Sunteți pe pagina 1din 7

Mitul androginului

Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor despre originea Universului şi a fenomenelor naturii, despre originea omului şi a animalelor, despre zei şi eroi legendari. Mitul implică fiinţe spirituale, precum Dumnezeu, îngeri sau demoni şi personaje fantastice cum ar fi oamenii-animale, cât şi existenţa unei alte lumi.

Încercând să definească mitul, Mircea Eliade considera că acesta „povesteşte o istorie sacră; el

relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povesteşte cum a fost produs ceva, cum a început «să fie». Mitul nu vorbeşte decât despre ceea

ce s-a întâmplat «realmente», despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin“.

Filosofi precum Protagoras, Empedocle şi Platon folosesc mitul ca pe o punere în scenă alegorică

cu scopul de a-şi face înţeleasă opera. Ei vad în mituri un ansamblu de simboluri foarte vechi,

destinate iniţial să învaluie dogmele filosofice şi ale ideilor morale al căror sens s-ar fi pierdut.

Mitul androginului apare în cosmogoniile şi religiile arhaice, insinuându-se totodată şi în constructele gnostice sau teosofice cele mai sofisticate. Îl regăsim mai tarziu în literatura modernă şi în preocupările poeţilor suprarealişti.

O versiune a mitului androginului este relatată de Platon în Banchetul, prin intermediul

personajului Aristofan.

După această legendă, la început trăiau pe pământ trei feluri de oameni de formă sferică, ce deţineau o putere foarte mare: femei, bărbaţi şi androgini. Aceştia din urmă erau compuşi dintr-

un bărbat şi o femeie lipiţi spate în spate. “Cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau,

toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi laturile formînd un cerc; aveau patru mîini şi

tot atîtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gît rotund, avea două feţe întru totul la fel, care

priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură”.

Erau alcatuiţi astfel deoarece semănau cu aştrii care le-au dat naştere. Bărbaţii au fost zămisliţi

de

soare, femeile de pământ, iar androginii îşi aveau originea în lună, “luna ţinînd şi de soare şi

de

pămînt”.

Zeii, temându-se de puterea acestor oameni, i-au tăiat în două, dar astfel tot mai mulţi s-au stins

de tristeţe şi dor. Văzând că rămân fără supuşi, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor

oameni un motiv pentru a trăi. Astfel a fost creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. În acest fel oamenii îşi petreceau întreaga viaţă căutându-şi jumătatea. Cei care se regăseau, se

1

contopeau formând fiinţa perfectă de odinioară. Deci, după cum spunea Platon, “fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaştere, fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim”.

Se spune că Platon ar fi fost influienţat de tradiţia orfică sau de credinţele babiloniene; şi unele şi celelalte atestă existenţa oamenilor primitivi androgini. E posibil ca Platon să se fi inspirat din teoriile lui Hippocrate. În orice caz, imaginea Stramoşului androgin circulă în întreaga lume greacă.

Forma sferică a androginului ne duce cu gândul la viziunea pitagoreică a unui Cosmos închis, format din cercuri concentrice. Ideea de Cosmos se află în legătură cu cea de Ordine, de Armonie, opunându-se interdeterminării unui spaţiu deschis, ce ar putea fi marcat de imperfecţiune.

În Dialoghi d’Amore, Leon Ebrero a încercat să stabiliească o legătură între mitul androginului lui Platon şi tradiţia biblică a căderii în păcat, interpretată ca o dihotomie a Omului Primordial. O teorie diferită, dar tot centrată pe unitatea iniţială a fiinţei umane, a fost susţinută de Scottus Eriugena. El considera că separarea sexelor face parte dintr-un proces cosmic. Diviziunea Substanţelor a început în Dumnezeu şi s-a continuat progresiv până în fiinţa umana, separată pe aceasta cale în două – barbatul şi femeia. De aceea unificarea Substanţelor trebuie să înceapă în om şi să se înfaptuiască din nou pe toate planurile fiinţei, inclusiv în Dumnezeu. În Dumnezeu nu mai există diviziune, caci Dumnezeu este Tot şi Unu. Diviziunea sexuală a fost considerată astfel o consecinţă a păcatului, dar ea va lua sfârşit prin reunificarea fiinţei umane, care va fi urmată de unirea escatologică a cercului terestru cu Paradisul. Cristos anticipase reintegrarea finală. Eriugena îl citează pe Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia Cristos unificase ambele sexe în propria-i natură, căci, înviind, nu era: “nici barbat, nici femeie, deşi se născuse şi murise bărbat”.

În Geneză scrie: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”, text care ne duce cu gândul că structura „bărbat-şi-femeie” este deja oarecum prezentă în Dumnezeu. În cartea lui Zohar, ideea unei bipartiţii divine, este afirmată în mod explicit. Comentând celebrul pasaj „Să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră”, textul cabalistic spune că Scriptura se foloseşte de plurarul „Să facem” pentru a indica faptul că omul a fost creat de cele două esenţe divine simbolizate de bărbat şi femeie. „După chipul nostru” înseamnă cei bogaţi; după asemănarea noastra – cei săraci; caci bărbatul înseamnă bogaţia şi femeia sărăcia. Cele două esenţe divine formează un întreg, iar această contopire este evocată prin imagini sugerând dragostea: protecţie, osmoză, generozitate.

Îngerul, figură plină de beatitudine prin excelenţă, este de asemenea androgin: concepţie vizibilă în întreaga iconografie ce i-a fost dedicată şi în anumite teze teologice. Îngerul mediază între Cer şi pământ, între Dumnezeu şi om.

2

Mai multe comentarii de tip midraş susţineau că Adam a fost androgin. După Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva stăteau spate în spate, lipiţi de umeri: atunci Dumnezeu i-a desparţit printr- o lovitura de secure, care i-a separate în două. Alţii sunt de părere: primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe partea stângă; dar Dumnezeu i-a tăiat în două jumatăţi”.

Anumite secte gnostice creştine au acordat ideii androginului un loc central în cadrul doctrinei lor. Simion Magul numea spiritul primordial arsenothelys, “bărbat-femeie”. Şi naasenii îl concepeau pe Adam cel terestru, care nu era decît o imagine a arhetipului celest, era şi el androgin. Dat fiind că oamenii se trag din acel Adam, arsenotheys-ul există virtual în fiecare om, iar perfecţiunea spirituală constă tocmai în a regăsi această androginie în el însuşi. Spiritul suprem, Logosul, era şi el androgin. Iar reintegrarea finală, “a realităţilor spirituale ca şi a celor animale şi materiale ar urma să se realizeze într-un om, în Iisus fiul Mariei”. În concepţia naasenilor, drama cosmică comportă trei elemente: logosul, preexistând ca totalitate divină şi universală, căderea în păcat, având drept rezultat fragmentarea Creaţiei şi suferinţa, venirea Mântuitorului, care va reintegra în unitatea lui nenumăratele fragmente ce constituie azi Universul. Pentru naaseni, androginia este un moment al grandiosului proces de totalizare cosmică.

În Epistola Preafericitului Eugnoste, Tatăl ceresc crează el însuşi o fiinţă androgină. Prin unirea cu Sophia sa, această fiinţă procrează un fiu androgin. “Fiul acesta e Tatăl cel dintâi nascător, Fiul Omului, care mai este numit şi Adam al Luminii. (…) El se împreunează cu Sophia sa şi dă naştere unei mari lumini androgine care este, pe numele său bărbătesc, Mântuitorul, creator al tuturor lucrurilor, iar pe numele său femeiesc, Sophia, născătoare a toate cele. Aceste ultime două entităţi dau naştere altor şase perechi spirituale androgine, care produc alte 72, apoi 360 entităţi…”. E vorba de un întreg şir descinzând dintr-un Tată androgin şi care se repetă la niveluri descrescânde.

Putem vorbi de o bisexualitate universală, care decurge din ideea bisexualităţii divine ca model şi principiu al oricărei existenţe. Tot ce este prin excelenţă trebuie să fie total, comportând coincidentia oppositorum la toate nivelurile şi în toate contextele. Fapt verificat atât în androginia zeilor, cât şi în riturile de androginizare simbolică, dar şi cosmogoniile care explică Lumea pornind de la un Ou cosmogonic sau de la o totalitate primordială de forma unei sfere.

În cele mai vechi teogonii greceşti, Fiinţe divine neutre sau feminine procrează singure. Această parteogeneză implică androginia. Potrivit tradiţiei transmise de Hesiod, din Haos (neutru) s-au născut Erebe (neutru) şi Noaptea (feminin). Terra a dat naştere singură cerului înstelat. Sunt formule mitice ale totalităţii primordiale, incluzând toate forţele, deci toate perechile de contrarii:

haosul si formele, tenebrele şi luminile, virtualul şi manifestul, barbatul şi femeia etc. Ca expresie exemplară a puterii creatoare, bisexualitatea se numără printer atributele de prestigiu ale divinităţii. Hera i-a conceput singura pe Hefaistos si Tifeu, iar această zeiţă apare mai întâi ca fiind androgină.

3

La Labranda, în Caria, era adorat Zeus bărbos cu şase mamele dispuse în triunghi pe piept. Herakles, eroul viril prin excelenţă, şi-a schimbat veşmintele cu Omfala. În misterele lui Hercule Victor Italiotul, atât zeul, cât şi iniţiaţii erau îmbrăcaţi în haine femeieşti. În Cipru, era venerată o Afrodita cu barbă numită Afroditos, iar în Italia o Venus cu chelie. Dionysos era zeul bisexuat prin excelenţă. Majoritatea divinitaţilor vegetaţiei şi ale fertilităţii sunt bisexuate sau prezintă urme de androginie. În unele cazuri, zeităţile agricole sunt considerate bărbaţi într-un an şi femei în anul urmator.

Zurvan, zeul iranian al Timpului fără sfarşit , era androgin – ca şi divinitatea supremă chinezească a Tenebrelor şi a Luminilor . Aceste două exemple arată că androginia era prin excelenţă o formulă a totalităţii. Zurvan era tatăl gemenilor Ohrmazd şi Ahriman, zei ai Binelui, respectiv Răului – iar Tenebrele şi Luminile simbolizează, în China ca şi în India, modalităţile nonmanifestate şi manifestate ale realităţii ultime.

Simbolul androginului este învestit cu valori vitale neobişnuit de puternice, androginia reprezentând rezistenţă crescută la uzura timpului. Spre sfarşitul Antichităţii, tema păsării Phoenix care renaşte la nesfârşit din consumarea voluntară prin foc devine simbolul renaşterii promise.

Toate aceste mituri ale androginiei divine şi ale omului primordial bisexuat dezvăluie modele exemplare pentru comportamentul uman. Prin urmare androginia este simbolic reactualizată prin rituri. Androginizarea rituala are scopuri multiple, iar morfologia ei este extrem de complexă. La multe populaţii primitive, ca de exemplu la australieni, iniţierea de pubertate implică androginizarea prealabilă a neofitului. Neiniţiaţii sunt asexuaţi şi accesul la sexualitate este una din consecinţele iniţierii, semnificaţia profundă a acestui rit pare a fi urmatoarea: nu poţi deveni un bărbat adult pe plan sexual înainte de a fi cunoscut coexistenţa sexelor, androginia; nu poţi accede la un mod de a fi particular, bine determinat, înainte de a fi cunoscut un mod de a fi total.

În multe cazuri androginia este sugerată prin travestirea băieţilor în fete şi a fetelor în băieţi. Obiceiul este atestat în unele triburi africane, dar şi în Polinezia. Travestirile intersexuale erau frecvente şi în Grecia antică. Plutarh vorbeşte despre câteva obiceiuri care i se păreau neobişnuite: „În Sparta, scrie el, cea care se ocupă de pregatirea tinerei mirese o rade în cap, îi pune încalţări şi veşminte bărbăteşti, apoi o culcă pe pat singură în întuneric. Soţul vine la ea într-ascuns. În Argos, mireasa îşi pune o barbă falsă pentru noaptea nunţii.

Deghizări intersexuale se practicau în Grecia la anumite ceremonii dionisiace, cu prilejul sărbătorilor Herei la Samos, ca şi cu alte ocazii. E o modalitate de a ieşi din sine însuşi, de a-şi transcede situaţia particulară, extrem de istoricizată, şi de a regăsi situaţia de la începuturi, transumană şi transistorică, acea situaţie care a precedat construirea societăţii umane.

În şamanismul siberian, se întâmplă ca şamanul să cumuleze în mod simbolic ambele sexe. Această bisexualitate rituală este socotită a fi un semn al spiritualităţii, al legăturilor cu Zeii şi spiritele – şi totodată o sursă a puterii sacre. Şamanul reuneşte în el cele două principii polare, el

4

reface simbolic unitatea dintre Cer şi Pământ, asigurând prin urmare comunicarea între Zei şi oameni.

Riturile totalizării prin androginie simbolică sau prin orgie pot fi valorizate în chip divers. Dar toate sunt practicate când trebuie asigurat succesul unui început: fie începutul vieţii sexuale şi culturale semnificat prin iniţiere, fie Anul Nou, primăvara, „începutul” reprezentat de orice nouă recoltă. Pentru omul din societăţile tradiţionale, cosmogonia reprezintă „începutul” prin excelenţă, înţelegem prezenţa simbolurilor cosmogonice în ritualurile iniţiatice, agricole sau origiastice. În definitiv, „a începe” un lucru înseamnă că suntem pe cale de a crea acel lucru, deci că punem în acţiune o enormă rezervă de forţe sacre. Asta explică asemănarea structurală dintre mitul Androginului primordial, Strămoşul umanităţii, şi miturile cosmogonice. Şi într-un caz şi în celălalt, miturile arată că la început, în illo tempore, exista o totalitate compactă – şi că această totalitate a fost secţionată ori fracturată pentru ca Lumea sau umanitatea să se poată naşte. Androginului primordial, mai ales androginul sferic descris de Platon, îi corespunde, în plan cosmic, Oul cosmogonic sau Uriaşul antropocosmic primordial.

Un mare numar de mituri cosmogonice descriu starea originară – Haosul – ca pe o masă compactă şi omogenă, în care nu se poate distinge nicio formă; sau ca pe o sferă asemănătoare cu un ou, în care Cerul şi Pământul erau unite, sau ca pe un Macrantrop uriaş etc. În toate aceste mituri, Creaţia se realizează prin tăierea oului în două jumătăţi – reprezentând Cerul şi Pamântul – sau prin sfârtecarea Uriaşului, sau prin fragmentarea masei unitare.

Androginul iniţial nu este decât un aspect, o reprezentare antropomorfică a oului cosmogonic pe care îl întâlnim în zorii oricărei cosmogonii, ca şi la încheierea oricărei escatologii, căci în punctele Alfa şi Omega ale lumii şi ale fiinţei manifestate se situează plenitudinea unităţii fundamentale, unde contrariile se confundă, fie că nu sunt încă decât potenţialitate, fie că s-a reuşit concilierea, integrarea lor finală. Mircea Eliade citează numeroase astfel de exemple, preluate din religia greacă, egipteană, iraniană sau din religiile nordice, chineze sau indiene. Este firesc ca această imagine a unei unităţi primordiale, odată aplicată omului, să capete o expresie sexuală, înfăţişată adesea drept inocenţă sau virtutea dintâi, drept vârsta de aur ce trebuie redobândită. Mistica sufistă o spune limpede: dualitatea lumii aparenţelor în care trăim este falsă, înşelătoare; ea constituie starea de păcat şi nu există izbăvire decât în contopirea cu realitate divină, adică în întoarcerea la unicitatea fundamental.

Această primă diviziune, care, la nivel cosmic creează noaptea şi ziua, cerul şi pământul, este similar cu cea a principiilor yin şi yang, care adaugă acestor opoziţii fundamentale pe cele ale frigului şi căldurii, ale masculinului şi femininului. Acestora le corespunde în Japonia, zeităţile Izanagi şi Izanami, unite iniţial în oul haosului, zeul egiptean Ptah şi zeiţa akkadiană Tiamat. În Rig-Veda, androginul apare sub forma vacii bălţate dătătoare de lapte, care este în acelaşi timp şi taurul cu sămânţă viguroasă. Unu îl naşte pe doi, spune Tao; şi tot aşa, primul Adam, care nu era bărbat, ci androgin, devine Adam şi Eva.

5

O reintegrare a principiilor polare se efectuează şi prin tehnicile yoga, mai cu seamă tehnicile

yoga tantrice. Şi în acest caz se urmareşte obţinerea unei „unităţi-totalităţi”, dar experienţa se desfăşoară pe mai multe niveluri simultan, iar unificarea finală nu poate fi descrisă decât în termeni transcedentali. Fenixul chinez, simbol al regenerării, este hermafrodit. Unirea sămânţei cu suflul pentru reproducerea Embrionului se fac chiar în trupul yoghinului. Întoarcerea la starea

primordială şi eliberarea de contingenţele cosmice se fac prin coincidentia oppositorum şi prin realizarea Unităţii iniţiale: amestecarea principiilor ming şi sing, cum spun alchimiştii chinezi, cele două polarităţi ale fiinţei.

Balzac a reuşit să dea o stralucire fără seamăn unei teme fundamentale a antropologiei arhaice:

androginul considerat drept imaginea exemplară a omului perfect.

În romanul Séraphita, Balzac povesteşte că într-un castel situat la marginea satului Jarvis, în

apropierea fiordului Stromfjord, trăia o fiinţă stranie de o frumuseţe schimbătoare şi melancolică. Asemenea multor personaje ale lui Balzac, părea să ascundă un teribil „secret”, un „mister” de nepătruns. Personajul din Seraphita nu e un om ros de propriul destin şi în conflict cu societatea. Este o fiinţă deosebită calitativ de restul muritorilor, şi misterul său nu ţine de episoade tenebroase ale trecutului, ci de structura propriei sale existenţe. Căci misteriosul personaj o iubeşte pe Minna şi este iubit de ea. Ea îl vede ca pe un bărbat, Seraphitus; dar el mai este iubit şi

de Wilfred, în ochii căruia trece drept femeie, Seraphita.

Androginul lui Balzac nu aparţine decât în foarte mică măsura vieţii pământeşti. Viaţa lui spirituală este în întregime îndreptată spre cer. Seraphitus-Seraphita nu poate părăsi viaţa pământească înainte de a fi cunoscut iubirea. Este poate ultima perfecţiune şi cea mai de preţ: a iubi cu adevărat şi în acelaşi timp două fiinţe, se sexe opuse.

Semnificaţia metafizică a omului perfect se degradează şi sfârşeşte prin a dispărea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Decadentismul francez şi englez revine sporadic la tema androginului, dar totdeauna este vorba despre un hermafroditism morbid, chiar satanic. Ca în toate marile crize spirituale ale Europei, ne aflăm în faţa unei degradări a simbolului. Când spiritul nu mai este capabil să perceapă semnificaţia metafizică a unui simbol, acesta este înţeles în planuri din ce în ce mai vulgar- concrete. La scriitorii decadenţi, androginul este înţeles doar ca un hermafrodit în care cele două sexe coexistă anatomic şi fiziologic. Acest hermafrodit era considerat o aberaţie a Naturii sau ca un semn de mânie a zeilor, şi prin urmare, era suprimat imediat. Numai androginul ritual constituia un model, deoarece implica nu cumulul organelor anatomice, ci, în mod simbolic, totalitatea puterilor magico-religioase aferente celor două sexe.

Pentru Ritter, omul viitorului va fi ca Iisus androgin. După Baader, androginul a existat la început şi el va exista din nou la sfârşitul timpului. Pentru Bohme, somnul lui Adam reprezintă căderea în păcat: Adam s-a desprins de lumea divină şi „s-a închipuit” cufundat în Natura, fapt

6

prin care s-a degradat şi a devenit pământean. Apariţia sexelor este o consecinţă directă a acestei prime căderi în păcat.

Simbolul androginului, prezent încă din antichitate în literatură, filosofie şi religie, semnifică perfecţiunea, întregul, fiind o reprezentare antropomorfică a oului cosmogonic. Androginia, semn al totalităţii, apare atît la începutul, cât şi la sfarşitul lumii. Acestă semnificaţie metafizică se degradează în timp, dispărând la sfarşitul secolului al XIX-lea.

Bibliografie:

Mefistofel si Androginul, Mircea Eliade, Editura Humanitas 1995

Mitul androginului, Jean Libis, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005

Dicţionar de simboluri, Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Editura Polirom, Bucureşti, 2009

7