Sunteți pe pagina 1din 33

ARGUMENT

Crima, in ciuda ovielii noastre de a recunoate acest lucru, face parte din natura omeneasc, avndu-i rdcinile in emoiile umane (Abrahamsen, 1973, p.9) In ciuda acestor cuvinte, cu care, orict de mult nu mi-a dori, sunt de acord, tot exist anumite lacune ce nu pot fi explicate. De ce, o persoan aparent normal, cu o copilrie frumoas, o familie unit i o carier ajunge s svreasc fapte oribile? Scopul acestei lucrri reprezint o incercare de a da un rspuns cat mai corect acestei intrebri. Wertham sugereaz c toi ucigaii trebuie s sufere de vreo tulburare patologic extrem: psihoza, psihopatie sau o alt form de tulburare mental. Dar totui, de cele mai multe ori, actele de violent i crimele sunt comise de indivizi ce nu pot fi deosebii cu uurint de omul obinuit de pe strad. Tocmai de aceea sunt aa greu de identificat. Astfel, in prima parte voi aduce cat mai multe date referitoare la agresivitate, violen i furie. Deci primul capitol ptrunde mai adnc in disputele privind originea psihodinamic a surselor unor manifestri comportamentale specifice agresivitii. In cel de-al doilea capitol fac referire la progresele psihanalitice mai recente si m limitez mai ales la cele care se refer la actul de violent. Tot aici voi pune accentul pe crima din furie ca form specific de violen. In prima parte a acestui capitol voi vorbi despre aparena normalitate a criminalilor impulsionai de furie. Acest tip de agresori nu sunt de obicei violeni si prezint puine semne de psihopatologie. In ultima parte voi aborda mai amnunit analizarea crimei din furie. Astfel trecnd in revista tulburrile psihiatrice ce pot fi asociate crimei din furie, tind s cred c tulburarea psihotic e rareori evidena in cazul criminalului impulsionat de furie. Totodat, pentru a incerca s epuizez toate motivele unei crime din furie, voi intra si in detalierea personalitii acestor infractori. Trebuie s subliniez c nu pretind ca un singur tip de personalitate poate explica toate actele de violen exploziv. Cu sigurant, un spectru larg de indivizi sunt capabili de astfel de aciuni, de la pacienii psihotici grav tulburai pn la criminalii in serie recidiviti. Cu toii au motivaii diferite pentru violen. Ceea ce m intereseaz pe mine este acel grup de criminali cu personaliti incapsulate, rigide, ce determin un punct vulnerabil care permite manifestri rare de violen, dar extrem de distructive.

Crime despite our relentlessness to admit it is a part of human nature, enrooting itself in human emotions. (Abrahamsen,1973, p.9) Despite this being said, with which as much as I hate it, agree with what is stated, however there are still some aspects that cannot be explained. Why does an apparently normal person who had a wonderful childhood, loving family and a career end up committing horrible deeds? The aim of this coursework is meant to try and give a more adequate answer to this question. Whertam suggests that all killers have to suffer some sort of extreme pathological disturbance as: psychosis, psychopathy, or some other form of mental disturbance. Although in most cases violent acts and crimes are committed by individuals who cannot be districted easily in comparison to an average person on the street. Its this very reason for which they are hard to identify by the authorities. Thus, in the first part I will bring up all the relevant data referring to aggression, violence and rage. So the first chapter will delve deeper in the disputes regarding the psychodynamic origin of the sources for some specific behavior manifestations of aggression. In the second chapter I make notice of the recent psychoanalytical processes and limit myself especially to those that refer to the act of violence itself. Still in this chapter I will highlight upon anger driven crimes as a specific form of violence. In the first part of this chapter I will talk about the apparent normality of rage impulse criminals. These types of aggressors are usually not violent and present few signs of psychopathology. In the final part I will delve deeper into rage crime analysis. Thus taking into account the psychiatric disturbances that can be associated with rage crimes. I tend to believe that psychotic disturbances are rarely obvious in the case of the rage impulse criminal. Once more in order to try and eliminate all the reasons a rage crime might have I will bring up these aggressors personalities in detail. I must state that I dont think that one type of personality can explane all acts of explosive violence. Certainly a wide range of individuals are capable of such actions from the deeply disturbed psychotic patients to the backsliding serial killers. They all have different reasons and motivations for violence. What I am interested in is a certain group of criminals that have encapsulated, rigid personalities which determine a vulnerable spot that allows rare, but extremely destructive manifestations of violence.

CAPITOLUL I INTRODUCERE Trim ntr-o lume n anomic i debusolat, n care violena prolifereaz malign, primejduindu-i integritatea. Infraciunile violente au reprezentat un punct de interes central pentru tiinele sociale nc de la nceputurile acestora, dar, surprinztor, abordrile psihanalitice influente privind violena i, n mod special, privind aspecte legate de crima din furie au fost mult mai puine comparativ cu alte subiecte poate nu atat de importante din punct de vedere social. Pot exista nenumrate motive pentru acest lucru, inclusiv relativa lips de experiene clinic a multor psihanaliti cu indivizi ce sunt capabili ntr-adevr de acte violente, cu atat mai mult de un act atat de grav precum crima. Crima din furie a intrat n centrul interesului public o dat cu mpucturile din colile din Statele Unite. Puzzle-ul pe care l prezint este individul ce pare a fi dus o via normal, chiar una bun, pan n momentul n care este mpins spre crim de evenimente care, la o privire superficial, par aproape lipsite de nsemntate. Astfel prin aceast lucrare aduc perspective psihanalitice pentru a porni de la aceste observaii i ncerc s art cum un anumit tip de personalitate poate avea ca punct vulnerabil dezlnuirea unor astfel de atacuri de furie extrem de distructive. Atunci cand ncercm s investigm cazurile extreme de violen ne confruntm cu mai multe dificulti. Adeseori, aceste acte trezesc n noi un sentiment de fric i neajutorare, n special din cauza lipsei unei explicaii raionale. Citind despre femei sau chiar copii violai, despre uciderea unor familii, omoruri sadce i despre alte asemenea dovezi de violen, cei mai muli dintre noi sunt supu procesului dureros de a trebui s se gandeasc la ceva de neconceput. Desigur, reaciile noastre n acest caz in foarte mult de empatia fa de victimele violenei. Cu toate acestea, este vorba i despre un rspuns ce rezoneaz cu intenia criminalului: aceea de a pune n act stri mentale insuportabile i de a le expulza. Lsandu-i amprenta asupra lumii fizice, criminalul imprim n minile noastre esena a ceea ce nseamn violen. Fie c aceste stri mentale sunt supuse unei forme perverse de transformare sau sunt controlate printr-un sistem complex de aprri, fie c violena este declanat prin intermediul ruinii sau al vinoviei sau c este menit s provoace suferin, n esen, toate aceste tipuri de violen in de exprimarea unor stri mentale insuportabile. Modul n care nelegem i explicm violena reflect adesea o evitare a ceea ce, potenial, este o parte a fiecruia dintre noi. Astfel putem identifica trei tendine ce mpiedic o mai bun nelegere a acestei problematici. In primul rand ne putem lega de faptul c violena este adesea camuflat ntr-o intrig care diminueaza realitatea situaiei sau de faptul c este chiar ascuns. Astfel ar putea fi neles modul n care media sau cultura popular glorific violena. In al doilea rand, deseori distructivitatea uman e interpretat ca diabolic, dand natere unor credine ce o plaseaz dincolo de o cercetare tiinific atent. Glorificat sau perceput ca diabolic, n esen violena se dezumanizeaz, dandu-ne siguran prin credina c nu are nimic de a face cu natura uman. Cea de-a treia observaie pe care o putem identifica i pe care o afirm i Wertham (1962), un pionier n acest domeniu, se refer la presupunerea frecvent c toi ucigaii trebuie sa sufere de vreo tulburare patologic extrema: psihoz, psihopatie sau orice alt tulburare mental, dup cum am menionat i mai sus. Ideea c actele de violen i crimele sunt comise adeseori de indivizi ce nu pot fi deosebii cu uurin de omul obinuit de pe strad este mult mai dificil de contemplat. Nu e vorba doar despre o percepie profan. Iluzia explicaiei i a cauzei pe care un diagnostic
3

tiinific o creeeaza n domeniul pshiatriei e vzut frecvent ca fiind suficient n explicarea motivaiilor violenei. Acest lucru nu e uurat deloc de faptul c cele mai multe dintre intarciunile pe care le avem cu criminalii i cu infractorii foarte violeni au loc n cadrul investigaiilor judiciare. Sistemul judiciar i solicit clinicianului s produc date observabile i tiinifice despre agresor, reduse adesea la un diagnostic psihiatric. In aceste situaii nu exist foarte mult timp pentru nelegerea complexitilor subiacente i, probabil, mai puin tangibile, ale fiecrui caz. Aceast abordare a dus frecvent la tratarea infractorilor violeni ca pe un grup omogen, creand impresia c toi criminalii sunt la fel. Omuciderile sunt tratate laolalt pur i simplu pentru c au acelai punct fnal, uciderea. In absena unei cunoateri corespunztoare a realitii psihice a agresorului, nu suntem capabili s inelegem n totalitate aspectele privind tratamentul i prognosticul sau s evalum cu acuratee predilecia ctre comiterea actelor de violen. Agresivitatea este folosit frecvent pentru a descrie o gam larg de comportamente, de la aciuni de autoafirmare la acte extreme de violen. Mai mult, termeni precum agresivitate i violen sunt folosii n mod obinuit pentru a descrie viaa intrapsihic a individului i adesea au prea puin de-a face cu acte reale de violen fizic. Se ajunge astfel la o confuzie teoretic semnificativ pentru oricine dorete s neleag originea anumitor forme de agresivitate sau violen. In prima parte a lucrrii de fa abordez aceast problem. Astfel aduc cat mai multe date teoretice referitoare la violen, furie i agresiviate. Argumentul meu e c, dei modelele discutate aduc o anumit contribuie la nelegerea subiectului, celor mai multe le lipsete claritatea n diferenierea diverselor forme de agresivitate i violen. Din aceast cauz, diferenele inevitabile privind originea psihodinamic a surselor unor manifestri comportamentale specifice agresivitii rman nc neclare. De asemenea sugerez c dihotomia ce caracterizeaz dezbaterea asupra surselor instinctuale i reactive ale agresivitii a mpiedicat o claritate mai mare n aceast privin, perpetuand ideea c agresivitatea ar avea numai o surs. Pentru c scopul meu este s investighez crima din furie, voi clarifica fenomenul n care neleg termenii de furie, violen i agresivitate n al doilea capitol. Probabil mai mult decat orice altceva, violena are un final tangibil, fizic, ce se imprim pregnant asupra realitii externe. Drept urmare, meditaiile noastre teoretice asupra universului intrapsihic sunt mai mult solicitate, forandu-ne s aducem n prim planul ateniei relaia dintre realitatea psihic i realitatea externa. Astfel, oricat de mult intenionez s iau n considerare aspectele intrapshice ale crimei din furie, realitatea extern va fi totdeauna vizibil n fundal. Odat discutate aceste chestiuni teoretice generale, restul lucrrii investigheaz crima din furie ca form specific de violen. Folosesc termenul pentru a m referi n principal la crima care a fost motivat n primul rand de furia exploziv. Dei adesea provocate, astfel de acte par lipsite de sens i motiv, agresorul prezentand un anumit nivel de disociere n timpul evenimentului. Astfel voi analiza trsturile i parametrii clinici ai actului violent. Apoi, investigaia este extins nspre explorarea dilemelor privind personalitatea i prezena psihopatologiei n cazul acestor indivizi. Recurg n acest caz la contribuiile din partea psihiatriei, psihologiei i criminologiei. Unul dintre punctele centrale ale discuiei din acest capitol este aparenta normalitate a criminalilor impulsionai de furie. Acest tip de agresori nu sunt de obicei violeni, prezint puine semne de psihopatologie i nu au motivaii psihopatice pentru comiterea crimei. Natura hipercontrolat a personalitii i caracterul ei ncapsulat par a aduce un pic de lumin n aceast problem, sugerand c aceste caracteristici descriu o organizare de personalitate borderline atipic.

Dei observaiile mele identific diveri factori intrapsihici care sunt evideni n cazul agresorului impulsionat de furie, nu vreau s sugerez c astfel de indivizi sunt programai ca la un moment dat s comit crime. Acest lucru poate fi adevrat n cazul anumitor criminali care sunt condui de impulsuri puternice ctre punerea n act a unor fantasme violente. Cu toate acestea, situaia este mult mai complex. In opinia mea, dac anumii factori intrapsihici i realitatea extern nu se mbin ntr-un anumit fel, ntr-un anumit moment de timp, crima nu are loc. Cu alte cuvinte, nu sugerez c indivizii care prezint o organizare defensiv vor comite pan la urm o crim. Actul depinde mai muli factori sau dimensiuni. Cel mai bine pot fi nelei ca fiind factori sau dimensiuni. Cel mai bine pot fi nelei ca fiind factori ai vulnerabilitii, care nu conduc ntotdeauna la violen. Analizandu-i pe cei care au ucis, sper totui s art c pregtirea pentru omor ncepe cu mult naintea actului propriu-zis.

CAPITOLUL II ASPECTE TEORETICE

II.1 AGRESIVITATE Agresivitate - comportament destructiv si violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Implic negare activ si produce daune sau doar transformri (Dictionar de psihologie, Paul Popescu Neveanu, p.35) Buss (1961) definete agresivitatea in funcie de daunele provocate ca o reacie care emite stimuli duntori spre un alt organism. Dup Selg (1968), agresivitatea const intr-o sum de stimuli duntori orientai spre un organism sau un surogat de organism. Agresivitatea uman se refer la o stare a sistemului psihofiziologic, la care persoana rspunde printr-un ansamblu de conduite ostile in plan contient sau incontient, cu scopul distrugerii, degradrii, constrngerii, negrii sau umilirii unei fiine sau lucru, investite cu semnificaie, pe care agresorul le simte ca atare si reprezint pentru el o provocare. Pornind de la aceste definiii , in acest capitol, voi incerca s epuizez toate nelmuririle legate de agresivitate si natura acesteia. Agresivitatea e vazut ca avnd scopuri constructive, dar i distructive. Unii autori au subliniat att natura constructiv a agresivitii ct i cea distructiv, in timp ce alii au pus accentul numai pe natura negativ, ei fiind convini c ar trebui difereniat de termeni pozitivi. Freud susine c agresivitatea apare inc din stadiul anal (intre 18 luni si 3-4 ani), sentiment ce este insoit de noiunile de proprietate, putere i control. Tot el a identificat patru tipuri diferite de agresivitate, ce pot exista in interior sau care pot fi descrcate. Acestea sunt: agresivitatea care ii are rdcinile in autoconservare si in protejarea Eului; agresivitatea liber; agresivitatea ce rezult din externalizarea pulsiunii de moarte i care are prin definiie un scop distructiv; agresivitatea care are o localizare intrapsihic si e absorbit de Supraeu i intoars impotriva Eului. Ins, potrivit informaiilor lui Freud, agresivitatea are numeroase surse de dezvoltare. Asadar, ce fel de abordare privind agresivitate adoptm? E pur si simplu o problem ce ine de modul in care alegem sa inelegem condiia uman? Sau depinde de tipul de comportament, emoii s.a.m.d. observat? Pentru a rspunde la aceste intrebri voi aprofunda fiecare abordare aprut de-alungul istoriei.
5

II.1.1 AGRESIVITATEA O PROVOCARE PERMANENT Agresivitatea reprezint una dintre cele mai vechi probleme de cercetare, dar n aceeai msur actual pentru domeniul tiinelor umaniste. Studiul ei presupune luarea n considerare a nemumrate variabile, astfel nct, orict de multe studii s-ar face, rmn la fel de multe rspunsuri de gsit. n literatura de specialitate occidental, n ultimii 30 de ani au existat
preocupri intense pentru aceast problematic i dovad n acest sens sunt cercetrile i implicit, rapoartele de cercetare publicate. n Romnia, preocuprile pentru acest fenomen de amploare mai ales n viaa colii sunt de dat relativ recent.

Lucrri etologice clasice, cu cercetri riguroase asupra agresivitii n lumea animal, susin cu argumente cauzele naturale ale agresivitii. Instinctul de agresiune a scpat de sub control, afirma K. Lorenz cu privire la societatea uman n lucrarea On Aggression (tradus la noi sub titlul Aa-zisul ru. Despre istoria natural a agresiunii). n capitolul Pledoarie pentru umilin, autorul ne ndeamn s depim prejudecile i s reflectm cu mai mare atenie la rezultatele cercetrilor i experimentelor legate de comportamentul agresiv al animalelor; scopul ar fi evitarea, n msura posibilului, a pericolelor datorate pierderii controlului asupra acestui instinct de agresivitate. Dar nu numai dinspre etologie vin argumente demne de a fi luate n considerare, ci i dinspre antropologie, psihologie, economie, biologie. Astzi, n condiiile unei societi moderne, avansate care ns nu i mai poate rezolva singur problemele i care pare s fi pierdut din vedere un remediu esenial mpotriva efectelor negative ale mediului i ereditii, ne referim aici la educaie antropologii consider a fi imperios necesar s ne ntoarcem spre exemplele pozitive, reuite ale altor culturi mai puin civilizate, i s ncercm s nvm ceva din experiena acestora. Un alt argument pentru necesitatea aprofundrii acestei teme este i importana nelegerii agresivitii n contextul familiei (post)moderne i al relaiei de cuplu. Familia (post)modern se afl ntr-o situaie de criz; relaiile din cadrul ei s-au modificat profund. Copiii tind s aparin epocii postmoderne, prinii/profesorii aparin mai degrab ca mod de gndire epocii moderne. Conflictul ntre generaii se acutizeaz, iar o perioad critic, realmente de criz, n care toate aceste probleme sunt supradimensionate este perioada adolescenei; n adolescen, agresivitatea reprezint o problem benign, cel mai adesea, tulburrile de comportament disprnd odat cu sfritul acestei perioade. Modul n care este depit aceast perioad dificil i urmrile ei depind n mare msur de sprijinul celor care fac parte din mediul adolescentului: familia, prietenii, coala, comunitatea. Viaa de familie este prima coal a emoiilor. n acest creuzet intim, nvm s recunoatem att emoiile proprii, ct i reaciile celorlali la emoiile noastre; cum s gndim aceste emoii i cum s alegem reaciile; cum s citim i s ne exprimm speranele i temerile. (D. Goleman, 2001, p. 11). Din pcate, familia actual nu mai ofer nici modelul, nici creuzetul cel mai potrivit pentru dezvoltarea coeficientului de inteligen emoional, unul dintre factorii eseniali n prevenirea i/sau limitarea manifestrilor necontrolate ale agresivitii. II.1.2 FACTORII DETERMINANI I FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITII Toate tiinele sociale au fost atrase de studiul cauzalitii agresivitii umane. Unele i-au focalizat atenia asupra cauzelor comune pe scar larg ale luptei (de exemplu, istoria i tiinele
6

politice); altele, dimpotriv, i-au ndreptat atenia asupra agresiunii individuale (de exemplu, psihologia social). Pornind de la aceste idei, demersul nostru i-a propus s parcurg mai multe etape n vederea identificrii unor posibili factori de risc i a cauzelor determinante ale manifestrilor agresive: -identificarea bazei biologice a agresiunii umane; -cercetarea diverselor variabile (sociale, psihologice etc.) care influeneaz pattern-urile agresiunii i mediaz tranziia de la agresiune la violen; -n final, conturarea unor posibile ci de prevenire i limitare a agresiunii umane. Este important s nelegem c acceptarea unei baze biologice i a predispoziiei ctre agresiune nu reprezint echivalentul ideii conform creia unele fiine umane sunt programate s fie violente; violena este rezultatul unor input-uri biologice puternice, dar n acelai timp i a influenelor situaionale i de mediu. Acceptarea acestei determinri multiple a agresivitii umane ne ofer baza pentru cutarea unor ci eficiente de prevenire i limitare a agresivitii ntr-o societate dominat de conflicte, uneori extrem de violente; sarcina nu este una uoar mai ales n condiiile n care comportamentul uman d totui dovad de extrem flexibilitate n termeni de practic a violenei. n ultimii ani, studiile au pus n eviden o mare varietate de factori; ele ne orienteaz n privina preocuprilor cercettorilor cu privire la factorii ce exercit influene asupra dezvoltrii comportamentului agresiv. Aa cum vom exemplifica n continuare, preocuprile sunt diverse, iar variabilele cauzale ale agresivitii identificate de ctre cercettori sunt extrem de variate: experienele frustrante anterioare, suprarea; boala mental nc de la Platon; procesul nvrii prin expunerea la agresivitatea covrstnicilor, a prinilor, a mijloacelor media; violena TV, jocurile video cu elemente agresive, expunerea repetat la violena real i cea de divertisment; disciplina parental sever, expunerea la violena media i predispoziia temperamental, severitatea prinilor; coeficientul de inteligen; afectele negative; impulsurile necontrolate, controlul emoional sczut; perturbrile mentale ca factor de risc semnificativ, perturbrile accentuate ale comportamentului sau dezvoltarea tulburrii de personalitate antisocial; un selfsystem pozitiv exagerat; perturbrile raionamentului social; abuzul sexual n copilrie etc. (www.sciencedirect.com). Dei se poate observa o diversitate a variabilelor cauzale aflate n atenia cercetrilor n ultimii ani, nu putem trece cu vederea orientarea precumpnitoare mai ales ctre influenele exercitate de ctre factorii de mediu asupra comportamentului agresiv: coala, familia, comunitatea, massmedia. Aceast observaie ne permite s ne plasm pe poziia optimismului pedagogic: putem depune efort contient pentru a preveni i limita manifestrile agresive prin intermediul procesului de educaie i autoeducaie. Fr a uita de argumentul prezentat anterior, acela al complexitii cauzale al fenomenului agresivitii, pentru claritatea discursului nostru vom face o clasificare a variabilelor cauzale n dou mari categorii distincte, avnd la baz criteriul plasrii n interiorul sau n afara individului (factori de natur psihoindividual i factori de mediu extern). II.1.2.1 Formele de manifestare ale agresivitatii umane Schemele de clasificare a agresivitii umane foreaz simplificarea realitii. Criterii ale agresivitii umane din perspectiva lui N. Mitrofan: In funcie de agresor, difereniem: a) agresivitatea juvenil si agresivitatea adultului b) agresivitatea masculin si agresivitatea feminin c) agresivitatea indivdual si agresivitatea colectiv
7

d) agresivitatea spontan si agresivitatea premeditat B. In funcie de mijloacele utilizate in vederea finalizrii inteniilor agresive difereniem: a) agresivitate fizic si agresivitate verbal b) agresivitate direct si agresivitate indirect (prin intermediari) C. In funcie de obiectivele urmrite difereniem: a) agresivitate manifestat in scopul obinerii unor beneficii b) agresivitate ce urmrete predominant rnirea sau chiar distrugerea victimei D. in funcie de forma de manifestare a agresivitii difereniem: a) agresivitate violent si agresivitate nonviolent b) agresivitate manifestat i agresivitate latent II.1.2.2 Formele agresivitii prin cuvnt: a) calomnia este cea mai agresiv forma verbal b) denigrarea se bazeaz pe denaturarea trsturilor de personalitate sau faptele celui vizat in scopul compromiterii moral-social a adversarului c) autodenigrarea constituie echivalentul verbal al autoflagelrii. Autodenigrarea este replica unui complex de inferioritate sau manifestarea nevoii de afeciuni si ocrotire d) ironia-enunul ascunde semnificaii latente cu valoare agresiv e) sarcasmul este forma cea mai traumatizant de agresivitate prin limbaj II.1.2.3 Factori care modific agresivitatea Exista o serie de factori care contribuie la stimularea agresivitii umane, acetia clasificndu-se astfel: Factori ce in de educaie i de mediu: S-a dovedit ca exist o mare legtur intre nivelul de educaie i agresivitate, un raport invers proporional: cu ct un individ este mai educat cu att mai mult scad manifestrile sale agresive, att cantitativ ct i ca intensitate. Nivelul de trai poate influena comportamentul agresiv al individului. Srcia si neputina de a oferi familiei strictul necesar pentru a tri, declaneaza valori de agresivitate, aceasta putnd lua forme extreme de manifestare. Societatea uman s-a confruntat permanent cu o surs inepuizabil a agresivittii, numit srcie. Ct vreme societatea uman triete o permanent lipsa a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viata considerat decent, agresivitatea se va menine la cote ridicate. Srcia formeaz o cultur cu norme, valori, moduri de gndire si aciune care modific comportamentul individual si de grup ajungndu-se uneori s se confunde agresivitatea cu normalitatea. O. Lewis, antropolog american, a realizat studii asupra sracilor din suburbiile ctorva orae i a concluzionat c srcia este generatoare de agresivitate astfel: a) la nivelul individului se nasc sentimente puternice de excludere, de neajutorare, de inferioritate, de resemnare si de dependen fa de clasele sociale cu un nivel de trai mai ridicat. b) la nivelul familiei domin tendina puternic de concubinaj, de abandonul familiei de catre so, tendina spre familii monoparentale, cu femeia cap de familie si autoritate sporit. c) la nivelul comunitii exist lipsa unei participri si integrri efective in instituiile majore ale societii Factori care in de reacia fiecrui individ la diferii stimuli: Frustrarea
8

Atacul sau provocarea direct, verbal sau fizic, atrage rspunsul agresiv al celui vizat Durerea fizic sau moral poate declana agresivitatea Aglomeraia apare ca agent de stres si poate contribui la creterea agresivitii Temperaturile ridicate s-a observat un raport direct proporional intre cldura si manifestrile agresive Alcoolul si drogurile Agresivitatea crete in prezena alcoolului datorit efectelor dezinhibatorii pe care le produce. Consumul mare de buturi alcoolice reduce mult luciditatea si realismul perceptiv, accentund considerabil agresivitatea Formele cele mai grave ale alcoolismului sunt psihozele alcoolice. Pe lng aciunea de intoxicare a organismului, alcoolul este un frecvent factor de declanare a comportamentelor agresive. Trecerea consumului de droguri in sfera penalului ofer ocazii pentru crima organizat, transformnd muli consumatori in criminali mai ales pe cei ce devin dependeni i care trebuie s apeleze la furat ori la jaf pentru a face rost de bani pentru a-i procura droguri. Factori ce stimuleaz agresivitatea in cadrul familiei Violena si incestul sunt cele mai grave forme de manifestare a agresivitii in cadrul familiei. Acestea au consecine extrem de duntoare in cadrul procesului de dezvoltare i maturizare psihocomportamental a copilului. Din pcate btaia este frecvent utilizat, uneori imbrcnd forme extrem de grave si provocnd leziuni, drame psihice sau chiar decesul. Incestul este comportamentul agresiv sexual ce se manifest intre membrii familiei avnd ca autori pe unul dintre prini. Incestuase sunt i relaiile sexuale dintre frate-sor, bunic-nepoat, unchi-nepoat, matu-nepot i intre verii primari. Factori agresivi ai mijloacelor de comunicare in mas Alt surs a agresivitii este violena expus prin intermediul televiziunii i al presei scrise. Susintorii teoriei invrii sociale a agresivitii au remarcat c expunerea la violen crete agresivitatea. Exist studii care demonstreaz c vizionarea frecvent de materiale saturate de violen afecteaz procesele cognitive avnd ca rezultat o desensibilizare emoional.

II.1.3 AGRESIVITATEA CA INSTINCT Disponibilitatea de a accepta c i omul are adaptri filogenetice este si astzi redus. Potrivit spuselor lui Freud agresivitatea reprezint o manifestare innascut a pulsiunii de moarte. El a incercat sa ineleag modul in care repetarea unor fenomene neplcute, sub forma compulsiei la repetiie, nu se supune principiului plcerii. Folosind date din tiinele biologiei, Freud ii finalizeaz teoria cu precizarea c toate organismele vii conin in ele insele seminele propriei distrugeri: un element de viata instinctual care caut sa readuc materia vie la o stare lipsit de viat. Trebuie sa inem cont, deasemenea i de faptul c oamenii sunt inclinai s foloseasc instrumental comportamentul agresiv pentru a obine poziii de dominan atunci cnd ii dau seama c ceilali sunt slabi. Intr-o carte editat de Groebel si Hinde(1989), Goldstein afirm c primatele superioare nu au adaptri filogenetice pentru comportamentul agresiv. Tot in aceeai
9

carte gsim un articol scris de P.Bateson in care vorbete despre un pure instinct theorist. Acest teoretician pur al instinctului este, dupa Bateson, o persoan care nu crede ca agresivitatea uman poate fi influenat prin invatare. In tezele emise de Konrad Lorez in 1963 s-au fcut multe observaii asupra animalelor, indicnd c acel comportament agresiv ce motiveaz animalele in lupt se aplic i in cazul oamenilor. Majoritatea criticilor vremii respective contestau ideea lui Lorenz, afirmnd c agresivitatea nu ii are rdcinile in natura uman, ci se datoreaz influenelor socioculturale: abia odat cu instituirea proprietii private asupra mijloacelor de producie, care inaugureaz istoria societii imprite in clase antagoniste, apare rzboiul ca mijloc politic instituionalizat al constrngerii extraeconomice(Hollitscher, 1973, p.115). Dup cum spune i Erich Fromm agresivitatea instinctual de neimblnzit este bine venit pentru cei care se tem i se simt incapabili s schimbe cursul lumii care se indreapt spre dezastru. avem motive temeinice s considerm c in situaia cultural-istoric i tehnologic contemporan , agresivitatea intraspecific reprezint pericolul cel mai grav. Nu vom spori ansele noastre de a-l infrunta daca-l vom considera ca pe ceva imuabil i metafizic, ci, poate, prin aceea c-i vom cerceta rdcinile naturale. Puterea omului de a orienta procesele naturale in direcia dorit se datoreaz inelegerii cauzelor care le determin. Teoria despre procesul normal, care-i indeplinete funcia de conservare a vieii, aa-numita fiziologie, constituie baza indispensabil pentru teoria tulburrii sale, pentru patologie. (Lorenz 1963, p.47). Aadar omul este de la natur o fiin cultural. La animale comportamentul este adesea prescris pn n cele mai mici amnunte de ctre adaptrile filogenetice. Omul nu este att de riguros determinat. El are nevoie i de modelarea cultural a tendinelor sale instinctuale. Cu ajutorul diferitelor adaptri culturale omul a dezvoltat strategii de supravieuire pentru diferite medii, fiecare dintre acestea impunnd alte adaptri ale comportamentului social. De exemplu un locuitor al unui ora mare din Europa Central are nevoie de cu totul alte ritualuri ale controlului agresivitii dect un eschimos sau un masai. Fr aceste modele culturale de comportament, o convieuire ordonat n-ar fi posibil. In acelai sens, Lorenz vorbete despre autenticitatea comportamentului modelat cultural i despre faptul c noi considerm comportamentul neritualizat ca interzis, resimind ruine cnd ne purtm necivilizat. Conceptul klenian de identificare a proiectiei a modificat semnificaia agresivittii, de la simpla deviere a pulsiunii de moarte (Freud, 1920) la o inelegere mai complex a distructivitii. In cercurile kleniene, funcionarea agresivitii innscute rmne nc esenial in inelegerea strilor patologice. Cealalt direcie important in conceptualizarea naturii instinctuale a agresivitii vine din partea celor care au pus accentul in primul rnd pe dezvoltarea Eului. Dei pstreaz teoria dualitii pulsionale, Hartmann si colaboratorii (1949) subliniaz funcia de neutralizare a Eului, care serveste la dezinstinctualizareapulsiunilor sexuale si agresive, inlesnind astefel necesitatea de descrcare a acestora. Pentru Hartmann, internalizarea relaiilor de obiect are o influen important n determinarea naturii agresive a individului. Copilul mic interacioneaz cu un mediu relativ previzibil ce asigur neutralizarea adecvat a pulsiunilor. Deci agresivitatea este determinat n primul rnd de o incrctur agresiv innscut i de funcia neutralizant a Eului. Hartmann nu e de acord cu afirmaiile lui Freud conform crora pulsiunea agresiv nu urmeaz principiul plcerii. El susine c reprimarea tuturor pulsiunilor psihice duce la neplcere sporit, n timp ce exprimarea pulsiunilor, produce plcere.

10

Asadar, dac punem accentul pe Eu, agresivitatea poate fi folosit n slujba acestuia, aparnd n aciuni sau stri asertive ce promoveaz dezvoltarea personal. Folosirea pozitiv a agresivitii pentru autoafirmare i pentru stabilirea granielor dintre sine i cellalt reprezint o trstur comun a multora dintre modelele reactive ale agresivitii. Pe de alt parte, atunci cnd Eul este slab, apare agresivitatea distructiv. Din acest punct de vedere, o persoan poate avea tendine criminale sau agresive, dar punerea lor n act sau lipsa acesteia depinde de fora Eului. Sintetiznd, conceperea agresivitii ca fiind mult mai direct si adnc inrdcinat n pulsiunea de moarte l plaseaz imediat pe individ intr-o lume plin de ur. In acest caz, teama i ura sunt eseniale experienei primitive i numai dac acestea pot fi cumva coninute, pot fi gsite dragostea i obiectul bun. Pe de alt parte, inelegerea agresivitii ca pulsiune ce trebuie neutralizat i folosit pozitiv la nivelul psihicului constituie o perspectiv mult mai optimist asupra luptei individului cu agresivitatea. II.1.4 AGRESIVITATEA CA REACTIE Reactie - orice rspuns integral sau parial al unui sistem la o stimulaie exterioar lui sau strin de el. Cei care au respins noiunea de distructivitate innscut sau prezena unei pulsiuni agresive tind s fie de acord n mare masur n conceptualizarea agresivitii ca reacie la frustrare, neplcere sau ameninare din partea unui obiect intern sau extern. Aici un accent deosebit a fost pus pe reacia la pierdere, trauma i dificultile de ataament. Astfel este subliniat natura defensiv a agresivitii ca mijloc de protecie i de ndeprtare a ameninrii. Teoria invrii sociale se refer la interaciunile social umane, dar si are originea n studiile comportamentaliste asupra nvrii animale. Teoria se concentreaz asupra pattern-urilor comportamentale pe care oamenii le dezvolt ca rspuns la situaii create de mediu. Multe dintre pattern-urile comportamentale se nva prin urmrirea aciunilor celor din jur. Un copil care observ expresia de durere a fratelui, care se afl pe scaunul dentistului, se va teme de prima intlnire cu dentistul. Aceast teorie scoate n eviden rolul modelelor n transmiterea comportamentelor specifice i a rspunsurilor emoionale. Agresivitatea poate fi invat prin observare sau prin imitare i, cu ct este mai intrit (ncurajat), cu att este mai manifestata. O persoan frustrat prin blocarea scopurilor personale sau perturbat de unele evenimente stresante, resimte o emoie negativ. Rspunsul, pe care aceasta emoie l provoac, depinde de tipurile de rspuns pe care individul a nvatat s le foloseasc pentru a face fa situaiilor stresante. Individul frustrat poate caut ajutor la ceilali, poate deveni agresiv, se poate retrage n sine, poate ncerca s ndeprteze obstacolele sau poate caut salvarea n alcool sau droguri. Rspunsul ales va fi acela care, n trecut a rezolvat frustrarea. Din aceast perspectiv, frustrarea provoac agresivitate, n general, la oamenii care au nvat s rspund situaiilor adverse prin comportamente agresive.

II.1.5 TEORII ASUPRA AGRESIVITATII SI A FENOMENULUI DELICVENTIONAL Putem privi agresivitatea ca pe o calitate innscut a individului care se afl nedifereniat n perioada de formare a personalitii, urmnd ca pe parcursul dezvoltrii ontogenetice s capete o anumit coloratur, cu tendine la difereniere n autoagresiune i heteroagresiune, fr s se poat vorbi de o difereniere absolut, ci numai de predominaa uneia din aceste trsturi de baz.

11

Dintre multitudinea de teorii asupra agresivitii m-am oprit asupra ctorva pentru o mai bun inelegere a fenomenului agresivitii.

II.1.5.1 Teoria lui Bandura In Teoria Invrii Sociale a Agresiunii (1971), Bandura a propus cea mai cuprinztoare explicaie privitoare la subiectul agresiunii. El a fost primul care a probat invarea agresiunii prin experiene in concordan cu paradigmele invrii. Agresiunea se afl sub controlul stimulilor i este controlat de posibilitatea consolidrii i a pedepsei. Bandura susine c o mare parte din comportament, inclusiv agresiunea este invat fr experien direct, prin observaie, fiind singurul care n afar de tradiia freudian, recunoate capacitatea specific uman de procesare a informaiilor i care a elaborat implicaiile sale n investigarea, meninerea, modificarea i controlul agresiunii. Bandura a dezvoltat raionamente pentru a explica efectele consolidrii substitutive i ale pedepsei substitutive. Primul raionament major privete funcia informativ a rezultatelor observate. Fiind martor al consecinelor rspunsului dat de alte persoane, observatorul contientizeaz posibilitatea consolidrii i a pedepsei , coordonndu-i comportamentul, astfel inct s-i maximalizeze recompensele i s minimalizeze pedepsele, fr a experimenta direct, numai pe baza observaiei. Potrivit acestei teorii, anticiparea consecinelor, bazate pe observarea purtrii altora, nu experiena imediat, direct, este cea care ghideaz aciunea persoanei. Al doilea raionament major se refer la efectele motivaionale ale condiionrii stingerii substitutive a stimulrii emoionale. Bandura recunoate ca mare parte din comportarea emoional e invat pe baza experienelor directe dar sugereaz c reaciile empatice sunt, dac nu mai importante, cel puin egale ca important. Se presupune c a fi martor la exprimarea sentimentelor altora induce reacii afective observatorului, reacii concordante cu cele manifestate de persoana observat. In concluzie, reaciile empatice ale observatorului sunt considerate congruente cu purtarea afectiv la care a asistat. Bandura i-a bazat aceast presupunere esenial pe ideea c, n situaiile sociale, oamenii tind s exprime acelasi fel de comportament emoional ca i cel din jurul lor, de aceea expresia afectiv a celuilalt devine o indicaie/replic distinctiv n afectarea concordan a observatorului. Controlul comportamental se obine prin consolidare i pedeapsa extern dar i prin autoconsolidare i autopedepsire. In agresiune, autoconsolidarea este considerat o for motivaional principal ori de cte ori e legat de mndria personal. Autopedepsirea pentru agresiune este dovedit cnd persoana sufer de regret i autoacuzare cnd i recunoate propriile aciuni ca fiind o nclcare a propriei condiii mpotriva aciunilor agresive. Bandura a propus mecanisme care s explice fenomenul izbucnirilor agresive prin practici autoabsolvante insoite de neutralizarea autocondamnrii: -subevaluarea agresiunii prin comparaie avantajoas survine cnd aciunile agresive sunt comparate cu fapte mult mai grave. Comparaia minimalizeaz inclcarea legii prin fapta intenionat sau comis.

12

-justificarea agresiunii n funcie de principii mai nalte se refer la faptul c face violena agreabil pentru agresor, din punct de vedere moral prin declararea obiectivelor ei ca fiind mobile i drepte. In consecin, agresiunea este justificat prin scopurile pe care le realizeaz -neutralizarea autocondamnrii pentru agresiuni poate fi realizat de asemenea prin deplasarea responsabilitii ctre o autoritate care e vzut ca asumandu-i ntreaga responsabilitate pentru aciunea agresiv intenionat sau efectuat. -n mod similar difuziunea responsabilitii ctre alte persoane ce iau parte la aciunea agresiv sau care sunt cunoscute ca susintoare ale unor asemenea activiti, conduce la un nivel sczut al poziiei autocritice. -un alt mod n care agresorul previne autodeprecierea este dezumanizarea victimelor. Devreme ce victimele sunt deposedate de caracteristicile umane distinctive, fiind prezentate ca fiine degenerate, autoreproul pentru agresiune devine inaplicabil si necorespunztor -nvinuirea victimelor neutralizeaz autocondamnarea cnd agresorii se cred bine intenionai reuind s se perceap ca fiind forai la agresiune de adversarii ticloi. Atribuirea culpabilittii victimelor se consider c genereaz sentimente de indignare ce ofer suport moral aciunilor agresorului. -reprezentarea gresit a consecinelor a fost i ea implicat, consecinele dezavantajoase ale agresiunii fiind minimalizate pentru evitarea autoreproului. In aciuni care au generat ru dar si beneficii, rul va fi minimalizat iar beneficiile maximalizate -Bandura a propus un proces de sensibilizare gradat prin care persoanele iniiale nonagresive pot deveni progresiv agresive. Se sugereaz c schimbrile comportamentale astfel aprute pot s nu fie percepute de persoanele interesate. In comportamentul uman ostilitatea i agresiunea sunt reglate intr-o mare masur de consecine anticipate ale aciunilor n perspectiv. Anticiprile sunt supuse distorsiunii prin dorine acute i sunt supuse deasemenea judecii eronate. Dup Bandura un alt aspect al controlului cognitiv este controlul social al agresiunii. Capacitatea uman superioar de a procesa informaiile produce o evaluare selectiv a experienelor consolidante pe cnd la speciile nonumane impactul acestor experiene se deterioreaz progresiv cu trecerea timpului. Acest tip de reprezentare faciliteaz repetarea i reintegrarea anumitor evenimente. Ca rezultat, incidene unice, care ar trebui s aib un scurt impact asupra comportamentului, pot avea impact de lung durat. Bandura accentueaz funcia rezolvrii mentale a problemelor n controlul cognitiv a problemei. In consecina eventualele aciuni sunt contemplate i anticipate mai degrab n gnd dect printro comportare preliminar deschis. Aceast capacitate i d individului posibilitatea de a-i forma strategii optime ostile i agresive n concordan cu criterii stabilite de sine, ce pot fi independente de experiena direct a individului. Un mod eficient de stopare a comportamentului agresiv ar fi stoparea din dezvoltare a obiceiurilor violente i asigurarea dezvoltrii obiceiurilor nonviolente alternative. In propunerile pentru controlul ostilitii i agresiunii n societate se subliniaz dificultile asociate cu implementarea lor. Msurile de combatare a violenei i agresiunii pot fi insituite pur si simplu prin informarea publicului despre acestea i efectele lor benefice. Rmne sub semnul ntrebrii dac mass media ar putea fi eficient n instituirea schimbrii sociale. Educaia , deasemenea are un rol activ n corectarea comportamentului agresiv i astfel prin corectarea opiniilor distorsionate n ceea ce privete conceptele de agresiune, ostilitate, violena, concepte ce dau comportamente ce nu pot fi negate mereu din motive rationale.
13

II.1.5.2 Teoria anomiei Acest termen provine din limba greac i desemneaz o stare de dereglare a funcionrii unui sistem sau subsistem social datorit deprecierii normelor sociale. Dei acest termen circul din a doua jumtate a secolului trecut, E.Durkheim l-a consacrat prin lucrarea sa La divisation du travail, ideea de baz fiind aceia c pe masur ce societatea devine tot mai complex este tot mai dificil meninerea coeziunii sociale. In consecina crete rata i nivelul delincenei ca si a altor forme de deviana. In diviziunea lui Durkheim, unul dintre factorii de meninerea al echilibrului social l reprezint anomia, care e un factor natural, existent n toate tipurile de societi legitimndu-se existena sa n societate tocmai prin aspectul su pozitiv. Durkheim nu consider delincvena ca un comportament aberant, ci o vede ca o modalitate de difereniere a muncii, o form de supravieuire, de aici nevoia de a examina condiiile socioculturale i contradiciile activitii delincvenionale, la diferite niveluri i naiuni. Ali cercettori au reformulat teoria anomiei, afirmnd c nu n interiorul indivizilor se afl cauza fundamental a delincvenei sau criminalittii, ci n contradiciile societii, chiar dac se vorbete de o tendin motenit i posedat de unii indivizi n comportamentul lor. II.1.5.3 Teoria subculturilor delicvente Aceast teorie are o larg rspndire n rndul specialitilor, mai ales cnd este vorba despre violena i delicvena de tip urban. Punctul de plecare al acestei teorii l constituie normele sociale al cror rol este acela de a trasa grania dintre mijloacele legitime i cele nelegitime, fiind recunoscut n mod tacit posibilitatea de a folosi mijloace alternative. Membrii diferitelor grupuri sociale dobndesc n mod variat valorile, cunotinele i abilitile necesare unei cariere sociale. Drept urmare accesul la rolurile legitime, dar i nelegitime este determinat de factori sociali i susinut de cei psihologici, rezultnd un raport specific ntre structurile de nvare social i cariera delicvent. Individul trebuie s aib acces la medii propice pentru insuirea abilitilor necesare, acces ce trebuie s fie n concordan cu ndeplinirea unui rol apreciat ce tebuie susinut i dup ce a fost nvat. Comunitatea este cea care furnizeaz delicventului materialele i obisnuinele; conduita delicvent fiind susinut i ntrit prin interaiune cu alte persoane: aptitudini, exemplu, comunicare etc. Exist un acces difereniat spre nvarea comportamentului delicvent, nu orice putnd deveni delicvent autentic i performant. S-au distins 3 tipuri majore de subcultura delicvent mai ales n rndul adolescenilor din mediul urban. Primul tip se bazeaz pe valori de tip delicvent, principiul de funcionare se refer la obinerea unor ctiguri materiale prin mijloace ilegale, acest tip putnd fi numit modelul delicvent: furt, fraud , antaj. Al doilea tip are ca norm de baz violen, membrii grupului manifestndu-se prin utilizarea forei sau prin ameninarea cu utilizarea acesteia, acest tip fiind numit modelul conflictual.

14

Al treilea tip se refer la subculturile toxicomane, cu membrii consumatori abuzivi de diverse substane nocive (narcotice, alcool) ajung pn la dependena total. Aceste grupuri se retrag ntrun univers propriu, guvernat de valoarea senzaiei tari, tipul acesta fiind numit modelul evazionist sau de izolare. In societate aceste modele apar n forme combinate n special n formele de delicvena polimorf.

II.1.5.4 Teoria controlului social Aceast teorie se refer la determinarea aspectului care i face pe oameni s fie normali i nu delicveni pentru ca, prin constatarea unei lipse s se deduc etiologia comportamentului deviant, a delicvenei n general. Exist patru forme de control cu caracter restrictiv n nvarea comportamentelor indezirabile. Acestea sunt: ataamentul, obligaia moral, implicarea i convingerea. Ataamentul se construiete n funcie de figurile simbol i de grupul de referin. Pentru etapa copilriei aceste evenimente sunt fixate la nivelul grupului familiar, astfel ca o variabil proiectibil de prognoz a comportamentului delicvent vizeaz deficienele de ataament dintre prini i copii. Prima form de control se manifest la nivelul familiei, deseori sanciuni externe acesteia, viznd ameninri cu sanciuni la nivelul controlului familial. Deci, dac familia este deficitar, fr afectivitate, ataament, interes, riscul de eec n socializarea copilului va crete. Aceast teorie subliniaz faptul c delicvenii i consolideaz sistemul de convingeri n compania persoanelor cu gndiri asemntoare, nerecunoscnd existena unei epici specifice, reflectat n reguli restrictive de conduit. II.1.6 EVITAREA, DEZAMORSAREA SAU STINGEREA AGRESIVITII UMANE Multi autori consider c agresivitatea poate fi controlat numai prin educaie, prin echilibrarea reaciilor cu discernmntul i responsabilitatea faptelor pe care le svrim, prin dezvoltarea sensibilitii fa de valorile umane. Pentru a diminua efectele agresivitii este necesar s se insiste pe cultivarea atitudinii de nelegere reciproc, ajutor reciproc i respectul pentru om. Viaa social, valorile i normele societii n care suntem integrai impun indivizilor umani autocontrolul reaciilor instinctive. A.Morris noteaz: dar noi ca specie cum ne comportm? Care este repertoriul nostru special de semnale de ameninare i de aplanare? Care sunt metodele noastre de lupt i cum le inem sub control? Declanarea agresivitii produce i n oameni aceleai transformri fiziologice, ncordri i agitaii musculare ca i n cazul animalelor. Specialitii recomand cteva modaliti de a controla manifestrile agresive: Concentrarea rapid asupra unei persoane dragi Dezamorsarea tensiunii printr-un gest de acceptare i recunoaterea superioritii celuilalt Adoptarea unui comportament de cedare Decontractarea muchilor braelor i ai feei Evitarea manifestrilor de superioritate i dispre n raport cu adversarul
15

Evitarea atitudinii de atac sau aprare Pstrarea contactului vizual Evitarea mprejurrilor agresive stradale Evitarea discuiilor n contradictoriu cu persoane irascibile, enervate, drogate, sau sub influena alcoolului

II.1.7 PROFILUL PSIHOLOGIC AL DELICVENTULUI Exist un consens aproape unanim al specialitilor cu privire la faptul c formarea personalitii umane este rezultatul mbinrii optime a unei multitudini de factori pozitivi i negativi, de natur bio-psihic i social, care acioneaz asupra individului de la naterea sa i n tot timpul vieii acestuia. Personalitatea infractorului este produsul unei mbinri relativ neizbutite, necesare intmpltoare, permanente sau temporare, a factorilor care concur la formarea sa. Aceast mbinare d natere unei personaliti temporar imperfecte, dizarmonice, care intmpin greuti de diferite grade n procesul de adaptare la cerinele vieii n societate. In ce privete structura calitativ a actelor antisociale, se constat c primele perioade ale vieiiadolescena i tinereea le sunt specifice infraciunile a cror svrire presupune mai mult for fizic. Vrstei adulte i vrstei naintate le sunt specifice infraciuni care cer mai mult rafinament, calcul, pruden i experiena vrstei. Gruprile etnice i rasiale nu sunt subdiviziuni biologice ale speciei umane, ci sunt rezultatul unei evoluii n condiii specifice. In SUA numrul infractorilor este cu mult mai mare n rndul imigranilor, negrilor, portoricanilor. In Franta numrul infraciunilor svrite de ctre francezii de origine nord african sau de imigranii italieni este incomparabil mai mare dect acel al infraciunilor svrite de ctre francezii indigeni. De actualitate este situaia infraciunilor svrite n Italia i Spania de compatrioii notri. In urma analizei comportamentale a persoanelor cu manifestri deviante dar mai ales a infractorilor recidiviti s-a constat c atitudinile subiecilor sunt deformate n raport cu realitatea: Socializarea: procesul de integrare a persoanei care se nate incomplet , se structureaz n cadrul personalitii prin socializare, ca form final a procesului educativ. Delicvenul se pare c nu reuete s se manifeste corespunztor din cauza deficienelor de socializare i strii de culpabilitate. Starea de culpabilitate are 2 surse: sentimentul devalorizrii i sentimentul njustiiei Sentimentul de devalorizare:delicventul triete tragic un sentiment de nonvaloare, de respingere de ctre grupul social. Se presupune c acest sentiment i are rdcinile n lipsa afeciunii propriilor prini. Din literatura de specialitate reiese c cel puin unul din prini (de obicei tatl) reprezint un model cu ncrctur nonvaloric social i moral. Exist un procent foarte mic de delicveni provenind din familii cu statut social i profesional foarte ridicat. Se exclude n aceste cazuri aciunea nonvaloric parental. In aceste cazuri este vorba de un proces de hipervalorizare. Sentimentul de injustitie: trirea, pe perioade lungi de timp a unei situaii de incompatibilitate, determin treptat apariia unui sentiment de injustitie. Delicventul triete sentimentul c i se face o mare nedreptate. Acest conflict poate lua forme sociale n sens juridic sau se poate manifesta n cadrul relaiilor interpersonale prin producerea nedreptilor fa de persoanele din jurul su, fr ca aceste fapte s constituie delicte sau infraciuni.
16

Tulburri de cunoatere: procesele cognitive ale delicventului nu difer cantitativ sau calitativ de cele ale nedelicventului. Lemay susine c decventul nu triete n contextul spaio-temporal. El triete faptele de moment fr legtura i fr continuitate cu experienele trecute i fr s in seama de consecinele actelor sale pentru viitor. Anticiparea consecinelor nu este prezent, dar cutarea prealabil a unui alibi exist ntotdeauna. Discontinuitatea tririlor de moment nu este permanent, ea se menine doar n cazul situaiilor stresante. Perturbarile mecanismului de aparare: cercetatorii care s-au ocupat de personalitatea delicventului au constatat ca acesta are un sistem specific defensiv. Delicventul se apara crezand ca toata lumea comite acte delictoale. Libertatea:conceptul de libertate la delicvent este acela de a fi lipsit de orice restrictie sau exigenta sociala. In acest caz libertatea este exigenta in afara oricarei reguli fara respectarea cerintelor morale si sociale. Plecand de la aceasta conceptie, delicventul considera efortul de incadrare in normele stabilite ca o cerinta agresiva a comunitatii si raspunde printr-o reactie de fuga sau de agresiune. Singura autoritate pe care delicventul o accepta este forta fizica sau constrangerea. Forta fizica reprezinta autoritatea actului violent, a confruntarii directe. In clipa n care sesizeaza superioriatea fortei fizice, delicventul cedeaza cel putin aparent si schiteaza un comportament de supunere. Constrangerea pune in miscare un mecanism specific delicventului, anume comportamentul duplicitar. Constrans prin internare, arest, pedepse delicventul cedeaza aparent. Aproape intotdeauna calea de iesire din constrangere este prin infractiune sociala sau morala. Din perspectiva delicventului cei puternici au drepturi si libertati nelimitate, iar cei slabi trebuie sa se supuna si sa suporte consecintele acelei stari. Denigrarea sentimentelor umanitare: cercetarile psihologice pe delicventi au scos in evidenta o caracteristica a acestora: desi ei cunosc cintinutul sentimetelor umanitare- intelegere, dragoste, mila, intrajutoarare-manifesta o indarjita opozitie in recunoasterea lor. Sustinator al teoriei constitutiei, predispozant delicventiale, Krtschmer face urmatoarea clasificare: -tipul astenic: caracterizat din punc de vedere fizic ca avand trunchi ingust, umeri ingusti, membre lungi, fata alungita, nas lung si subtire iar temperamental este rece, devine usor sociabil apoi brusc nesociabil, initial hipersensibil, apoi insensibil. Reprezinta in proportie crescuta autorii crimelor precoce, grave si pe recidivisti -tipul picnic: se caracterizeaza fizic prin trunchi mare, cap mare, membre scurte, musculatura slab dezvoltata, fata lata, gat scurt iar temperamental este deschis, sociabil, usor adaptabil, comportamentul lui antisocial fiind legat de fapte care necesita o doza sporita de viclenie. Are o tendinta mica la recidiva. -tipul atletic: prezinta urmatoarele trasaturi fizice-schelet robust, umeri lati, musculatura bine dezvoltata, pometi si arcade orbitale proeminente, avand temperament flegmatic. Prezinta inclinatii spre savarsirea de infractiuni contra persoanelor si a bunurilor. Criminalitatea acestui tip se regaseste la toate grupele de varsta, sex, fiind deseori precipitata cu alcool. -tipul dispastic: caracterizat prin tulburari endocrine si de crestere, este predispus la infractiuni sexuale, mai ales in perioada pubertatii si are o tendinta crescuta de a repeta actele antisociale.

II.2 FURIA

17

Ca si in acceptiunea profana a termenului, eu inteleg furia ca expresie a unei stari afective, primitive de natura exploziva. Desi ar putea fi legata de violenta si viceversa, una nu o implica in mod necesar si pe cealalta. De pilda, cineva s-ar putea infuria pentru ca o alta masina ia luat-o inainte pe autostrada, fara ca acest lucru sa prespuna vreun semn de violenta fizica. Pe de alta parte un criminal sadic poate comite crime violente atroce, fara a simti vreo emotie care sa se aproprie de furie. In lucrarile dedicate furiei apar constant mai multi factori-cheie, fundamentali, de natura psiho-dinamica, cea mai frecventa dintre trasaturi fiind legatura sa cu demascarea sinelui, rusinea, rana narcisica, ura si starile afective reactive. Parens,in urma unui studiu observational asupra sugarilor, sustine ca nu a gasit nici o dovada pentru pulsiunea de moarte ca sursa a furiei. Autorul cauta sa demonstreze ca furia depinde de experienta si ca apare din cauza unei neplaceri excesive, generand o stare afectiva exploziva. Persistenta acestui tip de trairi rezulta in aparitia urii fata de obiect, in special atunci cand sunt traite in primul an de viata. Dupa cum se exprima Parens, Atunci cnd astfel de experinte, de neplacere excesiva persista, se intmpla suficient de des si sunt suficient de intense inca din primul an de viata, ele se stabilizeaza sub forma urii, un sentiment mult mai de durata, de distructivitate ostila atasat de obiectul sinelui. Din cauza acumularii traumelor din trecut, reactiile de furie pot fi mult mai usor declansate de un stimul de intensitate scazuta, provocnd astfel reactii exagerate in fata unor evenimente aparent benigne. Similar, e posibil ca persoanele care au trecut de curnd prin traume puternice sa aibe o capacitate mult redusa de continere a unor sentimente precum furia, rusinea si umilirea. Intensitatea, durata si frecventa trairilor neplacute par a determina intensitatea reactiei de furie si efectele sale cumulative asupra sinelui. Desi apare intotdeauna sub forma unei reactii, raspunsul este deseori inteles ca fiind un reflex automat involuntar, similar celui observat in lumea animalelor si denumit adesea raspunsul de lupta sau fuga in fata amenintarii. Impactul pe care furia si factorii sai agravanti il au asupra vietii umane este totusi aspectul prin care suntem diferiti de animale. Suntem capabili sa ne amintim, sa ne reprezentam si sa ne gndim la amenintari si pericole. Acestea nu dispar pur si simplu in urma descarcarii cathartice sau nu duc in timp la simple raspunsuri invatate, asa cum se intmpla in cazul animalelor. Ele persista si au o viata psihica. Internalizarea acestor pericole are diverse consecinte. Insa, daca astfel de pericole declanseaza o reactie de furie ele vor fi totdeauna asociate cu afectele primitive si cu atacul asupra sinelui. Kerneberg intelege furia ca stare afectiva primara. Conform teoriei sale despre afecte, furia este una dintre starile pe care se bazeaza pulsiunile psihice. Cu alte cuvinte, pulsiunile libidinale si agresive sunt organizate in jurul sistemului agresiv al individului. Deasemenea, Kerneberg considera ca si pna afectele foarte primitive au o componenta corespondenta, de natura cognitiva si relational-obiectala. Amprenta pe care afectele de vrf o au asupra sugarului este cea care determina modul in care un obiect este internalizat. Ura ce deriva din furie este un factor important in constituirea starilor patologice, potrivit spuselor lui Kernberg(1992): ura deriva din furie, afectul primar in jurul caruia se grupeaza pulsiunea agresiva; in psihopatologia grava, ura se poate transforma intr-o dominanta coplesitoare, directionata atat impotriva sinelui, cat si impotriva celorlalti. Este vorba despre un afect complex ce poate deveni principala componenta a pulsiunii agresive, lasand in plan secund alte afecte agresive universal prezente, precum invidia sau dezgustul. (Kernberg, 1992, p.21)

18

Deci putem diferentia ura de furie prin faptul ca e mult mai stabila si totodata furia se poate transforma in ura numai prin intermediul unui atasament traumatic fata de o mama frustranta. Cei mai multi teoreticieni ai relatiilor de obiect ar fi in mare masura de acord cu aceasta afirmatie. Toti demonstreaza prin mijloace diferite, cum nu e necesar ca furia sa fie exprimata direct si cum ea poate exista intr-o stare incapsulata clivata, influentnd foarte mult structura personalitatii. Kerneberg intelege natura devoratoare si starea de a fi prins in capcana date de furie ca fiind datorate nu numai intensitatii starii afective, dar si ca o consecinta a relatiei de obiect pe care acest atasament o aduce cu sine. Acest lucru se intmpla atunci cnd sugarul se identifica si cu sinele ranit, si cu obiectul persecutor, simtindu-se abandonat de toate obiectele bune si captiv intr-o relatie traumatizanta cu obiectul rau. Lund in considerare fenomenologia furiei, caracterul sau coplesitor si actiunile sale aparent intmplatoare, am putea concluziona ca furia este o stare lipsita de obiect. Cu alte cuvinte, orice individ nevinovat poate deveni brisc victima unui atac de furie, violent sau nu. insa nu asa stau lucrurile. Din nou Kerneberg e clar asupra acestui aspect: o reactie de furie deplina-caracterul sau coplesitor, difuz, estomparea continuturilor cognitive specifice si a relatiilor de obiect corespunzatoare poate transmite ideea falsa ca furia este un afect pur. Totusi din punct de vedere clinic analiza reactiilor de furie ca si a altor stari afective intense dezvaluie intotdeauna o fantasma subiacenta, constienta sau inconstienta, ce presupune o relatie specifica intre un aspect al sinelui si un aspect al unui altul semnificativ. (Kerneberg, 1992) Kerneberg se bazaeza aici pe conceptia kleiniana conform careia in toate starile psihice indiferent de ct de primitive ar fi ele, exista intotdeauna o relatie de obiect. Acest lucru are implicatii importante pentru intelegerea tipului de furie din actele criminale explozive. Din cauza fenomenologiei furiei, descrierile crimei din furie folosesc adesea concepte ce accentueaza natura cathartica a actului si prabusirea corespunzatoare a aspectelor structurale ale Eului. Aici, descarcarea exploziva a afectului este vazuta ca principalul factor motivator din spatele reactiilor de furie. Cu toate acestea, un prea mare accent pus pe descarcarea afectului duce la distragerea atentiei de la tipul de relatii de obiect ce pot contribui la astfel de reactii. Deasemenea, atentia ne este distrasa de la modul in care are loc generarea sau amplificarea urii. Acest lucru pare a reflecta una din functiile-cheie ale furiei. Metaforic vorbind, valul coplesitor de afect exprimat in reactiile de furie are drept scop impiedicarea oricarei intelegeri sau intrezariri a ceea ce se afla in spatele sau. Rolul furiei in cadrul anumitor fantasme depinde de nivelul de dezvoltare al obiectului. La nivelul cel mai primitiv al relatiilor de obiect, furia este folosita pentru a inlatura pe loc o sursa de durere psihica, extrema si, mai trziu, pentru eliminarea oricarui obstacol aflat in calea gratificarii. Acolo unde fantasmele sunt mai elaborate, ele includ dorinta de a reinstala dominanta obiectelor in intregime bune. Mai trziu, in dezvoltarea avansata, cnd copilul mic este capabil sa se identifice cu un obiect in intregime bun, furia poate fi folosita ca modalitate de afirmare a autonomiei si pentru distantarea de relatiile nocive cu obiectele rele. La acest nivel furia devine mult mai specifica in selectarea obiectului sau, are un caracter mai adaptiv si mai putin captivant. Dincolo de a fi o expresie a relatiilor primitive afect-obiect, reactiile de furie au fost asociate si cu elemente de constienta de sine, rusine si rana narcisica. Aceste lucruri par a indica o dinamica speciala sine-obiect care, pe neasteptate, lasa sinele expus, atacat si lipsit de aparare, diferentiind astfel reactiile de furie de alte forme de agresivitate. Folosind o definitie oarecum mai restrnsa a furiei, Lewis incearca sa faca o distinctie intre reactiile de mnie si cele de furie in observatiile experimentale asupra copiilor de vrste diferite.
19

El sesizeaza ca mnia este rezultatul blocarii comportamentului orientat spre scop. Dupa Lewis, mnia apare in relatie cu o actiune care are drept scop depasirea obstacolelor. Apare de obicei la copiii de patru luni, atunci cnd acestia descopera relatiile de tip cauza-efect. Pe de alta parte, furia este diferita pentru ca in cazul ei sunt necesare ofensele personale. Intruct acest lucru necesita un anumit grad de constientizare de sine, furia nu este prezenta sub aceasta forma pna ce copilul nu implineste doi ani. Una din implicatiile argumentarii de mai sus sta in faptul ca mnia este vazuta ca fiind mai focalizata pe obiect, in timp ce furia tine in primul rnd de sine. Dupa cum a afirmat si Lewis, furia este mai putin legata de depasirea unui obstacol si tine mai mult de un atac asupra sinelui ca obiect; este un raspuns la o rana provocata sinelui. Astfel putem afirma ca furia este mai intensa, mai putin focalizata si dureaza o perioada mai mare de timp. Din perspectiva dezvoltarii, att Lewis ct si Parens ajung la concluzia ca accesele de furie de la vrstele fragede seamana cu o forma dezorganizata de mnie, in timp ce la copiii de peste 2 ani si la vrsta adulta furia este legata de emotii incarcate de rusine si de expunerea partilor vulnerabile ale sinelui. Asa cum precizeaza Lewis, furia este un raspuns la umilire, o amenintare a stimei de sine si a starii de bine a individului. Prin urmare putem vedea mnia drept un raspuns simplu, primitiv, corporal. Pe de alta parte, furia ia forma unui proces psihic complex in care exista o focalizare pe constienta de sine atasata de un obiect a carui prezenta induce rusine si umilire. Important fenomenologia umilirii si a rusinii, sentimentul de a fi expus fara nici o rusine par a induce un sentiment de a fi izolat si prins in capcana ce irumpe mai apoi in furie. Se pare ca exista un consens destul de extins ca furia este o reactie la un prejudiciu adus sinelui, la rusine sau la o rana narcisica percepute. Sentimentele de rusine induc o pierdere brusca a stimei de sine, ceea ce la rndul sau, determina actiuni defensive disperate, cu scopul prevenirii unei umiliri ulterioare. Schafer analizeaza fantasmele subiacente legate de experintele emotionale ale umilirii si stnjenelii, ambele forme extreme ale rusinii. El leaga aceste experiente dureroase de fantasmele de degradare si anihilare asociate cu fantasme de a merita sa mori, a fi omort sau chiar ati provoca singur moartea. Asadat, rusinea este simtita ca avnd o prezenta letala. In acest context, furia izbucneste ca raspuns defensiv la amenintarea cu autoanihilarea, cu scopul distrugerii anihilatorului perceput. Kohut a folosit termenul furie narcisica pentru a se referi la aceasta forma de exprimare afectiva. El a inteles furia ca forma distructiva a agresivitatii, ce poate fi deosebita de folosirea matura a agresivitatii, pe care el prefera sa o numeasca ambitie de autoafirmare. Kohut considera autoafirmarea ca apartinnd unei directii de dezvoltare separate, izvornd din transformarea sinelui grandios si exhibitionist, responsabil deasemenea si pentru reglarea stimei de sine. Kohut afirma ca toate pulsiunile si motivatiile sunt puternic incastrate intr-o structura a sinelui. Atunci cnd coeziunea acestei structuri a sinelui se pierde, ia nastere furia narcisica, facnd astfel sinele extrem de vulnerabil in fata sentimentelor de rusine, umilire si ridicol. Pentru Kohut aceasta vulnerabilitate are o sursa specifica indicnd o rana narcisica. El explica: cele mai intense trairi de rusine si cele mai violente forme de furie narcisica apar in cazul acelor indivizi pentru care este indispensabil sentimentul de control absolut asupra unui mediu arhaic pentru ca pastrarea stimei de sine-si chiar a sinelui-depinde de disponibilitatea neconditionata a unui obiect al sinelui ce il oglindeste aprobator sau a unuia idealizat, ce permite fuziunea (Kohut, 1972) Prin urmare, furia apare odata cu constientizarea brusca a lipsei controlului, fanstamatica sau reala, asupra obiectelor idealizante sau a celor ce oglindesc. Conform lui Kohut tot din acest tip
20

de rana apar sentimentul profund de razbunare si cautarea neinduplecata a anularii suferintelor trecute. Rezulta atunci ca reactiile de furie apar din relatii de obiect narcisice, avnd pna la urma o functie de autoconservare. Acest lucru nu e dificil de imaginat mai ales daca vedem narcisismul, iubirea de sine, ca parte a instinctelor de autoconservare. In concluzie, am incercat sa arat ca furia are mai multe corelate intrapsihice si nu este doar un impuls aberant, lipsit de obiect. Furia apare dintr-un set complex de relatii afect-obiect, care au scopuri diferite, in functie de nivelul de dezvoltare. Totusi, la toate nivelurile, furia este un raspuns in fata neplacerii. Ea nu este obligatoriu patologica sau distructiva. Numai atunci cnd sinelui i-au fost aduse daune in mod repetat furia devine excesiva si patologica, constituind adesea o sursa principala de autoexprimare. In acest caz, are o intentionalitate distructiva atunci cnd sentimentul intolerabil de rusine si expunerea sinelui sunt principalii factori declansatori. In esenta furia este o emotie narcisica ce are miezul sau autoprotectia. Ramne de vazut modul in care aceasta conceptualizare a furiei se leaga de actul crimei din furie. Trasaturi ce deosebesc delicventii de nedelicventi: Fizic:delicventii sunt in general mezomorfici(sau atleti dupa alte tipologii) Temperamental: energici, impulsivi, agresivi, distructivi Atitudinal: ostili, sfidatori, plini de resentimente, paranoici, incapatanati, au spirit de aventura, doresc sa se impuna in grup si sa iasa in evidenta, nu se supun autoritatilor. Psihologic: tind spre exprimari directe, provin in cea mai mare parte din familii lipsite de tinuta morala, cu vicii, neafective si dezmembrate. Acest punct de vedere nonadaptarea nu reprezinta o incapacitatea afectiv-intelectuala, ci o atitudine agresiv-represiva. Scaderea pragului de rezistenta la frustrare: in cazul subiectilor delicventi fenomenul de frustrare este amaplificat chiar de structura lor interna. Egocentrismul face ca orice act care il determina pe subiect sa renunte usor sau sa amane o satisfactie, sa primeasca o semnificatie de agresiune impotriva persoanei sale. Sentimentul de culpabilitate: R.Mucchiell in urma investigatiei privin modul de formare a personalitatii delicventului afirma ca acesta nu are sentimentul culpabilitatii ca rezultat al incalcarii unei norme sociale. Reactia lui fata de stabilirea culpabilitatii ia forma unei sfidari specificul personalitatii delicventiale fiind tocmai constiinta culpabilitatii permanente. Putem invoca o culpabilitate ca stare de constiinta care il face incompatibil cu sine si cu lumea.

II.3 VIOLENTA Violenta are multiple manifetari si intelesuri si este omniprezenta in viata individului, precum si in aceea a grupurilor sociale, incepand cu persoana, familia si sfarsind cu intreaga omenire. Ranile, diferitele injurii si moartea cauzate de violenta interpersonala reprezinta o problema majora de sanatate, in toata lumea. Ea este cauza majora a mortii premature a tinerilor. Complexitatea manifestarilor violentei interpersonale o face greu de definit desi o recunoastem usor, fie in calitate de victima a ei, fie ca observator, ca martor al violentei. S-ar putea ca in cele doua roluri diferite, opiniile privind violenta unui eveniment sa difere, datorita raporturilor diferite care apar intre emotionalitatea si ratiunea implicate. Violenta se regaseste in prezent, in cotidian si insangereaza istoria grupurilor sociale, a omenirii in ansamblu. Cercetari recente, in bioarheologie, demonstreaza o larga raspandire a violentei interpersonale, promovata mai ales de sexul masculin.
21

Canibalismul ce se pare ca a fost larg raspandit, uciderea in masa, homicidul si atacurile periculoase sunt bine documentate atat in lumea noua, cat si in cea veche. Nici o forma de organizare sociala, mod de productie sau medii sociale nu au ramas straine violentei interpersonale... (Walker, 2001). Violenta si suferinta se inlantuie, sunt inseparabile. Suferinta cauzata de violenta este intotdeauna atat mentala cat si fizica. Violenta contureaza doua pozitii precise: accea a sursei de violenta, adica a agresorului (calau, terorist, criminal, parinte abuziv etc.) si aceea a victimei, care poate fi tinta violentei sau poate suporta violenta chiar daca nu ii este direct adresata. Efectul violentei intense, ce pune in pericol insasi viata, este distrugerea provocata si trauma lasata. Victima care nu este tintita de violenta, dar este martora la evenimentele violente poate fi la fel de traumatizata ca si victima vizata in mod direct. Un exemplu elocvent este cel al copiilor care sunt martori la scenele violente dintre parinti sau sunt martori ai unor agresiuni provocate colegilor lor de gradinita sau scoala, in grupul din care fac parte. Suferinta lor imediata si de durata, dupa producerea evenimentului violent, poate sa-i marcheze la fel de intens ca si pe victima-tinta a atacului violent. Manifestrarile violente au valente si consecinte diferite pentru agresor si victima desi ii influenteaza, ii modifica functional si structural, pe ambii. Consecintele nu sunt doar aici si acum, ci pot avea o extindere transgenerationala. Prin conceptul de fantome in camera copiilor, Selma Fraiberg dezvaluie mecanismul prin care suferinta careia parintii i-au fost victime trece in fiinta copilului lor. Violenta poate avea o manifestare de reactie in lant, de contagiune. Astfel, comportamentele violente pot genera sau stimula comportamentele violente la cei din jur, la victime sau martori aparent neimplicati direct. Astfel victima devine la randul sau agresor in acest ciclu infernal al provocarii-reprimarii. Este important aportul contextului social la producerea evenimentelor de violenta interumana. Daca vorbim despre violenta in familie, prin context vom intelege modul de viata al familiei largite si al comunitatii din care fac parte victima si agresorul, modul de a tolera sau de a condamna violenta prin reprezentarile sociale impartasite in mare de tot grupul, tereotopiile comportamentale in interactiunea cu ceilalti promovate de mentalitatea comunitatii, sistemul de valori al familiei largite si al comunitatii. Astfel se stie ca societatile patriarhale, dominate de elementul masculin, sunt mai expuse la producerea unor evenimente violente si mai putin prevazatoare, atente, la consecintele lor. Pe de alta parte, comtextul social este influentat de legile si politicile sociale, de serviciile create pentru a preveni sau a interveni in situatii de violenta. Intre reprezentarile sociale specifice comunitatilor, la nivel macrosocial, si comportamentele tolerate la nivel microsocial interuman, si legile si politicile sociale ale tarii, exosta o relatiei biunivoca, intretesuta. In acest sens, in violenta domestica se vorbeste despre gardianul absent care face posbil atacul agresorului asupra victimei si care este considerat ca parte a situatiei de violenta domestica, alaturi de agresor si de tinta sa directa. In tiparul situatiei de maltratare a copilului, vorbim despre contextul socioeconomic care favorizeaza aparitia situatiilor de abux si de neglijare a copilului (Lynch, 1995). In cazul razboaielor, al evenimentelor violente din istorie, cu o durata mai indelungata sau mai scurta, contextul sau fundalul socioeconomic si politic in care se desfasoara este determinant. Imprevizibilul, manifestarile violente neasteptate, sporesc potentialul traumatic al evenimentului. Acest lucru se petrece din cauza faptului ca victima este surprinsa, este gasita descoperita si nepregatita sa faca fata evenimentului. Mecanismele de aparare de care dispune victima pentru a

22

reactiona adecvat nu sunt total disponibile in momentul producerii evenimentului violent, aparut in mod neasteptat. Surprinderea victimei diminueaza sansele ei de a face fata situatiei violente. Cand vorbim despre violenta si suferinta suntem obligati sa vedem intentia si nuantele, gradele violentei si ale suferintei, zona in care consecintele acestora devin distructive. Dar manifestarile violentei si consecintele ei nu pot fi intelese decat in relatie cu vulnerabilitatea victimei. Chiar si perceperea unui eveniment sau gest violent, definirea lui ca fiind violent depinde de conditiile generale de sensibilizare a victimei. Violenta face parte din natura. Ea ucide sau modifica viata, supunand-o la incercari si impunandu-i adaptari, modificari, determinand evolutia speciilor. Exista manifestari ale violentei in situatii unice, izolate, dar exista si maifestari violente procesuale, de durata. In ambele situatii, intensitatea manifestarii, durata ei si sensibilitatea victimei sunt decisive sub raportul consecintelor. In cazul unei manifestari izolate, intensitatea violentei pune la incercare mecanismele de supravietuire ale individului sau ale grupului afectat. Fiinta umana poate si trebuie sa fie vazuta concomitent din doua perspective: aceea a violentei, vulnerabilitatii si traumei si aceea a fericirii, a factorilor protectivi si a rezilientei. Recunoasterea potentialului distructiv al violentei ghideaza orientarile preventive si stimuleaza interesul pentru abordarea pozitiva a fiintei umane. Raines, Brennan si Farrington propun o analiza biosociala a manifestarilor violente, in care factorii de risc, precum si cei protectivi pot fi desprinsi, la diferite nivele ale evenimentului. In acest model se iau in considerare: Factori de risc de natura biologica si sociala, precum si rezilienta; Genotipul in confruntare cu mediul, in calitate de cadru determinant al factorilor de risc si protectie; Relatiile reciproce dintre factorii de risc de natura biologica si sociala; Actiunea determinanta a factorilor de risc asupra manifestarilor de violenta; Interactiunea dintre factorii de risc avand ca efect producerea violentei; Actiunea factorilor de protectie; Experienta violentei, are acctioneaza la randul sau asupra factorilor de risc si protectie.

II.3.1 Definitii si diferite forme ale violentei Spre deosebire de agresivitate, violenta a primit putina atentie in psihanaliza. Atunci cand e luata in calcul, se vorbeste despre ea numai in contextul terapeutic cand sunt explorate fantasmele de violenta mai degraba decat actele reale de violenta. Glasser restrange definitia pe care o da violentei la un raspuns corporal ce presupune provocarea intentionata a raului fizic unei alte persoane(1998). Accentul cade aici pe incalcarea granitei corporale. Violenta indreptata inspre figurile neinsufletite, la fe si formele inconstiente de violenta, sustine autorul, au trasee psihodinamice diferite si intelesuri simbolice. Shengold (1999) intelege violenta la un nivel mai general ca pierdere a controlului asupra impulsurilor agresive ce duce astfel la actiune. Altii, cum ar fi Mitchell (1993), Meers (1982) si Buie et al.(1983) au ales sa sublinieze motivatia de natura psihica din spatele actului ca definitorie pentru comportamentul violent, mai degraba decat conflictul fizic, corporal propriu-zis. Limentani(1991) adopta pozitia de mijloc dintre aceste doua perspective sustinand ca un act este violent doar daca individul da dovada unei intentii clare de distruge fizic un obiect.

23

Pentru scopul meu voi defini actul violent ca manifestare fizica sau actualizare a agresivitatii, ce determina distrugerea sau vatamarea unui obiect. Perspectiva e asemanatoare cu definitia lui Meloy (1988), conform careia violenta include orice presupune provocarea unei daune de natura fizica unei persoane sau proprietati. Caracterul fizic si distructiv al actului este ceea ce separa violenta de orice alta activitate intrapsihica sau interpersonala. Tinand cont de ideea generala conform careia agresivitatea poate avea surse si trasee psihodinamice diferite, pe baza unei argumentatii similare au fost sugerate deosebiri generale intre tipurile de violenta. In sens larg, desi opiniile difera in ceea ce priveste dinamicile subiacente, se face adesea diferentierea intre ceea ce ar putea fi numit violenta centrata pe obiect si violenta centrata pe sine. In prima dintre forme, violenta urmareste in special distrugerea sau provocarea de daune obiectului. Cea din urma se refera la violenta care este, in esenta ei, autoprotectiva. Glasser (1998) face deosebirea dintre violenta cu rol de autoconservare si cea sadomasochista, asemanataorae intr-o anumita masura cu distinctia anterioara a lui Fromm, intre agresivitatea defensiva si cea distructiva. Glasser descrie violenta cu rol de autoconservare ca derivat psihic al raspunsului de tip lupta sau fuga ce apare in prezenta pericolului. Autorul vede acest tip de violenta ca fiind apropiata de ceea ce poate fi privit drept un raspuns instinctual automat, diferentiindu-se astfel de ideea lui Freud (1920) referitoare la o pulsiune de moarte separata. Glasser foloseste conceptualizarea initiala a agresiviatii realizata de Freud (1915), unde agaresivitatea emerge ca pulsiune a Eului. Desi Eul percepe amenintarea, e vorba de fapt despre un impuls reactiv mult mai primitiv care ataca. Aceasta forma de violenta apare de obcei ca reactie la un atac perceput asupra propriei persoane sau la o rana narcisica. Conform lui Glasser (1998), se focalizeaza asupra nivelului de periculozitate al obiectului, mai degraba decat asupra obiectului in sine. Asadar, raspunsul obiectului nu prea prezinta interes, iar scopul violentei este eliminarea pericolului erceput. Pentru Glasser, agresivitatea este un raspuns psihic ce exista de-a lungul unui continuum, avand la una dintre extreme violenta cu rol de autoconservare. La celalalt capat al continuumului raspunsul agresiv e procesat psihic(p.890), indiferent daca amenintatrea e reala sau imaginata, iar exprimare corporala nu mai e necesara pentru eliminarea pericolului. Pe de alta parte, violenta sadomasochista isi are originile in libidinizarea violentei cu rol de autoconservare. Agresorul obtine placere din violenta provocata si astfel soarta obiectului faptul ca obiectul sufera devine importanta in aceasta forma de violenta. Glasser sustine ca libidinizarea, prin definitie, transforma violenta cu rol de autoconservare in violenta sadica, facand din fantasma si relatiile de obiect igredinte-cheie ale acestei forme de violenta. Scopul este aici pastrarea obiectului si provocarea suferintei obiectului. Mai mult, spre deosebire de cazul violentei cu rol de autoconsevare, anxietatea e de obicei absenta. Meloy realizeaza o distinctie intre violenta de pradator si violenta afectiva. In plus, el avanseaza alte doua dimensiuni ce traverseaza aceste tipuri de violenta. Prima dimensiune este nivelul de testare a realitatii de care e capabil individul inainte sau in timpul actului violent. Cea de-a doua se refera la natura selectiei obiectului ce are loc in cazul individului violent. Violenta afectiva apare ca raspuns la o amenintare interna sau externa prin care sistemul nervos autonom este activat, ducand la un raspuns defesiv. Este similara violentei cu rol de autoconservare a lui Glasser; ambele descriu reactia de furie ce conduce la violenta. Dezacordul intre cele doua perspective apare atunci cand vine vorba despre cea de-a doua categorizare a violentei. E dificil de demonstrat care dintre aceste abordari este mai corecta, intrucat au ca sursa perspective extrem de diferite asupra subiectului. Nu exista nici o indoiala ca prin categoriile de
24

mai sus sunt definite tipuri specifice de violenta. Totusi, ele nu ar trebui intelese ca fiind separate. De pilda, nu toate formele psihopatice de violenta sunt sadice si nu tuturor atacurilor de furie le lipsesc tendintele sadice sau de pradare. In caest caz tipologia lui Glasser permite o anumita flexibilitate, intrucat violenta sadica si cea cu rol de atuoconservare sunt intelese ca fiind legate. Deasemenea, aceste categorii nu explica adecvat toate formele de violenta. De exemplu, cum ar trebui oare sa intelegem violenta ritualica, suicidul sau formele de violenta acceptate social? Se pare ca in aceste situatii alti factori predomina inaintea tipologiilor expuse aici. In multe descrieri ale violentei este implicita presupunerea ca nivelurile inalte de agresivitate sunt mai apropiate de izbucnirea violentei fizice. Totusi, se pare ca nu exista o astfel de relatie liniara intre agresivitate si violenta. Manifestarea violentei ese mediata de cativa factori intrapsihici, cum ar fi tipul de aparari folosite, natura fantasmei inconstiente si capacitatea de mentalizare sau reprezentare. Una dintre discutiile importante in jurul definirii violentei avand ca agresor omul este aceea a intentiei distructive care sustine actul violent. Intentia este importanta atat pentru a putea sanctiona violenta, facand dreptate victimei, cat si pentru interventiile pedagogice sau psihoterapeutice tintind prevenirea comportamentelor violente. Dar recunosterea corecta a intentiei ce sustine conduita violenta este importanta si pentru victima, pentru mobilizarea resurselor si a mecanismelor de aparare. Definita din perspectiva motivationala, violenta nu mai circumscrie manifestarile violente ale naturii si nici catastrofele artificiale de genul accidentelor provocate cu mijloacele civilizatiei create de om. Desi, daca privim violenta din perspectiva consecintelor, a victimelor, aceleasi caracteristici consecutive evenimentului violent vor aparea in situatia lipsita de intentie ca si in aceea provocata cu intentie de a produce raul, de a distruge. Cercetarile in domeniul violentei se desfasoara in baza unor definitii. Este insa adevarat ca cercetarile isi circumscriu domeniile de atentie si ca definirea violentei in acele domenii capata trasaturile specifice domeniului respectiv. Astfel cercetarile in domeniul abuzului copilului sau a violentei domestice, a violentei in scoli ori la locul de munca sunt organizate in baza unor definitii ale formelor de violenta specifice domeniilor respective. Aceste definitii de lucru nu sunt contrare definitiilor formulate de lege, dar sunt mult mai nuantate si particularizate la obiectul aflat in atentie. Desi violenta definita prin consecintele ei, se refera la starea de sanatate fizica si mentala a victimei, starea de siguranta a victimei, evident ca nu putem atribui violentei orice stare de boala mentala sau fizica. Cu toate acestea, putem vorbi despre violenta de manifestare a unei anumite boli. Exista aspecte centrale ale violentei, cum ar fi consecintele majore asupra victimei, dar exista si aspecte adiacente, particulare, care sunt specifice unor situatii de violenta si sunt absente in alte circumstante caracteristice violentei. Daca definim violenta din perspectiva fortei agresorului, pierdem din vedere aspectele care tin de neglijare unor nevoi ale victimei, de actele omise si nu comise fata de victima, de catre factorul responsabil, desi nu agresor de data aceasta. Neglijarea cauzata de ignoranta sau de un anumit context cultural care promoveaza conduite specifice in raporturile interumane poate provoca victimei la fel de multe neajunsuri ca si agresiunile violente. Un important aspect al definirii violentei este cadrul cultural. Reprezentarea sociala cu privire la violenta, specifica unei anumite culturi influenteaza recunoasterea violentei, raportarea fata de ea, tolerarea sau chiar promovarea ei. Intr-un articol din 2004, Peter Fonagy, vorbind despre efectul negativ al amenintarii fizice directe asupra dezvoltarii procesului de mentalizare, spune: amenintarea cu violenta fizica interfereaza
25

direct cu mentalizarea si de aceea este esential sa fie curmata. Ea ramne adaptativa in conditii aspre de mediu social, cum ar fi orfelinatele din Romnia.... Aspectul cultural este important att in recunoasterea si intelegerea violentei, ct si in masurile preventive care se iau la nivel de comunitate. In anumite momente istorice, acte de o mare violenta nu doar ca nu erau sanctionate , dar erau considerate virtuti ale autorilor. Sa ne amintim doar bogatul folclor infatisnd haiducii si faptele lor marete. Cum poate fi circumscris violentei gestul unui parinte de a oferi spre vnzare rinichiul unuia dintre copiii sai, in conditii de saracie? Cti agresori exista astfel intr-un astfel de gest si ce aspecte cauzale pot conduce la el? In ciuda importantei cadrului cultural in frecventa si varietatea manifestarilor violente , precum si in recunoasterea violentei si in abordarea ei preventiva sau terapeutica, consecintele violentei asupra fiintei umane sunt similare, indiferent de cultura din care face parte individul. Probabil ca atingerea demnitatii umane ca o consecinta a violentei ar putea fi luata in considerare in definirea violentei. Dar demnitatea umana, desi invocata de toate documentele internationale privind drepturile omului, nu se bucura de o definitie clara. Pe de alta parte, ritualurile initiatice avnd ca tinta tocmai recunoasterea demnitatii umane, sunt adeseori de o violenta intensa, dar remarcata doar de cei din afara cadrului cultural in care se petrece actul violent. Daca privim violenta avnd ca tinta sau agresor copilul, definitiile vor diferi, chiar daca vor pastra elemente comune. Recunoasterea consecintelor nefaste ale violentei impotriva copilului a condus la initierea a numeroase documente si cercetari internationale si la incriminarea ei printr-o ampla legislatie internationala, cea mai cunoscuta fiind Conventia Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (1989). Violenta include amenintarea cu violenta si cu actiuni ce pot cauza sau cauzeaza ranirea. Ranirea poate consta intr-o atingere mentala a persoanei si a starii ei generale de sanatate si bunastare, precum si a corpului ei. Violenta include si autoranirea deliberata, inclusiv sinuciderea. Deci nu avem o definire unica a violentei si exista riscul de a include prea mult in definitie, pna la a supradimensiona acte violente singulare intre indiviz, care nu au din punct de vedere social si economic o importanta att de mare ca activitatile luate in sens larg, pe care le desfasoara impreuna. Extinderea conceptului, in domeniul stiintelor sociale, prin cunoscutul antropolog Claude Levy-Strauss, conduce la definirea violentei ca orice stare nedreapta sau cruda a lucrurilor ori maltratarea unei alte fiinte umane. Aceasta definitie larga cuprinde att actele de abuz al copilului, ct si marginalizarea unor grupuri sociale sau a unui individ la locul de munca. Levy-Strauss sustine ca puterea de a realiza progrese culturale tine mai degraba de capacitatea unei societati de a stabili schimburi mutuale cu ceilalti. Violenta naturii fizice, desi fara intentie, poate afecta profund viata. Catastrofele naturale solicitnd capacitatea de supravietuire a speciilor si impunnd modificari in modul de adaptare la mediu sunt evenimente de o violenta extrema, generatoare de suferinta si trauma. In momentul in care se produc astfel de evenimente , anumite specii sau anumiti indivizi se dovedesc mai puternici si cu o mai buna capacitate de adaptare, mai reziliente, iar altele mai vulnerabile si mai expuse la disparitie. Mecanismele naturale de adaptare dezvoltate de specii ca raspuns la provocarile naturii sunt de o larga varietate mergnd de la sacrificarea unor indivizi sau grupuri de indivizi in favoarea salvarii celor mai puternici, pna la modificarea speciei sau aparitiei unor comportamente adaptate cum ar fi hibernarea, retragerea intr-un somn adnc ce diminueaza toate functiile vitale facnd posibila existenta individului pna la schimbarea favorabila a conditiilor contextuale.
26

Nu toate catastrofele naturale se produc cu violenta si brusc. Consecintele lor insa afecteaza profund speciile locuitoare ale zonei atinse. In urma producerii unor modificari semnificative, progresive ale habitatului, care au condus la insuficienta hranei, ursii panda au fost expusi ca specie, extinctiei. Supravietuirea lor depinde azi de interventia omului. Incalzirea globala, avnd ca si cauza principala activitatile omului, pune in discutie supravietuirea ursilor polari, precum si a altor specii specifice zonelor polare ale globului. Omul a creat insa un nou mediu de viata, interpus in raporturile sale cu natura. Civilizatia si cultura sunt un scut al oamenilor in fata vicisitudinilor si a nevoilor impuse de natura sau in relationarea cu factorii violenti de orice natura ar fi ei. Dar civilizatia poate fi purtatoarea unor forte cu posibilitati de manifestare violenta, punnd in pericol echilibre ecologice. Gregory Bateson (Benoit,2004) afirma ca cel care distruge natura se distruge pe sine. Tot mai constienta de acest risc, omenirea creeaza strategii ecologice de protectie a planetei. Raspunsul oamenilor la catastrofele naturale este unul amplu, dar cu respect pentru planeta, incercnd sa vina in ajutorul semenilor afectati. Catastrofele naturale care au lovit locuitorii anumitor zone ale globului au condus la manifestari complexe de solidaritate umana cu victimele. Solidaritatea umana este un important factor de rezilienta att pentru individul-victima, ct si pentru grupuri si comunitati afectate de eveniment. Violenta umana afecteaza celelalte specii pna la a pune in pericol suprovietuirea unora dintre aceste specii. Balenele sunt pe cale de disparitie ca urmare a vnarii lor nesabuite. Omul isi extinde habitatul sau ingradit si limitndu-l pe cel al animalelor. Extinderea fermelor a diminuat teritoriile elefantilor in unele zone ale pamntului. In astfel de situatii, omul dotat cu mijloace de ucidere superioare pune in pericol existenta celorlalte specii. Dar ca raspuns apar si noi comportamente ale animalelor menite sa asigure supravietuirea lor. Asezamintele omului sunt atacate de animale. Serpii par a fi cei mai bine dotati pentru a supravietui in conditiile extinderii oraselor. Animalele invata sa se hraneasca diferit, jefuind culturile sau fermele de animale ale omului. Hrana diferita induce si comportamente diferite. Pe masura ce speciile evolueaza, crend indivizi cu un impact tot mai mare asupra mediului de viata, nasterea ca si moartea indivizilor poate deveni tot mai dificila, mai violenta. In acelasi registru, bolile se diversifica, se amplifica si omul cade nu doar victima a acestor manifestari ale naturii, dar devine adeseori pormotorul, inventatorul lor. Violenta umana este att o caracteristica innascuta, tinnd de conditia ereditara, ct si una invatata, determinata de experienta individului. Adeseori adultii sau copiii care au fost victimele unor comportamente violente din partea parintilor si a societatii au comportamente violente fata de animale si, in general, fata de cei mai slabi. Omul se poate manifesta violent, distructiv, fata de natura, fata de sine insusi, fata de cei apropiati: parinti, copii, prieteni sau, in grupuri mai mari sau mai mici, fata de un individ sau fata de un alt grup. Violentele intre familii, intretinnd vendete ce trec de la o generatie la alta, au fost subiectul uneia dintre cele mai cunoscute piese de teatru ale culturii universale: Romeo si Julieta. Aici simbolul violentei este invins de cel al iubirii, care este antidotul urii. Asadar nu avem o definitie globala a violentei in vreme ce suntem tot mai expusi la o globalizare a violentei. Intr-o abordare ecosistemica, asa cum este cea conceputa de Bronfenbrenner (1979), violenta ar necesita definitii specifice nivelului de manifestare: -in microsistem ( violenta in cuplu, violenta in familie, abuzul si neglijarea copilului, abuzul persoanelor de vrsta a treia, membri ai familiei); - in mezosistem (violenta la locul de munca, violenta in scoala, violenta ritualurilor de initiere in anumite grupuri);
27

- in exosistem (violenta in comunitate, in spatii publice, in institutii, pe strada etc.); - in macrosistem (la nivelul valorilor, al religiilor, al stereotopiilor si reprezentarilor sociale etc).

II.3.2 Violenta umana Ca tinta si victima a manifestarile violente, fiinta umana este atinsa in corpul sau fizic, in sufletul si spiritul sau, nu doar aici si acum, ci in continuitatea vietii, in generatiile care vin. Schimbarile macrosociale, de-a lungul istoriei, au schimbat oare potenialul de violen al omului. Suzanne Karstedt i Manuel Eisner(2009) ii pun problema dac este cu putin i util o teorie general a violenei umane. Violena pare omniprezent i de o varietate att de larg, nct fiecare manifestare pare unic i greu de plasat n categoriile unui sistem de clasificare. Cu toate acestea, ntro omucidere, ntr-o omucidere, intr-un razboi, jaf pe strada, rascoala, recunoastem trasatura comuna:violenta. Autorii subliniaza existenta unor reguli generale de manifestare, in anumite conditii, ceea ce face cu putinta, sustin autorii, o teorie a violentei. Ei mentioneaza faptul ca in timpul si dupa un razboi, violenta interpersonala in societate scade. Aceasta regula de manifestare a violentei are o aplicatie generala. Alta regula generala este suprapunerea violentei statale cu aceea interpersonala. Aceasta suprapunere este legata de tiparele culturale specifice de tip colectivist si non egalitarist. in societatile cu nivel crescut de violenta pedepsele ce se aplica sunt mai dure si mai violente. Sciotatile sarace au un nivel mai crescut al tuturor tipurilor de violenta, iar in rindurile populatiilor sarace din tarile bogate se inregistreaza mai multe victime ale violentei. Aceste regularitati in manifestarea violentei ii determina pe autori sa sustina posibilitatea depistarii unor mecanisme comune si deci a structurarii unei teorii generale asupra violentei. Cautand diferitele forme ale violentei, din perspectiva psihologica, suntem obligati sa investigam manifestarile violentei in relatia, in interactiunea cu celalalt. intreaga dezvoltare a fiintei umane, din momentul conceperii si pna in cel al mortii este conditionata de relatia cu celalalt. Sursa placerii, dar si a frustrarii este celalalt, cel care iti vine in intampinarea nevoilor sprijinindu-te, sau care, dimpotriva, te poate impiedica sa iti satisfaci nevoile. Pe langa aceasta conditie umana generala, exista perioade din viata, cum ar fi copilaria, batranetea sau boala, cand pentru satifacerea nevoilor proprii, depinzi in cea mai mare masura de ceilalti. infernul sunt ceilalti ne spun existentialisti. Cand celalalt refuza sa iti recunoasca nevoile, sau in cunostinta de cauza le trateaza cu violenta, prin comportamente ce se inscriu intr-un registru mergand de la ignorare, manipulare, pana la atac fizic, celalalt este infernul. Pe de alta parte Sartre ne atrage atentia asupra intelesului sintagmei infernul este celalalt, caci: ...ceilalti sunt in fond ceea ce este cel mai important in noi insine, pentru a ne cunoaste pe noi insine. In cazul copiilor, al batranilor, al bolnavilor, al persoanelor cu handicap, dependenta de celalalt este sporita si se inscrie in vulnerabilitatea speciala a acestor categorii sociale, fata de factorii de risc de violenta. Maltratarea categoriilor sociale vulnerabile, abuzarea si neglijarea lor de catre cei care au responsabilitatea protejarii lor au consecinte dramatice asupra vietii, a dezvoltarii si functionarii victimelor si a grupurilor din care fac parte. Dar raul acesta nu poate fi izolat. Jung atrage atentia ca prejudiciile aduse la un moment dat unei parti a omenirii, se vor rasfrange asupra intregii omeniri.
28

Jean Claude Chesnais, in 1981, face o clasificare concentrica a tipurilor violentei umane, mergand de la violenta fizica la cea morala, trecand prin violenta economica. Violenta fizica poate provoca moartea, vatamarea corporala sau privarea de libertate a victimei. Violenta economica, mai cuprinzatoare priveste raporturile omului cu bunurile materiale si descrie delicventa de toate felurile. Intr-o societate de consum, riscul neglijarii sentimentului existentei sau al inlocuirii lui cu cel al posesiunii este foarte mare, si nu pe deplin constientizat. Violenta umana o putem clasifica astfel: violenta personala, violenta colectiva si violenta institutionala. In violenta colectiva se identifica violenta cetatenilor contraputerii (revolutii, terorism, greve), a puterii contra cetatenilor, precum si violenta paroxistica, razboi. In violenta personala intra acele acte de violenta care sunt comise de un individ impotriva altcuiva (violenta interpersonala), a lui insisi (suicid, automutilare), a animalelor sau a unor obiecte (distrugerea bunurilor). Locul de desfasurare al acestor comportamente violente poate fi familia, spatii publice sau de agrement din comunitate, diferite institutii (scoala, locul de munca, institutii de protectie sociala, de reabilitare). Aceste forme de violenta sunt sanctionate mai mult sau mai putin din punct de vedere cultural si majoritatea sunt incriminate prin lege. Cultura este contextul in care plasam un act de violenta pentru a-i intelege pe deplin atat semnificatia, cat si cauzele. Astfel violenta impotriva partenerului de viata sau a copilului are o alta semnificatie intro cultura patriarhala, unde tocmai caracteristicile patriarhatului se pot constitui ca un cadru generator sau promotor al acestui tip de violenta. Violenta colectiva, cum ar fi rascoalele, revolutiile, actele de teroare comise de bande violente si alte manifestari de violenta de grup sunt raspunsul la anumite cauze specifice, la factori de risc actionand asupra intregului grup. Actele comise de grupuri sunt in general de o violenta sporita deoarece se petrece un fenomen de pierdere a individualitatii in cadrul grupului, de pierdere a sentimentului individual, al responsabilitatii fata de actele de violenta comise. In general, devin adepte ale unor filozofii care le scuza violenta si in acelasi timp dezumanizeaza si desconsidera populatia tinta si o victima a actelor de violenta a grupului. In timpul razboiului soldatii pot comite acte de o mare violenta in numele interesului grupului pe care il apara, dand curs ordinelor primite si fara sentimentul culpabilitatii fata de victimile carora le induc suferinta. Dar capacitatea de a actiona astfel, in circumferinta socio-politica a grupului, este legata adeseori de un tip de personalitate dependenta, imatura din punctul de vedere al dezvoltarii morale. Stadiul matur al dezvoltarii morale plaseaza viata si protejarea ei ca valoare suprema in scara motivationala ce sustine comportamentele individului. Pe de alta parte suferinta intensa, de durata, precum si situatiile de criza starnesc trairi imature si dependente, diminuand liberul arbitru in judecata si autonomia in actiunile subiectului. Violenta institutionala este o forma de violenta colectiva avand la baza interesele unei institutii. In rndul acestor violente se numara actiunile regimurilor totalitariste impotriva unor grupuri sociale, actiunile violente ale unor grupuri religioase in numele organizatiei religioase carora apartin, violenta unor sisteme economice care sacrifica anumite grupuri sociale. In ultimul timp se vorbeste tot mai mult despre violenta mass-mediei si consecintele acestor mesaje violente mai ales in dezvoltarea copiilor.

II.3.3 Agresivitate si violenta Violenta face referire la comportamente caracterizate prin raporturi agresive bazate pe forta, verbala sau fizica, morala, economica, politica avnd ca scop dominarea,supunerea victimei de
29

catre agresor. Prin violenta, victima este desfiintata, redusa la starea de obiect, spatiul sau vital fiind invadat de agresor. De etimologie latina, ad-gressere, are semnificatia de a merge spre celalalt, dar si de a ataca. Din aceiasi familie de cuvinte fac parte re-gressere, cu semnificatia de a se retrage si pro-gressere, a merge inainte, a avansa. Agresivitatea genereaza comportamente violente, larg raspndite la animale, definind chiar categoria pradatorilor. La om, o teorie recenta si controversata, dezvoltata de Wrangham si Peterson, sustine ca agresivitatea reprezinta apanajul atavic ereditar al barbatilor mostenit de la rudeniile noastre primate. Aceasta teorie afirma conditia biologica violenta a omului, desi nu sustine imposibilitatea prevenirii conduitelor violente a fiintei umane care este in acelasi timp si sociala. Teoria larg discutata are un contraargument puternic in cercetari care arata ca si cooperarea reprezinta un mecanism innascut al omului si ca acesta din urma poate genera si sustine conduite de negociere in situatii conflictuale evitndu-se manifestarile violente. Violenta si gingasia interpersonala caracterizeaza in aceiasi masura omul de azi ca si pe cel din lumea veche. Teoria masculului agresivisi gaseste un argument in statisticile privind reprezentarea genurilor in populatia din inchisori. Astfel, in 2004, in inchisorile din intreaga lume femeile reprezentau doar un procent de 7.1%, iar in 2006 din totalul persoanelor arestate 76.2% erau barbati. O doza de agresivitate ne este necesara pentru afirmarea si mentinerea identitatii noastre, a evolutiei printre ceilalti si impreuna cu ceilalti. Tot in viziune psihanalitica asimilarea lumii de catre copil se face, incepnd cu stadiul oral, prin manifestarile agresive, asertive ale copilului in raport cu mama si cu lumea. Din punct de vedere fiziologic, testosteronul gireaza att agresivitatea, ct si dorinta sexuala la ambele sexe. Ambele pulsiuni au menirea de a promova viata: viata individului, in cazul agresivitatii si viata speciei prin instinctul sexual. Din punct de vedere fiziologic cele doua pulsiuni isi afla lacasul in hipotalamus, creierul nostru vegetativ. Controlul agresivitatii si cel al dorintei sexuale sunt plasate in vecinatate, fiind despartite de o zona ingusta care gireaza placerea. Agresivitatea poate sustine comportamente pozitive de autoaparare sau de autoaformare si succes, mai ales in situatii de competitie. Aspectul moral al scopului comportamentului sustinut de agresivitate i-a condus pe unii autori la o diferentiere intre comportamentele violente, ca fiind cele distructive, provocnd durere si comportamente asertive (de autoafirmare) in categoria celor bune care conduc la succes. Manifestarea in comportament a agresivitatii tine att de temperament, ca un dat innascut, ct si de experientele din timpul vietii, de ceea ce s-a invatat. Trebuie sa diferentiem intre agresivitate, ca energie comportamentala, si violenta, inteleasa ca o caracteristica a unor comportamente tintind amenintarea sau distrugerea, provocnd durere si frica celui care apare ca victima. Cnd doua persoane se afla in interactiune, siguranta de sine a uneia dintre cele doua persoane si tendinta comportamentala de a domina pot declansa sau stimula agresivitatea celeilalte persoane. Acest lucru devine evident si in cazul unor intrevederi sau interventii profesionale cu persoane depresive. Depresia poate avea o latura agresiva intensa negnd prezenta benefica a celuilalt, descalificnd astfel sub aspectul capacitatii de a intra in relatie cu persoana depresiva. Tema mortii este de asemenea prezenta in discursul depresiv, trimitndu-ne la semnificatia psihanalitica a agresivitatii. Randal Collins (2009) spune ca emotiile centrale ale unei interactiuni violente sunt tensiune de confruntare si frica. Autorul a identificat strategiile interactiunii violente astfel: Atacarea celui slab, scenariu orientat catre audienta, lupta pentru controlul fricii; Confruntare-evitare, violenta oscilanta;
30

Confruntare-evitare, prin dezorientarea celuilalt; Confruntare-evitare prin absorbtia in tehnica. Manuel Eisner (2009) sustine ca violenta, fiind periculoasa, trebuie sa existe o puternica motivatie determinata de recompensa intrinseca si extrinseca ce-l asteapta pe atacator. Violenta e doar instrumentul pentru a ajunge la recompensa. Eisner isi bazeaza paradigma explicativa pe teoria evolutionismului care evidentiaza faptul ca violenta reprezinta o strategie de adaptare cu succes. Si acest autor isi aplica teoria explicativa la cele mai variate tipuri de violenta, de la violenta domestica, la batai intre diferite bande, lupte sngeroase sau la genocid. Este important insa si contextul sociocultural al producerii violentei, iar din context face parte mereu un gardian care nu este suficient de abil sau de motivat pentru a stopa manifestarea violenta. Teoria subculturii violente, lansata de Wolfgang si Ferracutti (1967), si-a gasit numerosi adepti in rndurile sociologilor. Teoria sustine ca aparitia comportamentelor violente se petrece ca urmare a aderarii la anumite valori si atitudini ce devin un sistem normativ ce se va reflecta in trasaturile psihologice ale participantilor subculturali. A fi membru sau participant la o altfel de subcultura inseamna sa adopti o perceptie diferita a stimulilor din mediu si sa dezvolti mecanisme adaptive promovate de subcultura. Provocarile si frustrarile generate de mediu sunt vazute ca agresive si amenintatoare si deci provoaca o aborare defensiva agresiva. Anumiti stimuli sunt perceputi preferentiali si interpretati in registrul amenintarii strind lupta fizica. Aceasta din urma da masura curajului, a indraznelii, a capacitatii de autoaparare in cultura data. Autorii teoriei subculturii considera ca sexul, vrsta, rasa, statutul socio-economic, atitudinea favorabila violentei si purtarea de arme sunt semnale predictive ale violentei. Teoria si-a gasit confirmari partiale in cercetari ulterioare, dar si critici si ajustari consecutive cercetarii unor elemente componente ale teoriei. Astfel diferentele privind rasa nu s-au confirmat. Teoria nu poate fi aplicata si nu pot fi identificate in baza ei anumite grupuri care ar alcatui subculturi violente chiar daca in cadrul anumitor categorii demografice factorii predictivi identificati poti fi mai frecvent intlniti. O nuantare a teoriei face Flynn, utiliznd teoria lui Della Fave cu privire la cultura saraciei. Della Fave identifica aspecte atitudinale determinante si diferentiale la nivelul claselor dezavantajate, astfel: Preferinta, valorile preferate, ideale, pe care persoana ar dori sa le puna in practica, daca circumstantele le-ar permite. Expectanta, valorile pe care persoana se asteapta sa le puna in practica Toleranta, valorile cele mai putin acceptabile, cele pe care persoana este mai putin dipusa sa le puna in practica Violenta reprezinta un act distructiv ce nu poate fi justificat in nici un fel in conditiile civilizatiei contemporane. Violenta poate conduce la moartea victimei sau la atacuri si atingeri sau reprimari grave (fizice, emotionale, sexuale, asupra bunurilor materiale, marginalizare sociala). Comportamentele violente pot fi directionate spre ceilalti (in razboi, viol, acte de terorism, maltratare), spre ambient (distrugerea bunurilor), spre natura (distrugerea florei sau faunei) sau spre propria persoana (suicid, automutilare). Victima manifesta, in general, dorinta de a evita comportamentul a carui tinta e. Acest aspect de autoaparare lipseste adesea insa in violenta domestica, sporind riscul dat de accesul permanent al agresorului la victima. Pentru a evita atacul victima poate fugi sau poate ataca la randul ei. Biologic, frustrarile de orice fel, de la foame la durere sau constrngeri stimuleaza agresivitatea persoanei in cauza. Nu intamplator, cnd ne este foame, tendinta spre violenta este mai accentuata. Structural, centrii nervosi din hipotalamus, care regleaza comportamentele alimentare precum si agresivitatea sunt plasati in vecinatate.
31

Din punctul de vedere al circumstantelor sociale stimulatoare de comportamente agresive avem: provocarile, atacul la persoana, modele de relationare sociala agresiva a individului (prezente in familie, in scoala, in media), institutii (care promoveaza strategii de marginalizare abuzive fata de anumite persoane sau categorii sociale), perioade de criza socio-economica si chiar strategii internationale agresive declansatoare de razboaie. Violenta in familie, cu componentele sale de violenta domestica, in cuplul, maltratare a copilului si abuz de neglijare a batrnilor, reprezinta un domeniu de larg interes al ultimilor ani, att din punctul de vedere al sanatatii fizice si mentale, ct si al sociologiei, culturii si politicilor sociale. In cazul copilului, participarea ca martor la scene de violenta, mai ales la acte de violenta intre parinti, poate declansa o suferinta mai mare dect accea a unui abuz suferit in mod direct. Violenta psihologica la care este expus copilul martor are consecinte demonstrate, de lunga durata care se manifesta la vrsta adulta si sunt mai grave dect in cazul abuzului fizic si al pedepselor corporale. Incapacitatea personala sau institutionala de a aborda si a prelucra in mod constient comportamentele violente duce la promovarea si transmiterea lor in forme complexe, intre indivizi in cadrul grupurilor sau de la o generatie la alta. Comportamentele violente genereaza toate formele de abuz. Tinta actului sau a evenimentului violent, adica victima precum si martorul isi pot simti in pericol viata proprie sau viata celor dragi, ceea ce le va declansa un sindrom acut de trauma cu potential de a dezvolta ulterior un sindrom de stres posttraumatic. Reactia la evenimentele violente este insa mediata de propria vulnerabilitate si rezilienta. O violenta traita direct de o persoana vulnerabila va conduce la o stare acuta de stres traumatic si posibilitatea dezvoltarii ulterioare a unui sindrom de stres posttraumatic. O persoana rezilienta insa, va face fata violentei fara a cadea in patologie. II.3.4 Violenta la nivel de societate Fiinta umana este prin natura ei sociala. Omul nu-si poate realiza umanitatea, al carei potential il detine genetic, dect in cadrul unei societati. Putem sa vorbim despre societati violente? Sau mai degraba despre regimuri sociale violente? Ce consecinte pot genera la nivelul societatilor in cauza perioadele istorice in care societatea este condusa si dominata de un regim violent? Istoria recenta ne serveste exemple coplesitoare, inca prea putin luate in considerare de societatea larga. Ne vom ocupa in continuare de regimul comunist din Romnia. A intelege mai bine ceea ce s-a petrecut in perioada comunista inseamna a putea explica mai profund realizarile si esecurile ultimilor 20 de ani ai societatii romnesti. In Romnia, instaurarea regimului comunist s-a petrecut in perioada 1954-1964. A fost perioada nationalizarii tuturor bunurilor, a locuintelor si bunurilor materiale private, a intreprinderilor industriale si a pamnturilor si mijloacelor de exploatare a pamnturilor. In aceeasi perioada a fost dezlantuita progoana impotriva paturii instarite si educate a populatiei. Emigrati, deportati in zone nelocuite ale tarii, inchisi in inchisori, ucisi, membrii familiilor prospere, precum si ai celor care s-au impotrivit regimului ce se instala in Romnia acelor ani au fost anihilati, retragndu-lise drepturile recunoscute populatiei largi. Aceste abuzuri s-au petrecut insotite de crime si revolte populare care au inregistrat un mare numar de victime. Cultura e controlata si indrumata, gndirea cadrelor politice e inrolata, valorile promovate de educatie sunt mistificate si centrate pe doua aspecte: preamarirea conducatorului si a partidului sau si inlaturarea oricaror idei care nu erau conforme cu politica promovata de Ceausescu. Aceasta politica, numita adeseori in literatura analistilor politici un marxism-leninism original,

32

era ostila populatiei romne. Regimul comunist din Romnia a fost ostil valorilor spirituale veritabile... (Tismaneanu, 2005, p.12). Mentinerea

CAPITOLUL III OBIECTIVE SI IPOTEZE III.1 Elemente preprogramate in comportamentul agresiv al omului Termenul crima din furie se refera la un act criminal declansat brusc de o stare afectiva exploziva. Violenta determinata de furie e cel mai bine inteleasa in termeni psihanalitici ca avand un caracter afectiv sau rol de autoconservare. Exista, desigur, multe forme diferite de infractiuni violente si multe motive diferite pentru care acestea se sfarsesc printr-un act de omucidere. In termeni criminologici, crima comisa ca act de furie se incadreaza in categoria infractiunilor violent-ostile sau expresive. Agresorii din aceasta categorie trebuie deosebiti de indivizii care au motive psihopate, perverse sau psihotice. Crima din furie a fost mentionata de multi autori ca forma obisnuita a comportamentului ucigas. Cu toate acestea nu am putut gasi nici o evidenta statistica disponibila si de incredere care sa indie cat de frecventa este in realitate o astfel de forma de crima. Desi a fost realizat un numar impresionant de cercetari asupra personalitatii si tulburarilor mentale ce au legatura cu violenta sau crima, parametrii si caracteristicile actului propriu-zis inca necesita cercetari suplimentare. Interesul meu este sa imbunatatesc maniera in care intelegem parametrii definitorii ai formelor explozive de violenta, demers care, la randul sau, ridica intrebari si probleme importante.

33