
În cavităţile reale, în locul frecvenţelor discrete de rezonanţă apar curbe de
rezonanţă, cu atât mai aplatizate cu cât factorul de calitate al rezonatorului este mai
mic.

2. Desfăşurarea lucrării

2.1 Se desenează schema instalaţiei de măsură.

2.2 Se măsoară distribuţia amplitudinii oscilaţiei în lungul ghidului, pentru diverse

situaţii: ghid terminat în scurtcircuit, ghid terminat pe sarcina adaptată, ghid
terminat în gol. Pentru aceasta se deplasează sonda în lungul ghidului, notându-se
indicaţiile aparatului de măsură. Se repetă procedura pentru fiecare terminaţie
specificată mai sus, menţinând aceeaşi putere la intrare (aceeaşi atenuare). Sonda
va parcurge un spaţiu de câteva perioade ale distribuţiei. Rezultatele obţinute se
trec în Tabelul T1.

Tabelul T1
Poziţia sondei [mm]
Scurtcircuit
Indicaţia mV-metrului
Gol
Sarcină adaptată [mV]

2.3 Se reprezintă cele trei curbe obţinute pe o singură diagramă în vederea

comparării lor. Poziţia sondei va corespunde abscisei iar indicaţia milivoltmetrului
ordonatei diagramei.

3. Întrebări
3.1 De ce minimele distribuţiei măsurate atunci când linia este terminată în
scurtcircuit nu sunt chiar nule?
3.2 Cum poate fi explicat faptul că la linia terminată adaptat distribuţia măsurată nu
este perfect constantă?
3.3 De ce în cazul liniei lăsate în gol distribuţia măsurată diferă semnificativ de
distribuţia teoretică existentă la o linie fără pierderi terminată în gol [1, 2]?
3.4 Cum poate fi pus în evidenţă zgomotul inerent oricărei instalaţii de măsură?
3.5 Cum ar putea fi verificat faptul că pierderile liniei de măsură sunt
nesemnificative?

9
 Lucrarea nr. 2
MĂSURAREA LUNGIMII DE UNDĂ ŞI A FRECVENŢEI

1. Noţiuni teoretice

1.1 Propagarea undelor electromagnetice în ghidurile uniforme

În ghidurile metalice uniforme transmiterea energiei poate avea loc numai

dacă frecvenţa depăşeşte o anumită valoare numită frecvenţă critică sau de
tăiere. Frecvenţa critică depinde de forma şi dimensiunile secţiunii transversale a
ghidului.
Într-un ghid dat se pot propaga mai multe structuri ale câmpului
electromagnetic (moduri), care diferă între ele atât prin configuraţia liniilor de
câmp cât şi prin frecvenţa critică, viteza de propagare, etc.. Diversele moduri se
pot propaga simultan prin acelaşi ghid uniform, fără a se influenţa între ele.
Modul care are cea mai joasă frecvenţă critică se numeşte mod
fundamental sau mod dominant în ghidul respectiv. Celelalte moduri se
numesc moduri superioare.
În cazul unei frecvenţe de lucru situată între frecvenţa critică a modului
fundamental şi frecvenţa critică a primului mod superior, propagarea pe ghid
este unimodală (există numai modul fundamental). Aceasta este situaţia curentă
din reţelele de ghiduri.
Lungimea de undă în ghid, λg , diferă de lungimea de undă în spaţiul
liber, λ0 . Lungimea de undă în ghid este determinată de frecvenţa de lucru şi de
frecvenţa critică, prin urmare depinde şi de ghid:

λ0 c 1
λg = = (1)
1 − ( fc / f ) f 1 − ( f c f )2
2

Pentru ghidurile cu aer, lungimea de undă în ghid este întotdeauna mai

mare decât lungimea de undă a undei plane în aer: λg > λ0 = c0 f .
În cazul ghidurilor cu secţiune dreptunghiulară, modurile posibile de
propagare pot fi împărţite în moduri de tip transversal electric, notate TE m ,n (sau
H m,n ) şi moduri de tip transversal magnetic, notate TM m,n (sau E m ,n ). Dintre

7
toate aceste moduri, modul TE1,0 (sau H1,0 ) are cea mai joasă frecvenţă critică.
Frecvenţa critică a acestui mod fundamental este determinată numai de
dimensiunea mare a secţiunii dreptunghiulare prin ghid:

c c0
f c1,0 = = (2)
2a 2a ε r

unde c0 este viteza luminii în vid, ε r este permitivitatea electrică relativă a

dielectricului din ghid, iar a este dimensiunea (interioară) a ghidului (figura 1).

Linii câmp H

b Linii câmp E

a
Figura 1. Structura câmpului electromagnetic pentru modul H1,0
( TE1,0 ) în ghidul dreptunghiular

1.2 Unde staţionare

În general, într-un ghid există simultan o undă directă (care se propagă de

la generator către sarcină) şi o undă inversă (sau reflectată de sarcină). În
ghidurile ideale alcătuite din metal perfect conductor şi dielectric ideal, aceste
unde se propagă fără atenuare.
Însumarea undei directe cu unda inversă conduce la apariţia în ghid a
fenomenului de undă staţionară. În această situaţie amplitudinea oscilaţiei
rezultante diferă de la un punct la altul în lungul ghidului, deoarece rezultatul
însumării depinde de defazaj. Valoarea maximă a oscilaţiei se produce în planele
în care cele două unde se întâlnesc în fază, iar valoarea minimă în planele în care
ele sosesc în antifază (figura 2 exemplifică o astfel de distribuţie). Distanţa între
două maxime sau minime consecutive ale distribuţiei amplitudinilor este egală
cu λg / 2 .
Dacă linia este fără pierderi, distribuţia este periodică; în acest caz, atât
maximele cât minimele sunt egale între ele.

8
 Aspectul distribuţiei amplitudinii de oscilaţie în lungul ghidului depinde
de raportul dintre amplitudinea undei inverse şi amplitudinea undei directe.
Acest raport este determinat de sarcina care se află la capătul ghidului. Din acest
punct de vedere, orice sarcină poate fi caracterizată printr-un coeficient de
reflexie, Γ .

ET
ET dir
ET max
= ET dir
+ ET inv

ET inv ET inv
ET dir
ET inv ET min
= ET dir
− ET inv

O z
λg 2 λg 4

Figura 2. Distribuţia componentei ET în lungul ghidului, ca

rezultat al suprapunerii undei directe cu unda inversă

Γ=
(E ) Tinv 0
(3)
(E ) Tdirv 0

(
unde ETdir ) 0
(
şi ETinv ) 0
sunt amplitudinile complexe ale undei directe, respectiv
inverse, la sarcină.
Cu această notaţie, valorile maxime şi minime ale distribuţiei devin

ET max
= ETdir (1 + Γ )
(4)
ET min
= ETdir (1 − Γ )
iar raportul lor se numeşte raport de undă staţionară, σ :

ET 1+ Γ
σ= max
= (5)
ET min
1− Γ

Raportul de undă staţionară caracterizează aspectul distribuţiei (gradul de

ondulaţie) şi este determinat de măsura în care sarcina absoarbe puterea undei
incidente.

9
1.3 Rezonatoare electromagnetice

În domeniul microundelor, în locul obişnuitelor circuite rezonante se

folosesc rezonatoarele de volum (cavităţi rezonante).
O cavitate rezonantă ideală este un domeniu din spaţiu, având de obicei o
formă geometrică simplă, închis de pereţi metalici perfect conductori. Într-o
cavitate ideală câmpul electromagnetic nu poate exista decât la anumite
frecvenţe discrete numite frecvenţe de rezonanţă ale diferitelor moduri de
oscilaţie posibile. Aceste frecvenţe depind de dimensiunile cavităţii.
În cavităţile reale, în locul frecvenţelor discrete de rezonanţă apar curbe
de rezonanţă, cu atât mai aplatizate cu cât factorul de calitate al rezonatorului
este mai mic.

2. Metode de măsură

2.1 Măsurarea lungimii de undă

Măsurarea lungimii de undă în ghid se bazează pe proprietăţile undei

staţionare şi anume pe faptul că distanţa dintre două minime (sau maxime)
consecutive este λg / 2 . Pentru o precizie de măsurare bună trebuie ca ondulaţia
distribuţiei să fie cât mai pronunţată. Situaţia optimă (σ → ∞ , Γ = 1) apare în
cazul unei sarcini care produce reflexie totală, de exemplu scurtcircuitul.
În practică se măsoară întotdeauna distanţa dintre minime deoarece
poziţia minimelor poate fi determinată mai precis decât poziţia maximelor
(relativ plate). În scopul îmbunătăţirii preciziei, la determinarea poziţiei
minimelor se poate aplica şi procedeul de citire mediată (figura 3).

Indicaţia
aparatului
de măsură
x=
2
(
1 '
x + x" )

z
x' x x"

Figura 3. Determinarea mai precisă a poziţiei minimului, prin citire mediată

Măsurarea lungimii de undă prin intermediul distanţei dintre minime se

poate face aplicând una dintre următoarele variante:

10
 2.1.1 Metoda deplasării sondei
Se montează la capătul liniei de măsură un scurtcircuit fix. Se deplasează
sonda în lungul liniei şi se notează poziţiile minimelor (de valoare nulă). Se
calculează distanţa dintre două minime consecutive, distanţa din care se obţine
λg .
2.1.2 Metoda deplasării scurtcircuitului
Se montează la capătul liniei de măsură un scurtcircuit mobil. Se
deplasează scurtcircuitul şi se notează poziţiile pentru care apar minime ale
semnalului, cu sonda fixată într-o poziţie oarecare. Se calculează distanţa dintre
două minime consecutive, din care rezultă λg .
Cele două variante, în aparenţă echivalente, se deosebesc totuşi prin faptul
că metoda deplasării scurtcircuitului evită o anumită eroare sistematică existentă
în metoda deplasării sondei. Eroarea provine din modificarea lungimii de undă
în porţiunea de ghid cu fantă, cauzată de prezenţa fantei de măsură. Prin metoda
deplasării sondei se măsoară, de fapt, lungimea de undă în ghidul cu fantă, care
poate diferi (foarte puţin) de lungimea de undă λg în ghidul închis.

2.2 Măsurarea frecvenţei

2.2.1 Determinarea frecvenţei prin intermediul lungimii de undă

Dacă s-a măsurat lungimea de undă λg şi se cunoaşte frecvenţa critică f c ,
frecvenţa de lucru poate fi calculată cu relaţia:

2
c ⎛λ ⎞
f = 1+ ⎜ g ⎟ (6)
λg ⎝ λc ⎠

în care λc este lungimea de undă critică (corespunzătoare frecvenţei critice, în

spaţiul liber). Pentru modul H1,0 în ghid dreptunghiular, lungimea de undă
critică este determinată de dimensiunea mare a secţiunii interioare a ghidului:

( λc )H 1,0
= 2a (7)

2.2.2 Măsurarea directă a frecvenţei cu frecvenţmetre numerice

Frecvenţmetrele numerice de microunde sunt aparate mai complexe decât
frecvenţmetrele de joasă frecvenţă, deoarece numărătoarele obişnuite nu pot
funcţiona la o viteză atât de mare. În frecvenţmetrele de microunde se face o
translaţie a frecvenţei, urmată de măsurarea frecvenţei (mai joase) astfel

11
obţinute. Cunoscând translaţia, rezultatul măsurării poate fi interpretat în mod
corespunzător, iar aparatul afişează direct frecvenţa semnalului de la intrare.

2.2.3 Măsurarea frecvenţei cu ajutorul frecvenţmetrelor (undametrelor) de

rezonanţă
Pentru a măsura frecvenţa se utilizează în mod curent cavităţi ale căror
dimensiuni pot fi modificate prin acţionarea unui mecanism de reglaj. Acest
reglaj este acţionat până se constată rezonanţa cavităţii. Din dimensiunile
cavităţii aduse la rezonanţă se poate determina frecvenţa de lucru folosindu-se în
acest scop relaţii de calcul, tabele sau curbe de etalonare.
După modul cum este cuplat rezonatorul cu sursa de semnal şi după cum
se constată rezonanţa, undametrele sunt de mai multe tipuri: cu transmisie, cu
reflexie, cu absorbţie (figura 4).

U.T.
U.R
G G
a) b)

U.A a) undametru cu transmisie;

b) undametru cu reflexie;
c) undametru cu absorbţie
G
c)

Figura 4. Măsurarea frecvenţei cu undametre de rezonanţă

Undametrul cu transmisie este un rezonator cu două porţi de acces

(cuplaje). Printr-un cuplaj se introduce semnal de la generator iar prin celalalt se
extrage semnal pentru detector . În momentul rezonanţei semnalul detectat este
maxim.
Undametrul cu reflexie este un rezonator cu un singur cuplaj, conectat ca
sarcină la capătul unui ghid. În afara rezonanţei, această sarcină reflectă toată
puterea incidentă ( Γ = 1) . La rezonanţă, datorită intensităţii foarte mari a
câmpului electromagnetic, o parte din puterea incidentă se pierde în pereţii
imperfect conductori ai rezonatorului. Acordul unui astfel de undametru
corespunde unui minim al puterii reflectate, minim care poate fi sesizat folosind
un cuplor directiv şi un detector.
Undametrul cu absorbţie este un rezonator cu un singur cuplaj, conectat
paralel la ghidul care transmite putere de la generator spre sarcină. La rezonanţă,

12
undametrul absoarbe o parte din puterea din ghid. Acordul acestui tip de
undametru se constată prin scăderea puterii în sarcină (absorbţie de putere).
Pentru ca minimul de putere în sarcină sa coincidă perfect cu rezonanţa
undametrului trebuie ca sarcina să aibă un coeficient de reflexie cât mai redus
(sarcină adaptată). Acest tip de undametru este cel mai des întâlnit, datorită
simplităţii montajului.

3. Desfăşurarea lucrării

3.1 Se desenează schema instalaţiei de măsură.

3.2 Se măsoară lungimea de undă în ghid prin mai multe metode. Se compară
rezultatele, calculându-se eroarea relativă cu formula

e[%] =
( λg )calculat − ( λg )măsurat ⋅100 (8)
( λg )calculat
unde ( λg ) se determină cu relaţia (1).
calculat

3.3 Se măsoară frecvenţa de lucru prin mai multe metode. Se compară

rezultatele, calculându-se eroarea relativă cu formula

f − f măsurat
e[%] = ⋅ 100 (9)
f

unde f reprezintă frecvenţa de lucru iar f măsurat frecvenţa măsurată cu metoda

de măsură folosită.

4. Întrebări
4.1 Poate fi măsurată lungimea de undă în ghid folosind o terminaţie adaptată
conectată la capătul liniei de măsură? Justificaţi răspunsul.

4.2 Nivelul semnalului furnizat de generator afectează măsurarea lungimii de

undă în ghid ? Dar sarcina de la capătul liniei ?

4.3 Ce rol are atenuatorul conectat între generator şi linia de măsură ?

4.4 Care este banda unimod a ghidului dreptunghiular din care este realizată
linia de măsură ?

13
 Lucrarea nr. 3
MĂSURAREA RAPORTULUI DE UNDĂ STAŢIONARĂ

1. Noţiuni teoretice
Raportul de undă staţionară se defineşte ca raport între valorile maxime şi
minime ale distribuţiei amplitudinii de oscilaţie în lungul ghidului:

ET
σ= max
(1)
ET min

El este folosit pentru caracterizarea aspectului distribuţiei (mărimea ondulaţiilor)

şi poate lua valori cuprinse între 1 şi infinit.
Valoarea 1 corespunde situaţiei în care în ghid nu există decât undă
directă, astfel încât distribuţia amplitudinii de oscilaţie în lungul ghidului este
constantă. Este cazul ghidului terminat adaptat.
Valoarea infinit se obţine în situaţiile în care ghidul este terminat pe o
reactanţă pură (inclusiv de valoare zero sau infinit). În aceste cazuri,
amplitudinea undei inverse este egală cu amplitudinea undei directe, astfel încât
minimele distribuţiei sunt nule, iar maximele sunt egale cu dublul amplitudinii
undei directe.
Pentru o impedanţă de sarcină oarecare (diferită de cele de mai sus), unda
inversă este mai mică decât unda directă deoarece o fracţiune din puterea
transportată de unda directă se consumă în partea rezistivă a impedanţei de
sarcină. În acest caz, distribuţia în lungul ghidului nu mai are minime nule
(σ ≠ ∞ ) şi poate fi privită ca o distribuţie mixtă, rezultată prin suprapunerea
unei unde staţionare peste o undă progresivă. Distribuţia este periodică, distanţa
între două minime (maxime) succesive fiind de λg / 2 (figura 1).
ET

ET max

ET min
z
λg 2 λg 4

Figura 1. Distribuţia amplitudinii componentei ET

în lungul ghidului pentru o sarcină oarecare

15
 În practică, raportul de undă staţionară este folosit ca o măsură a
dezadaptării care apare la capătul dinspre sarcină al unui ghid. Cunoscând
raportul de undă staţionară se poate calcula fracţiunea din puterea incidentă care
este reflectată de sarcină:

2
Pr ⎛ σ − 1 ⎞
=⎜ ⎟ (2)
Pi ⎝ σ + 1 ⎠

2. Metode de măsură

2.1 Metoda directă

Metoda directă pentru măsurarea raportului de undă staţionară se bazează

pe folosirea relaţiei de definiţie (1). Valorile amplitudinii câmpului
electromagnetic (componenta ET ) în punctele de maxim şi minim ale
distribuţiei se determină cu ajutorul unei linii de măsură.
În mod frecvent semnalul cules de sonda liniei de măsură este mic, astfel
încât indicaţiile α max si α min ale aparatului conectat la detector sunt
proporţionale cu pătratul amplitudinii câmpului electric în ghid în punctele
corespunzătoare. În aceste condiţii, raportul de undă staţionară se determină cu
relaţia:

α max
σa = (3)
α min

Dacă semnalul cules de sondă nu este suficient de mic poate fi depăşită

zona pătratică de detecţie situaţie în care folosirea relaţiei (3) conduce la erori în
determinarea lui σ .

2.2 Metoda pentru măsurarea raportului de undă staţionară de valoare

mare

În cazul raportului de undă staţionară mare valorile minimelor sunt mici,

astfel încât pentru măsurarea sa este necesară fie creşterea puterii aplicate la
intrarea liniei, fie mărimea cuplajului sondei cu linia. În aceste condiţii este
posibil ca valorile maximelor să depăşească zona pătratică a caracteristicii de
detecţie a diodei, caz în care folosirea relaţiei (3) conduce la erori importante
(σ mas 〈 σ real ) . Pentru a evita apariţia acestor erori, se poate recurge la o metodă

16
de măsură care utilizează exclusiv porţiunea de distribuţie din vecinătatea
minimului.

α ~ E2

αM d

2α m
αm
z
z1 z2

Figura 2. Metodă pentru măsurarea raportului de

undă staţionară de valoare mare

Se notează valoarea indicaţiei minime, α m . Se determină apoi poziţiile z1

şi z 2 a două puncte situate de o parte şi de alta a minimului, corespunzătoare
unei indicaţii duble faţă de cea minimă (v. figura 2). Se notează cu d distanţa
dintre aceste două puncte: d = z1 − z 2 . Raportul de undă staţionară se calculează
cu relaţia (4):

1
σb = 1+ (4)
⎛πd ⎞
sin 2 ⎜
⎜ λg ⎟⎟
⎝ ⎠

Datorită valorii mari a lui σ se obţine d 〈〈 λg , astfel încât poate fi

folosită şi relaţia aproximativă:

λg
σb ≅ . (5)
πd

2.3 Metoda atenuatorului calibrat

În cadrul acestei metode se evită necesitatea cunoaşterii caracteristicii de

detecţie prin menţinerea constantă a nivelului semnalului aplicat detectorului. În
acest scop se acţionează atenuatorul de la intrarea în linia de măsură, astfel încât
indicaţia corespunzătoare punctului de maxim (obţinută cu o atenuare Amax ) să
fie egală cu indicaţia corespunzătoare punctului de minim (obţinută cu atenuarea
Amin ). Valoarea raportului de undă staţionară se determină cu relaţia:

17
 1
( Amax [dB]− Amin [dB])
σc = 10 20 (6)

Aplicarea acestui procedeu necesită atenuatoare cu calibrare precisă la

frecvenţa de lucru.
Metoda se utilizează în special la măsurarea raportului de undă staţionară
de valoare mare, deoarece în acest caz erorile de calibrare ale atenuatorului sunt
mai puţin supărătoare.
Indiferent de metoda folosită, măsurarea raportului de undă staţionară se
poate face corect numai dacă amplitudinea minimă a semnalului depăşeşte
sensibil nivelul zgomotului instalaţiei de măsură.
În vederea reducerii nivelului de zgomot se preferă folosirea ca aparate
indicatoare a milivoltmetrelor de bandă îngustă, acordate pe frecvenţa de
modulaţie a generatorului. Unele dintre aceste aparate, special concepute în
acest scop, sunt etalonate direct în valori ale raportului de undă staţionară
(sigmametre).

3. Desfăşurarea lucrării

3.1 Se desenează schema instalaţiei de măsură.

3.2 Se reglează generatorul şi linia de măsură pe frecvenţa dorită urmând

recomandările de la lucrarea nr.1, punctele 3.2 ÷ 3.4.

3.3 Se conectează la capătul liniei de măsură o sarcină compusă dintr-un şurub

mobil şi o terminaţie adaptată sau o sarcină compusă dintr-un atenuator
variabil şi un piston cu scurtcircuit deplasabil.

3.4 Se măsoară raportul de undă staţionară pentru diverse înălţimi h ale

şurubului (la o poziţie fixă a acestuia pe linie) sau pentru diverse valori ale
atenuării A (la o poziţie fixă a pistonului de scurtcircuit).

3.5 Determinarea lui σ se face prin metoda directă (2.1), iar pentru valori mari
ale lui σ se folosesc şi metodele (2.2) şi/sau (2.3). Rezultatele se trec în
Tabelul T2. Se prezintă grafic σ în funcţie de h sau A .

4. Întrebări
4.1 În cazul şurubului de reglaj, curba de variaţie a raportului de undă staţionară
în funcţie de înălţimea h poate să fie nemonotonă (să prezinte un maxim).
Cum se explică acest fapt ?

4.2 Depinde raportul de undă staţionară de nivelul semnalului dat de generator?

18
4.3 În cazul sarcinii compuse din atenuator şi scurtcircuit deplasabil, ce relaţie
există între raportul de undă staţionară pe linia de măsură şi atenuarea
atenuatorului?

4.4 Demonstraţi relaţia (2).

19
Tabelul T2
h [mm] α min α max α max d σb = 1+
1 Amin Amax 1
Nr. crt. sau σa = ⎛ πd ⎞ ( Amax [dB]− Amin [dB])
α min [mm]
sin 2 ⎜
⎜ λg ⎟⎟ σc = 10 20
A [div] [mV] [mV] ⎝ ⎠ [dB] [dB]

3
...

15
 Lucrarea nr. 4

MĂSURAREA COEFICIENTULUI DE REFLEXIE

ŞI A IMPEDANŢEI NORMATE

1. Noţiuni teoretice

1.1 Linia echivalentă ghidului

Pentru un anumit mod de propagare prin ghid pot fi definite două mărimi
scalare, tensiunea echivalentă şi curentul echivalent, proporţionale cu
intensitatea câmpului electric, respectiv magnetic, transversal. Aceste mărimi
variază în lungul ghidului la fel ca tensiunea şi curentul în lungul unei linii, de
aceea, prin folosirea lor, o porţiune de ghid uniform poate fi echivalată cu o linie
de aceeaşi lungime, care transportă aceeaşi putere, cu aceeaşi constantă de
propagare (figura 1).
I (z ) IS

Rg
Z0 U (z ) US ZS
Eg

z
−l z O
Figura 1. Linia echivalentă ghidului

Impedanţa caracteristică Z 0 a liniei echivalente nu este univoc

determinată din considerente fizice.

1.2 Impedanţa normată

În orice punct al liniei echivalente tensiunea şi curentul pot fi exprimate în

funcţie de unda directă U 0+ şi unda inversă U 0− la sarcină:

21
 U ( z ) = U 0+ e − jβ z + U 0−e jβ z (1.a)
U 0+ − jβ z U 0− jβ z
I ( z) = e − e (1.b)
Z0 Z0

Raportul lor defineşte impedanţa în punctul curent z:

U ( z) 1 + Γe j2β z
Z ( z) = = Z0 (2)
I ( z) 1 − Γe j2β z

unde

U 0−
Γ = + = Γ e j ϕΓ (3)
U0

este coeficientul de reflexie al tensiunii la sarcină.

Deoarece impedanţa caracteristică Z 0 nu este univoc determinată, în cazul
ghidurilor se lucrează cu impedanţa normată:

Z ( z ) 1 + Γ e j2 β z
z( z) = = = r + jx (4)
Z0 1 − Γ e j2 β z

Impedanţa normată este o mărime univoc determinată (prin relaţia care o

leagă de coeficientul de reflexie Γ ).
Pentru z = 0 se obţine impedanţa normată de sarcină

Z ( 0) 1 + Γ
zs = = (5)
Z0 1− Γ

iar pentru z = −l se obţine impedanţa normată de intrare în ghid:

1 + Γ e − j2 β l
zi = z ( −l ) = (6)
1 − Γ e − j2 β l

Relaţia (5) indică faptul că o sarcină poate fi caracterizată de valoarea

normată a impedanţei sau de coeficientul de reflexie al tensiunii.
Înlocuind Γ în funcţie de zs în relaţia (4) se obţine:

zs + jtg β z
z( z) = (7)
1 + jz s tg β z

22
Variaţia după z a impedanţei normate este periodică de perioadă λg / 2 .

1.3 Diagrama circulară (Smith)

Folosind notaţia

w = Γe j2 β z = Γ e j(ϕΓ + 2 β z ) (8)

impedanţa normată dată de relaţia (4) devine

1+ w
z= (9)
1− w

de unde rezultă
z −1
w= (10)
z +1

Mărimea complexă w = u + jv reprezintă coeficientul de reflexie pe ghid într-un

punct curent z. Pentru z = 0 , w se confundă cu Γ .
Relaţia (9) reprezintă o transformare conformă a planului impedanţei normate z
în planul coeficientului de reflexie w (figura 2).

jv
jx
Planul z Planul w
x = constant (>0)

r=constant
u
O r (− 1,0) (1,0)

x = constant (<0)

(0,−1)

a) b)

Figura 2. Transformarea planului impedanţei normate (a) în planul

coeficientului de reflexie (b)

23
 Dreptele r = constant din planul z se transformă în planul w în cercuri cu
centrul pe axa v = 0 , tangente la dreapta u = 1 , iar dreptele x = constant se
transformă în cercuri cu centrul pe dreapta u = 1 , tangente la axa v = 0 .
Semiplanul drept din planul z se transformă în interiorul cercului de rază unitară
cu centrul în origine. Porţiunea de deasupra axei reale corespunde reactanţelor
pozitive, iar porţiunea de sub axa reală reactanţelor negative.
Diagrama care se obţine în planul w se numeşte diagramă
circulară ( diagrama Smith) pentru liniile fără pierderi.
Pe diagrama circulară w = Γ = constant (echivalent cu σ = constant)
reprezintă un cerc cu centrul în origine, iar ϕ w = ϕΓ + 2 β z = constant reprezintă
o rază.
Cercurile de σ constant sunt tangente cercurilor de r constant, corespunzând
valorilor r = σ şi r = 1 σ (figura 3).

jv
r =1 σ

r =σ

u
(1,0)

σ=const

Figura 3. Cercul de σ constant pe diagrama circulară

Unei deplasări în lungul ghidului spre sarcină îi corespunde pe diagrama

circulară o rotire în sens trigonometric, pe un cerc de σ constant. Cercul este
descris complet pentru o deplasare egală cu λg 2 . Deplasările (normate la λg )
sunt notate la periferia diagramei, pe un cerc suplimentar, gradat în diviziuni
δ λg , între 0 şi 0,5.
Orice punct din interiorul diagramei se găseşte la intersecţia unui cerc σ
constant ( Γ constant) cu o rază ϕ = ϕ w sau la intersecţia unui cerc de rezistenţă
normată constantă r cu un arc de cerc de reactanţă normată constantă x. De
aceea, măsurarea unei impedanţe normate este echivalentă din punct de vedere
practic cu măsurarea coeficientului de reflexie corespunzător acelei impedanţe.

24
 2. Metode de măsură
Măsurarea coeficientului de reflexie şi a impedanţei normate în domeniul
microundelor se face prin procedee specifice, bazate pe folosirea liniei de
măsură.
Pentru un ghid dat şi pentru o frecvenţă dată a generatorului, distribuţia
amplitudinii oscilaţiilor care se stabilesc în ghid depinde numai de impedanţa de
sarcină normată. Aceasta determină valorile (relative) ale maximelor şi
minimelor (aspectul distribuţiei) şi poziţiile acestora (figura 4).

distribuţia de referinţă
ET

ET max

zm z0 ET min
z
λg 2 δ
δ
(T )
'
(T )

Figura 4. Distribuţia amplitudinii componentei ET în ghid

în cazul unei sarcini oarecare

Aspectul distribuţiei este descris cantitativ cu ajutorul raportului de undă

staţionară σ iar poziţiile minimelor, δ, se măsoară faţă de capătul dinspre sarcină
al liniei de măsură, considerat plan de referinţă pentru definirea impedanţelor,
(T ) .
Deoarece distribuţia este periodică este suficient să se măsoare poziţia
unui singur minim. Din considerente practice (sonda nu poate fi deplasată până
la capătul liniei de măsură), în loc să se determine deplasarea δ a primului
minim al distribuţiei faţă de planul de referinţă (T ) , se măsoară deplasarea unui
minim oarecare faţă de un plan de referinţă echivalent, (T ′ ) .
Se numeşte plan de referinţă echivalent un plan situat la un multiplu întreg
de semilungimi de undă faţă de planul de referinţă.
Orice minim al distribuţiei obţinute terminând linia de măsură în
scurtcircuit poate fi considerat un plan de referinţă echivalent (figura 4).
Linia de măsură permite măsurarea parametrilor specifici distribuţiei, σ şi
δ. Cu ajutorul lor se determină coeficientul de reflexie şi impedanţa normată a
sarcinii care a determinat această distribuţie. În acest scop pot fi folosite două
metode.

25
2.1 Calculul analitic

În această metodă se stabileşte o legătură analitică între mărimile

măsurate σ şi δ şi impedanţa necunoscută (conectată ca sarcină), prin
intermediul coeficientului de reflexie al tensiunii

zs − 1
Γ= = Γ e jϕ Γ (11)
zs + 1

Modulul coeficientului de reflexie se calculează în funcţie de raportul de undă

staţionară

σ −1
Γ= (12)
σ +1

iar faza coeficientului de reflexie se determină din deplasarea (δ = z0 − zm )

minimelor distribuţiei:

ϕ Γ = π + 2 β g δ , β g = 2π λg (13)

În relaţia (13) valoarea lui δ se consideră pozitivă dacă minimele s-au deplasat
spre generator.
După calculul coeficientului de reflexie, părţile reală şi imaginară ale impedanţei
de sarcină normate se determină cu relaţiile:

2
1− Γ
rs = 2
(14.a)
1 − 2 Γ cos ϕΓ + Γ

2 Γ sin ϕΓ
xs = 2
(14.b)
1 − 2 Γ cos ϕΓ + Γ

Reactanţa sarcinii este inductivă dacă δ > λg / 4 ( 0 < ϕΓ < π ) şi capacitivă

dacă δ < λg / 4 (π < ϕΓ < 2π ) .

26
2.2 Metoda grafică

În metoda grafică, rezistenţa şi reactanţa normate ale sarcinii necunoscute

se deduc direct din diagrama circulară, cu ajutorul parametrilor măsuraţi σ şi δ.
Concomitent se determină amplitudinea şi faza coeficientului de reflexie.
Pe diagrama circulară punctele de minim ale impedanţei (corespunzătoare
punctelor de minim ale distribuţiei) sunt situate pe semidiametrul real negativ
(ϕ w = ϕΓ + 2β zm = π ) , la intersecţia acestuia cu cercul corespunzător valorii
măsurate a lui σ. Prin deplasare în lungul cercului de σ constant se poate
determina impedanţa în orice punct de măsură, deci şi la capătul ei.
Practic, pentru reprezentarea pe diagramă a punctului figurativ al sarcinii
necunoscute, se determină întâi poziţia razei prin rotire faţă de semiaxa reală
negativă cu numărul de diviziuni δ / λg corespunzător. Se intersectează apoi
această rază cu cercul σ constant respectiv. Punctul astfel obţinut permite
determinarea impedanţei normate sau a coeficientului de reflexie. Valorile
normate ale rezistentei şi reactanţei sunt citite pe cercurile de rezistenţă
constantă, respectiv de reactanţă constantă, care trec prin acest punct.
Coeficientul de reflexie, în modul şi fază, este determinat de distanţa punctului
la origine şi de unghiul măsurat faţă de originea de fază a diagramei (semiaxa
reală pozitivă). Se consideră raza cercului exterior al diagramei circulare de
valoare unitară.
Pe diagramele circulare folosite la măsurarea impedanţelor sunt notate
direct sensurile în care trebuie făcută rotaţia, în funcţie de sensul deplasării
minimelor pe linia de măsură faţă de planul de referinţă echivalent (în sens
trigonometric, spre generator).

3. Desfăşurarea lucrării

3.1 Se desenează schema instalaţiei de măsură.

3.2 Se măsoară lungimea de undă în ghid şi se determină un plan de referinţă

echivalent.

3.3 Se măsoară impedanţa normată a unei sarcini compuse dintr-un şurub şi o

terminaţie adaptată, pentru câteva poziţii succesive ale acestuia pe ghid, în
intervalul 0 ÷ λg 2 . Înălţimea şurubului se menţine fixă. Măsurarea se face
cu ajutorul liniei de măsură şi a diagramei circulare. În acest scop se
completează Tabelul T1.
În locul sarcinii de mai sus poate fi folosit un atenuator (cu atenuare fixă) urmat
de un scurtcircuit deplasabil.

27
3.4 Se reprezintă impedanţa normată în planul (z) şi se justifică rezultatul
obţinut.

4. Întrebări
4.1 La măsurarea impedanţelor, are importanţă care dintre minime a fost luat în
considerare (cel din stânga sau cel din dreapta planului de referinţă
echivalent) ?

4.2 Care este semnificaţia unor deplasări normate δ λ g > 0,5 ?

4.3 În cazul sarcinii compuse din şurub de acord şi o terminaţie adaptată de ce

nu rămâne perfect constant factorul de undă staţionară atunci când se
deplasează în lungul ghidului şurubul de acord (de înălţime fixă) ?

4.4 În cazul sarcinii compuse din atenuator şi scurtcircuit deplasabil de ce nu

rămâne perfect constant raportul de undă staţionară atunci când se modifică
poziţia scurtcircuitului ?

4.5 Cum se modifică coeficientul de reflexie al unei sarcini când se schimbă

planul ei de referinţă ? Dar impedanţa normată ?

28
 Analitic Grafic

Tabelul T1

Poziţia
Poziţia Indicaţia Indicaţia Deplasarea Deplasarea
şurubului α max
sau a minimului minimă maximă minimului normată a
σ= Γ ϕΓ Rezistenţa Reactanţa
Γ ϕΓ Rezistenţa Reactanţa
scurtcir- z min α min α max δ = z m − z0 minimului α min normată normată normată normată
cuitului
[mm] [mV] [mV] [mm]
δ λg [rad] r x [rad] r x
p [mm]

1
 Lucrarea nr. 5
CIRCUITE SIMPLE DE ADAPTARE

1. Noţiuni teoretice

În funcţie de modul în care se pune problema adaptării şi anume la o

singură frecvenţă sau într-o bandă de frecvenţe, circuitele de adaptare pot fi
clasificate în circuite de bandă îngustă, respectiv circuite de adaptare de bandă
largă.

1.1 Adaptarea de bandă îngustă

Unul dintre cele mai simple şi totodată cele mai utilizate circuite de
adaptare este tronsonul de linie de lungime λ 4 , care are proprietatea de
inversare a impedanţei. Această proprietate permite transformarea unei
impedanţe de sarcină reale Z S = RS într-o altă impedanţă, de asemenea reală dar
de o altă valoare, Zi = Ri = Z C2 RS .

Figura 1. Circuit de adaptare cu un tronson inversor.

Circuite de acest tip sunt utilizate în adaptarea unei sarcini rezistive la o

linie de acces sau pentru adaptarea unei rezistenţe de sarcină la un generator cu
impedanţă internă reală. În ambele cazuri, impedanţa caracteristică a tronsonului
de linie se determină cu relaţia:

Z c = Ri ⋅ RS (1)

1
 Este evident că linia în λ 4 realizează adaptarea perfectă la o singură
frecvenţă, aceea la care lungimea liniei satisface condiţia l = λ 4 . Se poate
considera însă că adaptarea se menţine – cu aproximaţie – şi într-o bandă îngustă
în jurul frecvenţei nominale. În aceste condiţii, lărgimea de bandă a circuitului
este direct legată de compromisul acceptat în ceea ce priveşte calitatea adaptării.
Stabilind o valoare maxim admisibilă pentru modulul coeficientului de
reflexie, Γ max rezultă banda:

8 Γ max
B= ⋅ f0 (2)
⎛ Ri ⎞
π (1 − Γ max )
RS
⎜⎜ − ⎟
⎝ Ri RS ⎟⎠

În general banda oferită de acest tip de circuite este îngustă şi depinde, aşa
cum reiese şi din relaţia precedentă, de raportul care există între RS şi Ri .
Atunci când se doreşte obţinerea unei adaptări într-o bandă mai largă este
necesară utilizarea unor circuite mai complexe.

1.2 Adaptarea de bandă largă

Performanţele circuitelor de adaptare de bandă largă sunt supuse unor

limitări rezultate din teoria reţelelor electrice.

Figura 2. Diport nedisipativ utilizat la adaptarea unei

impedanţe de sarcină complexe.

De exemplu, pentru un circuit de adaptare nedisipativ având drept sarcină

o rezistenţă în paralel cu un condensator (figura 2), se poate arăta că erorile de
adaptare – reprezentate prin modulul coeficientului de reflexie – satisfac relaţia:

∞
1 π
∫ ln Γ dω = R C (3)
0 S S

De obicei se urmăreşte obţinerea unei adaptări cât mai bune într-o

anumită bandă de frecvenţe ω1 < ω < ω2 , ceea ce corespunde unui coeficient de

2
reflexie cât mai mic în domeniul de frecvenţă respectiv. Întrucât integrala din (3)
este egală cu o constantă, rezultatul optim se obţine atunci când Γ este maxim
în afara benzii de adaptare (la limită Γ = 1). Adaptarea optimă corespunde unei
pante cât mai abrupte a caracteristicii filtrului la trecerea din banda de trecere în
banda de oprire.
Corelând aceste cerinţe se observă că circuitul de adaptare considerat se
comportă de fapt ca un filtru trece-bandă. Întrucât şi pentru alte structuri ale
impedanţei de sarcină se pot stabili relaţii similare cu (3), proiectarea circuitelor
de adaptare de bandă largă se face într-un mod asemănător cu a filtrelor trece-
bandă.
Proiectarea poate avea în vedere obţinerea unui coeficient de reflexie al
cărui modul să varieze cu frecvenţa conform unei curbe de tip Butterworth (cu
“maximum de liniaritate a amplitudinii”), de tip Cebîşev (cu riplu egal în
bandă), etc.
Performanţele circuitului de adaptare cu tronson în λ 4 pot fi
îmbunătăţite prin utilizarea mai multor tronsoane de aceeaşi lungime conectate
în serie. Structura unui asemenea circuit cu două linii de lungime λ 4 este
prezentată în figura 3.

Figura 3. Circuit de adaptare cu două tronsoane în λ/4

De această dată schema conţine doi parametri ( ZC1 şi ZC 2 ) şi o singură

restricţie izvorâtă din condiţia de adaptare Ri = ZC . Prin urmare există o
infinitate de soluţii ( ZC1 , ZC 2 ) care rezolvă problema la frecvenţa nominală;
ceea ce le diferenţiază este modul de variaţie a modulului coeficientului de
reflexie în jurul acestei frecvenţe. Se poate demonstra faptul că alegând

Zim = RS ⋅ Z C (4)

se obţine o caracteristică de tip Butterworth de ordin 2. În acest caz, impedanţele

caracteristice ale celor două tronsoane pot fi determinate cu ajutorul expresiilor:

ZC1 = Z im ⋅ Z C (5)

3
 ZC 2 = RS ⋅ Z im (6)

În figura 4 este prezentată varianta cu trei tronsoane în λ/4.

Figura 4. Circuit de adaptare cu trei tronsoane în λ 4

Şi în acest caz la frecvenţa nominală, există o singură condiţie de

proiectare, Ri = ZC , fiind deci necesară alegerea a două impedanţe intermediare
Zim1 şi Z im 2 , în vederea determinării impedanţelor caracteristice ale celor trei
tronsoane.

ZC1 = 8 Z C7 ⋅ RS (7)

ZC 2 = Z C ⋅ RS (8)

ZC 3 = 8 Z C ⋅ RS7 (9)

2. Desfăşurarea lucrării

2.1 Studiul unui circuit de adaptare cu un tronson în λ 4

2.1.1 Se vizualizează conţinutul fişierului de intrare selectat implicit -

CIRC1.CKT- cu ajutorul opţiunii Edit input file. Având în vedere sintaxa
utilizată de SANA (descrisă într-o lucrare precedentă), se identifică primul
circuit de adaptare (ADAPT1), sarcina (LOAD) şi circuitul de test (TEST) şi
se desenează schema completă a acestuia din urmă, punând în evidenţă
parametrii tronsonului inversor şi valoarea sarcinii.

2.1.2 Cu ajutorul relaţiei (2) şi a parametrilor circuitului se calculează banda de

adaptare corespunzătoare lui ADAPT1, considerând Γ max = 0,1 .

4
2.1.3 Se analizează circuitul (cu opţiunea Analyze circuit) şi se reprezintă grafic
(View graphics) simultan, în coordonate carteziene (Magnitude diagram),
modulul coeficientului de reflexie (RHO) la intrarea în circuitul de test
(TEST) şi pe sarcină (LOAD). Din acest grafic se determină banda în care
are loc adaptarea, corespunzătoare unui modul al coeficientului de reflexie
maxim admisibil de 0,1. Se compară rezultatul obţinut cu valoarea de la
punctul (2.1.2).

2.1.4 Se modifică fişierul de intrare pentru a permite analiza circuitului

ADAPT2, astfel:

• zona CKT corespunzătoare descrierii circuitului de adaptare ADAPT1 se

transformă în comentariu prin inserarea a câte unui caracter * la începutul
fiecărei linii ce face parte din aceasta;

• zona CKT aferentă circuitului ADAPT2 se activează prin înlăturarea

caracterelor * ce preced liniile de program respective;

• se modifică valoarea impedanţei de sarcină Z S 2 = 25 Ω (LOAD);

• se modifică circuitul de test astfel încât să conţină circuitul de adaptare

ADAPT2 terminat pe noua impedanţă de sarcină;

2.1.5 Se desenează schema circuitului de test corespunzătoare lui ADAPT2. Se

reiau punctele (2.1.2) şi (2.1.3) pentru noua configuraţie a fişierului de
intrare, analizând performanţele circuitului de adaptare ADAPT2.

2.1.6 Se editează fişierul de intrare în vederea analizei circuitului ADAPT3.

Pentru aceasta se parcurg etapele descrise la punctul (2.1.4), cu observaţia că
noua valoare a impedanţei de sarcină este Z S 3 = 75 Ω , iar în circuitul de test
se va introduce tronsonul descris în zona ADAPT3. Se desenează şi schema
acestui circuit de test şi se reiau punctele (2.1.2) şi (2.1.3) pentru noua
configuraţie a fişierului de intrare.

2.1.7 Pentru a compara performanţele acestor circuite de adaptare, se selectează

un nou fişier de intrare - CIRC2.CKT, care conţine trei zone CKT,
corespunzătoare unor circuite de test TEST1, TEST2 şi TEST3. În interiorul
acestor circuite se regăsesc tronsoanele de adaptare studiate anterior. Se
analizează fişierul de intrare şi se reprezintă pe acelaşi grafic variaţia lui Γ
pentru cele trei variante de circuit.

2.1.8 Se modifică fişierul de intrare astfel încât să permită analiza unui circuit
de test conţinând ADAPT1 terminat pe Z S1 , într-un domeniu mai larg de

5
 frecvenţă, 1 GHz – 10 GHz. Se face analiza şi se reprezintă grafic variaţia
modulului coeficientului de reflexie în domeniul respectiv de frecvenţă.

2.2 Studiul unui circuit de adaptare cu două tronsoane în λ 4

2.2.1 Se calculează Zim , ZC1 , şi ZC 2 cu ajutorul relaţiilor (4), (5) şi (6),

considerând Z C = 100 Ω şi RS = RS 1 = 50 Ω . Se selectează un nou fişier de
intrare – CIRC3.CKT şi se completează liniile corespunzătoare din zona
CKT aferentă lui ADAPT4 cu valorile astfel obţinute. Circuitul de test
care conţine această structură este prezentat în figura 3.

2.2.2 Se analizează CIRC3.CKT şi se reprezintă pe acelaşi grafic ⏐Γ⏐ în

funcţie de frecvenţă pentru structura de test conţinând două tronsoane de
adaptare (TEST) şi pentru sarcină (LOAD).

2.3 Studiul unui circuit de adaptare cu trei tronsoane în λ 4

2.3.1 Se calculează ZC1 , ZC 2 , şi Z C 3 cu ajutorul relaţiilor (7), (8) şi (9), în care

se vor considera Z C = 100 Ω şi RS = RS 1 = 50 Ω . Circuitul de test are
schema prezentată în figura 4, iar pentru analiza acestuia fişierul de intrare
CIRC3.CKT se modifică astfel:

• se completează valorile obţinute anterior pentru impedanţele caracteristice

ale tronsoanelor de adaptare în zona CKT corespunzătoare lui ADAPT5
şi se înlătură caracterele * care transformă în comentariu această zonă.

• se modifică circuitul de test astfel încât să conţină structura descrisă în

ADAPT5 terminată pe impedanţa de sarcină LOAD (ZS = 50 Ω).
2.3.2 Se analizează fişierul de intrare şi se reprezintă pe acelaşi grafic Γ în
funcţie de frecvenţă pentru structura de test conţinând trei tronsoane de
adaptare (TEST) şi pentru sarcină (LOAD).

2.4 Comparaţie între performanţele circuitelor de adaptare ce utilizează

unul, două sau trei tronsoane inversoare.

2.4.1 Se selectează un alt fişier de intrare – CIRC4.CKT, în care sunt descrise

trei circuite de test corespunzătoare circuitelor de adaptare cu unul, două
sau trei tronsoane în λ/4, studiate la punctele 2.1.1, 2.2.1 şi respectiv 2.3.1.

6
2.4.2 Se analizează acest fişier de intrare şi se reprezintă pe acelaşi grafic
modulele coeficienţilor de reflexie pentru cele trei circuite. Din grafic se
determină banda de adaptare oferită de ADAPT4 şi ADAPT5, în condiţii
identice cu cele corespunzătoare lui ADAPT1 (considerând Γ max = 0,1 ).

3. Întrebări
3.1 Explicaţi variaţia în funcţie de frecvenţă a modulului coeficientului de
reflexie la intrarea în circuitul de test şi pe sarcină la punctul 2.1.2.

3.2. Cum se explică dependenţa periodică a modulului coeficientului de reflexie

în funcţie de frecvenţă, obţinută la punctul 2.1.8?

3.3 Cum depinde banda de adaptare a unui circuit cu un tronson în λ 4 de

raportul dintre impedanţele între care este conectat?

7
 Lucrarea nr. 6
CIRCUITE DE ADAPTARE DE BANDĂ ÎNGUSTĂ
PENTRU SARCINI COMPLEXE

1. Noţiuni teoretice

O linie realizează transmiterea energiei în condiţii optime atunci când ea este

terminată pe impedanţa ei caracteristică. În plus, în această situaţie linia prezintă avantajul
unei impedanţe de intrare constante, de valoare reală, independentă de frecvenţă sau de
lungimea liniei. Dacă impedanţa de sarcină ZS este diferită de impedanţa caracteristică ZC a
liniei, atunci între linie şi sarcina propriu-zisă poate fi interconectat un circuit de adaptare
special conceput, adică un diport nedisipativ astfel calculat încât impedanţa lui de intrare să
fie ZC.
La frecvenţe înalte, circuitele de adaptare sunt realizate din tronsoane de linii. Liniile
pot înlocui reactanţele de tip concentrat din circuitele de adaptare clasice, dar proprietăţile
liniilor permit şi realizarea unor circuite de adaptare specifice.
Problema adaptării se poate pune la o singură frecvenţă sau într-o bandă mai largă de
frecvenţe. Din acest punct de vedere circuitele de adaptare sunt clasificate în circuite de
adaptare de bandă îngustă şi circuite de adaptare de bandă largă.
La toate tipurile de circuite de adaptare, atât banda cât şi randamentul depind de
impedanţa de sarcină. Cu cât dezadaptarea iniţială este mai mare, cu atât banda de frecvenţe şi
randamentul circuitului de adaptare sunt mai reduse, adică adaptarea este mai "dificilă".
1.1 Adaptarea cu compensarea părţii reactive a sarcinii şi linie λ/4
În cazul unei sarcini complexe, linia λ/4 poate fi utilizată pentru adaptare dacă în
prealabil partea reactivă a sarcinii a fost compensată. Această compensare poate fi obţinută,
de pildă, prin conectarea în paralel cu sarcina a unei linii terminate în scurtcircuit, având
impedanţa caracteristică egală cu cea a liniei de acces, ZC (Fig. 1).
λ/4

(ZC) (Z'C) YS= GS+ jBS

Bi
ZC

Fig. 1. Adaptarea cu compensarea sarcinii şi linie λ/4.

Lungimea tronsonului de linie în paralel cu sarcina se alege astfel încât susceptanţa lui de
intrare să compenseze susceptanţa sarcinii:
Bi = −YC ctg β l = − BS , (1)

1
de unde
λ B λ
l= arcctg S + k , k ∈ Z . (2)
2π YC 2
Tronsonul în λ/4 serveşte la transformarea conductanţei de sarcină rămase după compensare,
GS, în valoarea rezistivă necesară pentru adaptarea liniei de acces:
Z C′ = Z C /GS . (3)
În principiu, circuitul de adaptare din Fig. 1 poate fi folosit la adaptarea oricărei
sarcini (cu excepţia evidentă a celor pur reactive). Practic, utilizarea circuitului de acest tip
este limitată de posibilitatea realizării unei linii având impedanţa caracteristică necesară Z'C,
precum şi de banda de frecvenţe şi de randamentul lui.
1.2 Adaptarea cu un tronson de lungime λ/4 intercalat pe linie
În Fig. 2 este prezentată o altă posibilitate de a adapta sarcini complexe. În această
configuraţie rolul porţiunii de linie de lungime d este acela de a transforma valoarea complexă
a sarcinii într-o valoare rezistivă Ri la intrarea ei, urmând ca rezistenţa astfel obţinută să fie
transformată în rezistenţa necesară ZC cu ajutorul liniei de lungime λ/4.
λ/4 d

(ZC) (Z'C) (ZC) ZS

ZC Ri
Fig. 2. Adaptarea cu tronson λ/4 intercalat pe linie.
Determinarea lungimii d poate fi efectuată analitic sau grafic, pe diagrama Smith.
Analitic, distanţa d rezultă din condiţia anulării părţii imaginare a impedanţei de intrare în
tronsonul de linie terminat pe sarcina ZS. Pe diagrama Smith, aceeaşi distanţă d rezultă din
unghiul de rotaţie necesar pentru ca pornind din punctul S care reprezintă impedanţa normată
de sarcină să se ajungă într-un punct A pe axa orizontală a diagramei, acolo unde se află toate
impedanţele pur rezistive (Fig. 3).

ri+j0
A'
A 0

S
α = 4πd/λ

Fig. 3. Determinarea poziţiei tronsonului λ/4 pentru circuitul din Fig. 2.

Odată determinată rezistenţa Ri corespunzătoare punctului A, poate fi calculată şi impedanţa
caracteristică a tronsonului λ/4:
Z C′ = ZC Ri . (4)

2
 Din Fig. 3 se observă că problema admite două soluţii distincte, corespunzătoare
punctelor A şi A'. Cele două soluţii conduc la valori distincte ale Z'C, una dintre ele fiind
întotdeauna mai mare, iar cealaltă mai mică decât ZC.
În principiu şi acest tip de circuit de adaptare este universal, limitele practice ale
utilizării lui fiind determinate de bandă, randament, precum şi de posibilitatea obţinerii unei
linii cu impedanţa necesară Z'C.
1.3 Adaptarea cu tronsoane λ/4 şi λ/8
Uneori la adaptarea sarcinilor complexe se utilizează o combinaţie de două tronsoane
de linie, unul cu lungimea λ/4 iar celălalt cu lungimea λ/8, conectate în cascadă, ca în Fig. 4.
λ/4 λ/8

(ZC) (Z'C) (Z"C) ZS

ZC Ri
Fig. 4. Circuit de adaptare cu tronsoane λ/4 şi λ/8.

Acest circuit de adaptare se bazează pe faptul că o linie fără pierderi cu lungimea λ/8
are o impedanţă de intrare reală, atunci când impedanţa ei caracteristică are valoarea |ZS| [1]
Odată obţinută o impedanţă reală Ri la intrarea în tronsonul λ/8, transformarea acestei
rezistenţe Ri în valoarea necesară pentru adaptare, ZC, se obţine cu ajutorul liniei de lungime
λ/4. Prin urmare, la circuitul din Fig. 4 impedanţele tronsoanelor trebuie să aibă valorile:
2 RS Z C′′2
Z C′′ = Z S , Ri = , Z C′ = Z C Ri (5)
RS2 + (Z C′′ − X S )
2

În principiu această variantă de circuit poate fi folosită la adaptarea oricărei sarcini

complexe. Practic, limitările sunt aici reprezentate de banda de frecvenţe, de randamentul
circuitului, dar în primul rând de posibilitatea realizării impedanţelor caracteristice Z'C şi Z"C.
1.4 Adaptarea cu un tronson de linie conectat în paralel
O sarcină complexă oarecare poate fi adaptată la o linie de acces folosind numai linii
cu o aceeaşi impedanţă caracteristică ZC. Acest tip de circuit de adaptare constă într-un
tronson de linie terminat în scurtcircuit, conectat în paralel pe linie, la o anumită distanţă d
faţă de sarcină, ca în Fig. 5.
d

(YC) Y1 ZS

Y2
YC
l

Fig. 5. Adaptarea cu un tronson de linie terminat în scurtcircuit,

conectat în paralel la o anumită distanţă faţă de sarcină.
La acest circuit realizarea adaptării este condiţionată de alegerea lungimilor d şi l
astfel încât admitanţa care reprezintă sarcina totală a liniei de acces, compusă din suma
admitanţelor de intrare în tronsonul terminal, Y1, şi în tronsonul lateral, Y2, să fie egală cu
admitanţa caracteristică YC=1/ZC a liniei de acces. Lungimile d şi l necesare pentru adaptarea
unei sarcini date ZS pot fi determinate fie analitic, fie grafic, folosind diagrama Smith [2]. În

3
acest ultim caz, se începe prin reprezentarea pe diagramă, a punctului, notat cu S
corespunzător impedanţei normate de sarcină, zS = ZS Z C . Datorită conexiunii paralel, se
preferă calculul cu admitanţe. Admitanţa normată de sarcină, yS = 1 zS , este reprezentată de
punctul notat cu S' simetric cu S în raport cu centrul diagramei. Determinarea distanţei d
revine la determinarea unghiului de rotaţie în sens orar (spre generator), astfel încât admitanţa
normată de sarcină, S', să se transforme într-o admitanţă având partea reală egală cu unitatea
(deoarece adăugarea ulterioară a admitanţei de intrare a tronsonului lateral – pur reactiv – nu
va influenţa asupra părţii reale a admitanţei totale). Efectuând rotaţia din punctul S' până la
intersectarea cercului g = 1 , se obţine punctul A. Unghiul de rotaţie, determinat cu ajutorul
gradaţiilor de pe periferia diagramei, corespunde unei distanţe normate la lungimea de undă
d λ , de unde rezultă, prin denormare, lungimea d.

D
+b

A’
l/λ

d /λ
S’

0 B
S A

-b
Fig. 6. Determinarea lungimilor d şi l pentru circuitul din Fig. 5.
În punctul A, partea imaginară a admitanţei (susceptanţa) tronsonului terminal, citită
pe diagramă, are valoarea normată − b ; în consecinţă, lungimea tronsonului lateral trebuie
astfel determinată încât susceptanţa lui de intrare să aibă valoarea normată +b, necesară pentru
compensare. Lungimea aceasta poate fi determinată tot pe diagramă, prin intermediul
unghiului de rotaţie necesar pentru a transforma admitanţa terminală a tronsonului lateral,
y = ∞ (reprezentată de punctul B), în susceptanţa necesară pentru adaptare (punctul D). Se
obţine astfel distanţa normată la lungimea de undă l λ , de unde rezultă, prin denormare,
lungimea l.
Din Fig. 6 se observă că problema admite două soluţii distincte, corespunzătoare
punctelor A şi A'. Cele două soluţii conduc la valori distincte ale perechilor de valori d şi l.
Adaptarea este şi aici exactă numai la frecvenţa nominală, frecvenţă la care au fost
calculate lungimile d şi l ale tronsoanelor.
Deşi acest tip de circuit de adaptare are o aplicabilitate generală (adică poate adapta
orice sarcină cu parte reală nenulă), folosirea lui este limitată în practică la adaptarea unor
impedanţe de valoare fixă, cunoscută, deoarece modificarea poziţiei punctului de ramificaţie
în raport cu sarcina este mai greu de realizat din punct de vedere tehnologic.

2. Desfăşurarea lucrării

2.1 Adaptarea cu compensarea părţii reactive a sarcinii şi linie λ/4

2.1.1. Se calculează lungimea l a tronsonului lateral şi impedanţa caracteristică a
tronsonului inversor de impedanţă, Z C′ , cu ajutorul relaţiilor (2) şi (3), astfel încât circuitul

4
 din Fig. 1 să realizeze adaptarea unei sarcini având impedanţa Z S = (20 + j10 )Ω la o linie
de acces cu impedanţa caracteristică Z C = 50Ω , la frecvenţa f = 1 GHz .
2.1.2. Se selectează fişierul de intrare CA1.CKT şi se completează zona CKT aferentă
circuitului ADAPT1 cu valorile obţinute la punctul 2.1.1.
2.1.3. Se analizează circuitul (cu opţiunea Analyze circuit) şi se reprezintă grafic (View
graphics) în coordonate carteziene (Magnitude diagram), modulul coeficientului de
reflexie (RHO) la intrarea în circuitul de test (TEST). Din acest grafic se determină
lărgimea benzii de frecvenţe în care are loc adaptarea, corespunzătoare unui modul al
coeficientului de reflexie maxim admisibil Γ max = 0,1 .

2.2 Adaptarea cu un tronson de lungime λ/4 intercalat pe linie

2.2.1. Folosind diagrama circulară se determină lungimea d a tronsonului terminal,
precum şi impedanţa caracteristică Z C′ a tronsonului inversor cu relaţia (4), astfel încât
circuitul din Fig. 2 să realizeze adaptarea unei sarcini având impedanţa Z S = (20 + j10 )Ω
la o linie de acces cu impedanţa caracteristică Z C = 50Ω , la frecvenţa f = 1 GHz .
2.2.2. Se selectează fişierul de intrare CA2.CKT şi se completează zona CKT aferentă
circuitelor ADAPT2 şi ADAPT3, corespunzătoare celor două soluţii obţinute la punctul
2.2.1.
2.2.3. Se analizează circuitul şi se reprezintă grafic, în coordonate carteziene, modulul
coeficientului de reflexie (RHO) la intrarea în circuitul de test, corespunzător celor două
soluţii obţinute la punctul 2.2.1. Din acest grafic se determină lărgimea benzii de frecvenţe
în care are loc adaptarea, corespunzătoare unui modul al coeficientului de reflexie maxim
admisibil Γ max = 0,1 . Se identifică soluţia care conduce la o lărgime mai mare a benzii de
frecvenţe.
2.3 Adaptarea cu tronsoane λ/4 şi λ/8
2.3.1. Se determină impedanţele caracteristice Z C′ şi Z C′′ cu ajutorul relaţiilor (5), astfel
încât circuitul din Fig. 4 să realizeze adaptarea unei sarcini având impedanţa
Z S = (20 + j10 )Ω la o linie de acces cu impedanţa caracteristică Z C = 50Ω , la frecvenţa
f = 1 GHz .
2.3.2. Se selectează fişierul de intrare CA3.CKT şi se completează zona CKT aferentă
circuitului ADAPT4 cu valorile obţinute la punctul 2.3.1.
2.3.3. Se analizează circuitul şi se reprezintă grafic în coordonate carteziene modulul
coeficientului de reflexie (RHO) la intrarea în circuitul de test (TEST). Din acest grafic se
determină lărgimea benzii de frecvenţe în care are loc adaptarea, corespunzătoare unui
modul al coeficientului de reflexie maxim admisibil Γ max = 0,1 .

5
3. Întrebări şi exerciţii
3.1. Adaptarea cu un tronson de linie conectat în paralel
3.1.1. Folosind diagrama circulară se determină lungimile d şi l astfel încât circuitul
din Fig. 5 să realizeze adaptarea unei sarcini având impedanţa Z S = (20 + j10 )Ω la o linie
de acces cu impedanţa caracteristică Z C = 50Ω , la frecvenţa f = 1 GHz .
3.1.2. Se selectează fişierul de intrare CA4.CKT şi se completează zona CKT
aferentă circuitelor ADAPT5 şi ADAPT6 corespunzătoare celor două soluţii obţinute la
punctul 3.1.1. Circuitul de test care conţine această structură este prezentat în Fig. 5.
3.1.3. Se analizează circuitul şi se reprezintă grafic, în coordonate carteziene, modulul
coeficientului de reflexie (RHO) la intrarea în circuitul de test corespunzător celor două
soluţii. Din acest grafic se determină lărgimea benzii de frecvenţe în care are loc
adaptarea, corespunzătoare unui modul al coeficientului de reflexie maxim admisibil
Γ max = 0,1 .
3.2. Pentru sarcina considerată, care dintre circuitele de adaptare analizate în lucrarea de
laborator oferă cea mai largă bandă?
3.3. Tipurile de circuite de adaptare studiate pot fi folosite pentru adaptarea oricărei
sarcini complexe? Justificaţi răspunsul.
3.4. Identificaţi posibile dificultăţi de realizare practică a circuitelor de adaptare calculate.