Sunteți pe pagina 1din 81

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

Suport de curs pentru studenţii anului IV

Cuprins

Drepturile omului. No ţiune şi evoluţie

3

Drepturile omului. Izvoare, principii, caracteristici şi categorii

5

Sistemul Societăţii Na ţiunilor

10

Sistemul ONU

11

Sistemul Consiliului Europei

16

Sistemul

51

Sistemul

54

Protec ţia drepturilor copilului

56

Protec ţia drepturilor minorităţilor na ţionale

66

Drepturile omului. No ţiune şi evoluţie

Preambulul Declara ţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revolu ţiei franceze din anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispre ţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumă tate mai târziu, Declara ţia Universal ă a Drepturilor Omului din anul 1948 reţine c ă ignoran ţa şi dispre ţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revolt ă con ştiin ţa oamenilor, astfel c ă este esenţial ca drepturile omului s ă fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul s ă nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revolt ă împotriva tiraniei şi opresiunii. Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie esen ţa unei societ ăţi democratice, nu poate exista democraţie fă ră a asigura acceptarea şi respectarea acestor valori recunoscute universal. Primele documente constitu ţionale care promovează şi apă ră drepturile omului au ap ă rut în Anglia: la 12 iunie 1215, regele loan f ă ră de Ţară a semnat Magna Charta Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libert ăţi, Peti ţia drepturilor din 7 iunie 1628 statuează c ă „orice criminal indiferent de condi ţia sa, nu poate fi exceptat de la judecat ă şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în legea Regatului"; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689 În Franţa- 26 august 1789, Declara ţia drepturilor omului şi cetăţeanului, înscrie chiar în primul s ă u articol ideea c ă „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi". Declara ţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestra ţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se gă sesc via ţa, libertatea şi că utarea fericirii". Documentele men ţionate au reprezentat la timpul lor manifestă ri curajoase ale tendin ţei de a proteja drepturile legitime ale cet ăţeanului împotriva tentativelor puterii de a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora. Privind retrospectiv, putem afirma c ă declara ţiile de drepturi au reprezentat documente fundamentale, relevante pentru definirea con ţinutului politic şi juridic al institu ţiei drepturilor omului.

Drepturile omului sunt drepturile subiective individuale, esen ţiale pentru existen ţa, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea şi libera dezvoltare a fiin ţei umane, consacrate şi garantate prin normele dreptului interna ţional public. În prima etapa istorica, drepturile omului mai erau denumite si “drepturi naturale”; abia mai tarziu, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, acestea au fost denumite si “drepturi ale omului”, “drepturi ale barbatilor”, etc. Conceptul propriu-zis de “drepturi ale omului” a aparut in perioada premergatoare revolutiilor burgheze din Europa si America, conturand idei formate inca din Antichitate si Evul Mediu (in Grecia Antica).

Teme de discuţie-referate 1

1. Institu ţia protec ţiei drepturilor omului în antichitate

2. Protec ţia europeană a drepturilor omului

3. Protec ţia drepturilor omului pe celelalte continente

1 Pentru realizarea referatelor se va folosi bibliografia de la sfâr şitul suportului de curs

Drepturile omului. Izvoare, principii, caracteristici şi categorii

Izvoare Conform literaturii de specialitate, sursele interna ţionale de protec ţie şi consacrare a drepturilor omului se clasifică în: a) surse conven ţionale; b) surse cutumiare; c) surse jurisprudenţiale; d) alte surse. În continuare voi face o scurt ă analiză a acestor surse, oprindu-m ă cu o analiză mai detaliat ă la cele care au o importan ţă pentru lucrarea de fa ţă . Sursele conven ţionale, sunt date de tratatele interna ţionale în materia drepturilor omului. Sursele cutumiare , constau într-o practic ă îndelungat ă , constantă şi repetat ă, considerată ca fiind obligatorie din punct de vedere juridic de subiectele dreptului internaţional public. În domeniul drepturilor omului, anumite norme juridice au intrat în domeniul cutumiar, precum: interzicerea scalviei, interzicerea genocidului, interzicerea discrimină rii rasiale, interzicerea muncii forţate, a torturii, egalitatea între sexe. Sursele jurisprudenţiale, reprezint ă una din cele mai bogate surse în materia protec ţiei drepturilor omului, întrucât de cele mai multe ori interpretarea şi aplicarea corect ă a normelor conven ţionale nu este posibilă decât în baza jurispruden ţei dezvoltate pe baza acestora, că pă tând astfel un rol din ce în ce mai important. Alte surse interna ţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului. Astfel de surse sunt de trei feluri: acte interna ţionale adoptate de organe ale unor organiza ţii internaţionale, cu forţă juridic ă propriu-zis ă (hard law), adic ă acele acte prin care se creează organe subsidiare ale unor organiza ţii interna ţionale, se atribuie competen ţe unor organe sau se stabilesc proceduri de protec ţie a drepturilor omului în faţa unor organe ale organiza ţiilor interna ţionale; acte interne adoptate de organe ale unor organiza ţii internaţionale, cu caracter declarator sau programator (soft law). Cel mai important şi mai cunoscut act de soft law este Declara ţia Universală a Drepturilor Omului, în preambulul a numeroase tratate interna ţionale făcându-se referire la aceasta, dar şi în planul dreptului intern, unde se face referire în unele constitu ţii; acte cu caracter politic şi juridic (soft law), adoptate în cursul unor conferin ţe sau alte reuniuni interna ţionale, desfăşurate sau

nu în cadrul unor organiza ţii interna ţionale. Acestea nu prezint ă forţă juridic ă deosebită , dar nici aceasta nu trebuie negat ă . Un exemplu de astfel de act de soft law este Declara ţia şi Programul de ac ţiune, adoptate la Viena în cadrul Conferin ţei mondiale asupra drepturilor omului in 1993.

Caracteristici

a. sunt drepturi subiective, absolute, opozabile erga omnes, fiind respectate in caz de nevoie prin forta de coercitie a statului b. sunt drepturi esentiale, adica indispensabile pentru existenta si normala

dezvoltare a fiintei umane, inalienabile

c. drepturile sunt consacrate si garantate atat prin constitutie cat si prin diverse alte acte normative, interne si internationale

d. sunt indivizibile- Dreptul interna ţional contemporan tratează drepturile omului ca

un tot, în indivizibilitatea dintre ele. Este general recunoscută legă tura indestructibilă între drepturile civile si politice şi cele economice, sociale şi culturale.

Sistemul de protec ţie instituit de Conven ţia European ă pentru protec ţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale este guvernat de urm ă toarele principii:

1.

Principii conven ţionale:

a.

principiul solidarităţii;

b.

principiul suveranit ăţii.

2.

Principii jurispruden ţiale:

a)

principiul efectivit ăţii (eficien ţei - tradus diferit în diferite lucră ri);

b)

principiul subsidiarităţii.

Categorii:

a. Drepturi civile şi politice. În această categorie, se includ: dreptul la via ţă ; interzicerea torturii, a aplică rii

unor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante; interzicerea sclaviei; interzicerea muncii forţate; dreptul fiecă ruia la libertatea şi securitatea persoanei sale; dreptul persoanelor arestate sau de ţinute de a fi tratate cu umanitate; dreptul la egalitate în faţa legii; dreptul la prezum ţia de nevinovăţie; dreptul persoanei de a i se recunoa şte pretutindeni personalitatea umană ; respectul vie ţii personale şi de familie; libertatea con ştiinţei, gândirii şi religiei; dreptul la asociere; dreptul la întrunire pa şnic ă; dreptul de a întemeia o familie; libertatea de circula ţie, inclusiv de a p ă răsi propria tară şi de a reveni în aceasta; dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice; dreptul de a alege şi de a fi ales; dreptul de a fi ales în condi ţii de egalitate în funcţii publice etc. Drepturile civile şi politice sunt denumite şi ca drepturi din “prima generaţie”, cele mai u şor de asigurat sub aspectul implementării, presupunând numai m ă suri de ordin legislativ, ce pot fi adoptate de fiecare stat. De altfel, acestea au şi constituit primele categorii de drepturi proclamate prin actele normative ale statelor. Totu şi, întinderea lor, dup ă cum o dovede şte realitatea, variază în func ţie de sistemul politic pe care societatea respectivă îl are şi de importan ţa pe care acesta o acord ă drepturilor şi libert ăţilor cetăţeneşti.

b. Drepturile economice, sociale şi culturale, care la rândul lor cuprind: dreptul la munc ă liber aleasă sau acceptată , care s ă asigure, îndeosebi, un salariu echitabil şi o recunoa ştere egală pentru o muncă de valoare egal ă ; dreptul orică rei persoane de a se bucura de condiţii de munc ă juste şi prielnice; dreptul egal pe care îl au b ă rbatul şi femeia de a beneficia de drepturi economice, sociale şi culturale; dreptul persoanei, în vederea favoriză rii şi ocrotirii intereselor sale economice, de a forma cu alte persoane sindicate; dreptul la grevă , exercitat în conformitate cu legile fiecă rei ţă ri; dreptul persoanei la securitate socială , inclusiv la asigură ri sociale; dreptul la acordarea unei asisten ţe cât mai largi familiei; ocrotirea mamelor, copiilor şi adolescen ţilor; dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea îns ăşi şi familia sa; dreptul Ia săn ă tate fizică şi mental ă; dreptul la educa ţie; dreptul fiec ă rei persoane de a participa la via ţa culturală; dreptul de a beneficia de progresul ştiin ţific şi de aplica ţiile sale etc. Drepturile economice, sociale şi culturale sunt denumite şi ca drepturi din “a doua generaţie”.

Realităţile vie ţii contemporane demonstrează că din punct de vedere economic şi social statele se afl ă la nivele de dezvoltare diferite. Decalajele care se înregistrează între state, în aceste domenii - şi care de multe ori sunt destul de mari -‚ determin ă la rândul lor, ca realizarea drepturilor omului să fie condi ţionat ă de evolu ţia factorilor economici şi sociali, multe dintre acestea ră mânând ca obiective de atins în viitor. Realizarea efectivă a unor astfel de drepturi implică adoptarea unor m ă suri economice, politice şi sociale, în cadrul unei politici mai largi şi de lungă durat ă care presupune, de multe ori, nu numai efortul propriu al statelor respective, ci şi un sprijin internaţional.

c. Drepturile omului din “a treia generaţie”. În ultima vreme, în diferite documente interna ţionale, cât şi în doctrină , au început s ă fie invocate şi drepturi din a treia genera ţie - a şa-numitele „drepturi de solidaritate” -‚ ca expresie a unei concep ţii mai largi asupra problematicii şi drepturilor omului, care favorizează unele interese comune ale popoarelor şi comunităţii interna ţionale în ansamblul să u. Astfel, se men ţionează , de exemplu, dreptul la dezvoltare (prin asigurarea accesului tuturor na ţiunilor la resursele de bază , la repartizarea echitabilă a dezvolt ă rii); dreptul la mediu înconjură tor s ă nă tos (în condi ţiile agravă rii polu ă rii, ca urmare a dezvolt ă rii industriale şi altor fenomene poluante); dreptul la mediu social corespunză tor (de combatere a terorismului, criminalit ăţii, folosirii de droguri); dreptul la pace şi securitate (de combatere a conflictelor şi amenin ţării stabilit ăţii şi securit ăţii). Între cele trei genera ţii de drepturi ale omului există o strânsă şi permanentă legă tură , iar nu relaţii de opozi ţie. Ele constituie drepturi unitare şi necesit ă ca statul şi societatea în ansamblu s ă acţioneze pentru asigurarea exercit ă rii tuturor categoriilor de drepturi individuale, astfel încât acestea să poat ă fi realizate în favoarea cet ăţenilor în mod egal. Trebuie, de asemenea, subliniat că drepturile omului se impun a fi puse în aplicare de fiecare individ în strâns ă interdependen ţă cu îndatoririle fa ţă de semenii s ă i, faţă de societate. Aceste drepturi, cu excep ţiile de rigoare, nu constituie drepturi absolute ale indivizilor, existând obliga ţia fiec ă ruia de a nu înc ă lca drepturile celorlalte fiin ţe umane, numai în acest mod exercitarea drepturilor omului putându-se realiza în condi ţii de deplină egalitate pentru to ţi.

Teme de discuţie/referate

1. Dreptul la pace şi securitate

2. Dreptul la dezvoltare

3. Dreptul minorităţilor na ţionale

4. Dreptul la un mediu să nătos

5. Izvoarele protec ţiei juridice a drepturilor omului

Sistemul Societăţii Na ţiunilor

Dup ă primul ră zboi mondial, societatea european ă a evoluat într-o nou ă ordine internaţional ă , expresia schimbă rii raportului de forţe între marile puteri. Prin aplicarea principiului autodetermin ă rii în condi ţiile victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale, a rezultat Europa na ţionalit ăţilor. Cu precă dere în Europa Central ă şi de Est se exprimă dreptul popoarelor la o via ţă politică de sine st ăt ătoare, urmare a destră mării Imperiului Austro-Ungar şi a Imperiului Rus, a n ă ruirii Imperiului otoman şi a înfrângerii Imperiului german. Precursoare a Organiza ţiei Na ţiunilor Unite, Societatea Na ţiunilor a luat fiin ţă în iunie 1919, în urma Tratatului de la Versailles. La o s ă pt ă mână după deschiderea Conferin ţei de Pace de la Paris s-a constituit o comisie condusă de cel care a consacrat, în 1918, dreptul de autodeterminare na ţională (principiul na ţionalităţilor), preşedintele SUA Woodrow Wilson 2 , cu sarcina elaboră rii actului constitutiv ca parte a Tratatului de pace. Proiectul final, denumit Pactul Societ ăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate. Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Na ţiunilor au fost cele legate de promovarea pă cii şi prevenirea ră zboiului, dar şi chestiunea protec ţiei drepturilor minorit ăţilor a ocupat un loc aparte, la început nu din cauze umanitare, ci din dorin ţa de a preveni izbucnirea unui noi ră zboi mondial. Tratatele de pace şi tratatele minorităţilor, elaborate de Conferin ţa de Pace de la Paris (1919-1920), au abordat amplu şi profund fenomenul protecţiei drepturilor minorit ăţilor naţioanale şi au instaurat sistemul protec ţiei selective 3 . Acestea, împreună cu dispozi ţiile Societăţii Na ţiunilor în materie, formează a şa-numitul sistem de protec ţie a minorit ăţilor de limb ă , ras ă şi religie, aflat sub egida Societ ăţii Na ţiunilor (1920-1938) 4 .

2 Vezi şi Pentassuglia, Gaetano, State Sovereignty, Minorities and Self-Determination: A Comprehensive Legal View, în International Journal of Minority and Group Rights 9/2002, Kluwer Law International, p.

303

3 Primul proiect de pact al Societăţii Na ţiunilor cuprinde principiul solu ţionării situa ţiei juridice

minorităţilor entice ca o „obliga ţie generală, egală pentru toate statele

opus, iar urmarea a fost impunereaTratatelor Minorităţilor doar anumitor state, conform propunerii iniţiale

a delega ţ iei britanice.

4 Iancu, Gheorge, Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Na ţiunilor (1923- 1932), editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 3

(art. 12) Delega ţia englez ă s-a

"

Sistemul ONU

Dup ă cel de-al doilea război mondial, prevederi generale referitoare la protecţia drepturilor omului şi la protec ţia drepturilor minorit ăţilor naţionale (în special principiul interzicerii discrimin ă rii) au fost înscrise în tratatele încheiate cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România, Ungaria şi Austria. Alte acorduri au fost încheiate între India şi Pakistan (1950), Anglia şi Singapore (1957), Fran ţa şi Madagascar (1960). Prevederi şi mecanisme importante sunt de regăsit în sistemul ONU, organiza ţie cu importan ţă deosebită în domeniul protec ţiei drepturilor omului, care va fi un actor important pe scena rela ţiilor internaţionale după cel de-al doilea ră zboi mondial. Organiza ţia Na ţiunilor Unite este o organiza ţie internaţional ă cu voca ţie universal ă , scopul s ă u principal fiind men ţinerea p ă cii şi securităţii internaţionale 5 . Carta Organiza ţiei Na ţiunilor Unite a fost semnată în 1945 la Conferinţa de la San Francisco (Conferin ţa Na ţiunilor Unite privind Organiza ţia Interna ţională ). Conform acestui document, unul din scopurile O.N.U. este reprezentat de încurajarea respectă rii drepturilor şi libert ăţilor fundamentale ale omului, în favoarea tuturor, f ă ră deosebire de ras ă , sex, limbă sau religie. Carta O.N.U. nu instituie nicio garanţie specială în materia protec ţiei drepturilor omului şi nu are nicio referin ţă la problematica protec ţiei drepturilor minorit ăţilor na ţionale. Într-o descriere succintă , sistemul institu ţional O.N.U. cuprinde organe şi institu ţii cu rol important în protec ţia drepturilor omului: Adunarea Generală (iniţiază studii şi face recomand ă ri care nu toate sunt, îns ă , obligatorii din punct de vedere juridic), Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă , Curtea Interna ţională de Justi ţie, Secretariatul. În afară de aceste şase organe principale men ţionate şi în art. 7, alin. 1 din Cart ă , O.N.U. a creat organe susbidiare. Cel mai adesea, acestea se numesc Comisii, Subcomisii sau Comitete. În 1946 a fost înfiin ţată Comisia pentru drepturile omului (pe baza articolelor 68 şi 69 din Carta Na ţiunilor Unite), organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social. Această Comisie a avut o activitate deosebită care s-a concretizat prin adoptarea mai multor documente interna ţionale importante pentru domeniul protecţiei drepturilor omului. Structura institu ţională O.N.U. important ă pentru

5 Be şteliu-Miga, Raluca, op.cit., p. 156

problema pe care o avem în discu ţie mai cuprinde Subcomisia de lupt ă împotriva m ă surilor discriminatorii şi pentru protec ţia minorit ăţilor şi Înaltul comisar O.N.U. pentru drepturile omului. La 28 martie 1947 a fost înfiin ţată Subcomisia de lupt ă împotriva m ă surilor discriminatorii şi pentru protec ţia minorit ăţilor care asistă Comisia în examinarea reclamaţiilor privitoare la nerespectarea drepturilor omului. Printre atribu ţiile Subcomisiei amintim: obliga ţia de a realiza studii şi recomandă ri privitoare la lupta împotriva m ă surilor discriminatorii de orice fel şi îndeplinirea orică rei alte func ţii încredinţată de Consiliul Economic şi Social sau de Comisia drepturilor omului. Documentele adoptate de Na ţiunile Unite constituie veritabile surse de drept în domeniul protec ţiei drepturilor omului şi a protecţiei drepturilor minorităţilor na ţionale în mod special. Este vorba despre Declara ţia Universal ă a Drepturilor Omului (1948), Conven ţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1948), Conven ţia U.N.E.S.C.O. privind lupta împotriva discrimin ării în domeniul învăţământului (1960), Conven ţia asupra elimin ă rii tuturor formelor de discriminare rasial ă (1965), Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (1966), Pactul interna ţional privind drepturile economice şi sociale (1966), Conven ţia asupra elimină rii şi reprim ă rii crimei de apartheid (1973), Declara ţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor na ţionale sau etnice, religioase sau lingvistice (1992).

1. Carta ONU

-

adoptat ă în urma Conferin ţei de la San Francisco, la 26 iunie 1945, a intrat în

vigoare la 24 octombrie 1945

 

-

În Preambul: „

sa

ne reafirmam credinta in drepturile fundamentale ale omului,

in demnitatea si valoarea persaanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si

a

femeilor, precum si a natiunilor mari si mici

-

Nu instituie nicio garan ţie specială în materie şi nu define şte con ţinutul

drepturilor

 
 

2.

Declara ţia Universal ă a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948

-

a

fost adoptată de Adunarea Generală a ONU şi are un preambul şi 30 de articole

-

con ţine dou ă categorii de drepturi

 

- DREPTURI CIVLE ŞI POLITICE (dreptul la via ţă , libertatea şi siguran ţa persoanei, interdic ţia sclaviei, torturii şi a tratamentelor crude şi inumane, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestă rii, re ţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, dreptul la via ţă privat ă , dreptul la proprietate, etc)

- DREPTURI ECONOMICE, SOCIALE ŞI CULTURALE (dreptul la asigură ri sociale, dreptul la munc ă şi protec ţie împotriva şomajului, plată egală pentru munc ă egal ă , etc)

- Declara ţia NU este un tratat şi NU are for ţă obligatorie

3. Pactul interna ţional privind drepturile civile şi politice

- a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât Declara ţia. DAR, unele drepturi care sunt in Declara ţie nu se regă sesc în Pact (dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi de a primi azil şi dreptul la cetăţenie)

- Printre drepturile incluse în Pact, dar neincluse în Declaraţie: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul copilului de a dobândi o cet ăţenie şi de a i se oferi acele m ăsuri de protec ţie decurgând din statutul său de minor

- Una din cele mai importante completă ri este cea cuprins ă în articolul 27: „În statele în care exist ă minorit ăţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorit ăţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor via ţă culturală , de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limb ă.”

- Con ţine o clauză de derogare: art. 4

- „În cazul în care un pericol public excep ţional amenin ţă existen ţa na ţiunii şi este proclamat printr-un act oficial, statele pă rţi la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerin ţelor situa ţiei, să ia mă suri derogatorii de la obliga ţiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiţia ca aceste mă suri să nu fie incompatibile cu celelalte obliga ţii pe care le au potrivit dreptului interna ţional şi ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe ras ă , culoare, sex, limb ă , religie, sau origine social ă . 2. Dispozi ţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la prevederile

- articolelor 6, 7, 8 (paragraful 1 şi 2), 11, 15, 16 şi 18 6 . 3. Statele p ă rţi la prezentul Pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie ca prin intermediul Secretarului general al Organiza ţiei Na ţiunilor Unite să semnaleze de îndat ă celorlalte state p ă rţi dispozi ţiile de la care au derogat, precum şi motivele care au provocat aceast ă derogare. O nou ă comunicare va fi făcută , prin acela şi intermediu, la data la care ele au pus cap ăt derogă rilor.”

- Obliga ţiile statelor: Statele pă rţi la prezentul Pact se angajează s ă respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se gă sesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fă ră nici o deosebire, în special de ras ă , culoare, sex, limbă , religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine na ţional ă sau social ă , avere, na ştere sau întemeiat ă pe orice alt ă împrejurare. 2. Statele p ă rţi la prezentul pact se angajează să garanteze că drepturile enun ţate în el vor fi exercitate fă ră nici o discriminare întemeiată pe ras ă , culoare, sex, limb ă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine na ţională sau socială , avere, na ştere sau orice alt ă împrejurare. 3. Statele pă rţi la prezentul Pact se angajează :

a) s ă garanteze că orice persoan ă ale că rei drepturi sau libertăţi recunoscute în prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă , chiar atunci când încă lcarea a fost comis ă de persoane ac ţionând în exerci ţiul func ţiunilor lor oficiale; b) să garanteze c ă autoritatea competent ă , judiciară , administrativă ori legislativă sau orice altă autoritate competent ă potrivit legisla ţiei statului, va hot ă rî asupra drepturilor persoanei care folose şte calea de recurs şi s ă dezvolte posibilităţile de recurs jurisdic ţional; c) s ă garanteze c ă autorităţile competente vor da urmare oric ă rui recurs care a fost recunoscut ca justificat.- art. 2

- Procedura de raportare: art 40- statele vor inainta Comitetului Drepturilor Omului rapoarte privind situa ţia concret ă , la fiecare 5 ani

- Pactul are două Protocoale facultative. Al doilea se referă la abolirea pedepsei cu moartea

4. Pactul interna ţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

6 Dreptul la via ţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţ inut în sclavie şi servitute, dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obliga ţ ii contractuale, principiul neretroactivităţii incriminărilor, dreptul fiec ărui om la recunoa ş terea personalităţii sale juridice, libertatea gândirii, con ştiinţei şi religiei

- Recunoa şte dreptul la munc ă , dreptul de a se bucura de condi ţii de muncă juste şi prielnice, dreptul de a înfiin ţa şi de a face parte din sindicate, dreptul al securitate social ă , dreptul la protecţia familiei, dreptul la un standard de via ţă satisf ăcă tor, dreptul la educaţie, dreptul de a participa la via ţa cultural ă

- S-a înfiin ţat Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale

5. Convenţia pentru eliminarea oric ărei forme de discriminare rasial ă 7

6. Convenţia asupra eliminării oric ărei forme de discriminare fa ţă de femei 8

7. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante

8. Convenţia pentru drepturile copilului

9. Convenţia pentru protec ţia muncitorilor migranţi şi ai membrilor de familie ai acestora

7 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/conventie_eliminare_discrimi nare_rasiala/ 8 ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/cedaw_ro.pdf

Sistemul Consiliului Europei

CEDO şi protec ţia drepturilor omului

Conven ţia pentru Ap ă rarea Drepturilor Omului şi a Libert ăţilor Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschis ă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Conven ţiei, dezvolt ă ri importante au intervenit ca urmare a adoptă rii unui numă r de treisprezece protocoale adi ţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au ad ă ugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de conven ţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis peti ţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în fa ţa Curţii, sub rezerva ratifică rii instrumentului respective de că tre statul acuzat şi a accept ă rii de că tre un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispozi ţiile acestui Protocol au asigurat cre şterea noului sistem, în special prin aceea c ă a permis accesul direct în fa ţa Curţii al persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdic ţia statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea institu ţiilor înfiin ţate de Conven ţie şi la procedura de urmat în fa ţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Conven ţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urm ă re şte eficientizarea activit ăţii Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul cresterii numă rului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice 9 privind num ă rul de judecă tori care examineaza cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat ca o mă sură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14. Noua Curte European ă a Drepturilor Omului a început să func ţioneze la 1 noiembrie 1998, data intră rii în vigoare a protocolului 11. Dup ă această dat ă , num ă rul cazurilor Curţii a crescut foarte mult şi se pune, din nou, problema unei reforme. CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicat ă în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Conven ţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat

9 - completul judecătorului unic, care are competenţa să respinga o cerere ca inadmisibilă (până acum această competenţă revenea unui complet alcătuit din trei judecători); - completul format din trei judecători poate să admita şi să soluţioneze cauza cu privire la cereri vădit întemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clară, aşa numitele cauze repetitive (aceste cazuri erau de competenţa camerele cu şapte judecători sau Marii Camere)

la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995. Jurispruden ţa este ansamblul hot ă rârilor definitive pronun ţate de că tre un organ jurisdic ţional (european sau na ţional), iar justi ţiabilitatea reprezintă capacitatea normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da efectivitate enunţului normativ în cazul unor împrejură ri specifice prin care a trecut persoana care se consideră victim ă a viol ă rii drepturilor omului. Hot ă rârile CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa ra ţionamentelor, prin consecven ţa şi predictibilitatea interpretă rii normelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean. Pevederile Conven ţiei şi ale protocoalelor sale adi ţionale nu pot fi interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii. Din această cauză , Corneliu Bîrsan afirm ă că normele cuprinse în Conven ţie şi în protocoalele sale adi ţionale alcă tuiesc, împreun ă cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de conven ţionalitate. Conven ţia vizează asigurarea de că tre state a respectă rii Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdic ţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hot ă rârilor sale, este în prezent o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Conven ţia este parte integrant ă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea european ă , cu toate c ă problema aderă rii Uniunii la sistemul de protec ţie stabilit de că tre Consiliul Europei rămâne a fi deschisă . Din punct de vedere practic, succesul Conven ţiei se explică în mare parte prin mecanismul s ă u de control dezvoltat, care a f ăcut posibilă o garantare concret ă şi eficientă a drepturilor şi libert ăţilor pe care le enun ţă . Executarea hot ă rârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de Conven ţie încă destul de pu ţin cunoscut publicului, dar care este de o importan ţă capitală . Dacă Conven ţia se prezent ă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii politice europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecă rei hotă râri individuale ce constat ă c ă un Stat a înc ălcat Conven ţia constituie obiectul unui control atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului Mini ştrilor? 10

10 Vezi rezoluţia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 2000

Articolul 1 al Conven ţiei consacră obliga ţia de a respecta drepturile omului de c ătre păr ţilor contractante. În general, Conven ţia se aplic ă , deci, cet ăţenilor statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legă tura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “re şedin ţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul s ă poat ă exercita o anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul c ă de şi 45 de State sunt membre ale Conven ţiei Europene, pân ă astă zi cet ăţeni din peste 150 de ţă ri au depus cereri la Comisia European ă a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a Drepturilor Omului. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Conven ţie 11 trebuie să fie asigurat ă f ă ră nici o deosebire bazată , în special, pe sex, rasă , culoare, limb ă , religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine na ţional ă sau social ă , apartenen ţa la o minoritate na ţional ă , avere, na ştere sau orice altă situa ţie. În caz de ră zboi sau de alt pericol public ce amenin ţă via ţa naţiunii, orice înaltă parte contractant ă poate lua m ă suri care derogă 12 de la obliga ţiile prevă zute de Conven ţie, în masura strictă în care situa ţia o cere şi cu condi ţia ca aceste m ă suri s ă nu fie în contradic ţie cu alte obliga ţii care decurg din dreptul interna ţional 13 . Orice înalt ă parte contractant ă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste m ă suri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispozi ţiile conven ţiei devin din nou aplicabile. Competenţa material ă. Drepturile şi libert ăţile definite de Conven ţie şi de protocoalele sale determin ă competen ţa materială .

Tratatul de la Lisabona, care a intrat in vigoare din 1 decembrie 2009 angajeaza UE sa adere la Conventia europeana a drepturilor omului (CEDO). Procolul nr 14 la CEDO, care va intra in curand in vigoare ca urmare a recentei sale ratificari de catre parlamentul

11 Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalităţii, consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţia României:

„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, se înfăţisează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial.

12 Dispoziţia nu îngăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7.

13 Articolul 15 al Convenţiei

rus, deschidea calea aderarii UE. Modalitatile precise de aedrare vor fi stabilite de comun acord de catre toate statele membre ale Consiliului Europei si UE.

Drepturile prevă zute de CEDO

Dreptul la via ţă (art. 2)

Art. 2 „Dreptul la via ţă al fiec ărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infrac ţiunea este sanc ţionată de lege cu această pedeaps ă.”

Dreptul la via ţă este un drept substan ţial, material, garantat orică rei persoane şi

reprezint ă condi ţia esenţială a posibilităţii exercită rii tuturor drepturilor şi libert ăţilor fundamentale. Acest principiu este prezent şi în constitu ţia României. Conform art. 22 alin. (1), dreptul la via ţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihic ă ale persoanei sunt garantate. Conform art. 2, dreptul la via ţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu, acest text nu are nicio legă tură cu probleme legate de calitatea vie ţii sau cu felul în care o persoană alege s ă tră iască . Moartea nu poate fi cauzat ă cuiva în mod inten ţionat, decât în executarea unei sentin ţe capitale pronun ţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sanc ţionat ă cu aceast ă pedeapsă prin lege 14 . Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin înc ălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forţă :

a. pentru a asigura apă rarea oric ă rei persoane împotriva violen ţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legal ă sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal de ţinute;

14 Protocolul 6- Un stat poate s ă prevadă în legisla ţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte s ă vâr şite în timp de r ăzboi sau de pericol iminent de r ăzboi; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legisla ţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului general al Consiliului Europei dispoziţ iile aferente ale legisla ţiei în cauz ă. Protocolul nr. 13 va interzice toate derogările de la interzicerea pedepsei cu moartea.

c.

pentru a reprima, conform legii, tulbură ri violente sau o insurec ţie.

Jurisprudenţa relevantă:

Vo c. Fran ţei (GC) (2004),

Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),

Pretty c. Regatului Unit (2002),

Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)

Kilinc ş.a. împotriva Turciei

Gagiu c. României,

Nachova şi al ţii c. Bulgariei

Agache şi al ţii c. Romania (2009)

Kaya împotriva Turciei,

Ursu c. România.

Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art.

3)

Art. 3 „Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante 15 ”. Această dispozi ţie are ca scop apă rarea integrit ăţii fizice şi morale a persoanei şi demnitatea sa. Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept interna ţional, cu valoare de norm ă jus cogens (norm ă imperativă ). Acest drept întruneşte urm ă toarele caractere:

drept intangibil, nu se permit limit ă ri ale exercită rii acestuia, nici în circumstan ţele care pot pune în pericol suveranitatea naţional ă , ceea ce îl diferen ţiază de alte drepturi protejate de Conven ţie;

nu poate suporta derogări în temeiul art.15 referitor la derogă rile în caz de urgen ţă ;

este un drept absolut, care subzistă , indiferent de comportamentul victimei şi

indiferent de infrac ţiunea pentru a c ă rei să vârşire este acuzat ă victima. Definirea no ţiunilor din articolul 3 al Conven ţiei europene s-a f ăcut pe cale jurisprudenţial ă . În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferen ţiat cele trei no ţiuni esen ţiale ale articolului 3 dup ă gradul de gravitate al tratamentelor sau pedepselor

Jurisprudenţă relevantă:

McCann ş.a. c. Regatului Unit (1995),

Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002),

Osman c. Regatului Unit (1998),

Irlanda c. Regatului Unit (1978),

Cipru c. Turciei (2001),

Costello-Roberts c. Regatului Unit (1993),

Pruneanu c. Moldovei (2007),

15 Constituţia României prevede în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fisupus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradande

Weiser c. Austriei (2007),

Salah c. Olandei (2006),

Labita c. Italiei (2000),

Zyner Ozcan c. Turciei (2007),

Kalashnikov c. Rusiei (2002),

Ramirez Sanchez c. Franţei (2006),

Ciorap c. Moldovei (2007),

Boicenco c. Moldovei (2006),

A c. Regatului Unit (1998),

Pentiacova ş.a. c. Moldovei (2005),

Price c. Regatului Unit (2001),

Sawoniuk c. Regatului Unit (2001),

Soering c. Regatului Unit (1989)

Interzicerea sclaviei şi a muncii for ţate (art. 4)

Art. 4 “1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute 16 . 2. Nimeni nu poate fi supus muncii for ţate şi obligatorii”.

Articolul 4 din Conven ţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi munca forţat ă sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoperă formele de sechestru asupra individului şi caracterizează condi ţiile de opresiune pe care interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urm ă expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care trebuie îndeplinite temporar sau trebuie ad ă ugate la alte obliga ţiuni sau circumstan ţe civile 17 . În cazul sclaviei sau al robirii, o persoană apare ca aservit ă în totalitate fa ţă de altă persoană . În cazul muncii forţate sau obligatorii, aservirea ţine de condi ţiile în care se prestează activitatea. Robia este o form ă particulară a sclaviei distingându-se de aceasta din urmă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens, fosta Comisie a statuat că “în plus fa ţă de obliga ţia de a furniza anumite servicii, no ţiunea de robie cuprinde şi pe aceea de a trăi pe proprietatea altuia şi impobibilitatea de a-ţi schimba condi ţia”, iar Curtea Europeană a precizat c ă “robia reprezintă o formă deosebit de gravă a negă rii libertă rţii” 18 . În cauza Siliadin c. Franţei, Curtea europeană a analizat situa ţia unei minore care fusese adusă în Fran ţa de că tre rude pentru a avea grij ă de locuin ţa şi copiii unei familii de cet ăţeni francezi. Minora a prestat această munc ă timp de mai mul ţi ani f ă ră remuneraţie, fă ră a avea un statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la şcoală şi nici nu a avut perioade de vacan ţă . Datorită unor lacune ale legii penale franceze, persoanele vinovate de aceast ă situa ţie au fost achitate. Curtea european ă a apreciat c ă reclamanta fusese ţinută în sclavie şi a sanc ţionat faptul că dreptul penal francez nu incrimina în mod precis şi eficace asemenea fapte 19 .

16 Vezi ş i art. 39 din Constituţia României

17 Gomien, Donna, Ghid al Conven ţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006 la http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Ghid.pdf

18 Apud Bîrsan, op.cit., p. 260

19 APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucure şti, 2008, la http://www.drepturicivile.ro/manual- DO-proof.pdf

Fosta Comisie a decis c ă obligarea de ţinu ţilor de a presta munc ă pentru societ ăţi private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu administraţia

penintenciarelor, nu constituie form ă de sclavie sau robie, la fel ca şi cazul angaj ă rii voluntare, cu consim ţă mântul p ă rin ţilor, a unui copil de 15 ani în armata britanică , f ă ră posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de ani 20 . Nu se consideră munc ă for ţată sau obligatorie21 :

a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse deten ţiei sau în timpul în care se află în libertate condi ţionată . În cauza Van Droogenbroek c. Belgiei Curtea a menţionat c ă este autorizată munca solicitată persoanelor aflate în detenţie, dac ă acest lucru nu exceed limitele normale şi scopul reintegră rii sociale a celui privat de libertate.

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză s ă satisfacă serviciul militar din motive de con ştiinţă , în ţă rile în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situatii de criză sau de calamităţi care ameninţă via ţa sau bun ă starea comunităţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a considerat munc ă forţată obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an în serviciul de s ă nă tate public ă din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o lips ă accentuată a medicilor voluntar, iar aceast ă situa ţie a relevant reale amenin ţă ri pentru via ţa oamenilor din acea regiune.

d. orice muncă sau serviciu care face parte din obliga ţiile civice normale. În cauza Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat că serviciul obligatoriu- juriul a şa cum există în Malta este unul dintre "obliga ţiile civice normale", prevă zute la articolul 4.3 (d) din conven ţie. La fel, în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat că munca unui avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie muncă forţată sau obligatorie.

Jurisprudenţă relevantă:

Siliadin c. Franţei (2005),

Zarb Adami c. Maltei (2006),

20 Bîrsan, op.cit., p. 260 21 Vezi ş i art. 4 din Codul Muncii [interzicerea muncii for ţate]

Van der Mussele c. Belgiei (1983)

Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă22 .

Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Acest drept este inalienabil şi prive şte orice persoană , fie în libertate, fie în detenţie. În doctrin ă 23 s-a ară tat c ă trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi o simpl ă restric ţie a acesteia. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980) Curtea a declarat că faptul de a obliga un

individ s ă ră mân ă într-un perimetru restrâns aflat pe o insul ă şi de a limita posibilit ăţile sale de contact cu societatea putea trece drept o priva ţiune de libertate. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit c ă ilor legale:

a. dacă este de ţinut legal pe baza condamn ă rii pronun ţate de c ă tre un tribunal competent. Este vorba despre o condamnare printr-o hot ă râre definitivă .

b. dacă a f ăcut obiectul unei arest ă ri sau al unei de ţineri legale pentru nesupunerea la o hotarâre pronun ţat ă , conform legii, de c ă tre un tribunal ori în vederea garant ă rii execută rii unei obliga ţii prevă zute de lege. În cauza Vasileva c. Danemarcei (2003), Curtea a constatat violarea acestei prevederi pentru durata excesivă a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii reclamantei.

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în fa ţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bă nui că a s ă vârşit o infrac ţiune sau când exist ă motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica s ă să vârşească o infrac ţiune sau s ă fugă dup ă savârşirea acesteia 24 .

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotarâtă pentru educa ţia sa sub supraveghere sau despre deten ţia sa legală , în scopul aducerii sale în fa ţa autorită tii competente;

22 Vezi ş i art. 23 din Constituţia României

23 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 108

24 Orice persoană arestată sau de ţinută, în aceste condiţii trebuie adusă de îndată înaintea unui judec ător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţ iilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.

e. dacă este vorba despre detenţia legal ă a unei persoane susceptibile s ă transmit ă o boala contagioas ă , a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a precizat condi ţiile minimale de privare de libertate 25 : aliena ţia trebuie dovedit ă în fa ţa autorit ăţii na ţionale competente, printr-o expertiză medicală obiectivă , tulbură rile trebuie să aib ă un carcater sau o amploare care să justifice internarea şi trebuie să persiste pe întreaga durată a intern ă rii. Cauza Van der Leer c. Olandei (1990) este similară . În cauza Filip c. României, Curtea europeană a considerat că internarea forţat ă a reclamantului într-un spital clinic de psihiatrie constituie o privare de libertate. S- a avut în vedere faptul că reclamantul a fost internat pe o durată nedeterminat ă , în temeiul deciziei Parchetului şi fă ră avizul prealabil al unui medic expert.

f. dacă este vorba despre arestarea sau deten ţia legal ă a unei persoane pentru a o

împiedica s ă pă trundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva că reia se afla în curs o procedură de expulzare ori de extră dare. Garanţiile persoanelor private de libertate. Textul Conven ţiei consacră obligativitatea inform ă rii oric ă rei persoane, în termenul cel mai scurt şi într-o limb ă pe care o în ţelege, asupra motivelor arest ă rii sale şi asupra orică rei acuzaţii aduse împotriva sa. Curtea a ară tat, îns ă , c ă o persoană nu trebuie s ă fie informată în mod expres despre motivele arestă rii sale, dac ă acestea sunt evidente în circumstan ţele date. Orice persoan ă arestată sau de ţinut ă are dreptul de a fi adusă imediat în faţa unui magistrat competent. Acesta are obliga ţia de a-l asculta personal pe individual adus în faţa lui şi de a se pronun ţa asupra existen ţei motivelor care justific ă privarea de libertate 26 . Orice persoan ă are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Durata acestui termen trebuie apreciată în func ţie de circumstan ţele cauzei. În cauza Klamecki c. Polonia (2003) durata deten ţiei provizorii de 2 ani, dou ă luni şi 16 zile a fost excesivă . În cazuri ce ţin de criminalitate de tip mafiot, o durat ă a detenţiei provizorii de la dou ă luni la doi ani a fost considerat ă rezonabilă de Curte. Solu ţia a fost aceea şi în cauza Chodecki c. Poloniei (2005). La data de 13 iunie 1994, Wieslaw Chodecki, b ă nuit de uciderea

25 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 112 26 Vezi cauza Schiesser c. Elve ţ iei (1979)

iubitei sale, a fost arestat provizoriu. La 28 martie 1996 a fost condamnat pentru omor. Apelul împotriva hot ă rârii de condamnare i-a fost respins. Invocând articolul 5 (3) din Conven ţie, reclamantul s-a plâns în fa ţa CEDO de faptul că arestarea sa a dep ăşit durata rezonabilă . Curtea a considerat că motivele invocate de că tre instan ţele poloneze în hot ă rârile lor de prelungire a mă surii arestă rii reclamantului nu pot justifica faptul că acest a fost ţinut în stare de arrest timp de aproape 3 ani şi 11 luni. Astfel, CEDO a concluzionat c ă statul polonez a înc ă lcat articolul 5 (3) din Conven ţie. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau de ţinere are dreptul s ă introduc ă un recurs în fa ţa unui tribunal, pentru ca acesta s ă statueze într-un termen scurt asupra legalit ăţii deţinerii sale şi s ă dispună . Orice persoan ă care este victima unei arestă ri sau a unei de ţineri în condi ţii contrare dispozi ţiilor acestui articol are dreptul la repara ţii, în cazul în care înc ălcarea dispozi ţiilor cuprinse în art. 5 a creat prejudicii. Această compensa ţie este, de obicei, una financiară .

Jurisprudenţă relevantă:

Guzzardi c. Italiei (1980),

Engel ş.a. c. Olandei (1976),

Amuur c. Fran ţei (1996),

Ignatov c. Rusiei (2007),

Ječ ius c. Lituaniei (2000),

Boicenco c. Moldovei (2006),

Drozd şi Janousek c. Fran ţei (1992),

Ila şcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei (2004),

Bentham c. Regatului Unit (1996),

Bouamar c. Belgiei (1988),

De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei (1971),

Varbanov c. Bulgariei (2000),

Enhorn c. Suediei (2005),

Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (2004),

Chahal c. Regatului Unit (1996),

Saadi c. Regatului Unit (2006),

Kerr c. Regatului Unit (1999),

Brogan ş.a. c. Regatului Unit (1988),

Aksoy c. Turciei (1996),

Assenov c. Bulgariei (1998),

Becciev c. Moldovei (2005),

Şarban c. Moldovei (2005),

Lietzow c. Germaniei (2001),

Labita c. Italiei (2000),

Fedorov şi Fedorova c. Rusiei (2005),

Pantea c. România (2003)

Dreptul la un proces echitabil (art. 6)

Art. 6 “1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabil ă şi public ă, într-un termen rezonabil cauzei sale, de c ătre un tribunal independent şi impar ţial, instituit prin lege, care va hotărî fie asupra înc ălc ării privind drepturile şi obliga ţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oric ărei acuza ţii în materie penal ă îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie s ă fie pronun ţ ată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii na ţionale într-o societate democratic ă, când o cer interesul minorilor sau protec ţia vie ţii private a păr ţilor la proces sau în măsura considerată strict necesar ă de c ătre tribunal, când în virtutea unor împrejur ări speciale publicitatea ar fi de natur ă s ă aduc ă prejudiciu intereselor justi ţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infrac ţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinov ăţia sa n-a fost în mod legal stabilită”.

Garanţii procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a. s ă fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limb ă pe care o în ţelege şi în mod am ă nunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. s ă dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregă tirii ap ă ră rii sale; În cauza Chichlian şi Ekindjian c. Franţei (1989) reclaman ţii au sus ţinut c ă le-

au fost încă lcate drepturile prevă zute de litera a şi de litera b. În momentul procesului, judecă torul a calificat faptele ca două infrac ţiuni distincte, spre deosebire de actul ini ţial al acuză rii care se referea la o infrac ţiune unic ă . Reclamantul a fost deci pedepsit pentru ambele infracţiuni. Acesta a cerut s ă se observe c ă nu a fost informat cu privire la cealaltă fapt ă şi c ă nu a avut nici timpul, nici înlesnirile necesare pentru a-şi pregă ti apă rarea şi că nu s-a bucurat nici de prezump ţia de nevinovăţie.

c. s ă se apere el însu şi sau sa fie asistat de un apă ră tor ales de el şi, dac ă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plă ti un apă ră tor, s ă poat ă fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justi ţiei o cer 27 . Conform opiniei Curţii, dreptul la asisten ţă judiciară gratuită , atunci când interesele justi ţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se ap ă ra singur , ci un drept independent.

d. s ă întrebe sau s ă solicite audierea martorilor acuză rii şi s ă ob ţină citarea şi

audierea martorilor ap ă rării în acelea şi condi ţii ca şi martorii acuză rii.

e. s ă fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu în ţelege sau nu vorbe şte limba folosită la audiere. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koc c. Germaniei (1978), Curtea a declarat că aceast ă dispozi ţie se aplică tuturor actelor de procedură pornite împotriva persoanei deferite justi ţiei care trebuie s ă fie în ţelese pentru asigurarea unui process echitabil. Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implică posibilitatea orică reia dintre pă rţi de a-şi expune cauza în fa ţa tribunalului, în condi ţii care s ă nu o dezavantajeze în fa ţa p ă rţii adverse. Acest principiu presupune şi respectarea dreptului la ap ă rare şi a contradictorialităţii, impunând un echilibru între acuzator şi persoana în cauză , inclusiv în privin ţa comunică rii pieselor aflate la dosar. Cu privire la expertize, în special în materie penală dar şi în materie civil ă , Curtea impune statelor obliga ţia ca acuzatul să poat ă solicita judecă torului dezbaterea contradictorie a raportului de expertiză , inclusiv prin posibilitatea de a ob ţine audierea ca martor a unei persoane

27 Potrivit art. 24 alin. (1) Constituţia României: „dreptul la apărare este garantat”, iar alin. (2) prevede c ă:

„în tot cursul procesului păr ţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Principiul îşi gă se şte consacrarea şi în art. 15 Lg. 304/2004(r).

susceptibilă s ă combată evaluarea expertului 28 . De exemplu, în cauza Bonisch c. Austria, Curtea a constatat o încă lcare a art. 6 în situa ţia în care expertul citat de ap ă rare nu a beneficiat de acelea şi prerogative ca şi expertul desemnat de acuzare. În cazul Foucher c. Franţa, CEDO afirma că atunci când un peti ţionar, care a dorit s ă -şi asigure personal ap ă rarea, se plânge de un atentat la drepturile de ap ă rare, din cauza că nu a avut acces la dosarul s ă u penal şi nici nu a putut ob ţine o copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil s ă -şi pregă tească o apă rare adecvată , are loc o înc ă lcare a principiului egalit ăţii armelor. CEDO a stabilit legă tura dintre principiul egalităţii armelor şi legalitatea dreptului procesual penal care este un principiu general de drept ce corespunde principiului legalităţii din dreptul penal- nullum crimen sine lege -şi este consacrat de adagiul nullum judicium sine lege. ,,Reglement ă rile procedurale urmă resc, în primul rând, să protejeze persoana acuzată de să vârşirea unei fapte penale de riscurile abuzului de putere din partea organelor de urmă rire, astfel c ă apă rarea apare ca cea mai susceptibilă să sufere de lacunele şi impreciziile acestor reglement ă ri,principiul egalit ăţii armelor aplicîndu-se orică rei proceduri” 29 Motivarea hotărârilor judec ătore şti. Obligaţia de motivare a hotă rârilor judecă tore şti î şi are izvorul în dreptul orică rei p ărţi în cadrul unei proceduri s ă prezinte judecă torului observa ţiile şi argumentele sale 30 , combinat cu dreptul pă rţilor, recunoscut de Curte, ca aceste observa ţii şi argumente s ă fie examinate în mod efectiv 31 , iar obliga ţia de motivare a hotă rârilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor men ţionate anterior, piloni de bază ai dreptului la un proces echitabil. Dreptul la executarea hotărârilor judec ătore şti. Potrivit interpret ă rii pe care o d ă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hot ă rârea judecă toreasc ă să fie pronun ţată într-un termen rezonabil, ci şi ca ea s ă poat ă face obiectul unei execut ă ri efective în avantajul p ă rţii câştigă toare, când acest lucru este adecvat. Într-adevă r, Conven ţia nu instaurează o

28 CEDO, hot. Bönisch din 6 mai 1985, § 32; hot. Olsson din 24 martie 1988, § 89. A se vedea şi CEDO, hot. Barberà, Messegué şi Jabardo din 6 decembrie 1988, § 78.

29 C. Bîrsan, op.cit., p. 510-511.

30 CEDO, hot. Werner din 24 noiembrie 1997, § 63; hot. Foucher din 18 martie 1997, § 34; hot. Bulut din 22 februarie 1996, § 47.

31 CEDO, hot. Van der Hurk din 19 aprilie 1994, § 59; hot. Kruska din 19 aprilie 1993, § 30.

protec ţie teoretică a drepturilor omului, din contra, încearc ă să permit ă o realizare concret ă a protec ţiei pe care o instaurează în favoarea cetăţenilor Europei.

Jurisprudenţă relevantă:

Brumărescu c. României (1999),

Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei (1994),

Ocalan c. Turciei (2005),

Allan Jacobson c. Suediei (2000),

Fayed c. Regatului Unit (1994),

Pierre-Bloch c. Fran ţei (1997),

Massa c. Italiei (1993),

Vilho Eskelinen ş.a. c. Finlandei (2007),

Ferrazzini c. Italy (2001),

Ziliberberg c. Moldovei (2005),

Escoubet c. Belgiei (1999),

Airey c. Irlandei (1979),

Popov Nr. 2 c. Moldovei (2005),

Croissant c. Germaniei (1992),

Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Zolotukhin c. Rusiei (2007)

Nicio pedeaps ă f ăr ă lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul la două grade de jurisdic ţie în materie penal ă (art. 3 al Protocolului 7)

Nicio pedeaps ă f ăr ă lege

Art. 7 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o ac ţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comis ă, nu constituia o infrac ţiune potrivit dreptului na ţional sau interna ţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeaps ă mai severă decât cea aplicabil ă în momentul în care infrac ţiunea a fost comis ă. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o ac ţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comis ă, era criminal ă conform principiilor generale de drept recunoscute de na ţiunile civilizate.

Art. 7 al Conven ţiei consacră , deci, atât principiul legalit ăţii incrimin ă rii şi pedepsei, cât şi pe acela al neretroactivit ăţii legii penale mai severe. Principiul legalităţii incriminării. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o ac ţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost savârsită , nu constituia o infrac ţiune, potrivit dreptului na ţional sau interna ţional 32 . De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul s ă vârşirii infrac ţiunii. Principiul neretroactivităţii legii penale. O lege penală nu poate să sanc ţioneze o faptă considerată , anterior intră rii sale în vigoare, ca ilicit ă . În cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Curtea a constatat că art. 7 a fost încă lcat. Curtea European ă a constatat încă lcarea acestei dispozi ţii, de că tre autorit ăţile române,

32 Articolul 7 din Convenţie. Vezi şi art. 7 c.p. român: “infrac ţ iunea este fapta care reprezint ă pericol social, să vâr şită cu vinovăţie şi prevazută de legea penalăşi art. 11 al Declara ţiei Universale a Drepturilor Omului- „Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul când a fost savârsit actul cu caracter penal.”

sub aspectul aplică rii extensive a legii penale, întrucât, pe de o parte, faţă de prevederile Codului penal în vigoare la data să vârşirii faptelor, nu puteau fi judecate pentru corup ţie decât faptele persoanelor desf ăşurând o activitate în cadrul unei organiza ţii publice, şi nu în cadrul unei societ ăţi comerciale private, iar pe de altă parte, nu s-a putut demonstra existen ţa unei jurispruden ţe accesibile şi previzibile, prealabilă s ă vârşirii faptelor de c ătre reclaman ţi, care să asimileze faptele de corup ţie pasivă ale salariaţilor unei bă nci cu cele ale func ţionarilor sau altor salaria ţi din unităţile „ob şte şti”. În consecin ţă , instanţa de la Strasbourg a acordat fiecă rui reclamant, cu titlu de daune morale, suma de 3.000 EUR.

Jurisprudenţă relevantă: