Sunteți pe pagina 1din 129

ROMÂNIA MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GHEORGHE ASACHI” DIN IAŞI FACULTATEA DE HIDROTEHNICĂ, GEODEZIE ŞI INGINERIA MEDIULUI

Ing. CIOCAN I. DORU

CONTRIBUŢII LA ÎMBUNĂTĂŢIREA PROCESULUI DE AERARE A APELOR UZATE

- TEZĂ DE DOCTORAT –

Coordonator ştiinţific:

Prof. univ. dr. ing. MIHAI DIMA

IAŞI

-2011-

UNIVERSITATEA TEHNICA "GHEORGHE ASACHI" DIN IASI
UNIVERSITATEA TEHNICA "GHEORGHE ASACHI" DIN IASI

RECTORATUL

V3 facem cunoscut c2, in ziua de 13.12.2011 la ora 13'' in Sala de Consiliu
V3 facem cunoscut c2, in ziua de 13.12.2011 la ora 13''
in Sala de
Consiliu a Facultatii de Hidrotehnics, Geodezie gi lngineria Mediului, va avea loc
sustinerea public5 a tezei de doctorat intitulats:
" CONTRIBUTII LA IMBUNATATIREAPROCESULUI DE AERARE A APELOR UZATF'
" CONTRIBUTII LA IMBUNATATIREAPROCESULUI DE AERARE A APELOR
UZATF'
elaborata de domnul CIOCAN I. DORU in vederea conferirii titlului gtiintific de doctor.
elaborata de domnul CIOCAN I. DORU in vederea conferirii titlului gtiintific de doctor.
Comisia de doctorat este alcZituit8 din:
Comisia de doctorat este alcZituit8 din:
1. Conf. univ. dr. ing. COTIUSCA -ZAUCA DORlN Univ. Tehnica ,,Gheorghe Asachi" din lagi pregedinte
1.
Conf. univ. dr. ing. COTIUSCA -ZAUCA DORlN
Univ. Tehnica ,,Gheorghe Asachi" din lagi
pregedinte
2.
Prof. univ. dr. ing. DlMA MlHAl
Univ.Tehnica ,,GheorgheAsachi" din lagi
conducator de doctorat
3.
Prof.univ.dr.ing.GIURMA ION referent
oficial
Univ.Tehnic3 ,,Gheorghe Asachi" din lagi
4.
Prof.univ.dr.ing SANDU MARlN
referent
oficial
Univ.Tehnic3 de Construcfii Bucuregti
5. Prof.univ.dr.ing. ION MlREL
Univ.Politehnica Timigoara
referent oficial
Vii trimitem rezumatul tezei de doctorat cu rugsmintea de a ne comunica,
Vii trimitem rezumatul tezei de doctorat cu rugsmintea de a ne comunica,
in scris, aprecierile dumneavoastr3.
in scris, aprecierile dumneavoastr3.
Cu aceast3 ocazie vi invitsm s3 participati la sustinerea public8 a tezei de
Cu aceast3 ocazie vi invitsm s3 participati la sustinerea public8 a tezei de

doctorat.

ocazie vi invitsm s3 participati la sustinerea public8 a tezei de doctorat. Secretar universitate, Y Ing.Cri
Secretar universitate,
Secretar universitate,
Y Ing.Cri ina Nagit
Y
Ing.Cri
ina Nagit

Cuvânt înainte

Pregătirea profesională se desăvârşeste cu finalizarea acestei teze de doctorat care este o încercare curajoasă şi riscantă în abordarea tematicii. În etapa actuală, în care problemele de mediu sunt tratate cu multă responsabilitate atât pe plan mondial cât şi în ţara noastră, epurarea apelor uzate este un subiect de actualitate şi de mare interes, prin care trebuiesc asigurate condiţiile de calitate pentru apele evacuate în mediile acvatice. Cu gratitudine şi respect îmi îndrept gândul către Domnul Profesor Universitar Doctor Inginer MIHAI DIMA conducătorul stiinţific al tezei de doctorat, pentru întregul efort depus în coordonarea etapelor lucrării şi pentru răbdarea plină de înţelepciune cu care a urmărit şi îndrumat elaborarea acestei forme finale. Vă mulţumesc Domnule profesor pentru întreg efortul depus, pentru sprijinul moral, încurajările permanente, pentru recomandările şi sugestiile formulate pe parcursul elaborării lucrării. Aş dori să-i aduc mulţumiri Domnului Profesor Universitar Doctor Inginer ION GIURMA, Rector al Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi, care a reprezentat un exemplu de perseverenţă şi care mi-a transmis plin de generozitate o parte din forţa cugetului său. Am găsit permanent în domnia sa încrederea de care aveam nevoie şi puterea de a continua. Cele mai sincere sentimente de gratitudine adresez întregului colectiv al Departamentului de Amenajări Construcţii Hidortehnice din cadrul Facultăţii de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingineria Mediului a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” Iaşi.

Pentru studierea atentă şi pentru observaţiile interesante, pertinente şi constructive asupra tezei, sunt recunoscător şi aduc mulţumiri refernţilor ştiinţifici oficiali. Alese gânduri de mulţumire sunt adresate onoraţilor membri ai Comisiei de doctorat, precum şi tuturor specialiştilor ce au alocat o parte din timpul şi efortul domniilor lor, pentru

a parcurge şi evalua conţinutul acestei lucrări. Nu în ultimul rând, ţin să mulţumesc mamei mele, şi în mod special familiei mele,

pentru încrederea şi sprijinul moral acordat, pentru orele şi zilele oferite ducerii la bun sfârşit

a acestei lucrări.

Iaşi, 2011

Doru Ciocan

CUPRINS

CAPITOLUL I.

INTRODUCERE

1.1.

Consideraţii generale

4

1.2.

Legislaţia română şi legislaţia europeană în domeniul mediului

5

1.3.

Principii generale ale implementării reglementărilor U.E. în România

6

1.4.

Necesitatea şi oportunitatea temei tratate

7

1.5.

Obiectivele tezei

7

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

2.1.

Pe plan mondial

8

2.2.

Pe plan naţional

8

2.2.1. Epurarea biologică naturală……………………………………………

9

2.2.2. Epurarea mecanică……………………………………………………

10

2.2.3. Epurarea mecano-chimică………………………………………………

12

2.2.4. Epurarea mecano-biologică……………………………………………

13

2.3.

Epurarea biologică – principala soluţie de epurare a apelor uzate orăşeneşti

16

2.3.1. Procese şi procedee de epurare a apelor uzate………………………

16

2.3.2. Oxigenarea apei în procesul de epurare a apelor uzate…………………

17

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

3.1. Procese de transfer de masă şi cantitate de mişcare……………………………

20

3.1.1.

Transportul/transferul molecular de proprietate………………………

21

3.1.2.

Transportul/transferul turbulent de proprietate…………………………

21

3.1.3.

Coeficienţi de transfer…………………………………………………

22

3.1.4.

Similitudinea proceselor de transfer de masă…………………………

24

3.2. Bazele teoretice ale proceselor de aerare/oxigenare…………………………

25

3.2.1. Transferul oxigenului din aer în apă…………………………………

27

3.2.2. Modele de transferul de masă……………………………………………

28

 

3.2.2.1.

Transferul oxigenului din bula de gaz în apă…………………

28

3.2.2.2.

Modelul de curgere cu amestecare ideală completă …………

29

3.2.2.3.

Modelul curgerii de tip piston…………………………………

30

3.2.2.4. Modelul curgerii de tip piston cu dispersie……………………

31

3.2.2.5.

Modelarea surselor de masă în current…………………………

32

3.2.2.6. Acumularea în masa fluidă……………………………………

33

3.3. Consideraţii asupra procesului de aerare la epurarea biologică a apelor uzate

33

3.3.1.

Aerarea apei în procese de epurare cu biomasă în suspensie activ)…………………………………………………………

(epurare cu nămol

34

3.3.1.1.

Amestecarea în procese de oxigenare cu nămol activ…………

36

3.3.1.2.

Condiţii hidrodinamice ale procesului de oxigenare cu nămol

1

activ

……………………………………………………………

37

3.3.2. Aerarea apei în procese cu film biologic (epurare cu biomasă fixată)

 

38

 

3.3.2.1.

Procedeul de epurare biologică în biofiltre……………………

 

39

3.3.3. practice

Aspecte

de

calcul

al

procesului

de

aerare

a

apelor

uzate

 

menajere…………………………………………………………………

 

41

3.3.3.1. Variaţia concentraţiei la saturaţie………………………………

41

3.3.3.2. Influenţa substanţelor din apa uzată asupra coeficientului de transfer de masă…………………………………………………

43

3.3.3.3. Influenţa temperaturii din apa uzată asupra

coeficientului de transfer de

masă…………………………………………………

 

44

3.3.4. Sisteme şi echipamente de aerare – date generale

45

3.3.4.1. Sisteme de aerare

45

 

3.3.4.2.

Echipamente de aerare

 

45

3.3.5.

Sisteme de aerare pneumatice…………

 

46

3.3.5.1. Sisteme de aerare cu bule fine

 

47

3.3.5.2. Sisteme de aerare cu bule medii

 

53

3.3.5.3. Sisteme de aerare cu bule mari

54

CAPITOLUL IV. CERCETĂRI EXPERIMENTALE LA SCARĂ DE LABORATOR

4.1. Aspecte generale

 

55

4.2. Descriere instalaţie experimentală

 

55

4.3. Metodologia şi etapele desfăşurării cercetărilor

 

56

4.3.1. Metodologia desfăşurării cercetărilor

57

4.3.2. Etapele desfăşurării cercetărilor

 

58

 

4.3.2.1. Variante în care s-au desfăşurat experimentările

 

58

4.3.2.2. Elemente determinate prin măsurare directă

59

4.3.2.3. Elemente determinate prin analiză de laborator

59

4.3.2.4.

Elemente determinate prin prelucrarea măsurătorilor

 

59

4.4. Metode de calcul utilizate pentru prelucrarea datelor

 

60

4.5. Rezultate obţinute

 

60

4.6. Interpretarea rezultatelor

78

CAPITOLUL V. CERCETĂRI „IN SITU” ASUPRA EFICIENŢEI DIFUZOARELOR CU MEMBRANĂ ELASTOMER. STUDIU DE CAZ: STAŢIA DE EPURARE A MUNICIPIULUI DEJ, JUD. CLUJ

5.1. Date generale

79

5.2. Descriere sistem de epurare a apei în staţia de epurare a

municipiului Dej – jud.

Cluj

80

5.2.1. Descrierea staţiei de epurare

80

5.2.2. Funcţionarea staţiei de epurare

 

82

5.2.3. Descrierea instalaţiilor care echipează bazinul de aerare

 

82

5.2.3.1. Bazinul cu nămol activat – descriere

82

5.2.3.2. Sistemul de aerare propus

83

5.2.3.2.1. Staţia de aer comprimat

84

 

5.2.3.2.2.

Magistrala

de

aducţiune

aer

la

bazinul

cu

nămol

 

activ

84

2

5.2.3.2.3.

Reţea de distribuţie a aerului în bazin

84

 

5.2.3.2.4. Sistem de automatizare pentru reglarea automată a debitului de aer şi monitorizarea parametrilor de funcţionare

87

5.2.3.2.5. Descrierea lucrărilor de automatizare– dispecerizare din cadrul sistemului de aerare al staţiei de epurare Dej

88

 

5.2.4.

Etapele experimentărilor desfăşurate

91

5.2.5.Rezultate obţinute în urma implementării soluţiei tehnice de aerare, cu membrane elastice, la staţia de epurare Dej

103

5.3.

Interpretarea rezultatelor obţinute

106

 

CAPITOLUL VI. CONCLUZII GENERALE

6.1.

Concluzii generale

109

6.2. Conţinutul lucrării…………………………………………

110

6.3. Contribuţii personale…………………………………………………………

111

6.4. Propuneri şi recomandări

112

BIBLIOGRAFIE

Anexa nr.1

3

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

CAPITOLUL I

1.1. Consideraţii generale

INTRODUCERE

Apa, baza însăşi a existenţei vieţii pe pământ, constituie una dintre primele patru probleme mari ale societăţii contemporane. Potenţialul teoretic al resurselor de apă ale României totalizează 140,49 km 3 /an, din care Dunărea contribuie cu 87,8 km 3 /an, râurile interioare cu 42,089 km 3 /an, iar apele subterane cu 10,8 km 3 /an. Raportat la numărul locuitorilor, potenţialul resurselor de apă ale României reprezintă 6450 m 3 /an.loc, cifră mult superioară mediei europene care este de 4000. m 3 /an.loc România ocupă din acest punct de vedere locul al nouălea printre ţările europene. Deşi apa este o resursă naturală regenerabilă, ea este totuşi limitată în ceea ce priveşte volumul anual disponibil, manifestând chiar tendinţe de scădere în unele bazine hidrografice sau

imposibilitatea utilizării în caz de poluare accentuată. Limitări ale utilizării resurselor noastre de apă apar şi din alte cauze printre care:

1. Spre deosebire de alte resurse naturale, transportul resurselor de apă la distanţă

prezintă multe dificultăţi sub aspect tehnico - economic, fapt ce face ca în cazul României resursele de apă să fie privite cel mult ca o resursă regională, neputându-se realiza un sistem naţional interconectat al acestora;

2. Resursele de apă disponibile pe teritoriul României sunt puternic influenţate atât

cantitativ, cât şi calitativ de activităţile umane: pe de o parte prin prelevări apropiate de limita

resurselor socio – economice (bazinul hidrografic Argeş), iar pe de altă parte printr-o poluare încă pronunţată (râurile Tur, Lăpuş, Cavnic, Arieş, Târnava, Cibin, Dâmboviţa, Vaslui, Jijia, Bahlui etc.). Din punct de vedere a calităţii apelor uzate, se poate spune că cei mai mari poluatori ai apelor de suprafaţă cu substanţe organice, suspensii, substanţe minerale, amoniu, grăsimi, cianuri, fenoli, detergenţi, metale grele sunt marile aglomerări urbane: Timişoara, Craiova, Miercurea Ciuc, Braşov, Sibiu, Râmnicu Sărat, Slatina, Târgovişte, Ploieşti, Slobozia, Bacău, Bârlad, Vaslui, Botoşani, Iaşi şi Bucureşti. Începând cu a doua jumătate a secolului XX, pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, resursele de apă se dovedesc limitate, în timp ce dezvoltarea urbană, industrială şi agricolă solicită cantităţi tot mai mari. Prin urmare, gospodărirea apelor, constituie o problemă de mare importanţă pentru dezvoltarea economico-socială a unei ţări. Industria, ca producătoare de bunuri materiale, constituie unul dintre factorii determinanţi ai progresului şi civilizaţiei umane. Printre numeroasele industrii, care caracterizează societatea noastră contemporană, se poate vorbi, în sens lărgit şi de o nouă industrie şi anume de “Industria apei”.

Poluarea mediului, inaugurată prin sfera de acţiuni şi persistenţa substanţelor toxice, a devenit în ultimii ani îngrijorătoare. Activităţile umane, direct sau indirect, produc alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice sau bacteriologice ale apelor care, astfel, devin improprii pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea (Legea Apelor nr. 107/1996 completată şi modificată cu Legea nr 310/2004).

4

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Producerea şi colectarea unor mari cantităţi de ape uzate obligă la aplicarea unor procedee eficiente şi la folosirea unor echipamente şi instalaţii adecvate, care să asigure depoluarea acestora înainte de a fi deversate în apele de suprafaţă. Epurarea biologică a apelor uzate constituie metoda cea mai eficientă şi economică de îndepărtare a substanţelor organice prezente în apele uzate. Oxigenarea apei, în vederea epurării apelor uzate, constituie unul dintre procesele tehnologice de bază ale acestei noi industrii. Echipamentele de dispersie a oxigenului în apele uzate au cea mai mare pondere în consumul total de energie electrică al unei staţii de epurare a apelor. Din acest considerent în tehnica oxigenării apelor a apărut o mare varietate de soluţii constructive. Lucrarea de faţă selectează din totalitatea variantelor constructive specifice procesului, soluţiile simple, cu un consum redus de energie, uşor de exploatat şi întreţinut cu un personal de calificare normală care asigură o funcţionare îndelungată, fără întreruperi, într-un mediu coroziv şi agresiv.

1.2. Legislaţia română şi legislaţia europeană în domeniul mediului

Primele reglementări ale uniunii Europene în domeniul mediului au apărut la începutul anilor `70. La începutul anului 1973, a fost emis primul program de acţiune pentru protecţia mediului, care stabilea măsuri pentru reducerea nivelului de poluare a apelor dulci şi a celei de mare. După aceea au fost lansate mai multe principii, preluate şi aplicate şi de alte programe de acţiune:

principiul precauţiei în luarea deciziilor cu privire la activităţi cu posibil impact asupra mediului;

principiul „poluatorul plăteşte” pentru daune ecologice produse;

principiul prevenirii şi corectării la sursă, în stadiul incipient a daunelor ecologice. O condiţie a integrării României în Uniunea Europeană a reprezentat-o transpunerea cu prioritate, până la aderare a acquis-ului de mediu în legislaţia internă şi respectiv, implementarea ei. Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor statelor membre. Cuprinsul Acquis-ului comunitar este prezentat schematic în fig. I.1.

Cuprinsul Acquis-ului comunitar es te prezentat schematic în fig. I .1.  5 Fig. I.1. Cuprinsul

5

Fig. I.1. Cuprinsul acquis-ului comunitar

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

În tabelul 1.1 se prezintă reglementările legislative din ţara noastră corelate cu legislaţia

UE.

Tab. 1.1. Reglementările legislative din ţara noastră corelate cu legislaţia UE

     

Perioada

 

Nr.

crt.

Denumirea Directivei

Transpunere

în legislaţia

românească

de

tranziţie

(ani)

Data limită a implementării

   

H.G. 567/2006

   

1

Directiva 75/440/CEE privind calitatea

apelor de suprafaţă destinate prelevării de apă potabilă

H.G. 662/2005

pt. modificarea

0

01.01.2007

H.G. 100/2002

   

H.G. 783/2006

   

2

Directiva 76/464/CEE privind descărcarea substanţelor periculoase

pt. modificarea

3

01.01.2010

H.G. 351/2005

   

H.G. 783/2006

   

3

Directiva 80/68/CEE asupra protecţiei apei subterane împotriva poluării

pt. modificarea

0

01.01.2007

H.G. 351/2005

 

Directiva 91/676/CEE privind protecţia

     

4

împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole

H.G. 964/2000

0

01.01.2007

 

Directiva 91/271/CEE privind epurarea

H.G. 352/2005

   

5

apelor uzate şi Decizia 93/481/CEE

pt. modificarea

12

31.12.2018

H.G. 188/2002

   

Legea 310/2004

   

Legea 112/2006

6

Directiva cadru privind apa, 2000/60/CEE

pt. modificarea

0

22.12.2015

Legii 107/1996

(Legea Apelor)

NOTĂ : Standardele de calitate a apei sunt incluse în Directiva cadru 2000/60.

1.3. Principii generale ale implementării reglementărilor U.E. în România

Principiul cel mai important al implementării reglementărilor U.E. de a nu se admite folosirea şi promovarea unor proceduri administrative, ci numai legea (sau acte normative cu putere de lege). Acest principiu este deosebit de important pentru acele ţări care utilizează măsuri administrative în îndeplinirea politicilor de mediu, în special pentru ţara noastră unde în mod greşit, strategia în domeniu, a ministerului de resort a stabilit să se dea prioritate tehnicii de adoptare directă (hotărârii de guvern, ordine ale ministrului), recurgându-se la legi promovate în Parlament numai în cazul necesităţii modificării şi completării prevederilor unor legi existente. Un alt principiu este acela că nu este necesar transpunerea în termeni exacţi ai directivei în legislaţia naţională. Directivele sunt concepute pentru a conferi flexibilitate în procesul de aplicare cu respectarea cerinţelor definitorii, conţinutului şi obiectivelor fiecărei reglementări şi nu forma acestora. Un alt principiu este acela de a permite statelor membre să adopte sau să menţină standarde naţionale de mediu mai stricte decât cele conţinute în directivă.

6

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1.4. Necesitatea şi oportunitatea temei tratate

Perioada de tranziţie stabilită de experţii din Uniunea Europeană pentru România este până în anul 2018, unde urmează să se construiască staţii de epurare pentru 2346 localităţi cu o populaţie de până la 10000 L.E. Dezvoltarea acestor sisteme complexe de epurare conduce la creşterea consumului de energie electrică pentru asigurarea procesului tehnologic. Tehnologia de epurare a apelor uzate în treapta biologică prin aerare pneumatică cu bule fine a cunoscut o dezvoltare mai mare în ultima perioadă. Elementele generale care demonstrează necesitatea obiectivă privind oportunitatea studiului, sunt:

reducerea consumului de energie electrică;

creşterea randamentului de transfer al oxigenului în apa uzată;

respectarea indicatorilor de calitate a apei epurate deversate în emisar;

implementarea Directivei 91/271/CEE privind epurare apelor uzate în vederea dezvoltării durabile a localităţilor, va impune costuri de operare a instalaţiilor existente (în cadrul acţiunii de modernizare şi retehnologizare a staţiilor de epurare existente). Din experienţa ţărilor aparţinând UE, condiţia ca serviciul de apă să poată avea un caracter durabil este ca aceste costuri să nu depăşească 5 % din bugetul unei familii.

1.5. Obiectivele tezei

Ţinând seama de reglementările UE (Directiva 91/271/CEE privind epurare apelor uzate) şi a implementării unor tehnologii performante în epurarea apelor uzate, prezenta lucrare îşi propune să analizeze performanţele echipamentelor de oxigenare utilizate la aerarea apelor uzate. Prezentarea principalelor tehnologii de execuţie a echipamentelor de oxigenare au permis analiza comparativă a diverselor echipamente care sunt utilizate în sistemele de epurare din staţiile de epurare. Analiza comparativă şi cercetările întreprinse pe modele de laborator şi la scară industrială demonstrează că prin utilizarea sistemelor de aerare cu bule fine în staţiile de epurare se realizează:

reducerea consumul de energie electrică;

creşterea calităţii apei epurate;

reducerea costurilor cu mentenanţa echipamentelor.

În baza acestora se vor putea adapta ulterior anumite criterii, indicatori de proiectare şi exploatare a staţiilor de epurare.

7

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

CAPITOLUL II

STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

Epurarea apelor uzate constituie ansamblu de procedee fizice, chimice, biologice şi bacteriologice prin care se reduc încărcările în substanţe poluante organice sau anorganice şi în bacterii. În acest fel se obţin ape convenţional curate, cu diferite grade de purificare funcţie de tehnologiile şi echipamentele folosite, şi un amestec de substanţe solide, numite nămoluri. Procesele de epurare se referă la amestecuri polifazice care conţin corpuri dispersate în mediul apos a căror concentraţie este de sub 1% concentraţie, care impune adoptarea unor tehnologii deosebite şi alegerea instalaţiilor şi echipamentelor care pot răspunde sarcinilor impuse de proces şi condiţiile specifice acestuia.

2.1. Pe plan mondial

Primele staţii de epurare au apărut în Anglia în secolul XIX. Iniţial s-au realizat canalizări, care au rezolvat problema epidemiilor hidrice, dar au facut din Tamisa un râu mort ce degaja miros pestilenţial, încât în geamurile parlamentului au trebuit atârnate cârpe îmbibate cu clorură de calciu. Abia atunci s-a trecut la realizarea de staţii de epurare. Tot în Anglia s-au pus bazele monitoringului. Parametrul "consum biochimic de oxigen" CBO 5 a fost introdus în 1898 şi a fost conceput în concordanţă cu realităţile englezeşti - temperatura de 20 0 C, timp de rezidenţă în râu 5 zile, tip de poluare predominantă fiind cea fecaloid-menajeră. În SUA, în 1984 existau 15.438 de staţii de epurare care deserveau o populaţie de 172.205.000 locuitori, adică 73,1% . Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încărcării organice măsurate prin CBO 5 a fost de 84% iar din punct de vedere al suspensiilor de 86,3%. În anul 2005 existau 16.980 de staţii de epurare care deserveau 243.723.000 locuitori, adică 86,6% . Pentru 2015 procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încărcării organice măsurate prin CBO 5 e planificat să atingă 89,9% iar din punct de vedere al suspensiilor de 88,9%. În SUA tot mai puţine ape uzate după epurare se descarcă din nou în emisar, acestea se infiltrează în sol sau se utilizează pentru irigaţii, în industrie, pentru recreere (lacuri), pentru piscicultură şi chiar ca sursă de apă potabilă, după descărcare în lacuri sau injectare în sol sau chiar direct, dar cu supunere la preparare avansată.

2.2. Pe plan naţional

Din datele prezentate de Institutul Naţional de Statistică în anii 2008 şi 2009, numărul de locuitori beneficiari ai serviciului public de alimentare cu apă a fost de 11.336.676 de persoane în 2008 şi respectiv de 11.790.494 în 2009, ceea ce reprezintă un procent de 53,1% faţă de totalul populaţiei din România în 2008 şi de 55,2% în 2009. În prezent, dispun de reţele de canalizare publică un număr de 644 localităţi, din care:

266 de municipii şi oraşe;

378 de localităţi rurale.

8

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

În anul 2008, activitatea de evacuare a apelor uzate din gospodăriile populaţiei şi din unităţile economice şi sociale, precum şi tratarea lor în staţii de epurare au fost realizate în 309 municipii şi oraşe şi în 451 comune (date INS). În anul 2009, numărul localităţilor în care au fost realizate aceste activităţi a crescut cu 18 comune. În cele 206 staţii de epurare a apelor uzate municipale existente în România se epurează numai 77% din debitul total evacuat prin reţelele publice de canalizare; 47 de localităţi urbane deversează apele uzate în emisari fără o epurare prealabilă.

Apele colectate în reţelele de canalizare reprezintă cumulul apelor uzate provenite de la populaţie, industrie, ape subterane, ape din precipitaţii, ape provenite de la unităţi agroindustriale (sistem unitar), pentru epurarea acestora corespunzătoare se impun fluxuri tehnologice specifice fiecărei aglomerări urbane, în baza unor studii şi cercetări temeinice la faţa locului. Dintre apele colectate într-un sistem de canalizare se consideră ca fiind poluante cele ce provin de la populaţie (menajere) şi cele ce provin de la agenţii economici (industriale). Pentru a prezenta situaţia actuală trebuie să delimităm corect tipurile de tratări existente în prezent în ţara noastră, prezentate în figura II. l şi anume:

1-

epurare biologica naturală;

2-

epurare mecanică;

3-

epurare mecano-chimică;

4-

epurare mecano-biologică;

5-

epurare mecano-biologica-chimică.

biologică; 5- epurare mecano-biologica- chimică. Fig. II.1 Diferitele variante de tratare a apei uzate şi

Fig. II.1 Diferitele variante de tratare a apei uzate şi posibilităţi de folosire a acestora în agricultură (I.Dir. - irigaţie directă; I.Ind. - irigaţie indirectă)

2.2.1. Epurarea biologică naturală

Când debitele uzate sunt mici şi cu încărcări relativ mici, iar terenul irigat are posibilităţi de epurare naturală, circuitul apei uzate este: Quz--> Staţie de pompare (S.P.) -->

9

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

Bazin de compensare --> Câmp de irigaţie (irigaţie directă) sau Quz --> S.P. --> Bazin de compensare --> Câmp de irigaţie şi infiltraţie --> Apă subterană-->Emisar (receptor de ape uzate).

În ambele cazuri producţia agricolă este un produs auxiliar al epurării naturale.

În cazul irigării indirecte Quz --> S.P. --> Bazin de compensare ---> iaz biologic --> câmpuri de irigaţie situaţia este mult îmbunătăţită datorită tratării apei uzate în iazurile biologice

şi a folosirii în sistemele de irigaţie numai a efluentului din iaz.

Acest sistem poate da rezultate relativ bune printr-o exploatare corectă a iazurilor biologice şi o dimensionare corectă a acestora. Datorită suprafeţelor mari pe care le necesită

iazurile biologice, impuse de timpul îndelungat de tratare, această soluţie poate fi aplicată numai

la debite şi încărcări mici. Dacă se depăşesc limitele admise ca încărcări, procesul aerob de la

suprafaţă şi anox de pe fundul iazului se transformă într-un proces numai anaerob cu o durată de tratare ce poate depăşi de 100 de ori timpul desfăşurării procesolui aerob, şi care, pe lîngă poluarea atmosferică datorată H 2 S (hidrogenului sulfurat), CO 2 (dioxidului de carbon), NH 4

(amoniacului) şi CH 4 (metanului), ar necesita volume extrem de mari. Odată scăpat iazul biologic în proces anaerob, pentru a reveni la proces aerob este necesar să golim iazul şi să uscăm depunerile, pentru ca apoi, la reumplerea acestuia, să creăm din nou procese aerobe.

2.2.2. Epurarea mecanică

La debite mai mari faţă de situaţia prezentată mai sus, dar mai mici de 50.000 m 3 /zi şi cu încărcări mai mari, s-au testat şi aplicat următoarele variante, prin adăugarea treptei mecanice (Tr.Mec.):

a. Quz --> SP. --> Tr.Mec. --> câmp de irigaţie - în cazul irigării directe;

b. Quz --> SP.--> Tr.Mec. --> câmp de irigaţie şi infiltraţie --> apă subterană -->emisar – tot în cazul irigării directe;

c. Quz --> SP. --> Tr.Mec. --> iaz biologic --> câmp de irigaţie - în cazul irigării indirecte;

d. Quz--> SP. --> Tr.Mec. --> emisar -> SP. --> câmp de irigaţie - în cazul irigării indirecte.

Dacă în cazurile “a” şi "b" producţia agricolă este un produs secundar, în cazurile "c" şi "d" producţiile agricole ar trebui să fie bune dar, datorită cantităţilor mari de substanţe organice,

producţia agricolă nu ajunge la parametrii maximi. Procese fizice sau mecanice sunt utilizate în treapta mecanică (sau primară) pentru eliminarea substanţelor insolubile din apele uzate sunt reprezentate de:

Sitarea constă în eliminarea şi reţinerea din apele uzate a corpurilor grosiere prin trecerea apei în site cu dimensiunea orificiilor (ochiuri sau găuri) diferită, sau printre bare pozate la distanţe diferite. Sedimentarea este un proces de separare a particulelor solide din suspensie (apa uzată), prin acţiunea forţelor de gravitaţie, astfel că amestecul lichid-solid este separat în lichid limpezit la partea superioară şi suspensii concentrate la partea inferioară. Sedimentarea se realizează în două trepte, respectiv în denisipatoare cu scop de reţinere a substanţelor minerale în pondere maximă

şi în decantoare unde sunt reţinute substanţele organice decantabile (în pondere maximă).

Flotaţia este un procedeu unitar de separare din apă sub acţiunea câmpului gravitaţional terestru,

a particulelor cu densitate mai mică decât a apei. Flotaţia este de două tipuri: naturală şi artificială.

10

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

Separatoare în camp inerţial – realizează separarea din apele uzate a particulelor la care se măreşte forţa de sedimentare prin accesul suplimentar al forţei de inerţie, atunci când apa capătă

o mişcare de rotaţie în obiecte ca: site rotative, centrifugi, denisipatoare, decantoare tangenţiale

şi ciclotroane. Depunerile (nămolurile) reţinute în aceste construcţii şi instalaţii sunt eliminate din circuitul apei şi depozitate (nămolul din denisipatoare) sau prelucrate prin stabilizarea materiei organice şi deshidratare pentru a le modifica mirosul, aspectul, umiditatea şi gradul de nocivitate. Pentru stabilizarea nămolurilor se pot folosi procedee aerobe şi anaerobe realizate în construcţii şi instalaţii de tipul: fose septice, iazuri de nămol, staţii de compostare, decantoare cu etaj, bazine deschise, rezervoare ermetice de fermentare metanică (metantancuri). Deshidratarea nămolurilor se poate realiza atât pe cale naturală în bazine de îngroşare, pe platforme de uscare sau în iazuri de nămol, cât şi pe cale artificială prin procedee mecanice (filtre vacuum, filtre-prese, centrifuge, filtre-sită) sau termice (tambure uscătoare, staţii de incinerare). Nămolu1 deshidratât poate fi folosit în agricultură ca înşământ. Schema treptei mecanice este prezentată în figura II.2.

Schema treptei mecanice este prezentată în figura II.2. Fig. II.2 Schema clasică a epurării mecanice În

Fig. II.2 Schema clasică a epurării mecanice

În general epurarea mecanică realizează o eficienţă maximă de 40-50% în ceea ce priveşte reducerea concentraţiei de substanţe organice exprimate în CBO 5 . Conform figurii II.2, o staţie de epurare cuprinde de regulă următoarele obiecte:

- Grătarele - obiecte ce reţin corpurile mari, grosiere din apa uzată. De obicei, în staţiile

de epurare orăşeneşti sunt folosite grătarele rare înainte de staţiile de pompare, iar grătarele dese

după staţiile de pompare. - Canalele de legătură - între obiectele staţiei sunt de obicei canale deschise

11

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

dreptunghiulare pentru Qc>50.000 m 3 /zi şi conducte îngropate (din metal sau beton) pentru Qc<50.000 m 3 /zi.

- Deznisipatoarele - au fost concepute pentru a reţine particule de tipul nisipului şi s-au

introdus în mod obligatoriu pentru staţiile de epurare care deservesc reţele de canalizare în sistem unitar, iar pentru sisteme separative introducerea în circuit nu era obligatorie, ea depinzând de compoziţia apelor industriale. Deznisipatoarele pot fi după formă şi circulaţia apei:

orizontale, longitudinale, verticale şi tangenţiale. După posibilităţile de evacuare a depunerilor

putem avea următoarele tipuri: cu evacuare mecanică, pneumatică (aer lift), manuală. Cel mai des utilizate sunt cele cu sistem pneumatic. În prezent, deznisipatoarele au rolul de a reţine substanţe minerale, în general, în concentraţie maximă.

- Debitmetrele (parschall sou Venturi)- sunt indispensabile în staţiile de epurare pentru

cunoaşterea debitelor şi pentru a oferi posibilitatea de a modifica tehnologiile. Debitmetrele aplicate cel mai mult sunt cele Venturi. - Separatoarele de grăsimi - sunt principalele obiecte care realizează fenomenul de flotare folosind ca agent de flotare aerul produs de staţii de suflante şi distribuit de obicei prin intermediul plăcilor poroase tip ARCUDA. -Decantoarele primare- realizează reţinerea suspensiilor sedimentabile, ele fiind în prezent principalele furnizoare de nămol a liniei tehnologice de tratare a nămolului. Decantoarele primare pot fi după circulaţia apei orizontale (longitudinale sau radiale) şi verticale. În cazul debitelor mici Qc<50.000m 3 /zi se pot folosi la sedimentare decantoare cu etaj (Imhoff). Fermentarea anaerobă a nămolului se desfăşoară cu producere de biogaz care, la unele decantoare cu etaj, este captat cu ajutorul unui clopot metalic culisant, în funcţie de producţia de gaz.

- Circuitul nămolului - este alcătuit din următoarele obiecte principale: staţie de pompare a nămolului proaspăt, bazine de fermentare a nămolului, îngroşător de nămol fermentat, deshidrator de nămol (platforme de uscare a nămolului) şi gazometre.

- Lucrări auxiliare - sunt compuse din următoarele obiecte: centrala termică, posturi de transformare, grup de exploatare (laboratoare, birouri, atelier mecanic, ş.a.).

2.2.3. Epurarea mecano-chimică

Aceste procedee se bazează îndeosebi pe acţiunea substanţelor chimice asupra materiilor solide în suspensie greu separabile prin decantare simplă, a bacteriilor, ş.a., şi au ca scop:

coagularea materiilor solide în suspensie şi decantarea acestora cu o eficienţă mai ridicată decât în epurarea fizico-mecanică;

modificarea pH-ului;

oxidarea substanţelor organice şi a celulelor bacteriene realizată prin dezinfecţia apelor uzate. Faţă de obiectele comentate la epurarea mecanică, epurarea mecano-chimică este dotată suplimentar cu gospodărie de reactivi, cameră de dozare, staţie de pompare apă tehnologică pentru realizarea amestecului dintre reactivi, bazin de amestec care în cele mai multe cazuri poate fi înlocuit cu debitmetrul Parschall sau Venturi şi bazin de contact care în situaţia comentată poate fi considerat a fi decantorul primar. Nămolurile ce provin din această tratare a apelor uzate au un volum mai mare decat cel obţinut prin decantare simplă şi sunt mai greu de tratat, deoarece conţin şi substanţele chimice (coagulanţii) introduse, sau produşi de reacţie.

12

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

Ansamblul de procedee ce conduc la eliminarea materiilor solide în suspensie separate prin decantare, cu sau fără ajutorul substanţelor de coagulare, prin flotare, sitare şi separare prin câmpul inerţial constituie epurarea primară sau mecanică. Atunci când tratarea chimică este aplicată după tratarea secundară, ea poate fi considerată ca o tratare terţiară cu amendamentul ca linia tehnologică a apei să aibă bazin de amestec specific tipului de reactivi, iar bazinul de contact să fie dimensionat în funcţie de reactivul folosit, cu un timp de contact şi sedimentare cu valori între 30 ÷ 60 min.

2.2.4. Epurarea mecano-biologică

Aceste procedee se bazează pe folosirea capacităţii microorganismelor (îndeosebi a bacteriilor) de a asimila şi mineraliza substanţele organice dizolvate în apele uzate, care au suportat de obicei prima treaptă de epurare - epurarea primară. În funcţie de bacteriile participante la tratarea biologică a apei se deosebesc procese aerobe care se realizeaza în prezenţa oxigenului, folosit de bacteriile aerobe pentru oxidarea substanţelor organice cu producere de CO 2 şi H 2 O şi procese anaerobe care se desfăşoară în absenţa oxigenului şi au la bază reducerea substanţelor organice cu eliminarea de produşi

intermediari (acizi) şi gaze (CH 4 , H 2 S, H 2 , N 2 , CO 2 ). Tratarea biologică poate avea loc în condiţii apropiate de cele naturale sau în condiţii create artificial. Epurarea biologică în condiţii artificiale se realizează în filtre biologice aerobe sau anaerobe şi în bazine de aerare cu nămol activ. În condiţii naturale, epurarea biologică se poate realiza în câmpuri de irigare sau infiltrare şi iazuri biologice. Atunci când apele uzate au concentraţii relativ mici de substanţă organică se prevede treapta biologică cu procese aerobe, iar când concentraţiile sunt mai mari se prevede treapta biologică cu procedee combinate (tratare cu procedee anaerobe, urmată de procedee aerobe). Tratarea biologică a apelor uzate mai este cunoscută sub numele de epurare secundară biologică. Ea mai poate fi urmată şi de o epurare terţiară biologică, atunci când condiţiile de evacuare a apelor tratate în emisar impun un grad de epurare mai avansat decât cel posibil la o epurare mecano-biologică clasică sau atunci când se impune şi eliminarea compuşilor de azot şi fosfor, sau de o finisare. Epurarea mecano-biologica este prezentată în figura II.2. Faţă de epurarea mecanică, epurarea biologică poate fi realizată astfel:

Procesele anaerobe nu sunt folosite la noi în ţară în cazul apelor orăşeneşti, chiar dacă acestea au o pondere mare de ape provenite din industrii alimentare sau agroindustriale cu CBO 5 > 1.000 mg/l, ele constituind soluţii. Procesele aerobe se pot realiza cu ajutorul următoarelor obiecte: filtre biologice sau bazine de aerare cu nămol activ şi decantoare secundare.

- Filtrele biologice - sunt obiecte în care microorganismele aerobe care realizează reducerea de substanţă organică dizolvată, sunt fixate pe suport fix inert. Formele în plan ale filtrelor biologice sunt condiţionate de sistemul de distribuţie a apei pe materialul filtrant. În funcţie

de încărcarea hidraulică (Ih) putem avea : filtre de - mică încărcare (Ih ≤ 1 ÷ 4 m 3 /m 2 zi) şi

filtre de mare încărcare ( Ih ≤ 10 ÷ 40

m 3 /m 2 zi).

- Bazinele de aerare cu nămol activ - sunt construite din beton armat cu înălţimea apei < 4,5 m, cu lăţimea unui compartiment între 5 şi 14 m şi lungimi variabile în funcţie de necesităţi.

13

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE Fig. II.2. Schema clasică a epurării biologice În

Fig. II.2. Schema clasică a epurării biologice

În bazinele de aerare există trei elemente influente:

apa uzat ;

nămolul activ de recirculare;

oxigenul este preluat din aer şi este introdus prin trei tipuri de sisteme de aerare. Aerarea (oxigenarea apei) se poate face prin următoarele trei etape:

aerare mecanică - realizată cu ajutorul unor turbine cu ax vertical care au cupele rotorului imersate în apa bazinului sau perii cu Ф = l m cu ax orizontal (perii Kessener). Prin rotaţia agregatului, apa din bazin este aruncată în aer, dispersată în picături, pentru ca suprafaţa de contact între apă şi aer să fie maximă;

aerare pneumatică - realizată prin sistemul compus din staţii de suflante, reţea de

distribuţie aer, instalaţiile de dispersie a aerului în apă. Instalaţiile de dispersie a aerului în apă impun tipul aerării, respectiv:

a) cu bule mari

b) cu bule medii

c) cu bule fine

(Ф > 5 mm)

(Ф = 2÷5mm) - ţevi perforate;

(Ф ≤ 2 mm)

- ţevi perforate;

- cu difuzori poroşi.

aerare mixtă - realizată prin suprapunerea celor două sisteme anterior prezentate.

- Decantoarele secundare sunt sedimentatoare (limpezitoare) clasice gravitaţionale longitudinale sau radiale. Datorită faptului că Q C ≈ Q R , cantitatea de nămol activ colectată este foarte mare el fiind eliminat constant şi continuu din decantoarele secundare. Timpul de retenţie a apei în decantorul secundar este de 1,5 ÷ 2h, timp de retenţie şi pentru nămolul active.

- Lucrări auxiliare: -

staţia de pompare a nămolului activ – asigură recircularea debitului de nămol activ, cu

14

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

posibilitatea ca atunci când acest nămol este în cantitate prea mare, o parte din acesta să fie evacuat în linia tehnologică de tratare a nămolului;

staţia de suflante (în cazul bazinelor de aerare cu nămol activ cu aerare pneumatică);

centrala termică;

punct de transformare;

grup de exploatare (laboratoare, cameră dispecer, birouri, grupuri sanitare, vestiare, ateliere mecanice, ş.a.). Epurarea mecanico-biologică realizează eficienţe de 90÷95% în ceea ce priveşte reducerea concentraţiei de substanţe în suspensie şi de sub 70% în ceea ce priveşte reducerea concentraţiei în substanţe organice exprimate în CBO 5 . În prezent, în lume, staţiile de epurare dispun şi de epurare terţiară. În ţara noastra, prin investiţiile din fonduri de preaderare la Uniunea Europeană a început construirea de staţii de epurare inclusiv cu epurare terţiară (staţia de epurare Cluj Napoca, staţia de epurare Oradea, staţia de epurare Negreşti Oaş etc.).

2.2.5. Epurarea mecano-biologică-avansată

Staţiile de epurare de acest tip realizează numai o finisare avansată a apei epurate de tipul celei prezentate în fig. II.3.

a apei epurate de tipul celei prezentate în fig. II.3 . Fig. II.3. Schema de principiu

Fig. II.3. Schema de principiu a unei staţii de epurare cu trei trepte

Acest tip de tratare este aplicat în special când apele uzate au o pondere foarte mare industrială (agrozootehnică) cu rol de a modifica pH-ul sau de a realiza o dezinfectare a apei uzate tratate. Atunci când procesele şi procedeele din treapta terţiară se suprapun peste treapta mecano -biologică epurarea se numeşte epurare avansată. Treapta terţiară este treapta de finisaj cu o pondere foarte mare, reprezentând 35% din

15

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

valoarea de investiţie totală. Epurarea avansată urmăreşte procesul biologic încă din treapta mecanică şi mărirea randamentului biologic în treapta biologică. Ea a fost aplicată în staţiile unde s-a pretat cu un preţ de cost al investiţiei mai mic decât tratarea terţiară.

2.3. Epurarea biologică – principala soluţie de epurare a apelor uzate orăşeneşti

Sub aspect fizic, poluanţii din apele uzate pot fi materii insolubile aflate în suspensie, care se depun sub formă de nămoluri, materii în suspensie alcătuite din particule coloidale şi substanţe dizolvate. Agenţii poluanţi pot fi minerali, organici şi biologici. Eliminarea acestor categorii de poluanţi denumiţi refractari sau prioritari este foarte importantă deoarece sunt toxici pentru cultura de microorganisme şi, în condiţii obişnuite de epurare biologică (cu nămol activ, film biologic etc), trec neschimbaţi prin treptele de epurare. În acest caz se impune epurarea avansată, în condiţii speciale, folosind bacterii mutante sau ecosisteme complexe. De asemenea, peste trei sferturi din deşeurile CBO (consumatoare biochimice de oxigen), provin din gospodăriile populaţiei, aşa încât perspectiva sporirii conţinutului de oxigen dizolvat în apa râurilor este condiţionată de mai buna tratare a deşeurilor menajere.

2.3.1. Procese şi procedee de epurare a apelor uzate

Tehnologia epurării apelor uzate utilizează mai multe procedee având la bază procese fizice, chimice şi biologice, combinate în cazul unui anumit procedeu, ceea ce permite obţinerea unor eficienţe sporite de epurare. Procesul fizic cuprinde separaţia lichid-solid sau lichid-substanţe plutitoare. Procesul chimic intervine în cazul dezinfectării apelor uzate purtătoare de bacterii patogene sau la eliminarea prin utilizarea de reactivi a substanţelor în suspensie, coloidale sau dizolvate. Eliminarea substanţelor organice în stare de soluţie, se realizează prin procesul chimic în paralel cu cel biologic (proces de natură biochimică). Uzinele de tratare a apelor reziduale sunt proiectate să înlăture materii organice (caracterizate prin CBO), suspensii solide (SS), fosfor (P) şi azot (N), până la niveluri spacificate (depinzând de tipul de apă receptoare, calitatea dorită şi utilizările ei)- NTPA 001/2002, Ordin

1146/2002.

În acest scop pot fi folosite un număr de metode fizice, biologice şi chimice - sau combinaţii ale lor:

tratamentul mecanic (M) înlătură particulele prin sedimentare în bazine;

adăugarea de chimicale (înainte de bazinul de sedimentare) conduce la metoda Mecanică îmbunătăţită - Chimic (MC), ce nu necesita investiţii suplimentare, dar conduce la modificări importante şi la performanţe chiar mai bune decât ale tratamentului biologic.

tratarea "tradiţională" biologică (B) include un bazin de aerare după cel de sedimentare, pentru ca bacteriile aerobe să poată oxida o proporţie semnificativă a deşeurilor organice rămase.

tratarea Biologică-Chimică (BC) perfecţionează tratamentul biologic prin adăugarea de

16

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

chimicale care îmbunătăţesc în principal eficienţa înlăturării fosforului prin precipitare.

tratamentul Biologic-Chimic îmbunătăţit include un bazin anoxic (fără oxigen, dar cu nitraţi) pentru denitrificare şi uneori un rezervor anaerob, pentru înlaturarea biologică a fosforului. Se pot adăuga substanţe chimice pentru creşterea eficienţei. Această metodă este cea mai costisitoare din punct de vedere al investiţiilor şi necesită întreţinere atentă, cu personal specializat.

tratamentele "naturale" extensive (inclusiv mlaştini artificiale) pot constitui alternative ieftine funcţie de condiţiile locale. Suprafaţa necesară este mai mare decât în cazul tehnologiilor anterioare, dar operarea este simplă.

2.3.2.

Oxigenarea apei în procesul de epurare a apelor uzate

Oxigenarea apelor este un proces de transfer de masă cu aplicaţii largi în tehnica tratării şi epurării apelor. Echipamentele de oxigenare se bazează pe dispersia unei faze în cealaltă, de exemplu lichid în gaz sau gaz în lichid, proces consumator de energie. Difuzia oxigenului în apă, precum şi dispersia fazelor este cel mai important factor care trebuie considerat în etapa de concepţie şi proiectare a echipamentelor de oxigenare. Bazinele de aerare cu nămol activ, folosite la epurarea apelor uzate orăşeneşti sau industriale cu caracteristici similare, în scopul reducerii în principal a cantităţii de substanţă organică (exprimate în CBO 5 ) şi de materii totale în suspensie (MTS). Schema de principiu a amplasării unui bazin de aerare în cadrul staţiilor de epurare este conform fig. II.4.

în cadrul staţiilor de epurare este conform fig . II.4. Fig. II.4 Schema de principiu a

Fig. II.4 Schema de principiu a amplasării unui bazin de aerare în cadrul staţiilor de epurare

Bazinele de aerare sunt alcătuite din:

compartimente de aerare;

conducte şi jgheaburi de admisie şi de evacuare a apei şi nămolului activ;

conducte de admisie a aerului în compartimente (în cazul aerării pneumatice);

sisteme de aerare;

sisteme de reglaj şi de menţinere constantă a nivelului apei (în cazul aerarii mecanice). În figura II.5 se prezintă schematic instalaţiile de oxigenare a apelor folosite în tehnica epurării apelor uzate. Concepţia instalaţiilor de aerare trebuie să permită o intervenţie rapidă în cazul unei avarii, astfel ca înlocuirea unui echipament defect să se efectueze fără scoaterea din funcţiune a instalaţiei în ansamblu.

17

CAPITOLUL II. STADIUL ACTUAL AL SISTEMELOR DE EPURARE

Echipamentele funcţionează în general atât în apă, cât şi sub influenţa oxigenului din aer. Din aceasta cauză se preferă materiale rezistente la coroziune ca oţelul inoxidabil, fonta, bronzul şi alte materiale neferoase cum sunt ceramica, masele plastice etc.

materiale neferoase cum sunt ceramica, masele plastice etc. Fig. II.6 . Prezentarea schematică a echipamentelor de

Fig. II.6. Prezentarea schematică a echipamentelor de oxigenare în procesele de epurare biologică cu nămol activ a - aerare pneumatică; b - aerare mecanică; c - aerare mixtă; 1 - aer comprimat; 2 - perete de dirijare a curenţilor hidrodinamici în bazin; 3 - bazin sau canal de aerare; 4 - rotor de aerator; 5- perie de aerare; 6 - grup de antrenare; 7 - difuzori poroşi

Tendinţa actuală în cazul echipamentelor care nu pot funcţiona cu rezerve instalate este dotarea instalaţiilor cu rezerve reci. În acest mod se pot înlocui agregatele defecte în cel mai scurt timp astfel încât să nu se influenţeze negativ procesul de epurare.

18

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

CAPITOLUL III

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

Echipamentele de oxigenare se pot clasifica după mai multe criterii fundamental diferite. Din punctul de vedere al procedeului de obţinere a unei suprafeţe de contact interfazică, echipamentele de oxigenare se clasifică în:

echipamente care pulverizează apa - faza grea- în aer şi echipamente în cascadă; de exemplu sisteme de aerare mecanică;

echipamente care dispersează gazul - faza uşoară - în apă, de exemplu sisteme pneumatice, aeratoare mecanice de mare adâncime etc.;

echipamente mixte - care pulverizează apa sub formă de picături şi antrenează aerul atmosferic prin efectul de jet la reintrarea în masa de apă din bazin, de exemplu aeratoare mecanice de suprafaţă.

După criteriul mişcării organului activ al echipamentului de oxigenare:

oxigenarea apei cu echipamente statice de exemplu echipamente pneumatice, aeratoare statice, ejectoare etc.;

oxigenarea apei cu echipamente dinamice de exemplu aeratoare mecanice de suprafaţă sau de adâncime.

După criteriul gazului folosit la oxigenare echipamentele se pot clasifica în:

echipamente care dispersează aerul în apă: aeratoare mecanice de mare adâncime, aeratoare pneumatice, ejectoare etc.;

echipamente care dispersează oxigenul pur în apa cuvei de aerare care pot fi de tip pneumatic;

echipamente cu introducere de ozon sau aer îmbogăţit cu ozon în apă care sunt de tipul pompelor cu jet de fluid.

După soluţia constructivă:

echipamente pneumatice de oxigenare cu difuzori poroşi, aeratoare statice etc.;

echipamente mecanice de suprafaţă, medie sau mare adâncime cu rotor, cu perie etc.;

echipamente mixte de oxigenare.

După imersia dispozitivului de dispersie:

echipamente de suprafaţă de exemplu aeratoare mecanice de suprafaţă cu rotor sau cu perie;

echipamente de medie adâncime caracterizate prin aceea că dispozitivul de dispersie este amplasat la o adâncime de 1÷2 m cum sunt de exemplu dispozitivele pneumatice de tip INKA, aeratoarele mecanice de medie adâncime etc.;

echipamente de mare adâncime la care dispozitivul de dispersie este amplasat la circa 3÷120 m cum sunt de exemplu echipamentele pneumatice, cu injector, mecanice de mare adâncime etc.

19

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

După tipul sistemului de introducere echipamentele de oxigenare se împart în:

aeratoare şi amestecătoare statice cu pulverizare, stropire, prelingere pe o masă de contact, barbotare cu presiune mare sau mică, insuflare cu bule mari, medii sau fine;

aeratoare şi amestecătoare mecanice cu perii, cu rotor lent sau rapid, injectoare etc.;

aeratoare sub presiune - folosite la deferizare;

echipamente bazate pe combinarea unor procedee menţionate mai sus.

După modul de introducere a gazului echipamentele de oxigenare se clasifică în:

echipamente cu antrenare de aer atmosferic din mediul înconjurător prin efect de jet lichid, dispozitive în cascadă etc.;

echipamente cu antrenare de aer prin efect de ejecţie de exemplu injectoarele, aeratoare cu rotor special etc.;

echipamente cu insuflare de aer sub presiune, de exemplu aerarea pneumatică etc.;

echipamente cu oxigenarea apei în peliculă, de exemplu aeratorul cu deversor.

Pentru studiul echipamentelor de oxigenare se va folosi primul criteriu care oferă multiple avantaje teoretice şi tehnice. Se menţionează că în fiecare grupă există subdiviziuni la care se va face referire în capitolele următoare.

3.1. Procese de transfer de masă şi cantitate de mişcare

În procesele de tratare şi epurare a apelor oxigenarea, denumită în multe lucrări de specialitate şi aerare, constituie operaţia de bază în asigurarea unei calităţi corespunzatoare a apei. Aerarea se foloseşte:

a. în procese de tratare a apelor la îndepărtarea substanţelor anorganice dizolvate sau a elementelor chimice ca fier, mangan etc. prin oxidare şi formarea de compuşi sedimentabili sau care pot fi reţinuţi prin filtrare;

b. la preaerarea apelor uzate cu un conţinut relativ scăzut în oxigen dizolvat înainte de deversarea lor în reţeaua de canalizare centralizată;

c. în îndepărtarea nisipului prin barbotare cu aer în deznisipatoare;

d. în separarea şi colectarea grăsimilor emulsionate din apele uzate prin procedeul de

flotaţie, fie sub vid, fie prin presurizare;

e. în epurarea biologică a apelor uzate fie prin procedeul cu nămol activ, fie în lagune aerate, fie în biofiltre;

f. în procese de dezinfectare prin ozonizare a apei brute captate de la o sursă în scopul potabilizării ei. Oxigenarea apelor este un proces de transfer de masă cu aplicaţii largi în tehnica tratării şi epurării apelor. Echipamentele de oxigenare se bazează pe dispersia unei faze în cealaltă, de exemplu lichid în gaz sau gaz în lichid, proces consumator de energie. Difuzia oxigenului în apă, precum şi dispersia fazelor este probabil cel mai important factor care trebuie considerat în etapa de concepţie şi proiectare a echipamentelor de oxigenare. Încărcarea apei cu oxigen din aerul atmosferic sau alt mediu gazos (ozon, oxigen pur), cu care aceasta este pusă în contact, este un proces de transfer de masă. Parametrii la care se realizează acest proces sunt dependenţi, în principal, de factorii hidrodinamici ai regimului de

20

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

curgere a fazei grele - lichidul - în zona desfăşurării fenomenului de transfer. Cele două fenomene, de transfer de masă şi de curgere hidrodinamică, nu pot fi separate, ele se intercondiţionează reciproc şi se influenţează direct.

3.1.1. Transportul/Transferul molecular de proprietate

Transportul molecular se realizează prin mişcările individuale, haotice, cu un drum liber mijlociu redus (agitaţie browniană) ale purtătorilor de proprietate. Transportul molecular de cantitate de mişcare este corespunzător regimului de curgere unidirectional, mişcarea laminară a unui curent fluid vâscos. Ecuaţia generală a transportului de cantitate de mişcare este dată de expresia lui Newton, valabilă în cazul fluidelor incompresibile, omogene, astfel:

d

 dy 

d

dy

(III.1)

unde: η - tensiunea tangenţială în sensul de curgere a fluidului, η - coeficientul de vâscozitate dinamică, dv/dy- gradientul vitezei fluidului v după normala la direcţia de curgere, v - vâscozitatea cinematică, difuzivitatea cantităţii de mişcare şi ρ - densitatea fluidului. Transportul/transferul molecular de masă, denumit şi difuziune moleculară, se supune legii lui Fick :

(III.2)

dC

D

a

dx

A

Q

ma

q A

a



q  D

a

dC

a

dx

(III.3)

unde: Q ma - transferul de molecule de tip a, q a - debitul masic specific, pe unitatea de suprafaţă, Dμ - coeficientul de difuziune moleculară a componentului a (valorile coeficientului de difuziune moleculară pentru transferul oxigenului în apa curată sunt date în tabelul II.1), dCa/dx - gradientul concentraţiei componentului a după direcţia de scurgere x si ρ - densitatea fluidului. Transportul/transferul convectiv molecular implică un proces de curgere a fluidului cu viteza V dirijată după o direcţie oarecare a spaţiului, care contribuie la împrăştierea proprietăţii spaţiale într-un domeniu. Cele două mecanisme de transport/transfer - molecular şi convectiv se suprapun, desfăşurându-se simultan cu intensitate superioară mecanismului molecular în regim unidirecţional staţionar. În regim nestaţionar (nepermanent), tridimensional ecuaţia transportului/transferului de masă este:

(III.4)

C (

uC

)

v C

(

)

( wC )

  C C C

2

2

2

2

D

t

x

y

z

2

z

2

x y

unde: C - concentraţia masei ce se transportă sau care difuzează în fluidul în mişcare.

3.1.2. Transportul/Transferul turbulent de proprietate

Datorită asociaţiilor mari de molecule, formaţii macroscopice de particule fluide, vârtejuri locale generate de diferenţe de concentraţie, temperatură, presiune, transportul/transferul turbulent de proprietate, caracteristic numai mediilor fluide, este mult mai eficient decât cel molecular. Dimensiunile purtătorilor de proprietate sunt variate în funcţie de

21

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

gradul de turbulenţă, apreciat prin valorile numărului Reynolds şi sunt cuprinse între 1 mm şi dimensiunea caracteristică domeniului de curgere, de exemplu pentru conducte circulare diametrul acesteia. Ecuaţia care caracterizează timpul de distribuţie al concentraţiei transportului/transferului prin mecanism turbulent, ce se suprapune celui molecular este:

C

(

uC v C wC

)

(

)

(

)

 

D

C   

t

x

y

z

x   x   y

tx

D

ty

C     C

z   x

y

D

tz

(III.5)

Difuzivităţile turbulente, v t = ε - pentru cazul transportului/transferului de cantitate de mişcare, D t - în problemele de transport/transfer de masă, sunt dependente de regimul de curgere, caracterizat în special prin intensitatea turbulenţei. Difuzivităţile turbulente de proprietate se determină numai pe calea experimentărilor şi valorile acestor mărimi fizice au o aplicabilitate limitată numai la cazul concret studiat de cercetător.

Condiţii iniţiale şi la limită

Condiţiile iniţiale presupun cunoaşterea valorilor proprietăţii transferate şi a gradientului ei la momentul iniţial de timp.

C x y z t ( , , , )  t  0 
C x y z t
(
,
,
,
)
t  0
C x y z t
(
,
,
,
)
t  0
t

C x y z

,

(

,

)

( , , )

x y z

(III.6)

Condiţiile la limită sunt reprezentate de valorile impuse funcţiei proprietăţii transportate, problemă de tip Dirichlet şi a gradientului ei, problemă de tip Neumann, pe frontiera domeniului în care se desfăşoară procesul de transport/transfer, în problemele de transfer de masă condiţiile la limită pot fi formulate prin spacificarea valorilor concentraţiei pe frontiere solide sau fluide. Condiţiile la limită pe suprafeţele solide exprimă conservarea masei pe conturul suprafeţei. Dacă suprafaţă solidă are ecuaţia y=o atunci condiţia la limită este dată de expresia ∂C/∂y = 0, ceea ce corespunde unui schimb nul de substanţă prin suprafaţă respectivă. În condiţia în care suprafaţă interfazică de transfer este în mişcare condiţia la limită pe frontiera mobilă se enunţă sub formă:

aC b

dC dn
dC
dn

S

(III.7)

unde: a, b, ψ - mărimi dependente de timp, S - frontiera domeniului şi dC/dn- gradientul concentraţiei după direcţia normalei. Condiţiile la limită impuse de legile conservării masei se pun pe frontiere prin precizarea valorilor concentraţiei pe suprafeţele solide (C = constant) sau prin ecuaţiile de echilibru, la interfaţa a două fluide, care corelează concentraţiile de pe cele două părţi ale interfeţei.

3.1.3. Coeficienţi de transfer

Debitul de masă transferat pe unitatea de volum este dat de relaţia:

Q m = K L A(Cs C)

(III.8)

aplicată punctual, unde K L este coeficientul de transfer de masă volumic al componentului care difuzează în fluid prin suprafaţă interfazică A, pe unitatea de volum, în condiţii date de geometrie

22

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

reactor, amestec şi temperatură, sub acţiunea forţei motoare (Cs - C), în care (Cs - C) reprezintă deficitul faţă de valoarea de saturaţie. În general, coeficientul de transfer este dependent de o serie de parametri fizico-chimici ai fluidelor în contact interfazic, de regimul hidrodinamic de curgere şi de caracteristicile geometrice ale suprafeţelor prin care se realizează transferul, [62]. Astfel, coeficientul de transfer depinde de densitatea, vâscozitatea, existenţa şi compoziţia substanţelor poluante şi de temperatură. De asemenea, este puternic influenţat de consumul de aer, viteza de circulaţie, viteza de mişcare a lichidului, durata expunerii etc. Pentru calculul teoretic al coeficientului de transfer au fost elaborate diverse modele fizice care se prezintă în cele ce urmează. Modelul filmului laminar a fost conceput de Withmann şi dezvoltat de Lewis, Levich şi Davies. Se consideră că rezistenţa la transferul de masă se realizează integral într-un film de grosime δ situat la graniţa celor două fluide în contact (fig. III. 1). În acest substrat limită laminar transferul/transportul se realizează prin mecanism molecular. La interfaţă, datorită difuziunii moleculare, concentraţia are valoarea la saturaţie C s , iar la adâncimea z = δ concentraţia oxigenului este C 0 < < C s , valoare constantă. Ecuaţia de transfer de masă este:

D

2

d C

dz

2

0

(III.9)

cu condiţiile la limită z = 0, C = C s z = δ, C = C 0 , iar D μ coeficientul de difuziune moleculară se presupune constant.

de difuziune moleculară se presupune constant. Fig. III.1. Modelul geometric de calcul în teoria filmului

Fig. III.1. Modelul geometric de calcul în teoria filmului laminar

Modelul filmului laminar se poate aplica numai dacă intervalul de timp necesar stabilirii gradientului de concentraţie este inferior duratei totale în care se realizează transferul de masă. Modelul penetrării elaborat de Higbie are la bază ipoteza că datorită turbulenţei particula fluidă este expusă la interfaţă un timp Δt în care se realizează transferul de masă prin mecanism, molecular. Neacordarea timpului de expunere Δt cu parametrii curgerii hidrodinamice constituie principala deficienţă a teoriei penetrării. Ipoteza lui Levich presupune că fluctuaţia vectorului viteză este pe grosimea unui strat z = λ în care mişcarea turbulentă este influenţată de condiţiile de echilibru la interfaţă.

23

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

În conformitate cu teoria elaborata de Levich mărimile fizice capătă următoarele forme:

a - coeficientul de difuziune turbulenta:

Dt = Kw 0 z 2 / λ;

b - coeficientul de vâscozitate cinematică:

ε t = ξw 0 z 2 / λ = αν, cu ν> 1

c - pulsaţia vectorului viteză:

w' = w 0 / λ

în care: K, ξ - constante de proporţionalitate şi w 0 - mărimea medie a vitezei fluidului. Pentru λ, grosimea stratului de lichid în care se manifestă influenţa mişcării turbulente, din exprimarea condiţiei de stabilitate la suprafaţă presiunea dinamică ρw 2 este egală cu presiunea capilară ζ/ λ. Modelul reînnoirii, propus de Danckwert, consideră o funcţie de distribuţie a timpului de expunere a particulelor fluide la interfaţa de contact prin care se realizează transferul de masă. Debitul de masă transferat este funcţie de frecvenţa de reînnoire definită ca raport al vitezei de producere a unei noi suprafeţe şi suprafaţa totală de transfer. Modelul film-penetrare, elaborat de Torr şi Marchello, consideră că rezistenţa totală la transferul de masă este creată de un strat subţire de grosime δ la interfaţa care se reînnoieşte mereu prin schimbul particulelor fluide de la suprafaţă cu cele din interiorul masei fluide. Teoria film-penetrare are la bază un model fizic similar cu cel al teoriei filmului dublu, la interfaţă. Se asociază filmului de la interfaţă o funcţie statistică de existentă care ia în considerare înlocuirea întâmplătoare a acestuia cu porţiuni din masa fluidă. Coeficientul de transfer de masă este dat de relaţia:

K

L

(

1

2

f D cth

)

(

2

f

D

)

1

2

(III.10)

unde: f reprezintă fracţiunea din interfaţa gaz-lichid care este înlocuită în fiecare unitate de timp, δ este grosimea filmului de lichid de la interfaţă.

3.1.4. Similitudinea proceselor de transfer de masă

Se consideră ecuaţia de difuzie moleculară convectivă în regim staţionar şi curgere unidirecţională în direcţia axei Ox, de tipul:

u

C

x

D

2

C

x

2

În diferenţe finite termenii se scriu sub forma:

u

C ~ u C

x

l

;

D

2

C

x

2

~ D

C

l

2

(III.11)

(III.12)

de unde, conform relaţiei III.1 transformată în diferenţe finite, rezultă numărul adimensional al lui Peclet:

Pe m

ul

D

(III.13)

sau criteriul de similitudine al lui Peclet pentru transportul/transferul molecular.

24

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

Raportul numerelor Peclet criteriul Prandtl pentru difuzie:

şi Reynolds pentru curgerea hidrodinamică conduce la

ul / D

v

ul / v D

Pr

D

(III.14)

Criteriul Prandtl pentru difuzie, care exprimă raportul a două constante fizice moleculare, dă indicaţii asupra profilelor distribuţiei de viteză şi concentraţie în fluid. Astfel, în cazul gazului numărul lui Prandtl este de ordinul unităţii şi cele două profile sunt cvasiparalele, (fig. III.2.). În cazul lichidelor, la care numărul lui Prandtl pentru difuzie este de ordinul miilor, efectul vâscozităţii este mult mai puternic decât al difuzivităţii moleculare şi profilul de viteză rămâne mult în urma celui de concentraţie.

de viteză rămâne mult în urma celui de concentraţie. Fig. III.2. Distribuţiile de viteză şi concentraţie

Fig. III.2. Distribuţiile de viteză şi concentraţie în faza lichidă şi gazoasă la interfaţă: U g , U L - viteza gazului şi respectiv a lihidului; C g C L - concentraţiile în faza gazoasă şi respectiv lichidă

Ecuaţia criterială de bază a procesului de transfer de masă este:

Nu =A Re x Fr y Sc z , în care: A, x, y, z sunt determinaţi empiric pentru fiecare caz concret studiat.

(III.15)

3.2. Bazele teoretice ale proceselor de aerare/oxigenare

Dizolvarea unui gaz, de exemplu oxigen, într-un fluid greu, de exemplu apa, este un proces de transfer de masă ce se desfăşoară în patru faze distincte, dependente de trecerea unei particule de gaz în lichid (fig. III.3.). Prima fază implică trecerea moleculelor oxigenului prin stratul de vapori de la interfaţa gaz-lichid creat ca urmare a vaporizării lichidului. În etapa a doua, moleculele de oxigen trebuie să parcurgă filmul de gaz de la interfaţa celor două fluide, pe partea dinspre faza de vapori. Ulterior moleculele de oxigen trebuie să parcurgă filmul de lichid situat la interfaţa celor două fluide şi în final (faza a patra) oxigenul trebuie să fie dispersat prin întreaga masă de lichid. Condiţiile hidrodinamice de curgere din cele patru zone condiţionează

25

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

viteza procesului în fiecare etapă. În condiţii de repaus difuzia oxigenului prin lichid este faza lentă care condiţionează viteza de desfăşurare a procesului de transfer de masă. În lichidul în repaus oxigenul se transferă masic prin difuzie moleculară; ecuaţiile acestui fenomen se pot utiliza practic la calculul vitezei procesului de transfer sau la determinarea variaţiei concentraţiei de oxigen în funcţie de timp. În regim de curgere turbulentă creat în mod natural sau artificial prin agitaţie mecanică, transferul de masă în masa lichidă se realizează cu viteză sporită prin convecţie naturală sau forţată.

La interfaţa gaz-lichid forma suprafeţei libere de separaţie, precum şi direcţia de mişcare a fazelor au o mare importanţă în procesul de transfer. În cazul curgerii transversale cu viteză redusă suprafaţa de contact este plană, (fig. III.4.a) şi rezultanta forţei conducătoare a procesului de transfer de masă este mult mai mică decât în situaţia apariţiei unor neregularităţi ale interfeţei (fig.III.4.b). Formarea vârtejurilor, la anumite viteze de curgere ale fazelor, determină o creştere bruscă a suprafeţei interfaciale pe unitatea de volum. Sistemul hidrodinamic de emulsie gaz-lichid este un sistem în mişcare de vârtejuri suprapuse peste o mişcare de translaţie a fazei de gaz care se deplasează cu viteză mare.

a fazei de gaz care se deplasează cu viteză mare. Fig. III.3 Etapele procesului de transfer

Fig. III.3 Etapele procesului de transfer de masă a oxigenului într-o soluţie apoasă:

P 02 - presiunea parţială a oxigenului în aerul atmosferic; P 02 i - presiunea parţială a

oxigenului la interfaţă; C 02 - concentraţia oxigenului în aerul atmosferic; Ci - concentraţia

oxigenului la interfaţă în faza lichidă;

C - concentraţia oxigenului dizolvat în masa de lichid

26

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE 3.2.l. Transferul oxigenului din aer în apă

3.2.l. Transferul oxigenului din aer în apă

Fig. III.4. Forma suprafeţei libere de contact interfazic gaz-lichid:

a - suprafaţă interfacială în repaus; b - suprafaţă interfacială caracterizată prin apariţia vârtejurilor de graniţă

Sistemul gaz-lichid urmează legile de transfer de masă de la o fază la alta pentru a atinge la limită o stare de echilibru. Aerul este un amestec de gaze ce conţine în principal azot şi oxigen şi în proporţie redusă dioxid de carbon şi alte gaze. Dintre aceste gaze numai dioxidul de carbon reacţionează chimic cu apa formând acidul carbonic. Diferiţii constituenţi ai aerului sunt solubili în apă în conformitate cu legea lui Henry pentru soluţii diluate, la echilibru, concentraţia unui gaz dizolvat în lichid este direct proporţională cu presiunea parţială a gazului în faza de vapori cu care soluţia este în contact, conform relaţiei:

(III.16)

unde: C S - concentraţia la saturaţie, a componentului dizolvat în lichid, K H - coeficient de absorbţie, p r - presiunea parţială a componentului în volumul de gaze de la interfaţă, (fig. III.5).

Presiunea parţială a oxigenului din aer este p r O 2 = 0,209 bar, iar a dioxidului de carbon

p r CO 2 = 0,00029 bar. Aerul conţine oxigen în concentraţia de 20,9% exprimată în volume. Coeficientul de transfer de masă în faza lichidă K L este dependent de coeficienţii convectivi de transfer de masă în gaz K gC şi în lichid K LC conform relaţiei de bilanţ masic:

C S = K H p r

K gC (p o2 -p o2i )=-K Li (C-C i )=-K L (C-C S )

de unde rezultă:

(III.17)

1

K

H

1

K L K

gC

K

LC

(III.18)

Relaţia (III.28) exprimă în general coeficientul de transfer în funcţie de rezistenţa fazei la

27

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

interfaţă şi de constanta legii lui Henry. Astfel, pentru gazele cu solubilitate scăzută (oxigen, azot, dioxid de carbon) procesul de transfer de masă este dependent îndeosebi de viteza de transfer prin interfaţa lichidului.

îndeosebi de viteza de transfer prin interfaţa lichidului. Fig. III. 5. Dependenţa concentraţiei oxigenului dizolvat

Fig. III. 5. Dependenţa concentraţiei oxigenului dizolvat funcţie de presiunea parţială a acestuia în faza de gaz

3.2.2. Modele de transfer de masă

Studiul general al fenomenelor de transfer de masă permite clasificarea acestora în funcţie de caracteristicile hidrodinamice ale mişcării din domeniul în care se desfăşoară procesul de transfer. În acest mod procesele de transfer se pot trata unitar pe grupe care se modelează matematic sub forma unor modele idealizate cu importanţă ştiinţifică şi tehnică deosebită.

3.2.2.1. Transferul oxigenului din bula de gaz în apă

Se consideră o bula de gaz situată la o anumită adâncime a apei. În baza teoriei filmului în lichid, la interfaţa lichid-gaz, se formează un strat subţire de grosime δ care opune rezistenţă maximă în procesul de transfer de masă. În stratul imobil de grosime δ apare fenomenul de difuziune moleculară, proces care se desfăşoară cu viteză scăzută, (fig. III.6).

care se desfăşoară cu viteză scăzută, (fig. III.6). 28 Fig. III. 6. Transferul oxigenului din bula

28

Fig. III. 6. Transferul oxigenului din bula de aer în lichid

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

Pentru valori mici ale raportului grosimii δ şi raza bulei de aer şi ale concentraţiei gazului fluxul de oxigen în direcţia normalei la suprafaţa de contact ce delimitează volumul bulei în faza lichidă este dat de relaţia:

q m D

dC

dx

(III.19)

unde: dC/dx este gradientul concentraţiei după direcţia normalei la suprafaţa de separaţie apă-aer. Fluxul la suprafaţa lichidului se determină prin evaluarea gradientului dC/dx pentru x = 0, de forma:

a

m

x 0

DC

s

(

k D

/

)

0

.5

th k D

(

/

)

0

.5

(III.20)

3.2.2.2. Modelul de curgere cu amestecare ideală completă

Amestecarea completă în bazine de reacţie este un proces hidrodinamic care poate fi modelat matematic în scopul urmăririi evoluţiei concentraţiei în timp. Practic curgerea hidrodinamică în reactoare se realizează prin convecţie forţată mecanic şi are ca efect amestecarea în întreaga masă fluidă sau în secţiunea considerată. Procese de acest tip se întâlnesc într-o serie de instalaţii industriale de epurare a apelor uzate cum ar fi reactoare de amestecare rapidă ce utilizează substanţe chimice pentru coagulare, instalaţii dotate cu amestecătoare speciale şi în oxigenarea apelor în bazine de aerare cu nămol activat, în aerarea extinsă, în injectoare pentru introducerea oxigenului etc. O problemă deosebită a acestui model este însăşi tehnologia de testare a echipamentelor de oxigenare care are la bază ipoteza amestecării complete. Ecuaţia care descrie variaţia concentraţiei în domeniul perfectei amestecări se stabileşte pe baza bilanţului masic (conform schemei date în figura III.7.):

V

V

dC

dt

dC

dt

(

QC QC Vr C

0

)

sau

Q C C Vr C

0

(

)

(

)

(III.21)

unde:V - volumul reactorului, dC/dt - gradientul concentraţiei în timp, Q - debitul de lichid care traversează reactorul şi r(C) - viteza de reacţie a substanţei care difuzează (oxigenul în procese de oxigenare ). În condiţiile regimului permanent, staţionar, când acumularea de substanţă este nulă, rezultă ecuaţia:

Q(C 0 -C)+Vr(C)=0 sau

C

C

0

1

Vr ( C )

QC

0

29

(III.22)

(III.23)

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE Fig. III. 7. Modelul amestecării complete ideale

Fig. III. 7. Modelul amestecării complete ideale

În figura III.8 se prezintă modul de variaţie a concentraţiei în domeniul amestecării ideale perfecte pentru o variaţie impuls a concentraţiei la intrare între C 0 şi C 1 , la momentul t = t 0 de timp, [26].

şi C 1 , la momentul t = t 0 de timp, [26]. Fig. III. 8.

Fig. III. 8. Distribuţia concentraţiei în regimul de amestecare completă ideală

3.2.2.3. Modelul curgerii de tip piston

Condiţiile hidrodinamice pentru realizarea modelului de curgere de tip piston sau de tip tampon se creează în spaţii cu lungime mare în care se poate presupune că în direcţia de mişcare nu există amestecare între particulele fluide. În instalaţiile industriale acest model este valabil în cazul urmăririi variaţiei concentraţiei în zone caracterizate prin rapoarte mari lungime/lăţime, de exemplu în conducte, reactoare longitudinale etc. Gradientul concentraţiei în timp în regiunea curgerii de tip piston este dat de ecuaţia:

C  Q C

t

A x

r (C )

(III.24)

unde: C - concentraţia oxigenului transferat, Q - debitul în volume de lichid care parcurge reactorul, A - aria secţiunii transversale a reactorului, r(C) - viteza de reacţie a gazului în apă şi dC/dx- gradientul concentraţiei în lungul reactorului.

30

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE Fig. III.9. Curgerea fluidului greu la modelul

Fig. III.9. Curgerea fluidului greu la modelul de tip piston

Pentru o viteză de reacţie dată, de exemplu r( C ) = k C , relaţia

calculul volumului reactorului longitudinal.

V

Q

C

C

1

0

dC

r

( C )

permite

V Q   C C 1 0  dC r  ( C ) permite

Fig. III.10. Modul de variaţie a concentraţiei în reactorul caracterizat prin curgerea lichidului de tip piston

3.2.2.4. Modelul de curgere tip piston cu dispersie

Problemele extreme reprezentate teoretic de modelele de amestecare completă şi de curgere piston se întâlnesc rar în instalaţiile industriale deoarece ele reprezintă cazuri idealizate. Abaterile de la acestea apar datorită recirculărilor, curgerilor preferenţiale cu tendinţă de scurtcircuitare a reactorului, zonelor locale de stagnare din reactor etc. Metoda de bază în astfel de cazuri neideale este determinarea experimentală a hidraulicii reactorului şi a caracteristicilor de amestecare. Un alt procedeu este de a considera dispersia longitudinală şi transversală ca fenomen ce se suprapune peste transferul de masă molecular. Pentru exemplificare se consideră un model de curgere de tip piston cu dispersie longitudinală. În acest caz reactanţii sunt amestecaţi în direcţia axei longitudinale datorită gradienţilor de concentraţie, dispersiei şi difuziei turbulente. Ecuaţia cu derivate parţiale care descrie schimbul în concentraţie în lungul axei Ox (fig. III.11) a domeniului de curgere este:

31

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

C

t

u

C

x

D

d

2

C

x

2

r ( C )

(III.25)

unde: u -viteza longitudinală de curgere a apei şi D d -coeficientul de dispersie axială dat de expresia D d = D μ + ε d , unde Ed este coeficientul de dispersie turbulentă determinat experimental pentru fiecare caz concret în parte.

experimental pentru fiecare caz concret în parte. Fig. III.11. Model pentru studiul curgerii de tip piston

Fig. III.11. Model pentru studiul curgerii de tip piston cu dispersie longitudinală

Modelul de curgere de tip piston, cu variantele sale, se aplică în cazul instalaţiilor de oxigenare în curent ascensional, la instalaţiile de ozonizare în conducte, în oxigenarea apelor cu injectoare de medie şi mare adâncime şi la multe alte aplicaţii din epurarea apelor uzate ca de exemplu la clorinare, camere de floculare etc.

3.2.2.5. Modelarea surselor de masă în curent

Concentraţia oxigenului dizolvat sau în general a unei substanţe oarecare, poate varia în fiecare punct din domeniu lichid ca urmare a mişcării şi a procesului de transfer de masă. Ecuaţiile care descriu modul de variaţie al concentraţiei în timp devin:

a. pentru cazul amestecării complete:

V

dC

dt

b. curgere de tip piston:

A

C

t

Q C

 Q

(

0

)

C Vr C qV

( )

C

x

Ar C Aq

)

(

c. curgere de tip piston cu dispersie longitudinală:

C

t

u

C

x

D

d

2

C

x

2

r ( C ) y

(III.26)

(III.27)

(III.28)

în care: q reprezintă intensitatea sursei de substanţă, în kg/m 3 h. Termenul q poate fi pozitiv dacă substanţa este introdusă, generată în sistem sau negativ dacă sistemul consumă substanţă din curentul fluid.

32

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

3.2.2.6. Acumularea în masa fluidă

Procesele de transfer de masă se pot desfăşura în regim staţionar, fără acumulare de masă în sistem, sau nestaţionar, cu acumulare de masă în lichid. În general, procesul de oxigenare decurge în regim nestaţionar, tranzitoriu, în care concentraţia gazului dizolvat variază în timp. În ipoteza că între lichid şi gaz nu apar reactii chimice, constanta vitezei de reacţie k este nulă, se poate scrie ecuaţia balanţei de material sub forma egalităţii dintre masa acumulată în lichid şi cea de lichid:

(III.29)

dC

dt

A D

V



(C C )

s

unde: A - mărimea suprafeţei de contact la interfaţa gaz-lichid şi δ - grosimea filmului. În ecuaţia (III.29) se notează raportul D μ cu K L [m/h] - coeficientul de transfer de masă

a gazului în lichid, iar produsul K L A/V = K La [h -l ] este denumit coeficientul de transfer al

oxigenului din aer în apă. Pentru condiţii fizice de realizare a procesului de transfer date, mărimea optimă a bulelor de gaz în lichid, respectiv a picăturilor de lichid în gaz corespunde obţinerii valorilor maxime ale coeficientului de transfer de masă.

3.3. Consideraţii asupra procesului de aerare la epurarea biologică a apelor uzate

Metoda cea mai eficientă şi economică de îndepărtare a substanţelor organice prezente în apele uzate este folosirea procedeelor biologice. Acestea au la bază reacţiile metabolice ale biomasei. Compoziţia şi concentraţia biomasei active, precum şi randamentul de distrugere a substanţelor organice prin mineralizare sunt dependente de condiţiile de mediu printre care se menţionează: compoziţia şi concentraţia substanţelor organice impurificatoare din apa uzată, temperatură, concentraţia oxigenului dizolvat în exces în apa uzată, condiţiile de amestec, tehnologia de epurare şi modul de exploatare a instalaţiei de epurare. Apele uzate industrial sau urban sunt amestecuri neomogene de compuşi organici simpli sau complecşi, cu o largă variaţie în concentraţie şi compoziţie. Diferitele specii ale biomasei (biocenoză) coexistă într-un echilibru dinamic. Unele substanţe organice, prezente ca poluanţi în apele uzate, cu o biodegrabilitate

ridicată şi pot fi mineralizate uşor de către microorganisme. Altele, sunt rezistente la acţiunea metabolismului microorganismelor şi pentru degradarea lor apare ca necesară o floră selecţionată

şi adaptată la materia organică.

Epurarea biologică utilizează două grupe de microorganisme fiziologic diferite:

Microorganismele anaerobe sunt utilizate în gospodăria de nămol la fermentaţia anaerobă a nămolurilor. Microorganismele aerobe sunt folosite la epurarea biologic a a apelor uzate care conţin substanţe organice dizolvate sau în stare de suspensie şi la stabilizarea aerobă a nămolurilor. Pentru epurarea biologică aerobă a apelor uzate se folosesc procedee cu alimentare continuă sau discontinuă clasificate în : procedeu de epurare cu nămol activ, biofiltre, iazuri biologice - lagune aerate. Procedeul cu nămol activ, datorită calităţilor ce le prezintă - printre care buna adaptabilitate la variaţiile încărcării organice, s-a generalizat ca utilizare.

33

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

3.3.1.

Aerarea apei în procese de epurare cu biomasă în suspensie (epurare cu nămol activ)

Procedeul cu nămol activ presupune preepurarea apei uzate prin procese fizico-chimice - treapta primară - înainte ca aceasta să pătrundă în treapta biologică. În bazinul de aerare,

reactorul biologic, apa uzată, amestecată cu nămolul activ recirculat, este oxigenată printr-un

este separată de

procedeu oarecare, (fig. III.12). Apa epurată, în proporţie de 94 flocoanele de nămol activ în decantorul secundar.

97%,

94 flocoanele de nămol activ în decantorul secundar. 97%, Fig. III. 12 . Schema generală a

Fig. III. 12. Schema generală a procesului tehnologic de epurare a apei uzate cu nămol activ. Procedeu convenţional.

Floconul de nămol activ este unitatea structurală de bază a procesului. El se prezintă sub forma unei mase gelatinoase, secretată de microorganisme, care conţine bacterii şi sub stante inerte. În flocon, considerat ca un tot unitar, apare o interacţiune între diferitele organisme existente ceea ce conduce la formarea unui lanţ trofic cu o înaltă eficienţă în epurarea apelor uzate.

Procesul de epurare biologică cu nămol activ este dependent de o serie de fenomene:

a fizice;

b chimice;

c biochimice;

d hidraulice. Tratabilitatea apei uzate cuprinde caracteristicile fizico-chimice ale apei de epurat,

capacitatea substanţelor organice impurificatore de a fi biodegradate, timpul în care se produce metabolismul etc. Pot fi considerate ca tratabile biologic apele uzate care în lungul parcursului printr-o instalaţie de epurare biologică corect dimensionată şi exploatată, sunt purificate prin îndepărtarea substanţelor organice totale (CCO) în proporţie de 60-90% şi a substanţelor

organice asimilabile în 80

Cunoaşterea perfectă a proceselor şi a tuturor acestor factori, precum şi a corelaţiilor optime dintre aceştia, conduce la obţinerea unor instalaţii de epurare biologică cu eficienţă maximă de reţinere şi neutralizare a substanţelor organice.

Necesarul de oxigen în procesul biochimic de epurare rezultă din diagrama dată în figura

III.13. Concentraţia oxigenului dizolvat în masă de apă din reactorul biologic, optimă din punct

de vedere tehnic şi economic, este de 1

98%, [26,27].

3 mg O 2 /l.

34

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE Fig. III.13. Concentraţia oxigenului necesară în bazinul

Fig. III.13. Concentraţia oxigenului necesară în bazinul de aerare cu nămol activ

În figura III.14 se dă modul de variaţie a oxigenului necesar în bazinul de aerare în funcţie de gradul de epurare.

în bazinul de aerare în funcţie de gradul de epurare. Fig. III.14 . Modul de variaţie

Fig. III.14. Modul de variaţie a oxigenului necesar în bazinul de aerare în funcţie de gradul de epurare al apei

Necesarul de oxigen R, exprimat în kgO 2 /zi, pentru reacţiile metabolice biochimice se determină folosind ecuaţia:

(III.30)

unde: L r - cantitatea medie de substanţă organică îndepărtată zilnic (L r = L in L ef rezultă că diferenţa încărcării organice a apei la influent L in şi respectiv în efluent L ef ), în CBO 5 , S - concentraţia de bacterii existente la timpul t, exprimată în cantitate medie de substanţă volatilă, în mg/l, a, b- constante caracteristice procesului cu semnificaţia: a - cantitatea de oxigen

R a L b S

r

35

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

consumată pe unitatea de material organic îndepărtat, în kgO 2 /kg, b - oxigenul consumat de cantitatea unitară de nămol activ din sistem în timp de o zi respiraţie endogenă- în kgO 2 /kg zi.

Debitul de aer specific este dat de relaţia:

Q

v

s

m

1

(

L L

in

ef

)

K K n d C C

1

2

1

(

s

)

[m 3 aer/m s apă uzată]

(III.31)

unde: m l -debitul de oxigen specific necesar pentru îndepărtarea unei unităţi masice de încarcare

organică exprimată în CBO 5 (ml = o,9

funcţionare a echipamentelor de oxigenare, K 1 - coeficient care ia în considerare tipul echipamentului de oxigenare şi dispunerea lui în aerotanc, K 2 - coeficient dependent de cota de imersiune a echipamentului de oxigenare, n 1 - coeficient dependent de temperatura apei uzate şi d - coeficient de calitate a apei uzate.

kgO 2 /kgCBO 5 ) în dependenţă cu regimul de

2,2

3.3.1.1. Amestecarea în procese de oxigenare cu nămol activ

Amestecarea fluidului trifazat, apă-aer-flocoane de nămol activ, din bazinul de aerare este una dintre condiţiile tehnologice funcţionale ale echipamentelor de oxigenare în procesele biologice cu nămol activat. O bună amestecare conduce la omogenizarea fazelor, la contactul intim al bacteriilor aerobe mineralizatoare cu substanţa organică poluantă şi cu oxigenul necesar procesului metabolic. Alături de temperatură şi de concentraţia oxigenului dizolvat în masa de apă din bazin, turbulenţa poate contribui la creşterea activităţii metabolice a nămolului. Turbulenţa lichidului, indice al procesului de amestecare, are ca rol:

a) menţinerea în suspensie a flocoanelor de nămol activ;

b) îndepărtarea mediului apos sărac în oxigen din imediata vecinătate a floconului de

nămol activ şi favorizarea contactului intim dintre acesta, substanţa nutritivă şi oxigen. Totodată, turbulenţa accentuată, prin fenomene de forfecare, conduce la fragmentarea flocoanelor de nămol activ. Se obţin astfel flocoane de nămol activ cu dimensiuni mult mai mici şi cu suprafeţe mari de contact, ceea ce are ca efect final mărirea vitezelor de asimilare a poluanţilor şi de respiraţie. Într-un recipient amestecarea este apreciată prin doi factori:

a) gradul de turbulenţă;

b) viteza de circulaţie.

Gradul de turbulenţă se apreciază prin: valorile numărului adimensional al lui Reynolds, definit prin relaţia Re = ud/v = ρud/η, unde ρ, ν şi η sunt constante ale fluidului:

densitatea, vâscozitatea cinematică şi respectiv dinamică; u - viteza caracteristică a echipamentului de oxigenare cu dimensiunea d. Viteza de circulaţie a fluidului se exprimă prin intervalul de timp necesar ca întregul volum din vasul de reacţie să execute o trecere printr-o suprafaţă dată, de exemplu suprafaţa delimitată de exteriorul palelor retorice sau suprafaţa orificiului unui ajutaj, [86]. În procesele de oxigenare a apelor amestecarea se realizează prin convecţie forţată. Acest

fenomen conduce la o turbulenţă accentuată capabilă să genereze procese de difuziune şi dispersie turbulentă. Pentru aprecierea intensităţii procesului de agitare se defineşte gradientul de viteza G prin formula:

36

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

G    P

V

1 / 2

5

70

s

-1

(III.32)

unde: P - puterea unitară a agregatului de aerare-amestecare şi η - vâscozitatea dinamică a lichidului din cuva de aerare cu volumul V. Condiţiile fizice de realizare a procesului de transfer de masă în oxigenarea apelor impun generarea unei dispersii lichid-gaz. Teoria generală a transferului de masă prin interfaţa gaz- lichid cu dublu film la suprafaţa de contact poate fi utilizată global la studiul functionării echipamentelor de oxigenare în masa de apă. Astfel, unanim se acceptă, în modelul fizic al transferului de masă a oxigenului în apă, că valorile coeficientului de transfer K pot fi exprimate global în funcţie de parametrii măsurabili ai turbulenţei, ca de exemplu gradientul mediu temporal de viteză.

3.3.1.2. Condiţii hidrodinamice ale procesului de oxigenare cu nămol activ

În procesele de epurare biologică cu nămol activ se impune condiţia ca flocoanele de

nămol activ să nu se depună pe radierul cuvei. Factorul hidrodinamic care condiţionează respectarea condiţiei de mai sus este viteza curentului fluid. La valori mici ale vitezei fluidului polifazat în zona radierului flocoanele de nămol activ se depun şi intră în condiţii de anaerobie.

O particulă solidă aflată iniţial în stare de repaus pe radierul cuvei poate fi pusă în

mişcare prin:

a)

alunecare;

b)

rostogolire;

c)

săltare.

Se

consideră cazul antrenării particulei solide prin alunecare, în zona adiacentă radierului

gradientul de viteză este maxim ca urmare a proprietăţilor de adeziune şi vâscozitate. Pentru calculul vitezei de antrenare se defineşte viteza de fund V f (fig. III.15.) ca acea valoare medie a vitezei la distanţa αd de radier, unde d este diametrul particulei, iar α un număr subunitar. Asupra

particulei solide acţionează următoarele forţe:

a - forţa de presiune dinamică frontală F D =K 1 ρd²v² f

b - forţa portantă

F z =K 2 ρd²v² f

c - greutatea particulei submerse

G

s

d

3

6

(

 

s

)

(III.33)

(III.34)

(III.35)

unde : γ s , γ - greutatea specifică a particulei solide şi respectiv a fluidului, K 1 , K 2 -constante dimensionale.

În cazul bazinelor de oxigenare a apelor se consideră că viteza limită orizontală medie de

antrenare a curentului lichid este v mo = 15 cm/s, valoare medie între v mo = 24 cm/s şi v mo = 13,8

cm/s. Pentru sistemele de aerare pneumatice la care mişcarea este preponderent verticală se impune ca valoarea componentei ascensionale a vitezei să depăşească 30 cm/s. Această valoare este superioară mărimii hidraulice a flocoanelor de nămol activ şi procesul de sedimentare în aerotanc nu se poate desfăşura.

37

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE Fie. III.15. Schema de calcul pentru definirea

Fie. III.15. Schema de calcul pentru definirea vitezei de fund vt în zona radierului

3.3.2. Aerarea apei în procese cu film biologic (epurare cu biomasă fixată)

În afara procedeului de epurare cu nămol activ există tehnologii de epurare biologice care expun un film biologic fixat pe un suport solid. Acest film biologic, care conţine biomasă, este pus în contact cu aerul atmosferic şi cu apa uzată supusă procesului de purificare, între cele două procedee sunt deosebiri structurale fundamentale. În procesul cu nămol activ floconul este unitatea, structurală de bază care conţine toate speciile lanţului trofic necesare mineralizării substanţelor organice. Flocoanele de nămol activ conţin aceeaşi comunitate biologică. În procesele cu film biologic speciile comunităţii sunt organizate în lungul tehnologiei de epurare astfel că apa uzată, pe masura descompunerii substanţelor organice, în fiecare etapă a desfăşurării fenomenului întâlneşte bacteriile următoare din lanţ. El utilizează o succesiune de comunităţi biologice stabilite la diferite niveluri ale filmului şi asociate cu diferite grade de epurare. Microorganismele din filmul biologic sunt mai uşor adaptabile la încărcări prin şoc tocmai datorită succesiunii asociaţiilor bacteriologice existente în peliculă. În tehnologiile de epurare cu nămol activ flocoanele trebuie mereu agitate şi menţinute în stare de suspensie ceea ce conduce la un consum de energie, în procesele cu film biologic acesta este fixat pe o suprafaţă dură, solidă, dar se consumă o cantitate de energie pentru pompajul lichidului şi împrştierea apei uzate pe suprafaţa peliculei biologice. În esenţă principiul procesului de epurare biologică cu film este reprezentat grafic în figura III.16.

cu film este reprezentat grafic în figura III.16. Fig. III.16 . Prezentarea schematică a filmului biologic

Fig. III.16. Prezentarea schematică a filmului biologic şi a activitaţii lui

38

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

Oxigenarea peliculei de lichid se realizează prin difuzia oxigenului din aerul atmosferic prin interfaţa gaz-lichid. Oxigenul dizolvat în lichid difuzează prin interfaţa lichid-substrat în pelicula biologică. Metaboliţii produşi de biomasă (alcanli, acizi, dioxid de carbon, metan, hidrogen sulfurat etc.) în particular dioxidul de carbon, traversează în sens invers interfaţa lichid- peliculă biologică şi difuzează în curentul de gaz. Nutrienţii din pelicula biologică ajung în centrul activ al microorganismelor prin procese de difuzie. Profilul concentraţiei oxigenului dizolvat din pelicula biologică şi din filmul de lichid este prezentat fig. III.17. La anumite grosimi ale peliculei biologice şi la valori mai mari ale concentraţiei substanţei organice se ajunge la condiţia de anaerobie.

substanţei organice se ajunge la condiţia de anaerobie. Fig. III.17. Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat

Fig. III.17. Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în interiorul filmului biologic şi în lichid pentru două valori ale concentraţiei materiei organice (substrat)

Procedeul tehnologic de epurare cu peliculă biologică se poate realiza în mai multe variante: biofiltre, discuri biologice, tambur biologic, şurub biologic.

3.3.2.1. Procedeul de epurare biologică în biofiltre

Biofiltrul sau filtrul bacterian este un al doilea sistem utilizat curent în epurarea biologică aerobă (fig. III.18). Gradul de epurare, randamentul de îndepartare a substanţelor organice exprimat în

CBO 5 , este de circa 80% ceea ce conduce la ideea unei încărcări de ordinul 10

30 mg CBO 5 /l;.

În cazul umpluturii clasice, cocs metalurgic, piatră silicioasă cu granule de 4o

8o mm,

biofiltrele de mică încărcare au o sarcină hidraulică redusă de 0,4 m 3 /m 2 .h şi o biodegrabilitate de

0,08

Ele funcţionează şi fără recircularea apei. În cazul umpluturii clasice şi de masă plastică neordonată biofiltrele de mare încarcare, filtrele au o sarcina hidraulica de 0,7 m 3 /m 2 h şi o

biodegrabilitate de 0,7

sarcina hidraulică poate creşte la 1,5

kg CBO 5 /m 3 şi zi; În acest caz al umpluturii din masă plastică ordonată suprafaţa specifică

de contact ia valori de ordinul 300 m 2 /m 3 , încărcătura prezentând un gol de 95% ceea ce explică valorile ridicate ale parametrilor de eficienţă.

m 3 /m 2 -h iar biodegrabilitatea atinge valori în gamă

kg CBO 5 /m 3 şi zi. În cazul umpluturii cu masă plastică ordonată

0,15

kg CBO 5 /m 3 şi zi.

0,8

3,0

5 1

39

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE Fig. III.19. Filtru biologic: 1- strat de

Fig. III.19. Filtru biologic:

1- strat de repartiţie; 2 - distribuitor; 3 - strat util; 4 - strat filtrant; 5 - fund drenat; 6 - construcţie din beton; 7 -alimentare apă uzată; 8 - evacuare apă tratâtă

Materialul de umplutură se caracterizează prin:

a. suprafaţa specifică a, exprimată în m 2 /m 3 de volum, parametru care caracterizează suprafaţa activă a peliculei biologice - depinde de valorile raportului 6/d;

b. porozitatea E a mediului, sau fracţia de goluri.

Parametrul E trebuie să fie suficient de mare pentru a permite schimbul substanţelor în exces din biomasă şi o circulaţie corecţii a aerului în interiorul biofiltrului. Este de precizat că porozitatea E scade odată cu reducerea diametrului d a granulelor. Porozitatea şi rugozitatea materialului de umplutură joacă un rol important în fixarea şi oxigenarea peliculei biologice. Pentru studiul curgerii apei prin filtrul biologic se propun diverse modele cum sunt:

modelul piston difuzional - Hout şi Coupal,

modelul în cascadă cu dublă amestecare în paralel- Van Swaaij,

model derivat din curgere de tip piston difuzional combinat cu schimbul în masa lichidă în zonele de apă moartă din orificiile de curgere, [26]. Pentru cazul general al unor umpluturi de diverse naturi se poate scrie ecuaţia:

(III.36)

t

h

g

1 / 3 1 / 3

v

av

n

k Re

2

n

k  

2

unde: k 2 = 3 şi n = 0,83 pentru o umplutură din sfere de porţelan şi k 2 = 1,5 şi n = 0,53 pentru sfere sparte. În tot acest studiu hidrodinamic de curgere a apei uzate prin filtrul biologic nu a fost luată în considerare rugozitatea diferitelor medii de umplutură. În figura III.20 se prezintă schematic modul de lucru al fitrului cu peliculă biologică. Din punct de vedere hidrodinamic apar posibile două regimuri:

a) regimul laminar de curgere corespunzător valorilor numarului Reynolds în gamă Re <

3000

b) regimul turbulent pentru Re >3000.

În general biofiltrele sunt utilizate pentru ape uzate cu o biodegrabilitate ridicată care conţin substanţe organice în concentraţii scăzute. Pentru ape uzate industrial epurarea în biofiltre nu este recomandată şi este de preferat procedeul biologic cu nămol activ.

40

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE Fig. III.21. Modele fizice pentru filmul biologic:

Fig. III.21. Modele fizice pentru filmul biologic:

a, b - modele fizice pentru filmul biologic (modelul e greu de aplicat teoretic, de preferat cazul b care permite modelarea curgerii în film); c - profilul de viteze şi concentraţie pentru cazul modelului b

3.3.3. Aspecte practice de calcul al procesului de aerare a apelor uzate menajere

În apa curată viteza de transfer a oxigenului este dată de relaţia:

dC/dt = aK L , (C s - C), unde: a - suprafaţa specifică, K L - coeficientul de transfer pe unitatea de volum şi (C s - C) -deficitul de oxigen faţă de saturaţie - forţa conducătoare a procesului de transfer. Pentru un echipament de oxigenare care lucrează la suprafaţa apei se obţine relaţia generală dC/dt = K Ls (Cs - C)S/V. În apa uzată valorile termenilor a, K L , K Ls , aK L C s se modifică ca urmare a influenţei substanţelor poluante.

3.3.3.1. Variaţia concentraţiei la saturaţie

Valorile concentraţiei la saturaţie ale oxigenului în apa impurificată sunt dependente de concentraţia produşilor prezenţi în lichid - apreciată în general prin salinitatea apei, de presiunea la care se desfăşoară procesul de transfer de masă, de compoziţia şi concentraţia gazului care difuzează. Corecţia concentraţiei la saturaţie cu salinitatea apei. Concentraţia Cs la echilibru la presiunea atmosferica de P at - 760 mm col Hg. variază cu temperatura conform datelor din tabelul III.2. Influenţa salinităţii apelor asupra solubilităţii oxigenului din aer în apă este dată de relaţia de corecţie:

(III.37)

475 2,65 S

C suz

32 ,5 t

unde : t -temperatura în grade Celsius.

41

CAPITOLUL III. BAZELE TEORETICE ALE SISTEMELOR DE AERARE A APELOR UZATE

Tab. III.1. Concentraţia oxigenului dizolvat la saturaţie în apa curată în funcţie de temperatură

t

Cs [mgO 2 /l]

t

Cs [mgO 2 /l]

t

Cs [mgO 2 /l]

[°C]

[°C]

[°C]

1

14,17

11

11,00

21

8,99

2

13,78

12

10,75

22

8,83

3

13,42