Sunteți pe pagina 1din 62

Capitolul 4.

FUNDAMENTAREA PROGRAMULUI DE
APROVIZIONARE A UNITĂŢILOR ECONOMICE

4.1. Nomenclatorul de materiale şi echipamente tehnice


4.2. Structura materială a planului şi a programelor de
aprovizionare ale unităţilor economice
4.3. Indicatorii care definesc conţinutul planului de aprovizionare
materială
4.4. Elaborarea planului şi a programelor de aprovizionare
materială a unităţilor economice
4.4.1. Metode de calcul al necesităţilor de materiale şi
echipamente tehnice
4.4.2. Indicatorii de evaluare a resurselor – pe surse de
provenienţă – destinate acoperirii necesităţilor
(cererilor) de consum ale întreprinderii
4.5. Sistemul „Planificării cererilor de materiale – MRP”
4.6. Bilanţurile materiale

Întrebări
Teste grilă
Aplicaţii practice: - rezolvate
- de rezolvat
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

CAPITOLUL 4

Fundamentarea programului de
aprovizionare a unităţilor economice

4.1. Nomenclatorul de materiale şi echipamente


tehnice

În vederea realizării activităţii economice, a obiectivelor propuse, unităţile din


industrie, construcţii şi transporturi trebuie să îşi asigure, în fiecare perioadă de gestiune,
baza materială şi de echipamente tehnice a cărei structură este, de regulă, extrem de
extinsă. Din această cauză, prelucrarea manuală a datelor pentru elaborarea programelor de
aprovizionare, evidenţa exigentă a mişcării materialelor, a stocurilor etc., este greoaie,
necesită un volum de muncă mare şi nu asigură operativitate la un grad de reacţie care să
permită acţiune în "timp util" pentru luarea deciziilor şi măsurilor care se impun, după caz.
În sistemele computerizate de planificare a cererilor de materiale, un rol important revine
"nomenclatorului de materiale şi echipamente tehnice". Acesta reprezintă o listă (catalog)
centralizatoare a tuturor resurselor materiale, pieselor de schimb, subansamble, alte repere
necesare unităţii economice, ordonate după anumite criterii, definite prin toate caracteristicile
fizico-chimice, dimensional-configurative şi de calitate, prin care se asigură individualizarea
distinctă a fiecărui articol. Totodată, în cadrul nomenclatorului se mai precizează, pentru fiecare
articol component, sursele de furnizare cunoscute, preţurile de ofertă, după caz, şi condiţiile de
livrare-furnizare care sunt specificate în oferte. Pe baza acestui nomenclator se elaborează
"fişierul de materiale şi de echipamente tehnice" care va fi actualizat ori de câte ori este nevoie
pentru lucrările de prelucrare automată a datelor de genul: elaborare de planuri strategice şi
programe de aprovizionare, stabilirea cantităţilor economice de comandat, studierea şi
alegerea furnizorilor, alegerea substituenţilor etc.
În elaborarea nomenclatorului general de materiale, produse şi echipamente tehnice sunt
antrenate toate compartimentele şi subunităţile întreprinderii în scopul identificării reale a tuturor
resurselor necesare pentru fiecare perioadă de gestiune; totodată, se foloseşte o documentaţie largă
de informare care să evidenţieze elementele şi caracteristicile care prezintă interes pentru a fi
precizate în cadrul nomenclatorului: purtătorii de informaţii existenţi în unitatea economică care
evidenţiază clar şi complet resursele folosite curent în cadrul acesteia (reţete de fabricaţie, listele cu
cereri de materiale emise de secţii, ateliere etc., fişe de magazie ş.a.), cataloage de STAS-uri,
cataloage comerciale, oferte ale furnizorilor, prospecte, pliante etc. Pe această bază se defineşte
în detaliu, până la ultimul element de individualizare, fiecare "articol". De fapt, toate elementele de
caracterizare permit întocmirea unei "cartele informative" (un exemplu în tabelul 4.1.), sugestive
pentru fiecare material, care să asigure informarea factorului de decizie şi a celui de
aprovizionare, în scopul identificării şi formulării cererilor de resurse materiale, ca şi în asigurarea
acestora. Datele din nomenclator asigură vehicularea şi comunicarea informaţiei tehnico-economice
într-un "limbaj comun" între utilizatorii din unitatea economică şi în relaţiile cu furnizorii resurselor
prevăzute pentru aprovizionare.
Managementul aprovizionării

Tabelul 4.1
Nr.......... Fişier M
CARTELA MATERIALULUI
____________________________
1. Denumire ___________________ u /m ______________ preţ _________
2. Calitate, dimensiuni, format _______________________________________
3. Alte caracteristici _______________________________________________
4. STAS, norma internă, caiet de sarcini, proiect ________________________
5. ______________________________________________________________
Nr. crt. FURNIZORI ADRESA FIŞIER F nr.

______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
6. Condiţii de livrare - ambalare ___________________
ce se solicită - transport __________________
- etichetare, marcare __________
- recepţie ___________________
- alte condiţii ________________

7. Lotul optim de livrare ____________________________________________


8. Consumul (zilnic, trimestrial, anual) ________________________________
9. Stocul curent (zile, cantităţi) ___________
siguranţă (zile, cantităţi) ________
10. Produsele la care se consumă _____________________________________

Nr. Denumirea Fişier


crt. produselor P. nr.
_______________________________
_______________________________
_______________________________
_______________________________
11. Materiale înlocuitoare

Nr. crt. Denumirea materialelor Fişier M. nr. Fişier P. nr.

În elaborarea nomenclatorului se succed două etape. Prima etapă este cea de pregătire a
acţiunii şi constă în strângerea purtătorilor de informaţii (cataloage comerciale, STAS-uri, liste
cu norme de consum, caiete de sarcini ş.a.) din care se vor colecta datele necesare definirii
conţinutului viitorului nomenclator, ca şi în stabilirea formei de prezentare a acestui instrument. A
doua etapă are în vedere elaborarea propriu-zisă care presupune parcurgerea următoarelor
momente de lucru:
1. Întocmirea listei centralizatoare a tuturor resurselor materiale şi produselor potenţial necesare
întreprinderii, fiecărui articol precizându-i-se denumirea (tehnico-constructivă, dimensional-
configurativă şi de calitate) oficială, nominalizată în cadrul purtătorilor de informaţii
(documentaţiei) recunoscuţi atât pe planul intern al unităţii, cât şi în afara ei, după caz;
denumirea reală, generală sau detaliată, a fiecărui articol prezintă importanţă deosebită atât
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

pentru clasificarea şi codificarea ulterioară, cât şi pentru comunicarea în limbaj comun între
utilizatorii interni şi externi.
2. Restructurarea şi rearanjarea articolelor (materii prime, materiale, piese de schimb etc.) pe
grupe, subgrupe, feluri, tipuri şi alte subdiviziuni şi stabilirea astfel a locului real pe care
trebuie să-l ocupe fiecare dintre ele în nomenclatorul de aprovizionat. Această acţiune este
deosebit de complexă, prezintă un apreciabil grad de tehnicitate şi de complexitate, necesită un
volum de muncă important; se realizează prin mai multe "iteraţii succesive" de grupare şi
regrupare. Operaţia prezintă mare importanţă întrucât ea intră într-un raport de condiţionare
reciprocă cu sistemul de codificare ales; pe baza acestei stricte corelaţii se asigură premisele
necesare utilizării tehnicii electronice de calcul în activitatea de culegere, prelucrare, transmitere
şi înmagazinare-stocare a datelor şi informaţiilor referitoare la resursele materiale şi
echipamentele tehnice aprovizionate de întreprindere şi care au format obiectul consumului.
Regulile şi criteriile folosite în clasificarea şi gruparea resurselor din nomenclator trebuie să
asigure evidenţierea apartenenţei fiecărui articol la grupa, subgrupa din care face parte, stabilirea
ierarhiei tehnologice în utilizare (arborele produsului) ş.a. De regulă, diferenţierea resurselor se
prezintă pe grade diferite de detaliere, în funcţie de interesele utilizatorului, de nivelul ierarhic căruia i
se adresează informaţia, de scopul şi destinaţia de utilizare a informaţiei (calculul costului de
producţie, stabilirea normelor de consumuri specifice, fundamentarea cererilor de materiale, raportări
statistice etc.). De exemplu, pentru elaborarea specificaţiilor de materiale şi emiterea comenzilor
de aprovizionare se utilizează o clasificare cu grad maxim de detaliere; pentru raportări statistice,
care comportă un anumit grad de agregare, se foloseşte o clasificare mai generală. Ca subdiviziuni
de clasificare a resurselor materiale se folosesc în general: grupa, subgrupa, familia, clasa, tipul,
sortimentul, dimensiunea, marca (calitatea).
Principalul "criteriu de clasificare" este cel al naturii resurselor materiale, produselor sau
echipamentelor tehnice; după acest criteriu se disting: grupa metalelor feroase, a celor
neferoase, a materialelor şi produselor din lemn, a produselor petroliere, a componentelor
electronice ş.a. Fiecare grupă se subdivide pe subgrupe, familii, clase etc. după STAS-uri, norme
tehnice, caiete de sarcini, alte documentaţii.
3. Codificarea (indexarea) materialelor, pieselor de schimb, a altor repere incluse în cadrul
nomenclatorului; "codificarea" reprezintă acţiunea prin care, folosind un anumit sistem
de indexare, se atribuie fiecărui articol un simbol, în scopul substituirii denumirii
acestuia; astfel se asigură fiecărei resurse o formă mai scurtă de prezentare, care permite
identificarea operativă a poziţiei ce o ocupă în nomenclator. "Codurile", împreună cu
denumirile stabilite pe fiecare articol, servesc la înregistrarea, colectarea şi prelucrarea,
prezentarea şi analiza informaţiei economice; ele se înscriu pe documentele care circulă în
cadrul relaţiilor ce se stabilesc între compartimentele şi subunităţile întreprinderii, sau cu
furnizorii. Prin cod se asigură: denumirea într-o formă prescurtată a articolelor din
nomenclator; creşterea operativităţii în vehicularea informaţiei; simplificarea operaţiilor
de completare a documentaţiei economice; prelucrarea în sistem computerizat a datelor,
a informaţiei economice în general ş.a. Pentru a permite obţinerea unor asemenea avantaje,
codul trebuie să fie rezultatul unui "sistem de indexare" eficient şi de utilitate practică; între
sistemele utilizabile menţionăm: cel alfa-numeric şi numeric. "Sistemul numeric" se prezintă
în mai multe variante: zecimal, centisimal, milenar, combinat. Din aceste variante cel mai
utilizat este sistemul numeric combinat; un exemplu de cod elaborat după această variantă se
prezintă pe lungimea a cinci subdiviziuni, astfel:

0 - 1 - 00 - 03 - 001
grupa subgrupa felul tipul sortimentul
Managementul aprovizionării

O atenţie deosebită trebuie acordată verificării înscrierii codurilor pe diverse documente,


operaţie care, în mod curent, se realizează cu ajutorul unei "cifre de control"; aceasta se poate
stabili în mai multe variante metodologice şi se ataşează codului pentru care se determină
(însoţindu-l întotdeauna). O modalitate de determinare a cifrei de control "C" foloseşte relaţia:
C=r-R
în care:
C = cifra de control;
r = modulul;
R = restul împărţirii.
Restul împărţirii (R) se determină cu ajutorul relaţiei:
n
∑ Q K× W k
R = k =1
în care: r
Qk = numerele codului;
Wk = ponderi acordate convenţional.
Ca modul, în cazul sistemului de codificare adoptat, se poate stabili cifra 9, iar ca ponderi
cifrele 8, 7, 5, 4, 2, 1. În vederea desfăşurării calculului, ponderile se vor aranja faţă de cod ca în
tabelul 4.2.
Tabelul 4.2
Codul (Qk) 4 0 3 1 1 1 3 0 6 1 2 1
Ponderi (Wk) 8 7 5 4 2 1 8 7 5 4 2 1
Σ Qk x Wk 32 0 15 4 2 1 24 0 30 4 4 1= 117

n
∑ Qk ×Wk
k=1 = 117:9 = 13 si rest0 (R=0)
r
C=r-R=9-0=9
La acelaşi rezultat se ajunge dacă se adună cifrele componente ale produsului Qk x Wk , şi
apoi suma se împarte la modul (r), iar restul împărţirii se scade din modul. Suma cifrelor
componente ale produsului Qk x Wk este 36:
3+2+0+1+5+4+2+1+2+4+0+3+0+4+4+1 = 36
deci: 36
= 4 si rest 0 (R = 0)
9

C=r-R=9-0=9

Pentru introducerea datelor în calculator se codifică asemănător şi "unităţile de măsură"


corespunzătoare fiecărui articol. O modalitate concretă de elaborare a codurilor se prezintă în tabelul
4.3. Menţionăm că se pot adopta şi alte "variante" de combinaţie a sistemelor cifrice de codificare.
Indiferent de variantă însă, sistemul utilizat trebuie să permită obţinerea unor coduri cu un
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

număr de caractere relativ redus (pentru a nu încărca inutil capacitatea de înmagazinare a


calculatorului), dar prin care se identifică, până la ultima caracteristică, fiecare articol din
nomenclator (şi implicit din fişierul de materiale - fişier nomenclator). De asemenea, sistemul ales
trebuie să fie cuprinzător, să permită includerea ulterioară a noi coduri aferente resurselor
materiale care nu au fost avute în vedere în faza iniţială de elaborare a nomenclatorului. Asociat
sistemului de coduri utilizat de unitatea economică pentru nevoile interne, aceasta trebuie să
elaboreze şi un "dicţionar de translaţie" în diferite alte coduri folosite de factorii cu care ea are
relaţii de comunicare a informaţiei economice (furnizori, sistemul statistic, financiar-bancar ş.a.).
Pentru simplificarea acţiunii de codificare, s-au creat sisteme informatice adecvate.
Tabelul 4.3

4. Nominalizarea, în dreptul fiecărui articol din nomenclator, a tuturor furnizorilor cunoscuţi şi


a preţurilor de ofertă specifice acestora. Aceasta permite ca, în orice moment, factorul
interesat să se poată informa şi să cunoască toate sursele de furnizare pentru un anumit tip de
resursă materială; în raport cu acestea şi condiţiile specifice de furnizare se pot face opţiuni pe
criterii economice pentru asigurarea materială. Pentru o cunoaştere mai extinsă a furnizorilor şi
condiţiilor lor specifice de satisfacere a unor comenzi, alături de cele două informaţii (furnizor-
preţ), se pot include în nomenclator şi altele care sunt prezentate în purtătorii de informaţii
investigaţi (proprii şi din afară) - de exemplu, condiţia franco, modalitatea de plată curent
utilizată (anticipat sau după livrare), adresa furnizorului etc. Pe această bază se elaborează
"fişierul furnizorilor", care va cuprinde "cartela informativă" pentru fiecare (un exemplu în
tabelul 4.4.).
Managementul aprovizionării

Tabelul 4.4
Nr.......... Fişier F
CARTELA FURNIZORULUI

1. Denumirea furnizorului şi adresa ____________________________________


2. Număr cont, banca ______________________________________________
3. Distanţa de transport pe cale ferată, auto ____________________________
4. Cheltuieli de transport pe t/km în diferite condiţii de transport
_________________________________________________________________
5. Ce produse livrează furnizorul:
_________________________________________________________________

Nr. Denumirea u/m


Condiţii de livrare Fişier P nr. Preţ unitar
crt. produsului oferite ritm mărimea
lotului
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________

6.Observaţii: - dacă respectă termenul de livrare__________________


- litigii avute în trecut ____________________________
- perspective de îmbunătăţire a relaţiilor _____________
- perspective de îmbunătăţire a calităţii ______________
- produse noi avute în vedere _____________________
- probleme de negociere a preţului _________________
- alte observaţii ________________________________
- furnizori potenţiali în perspectiva _________________

Pentru ca "nomenclatorul" de resurse materiale şi echipamente tehnice să fie de utilitate


practică, să răspundă scopului esenţial pentru care se elaborează "informarea completă, la zi, a
factorilor interesaţi asupra elementelor materiale necesare unităţii economice, ca şi a surselor
potenţiale de furnizare etc.", acesta trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: să fie complet, adică
să cuprindă toate articolele de care are nevoie întreprinderea, pe toate subsistemele componente, pe
întreaga perioadă de gestiune; să prevadă poziţii de rezervă pentru includerea ulterioară în cadrul
acestuia a noi articole neprevăzute sau neidentificate iniţial; să cuprindă fiecare articol distinct la o
singură poziţie şi să îi corespundă un singur cod; să fie completat la zi (actualizat) cu noile
informaţii care impun acţiunea. Numai astfel acest catalog de informare îşi justifică utilitatea şi efortul
antrenat în elaborarea şi adaptarea sistematică a lui. Un "model" privind conţinutul nomenclatorului
de resurse materiale se prezintă în tabelul 4.5.
Tabelul 4.5
Nr. Cod Denumirea Preţ de Furnizor
materiilor Caracteristici tehnico-constructive vânzare
crt. prime Lei/t
U/M STAS Marca Dimensiune
1. 201018 oţel slab to. 500-68 OL44K 549 Galaţi
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

aliat 532 Faur Buc.


517 Hunedoara
2. 201019 oţel slab to. 500-68 OL44K - 549 Galaţi
aliat
517 Hunedoara
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
318 203110 oţel aliat to. 323-64 MoM26 - 549 Galaţi
532 Faur Buc.
517 Hunedoara

4.2. Structura materială a planului şi programelor


de aprovizionare a unităţilor economice
Desfăşurarea, la parametrii proiectaţi, a activităţii unităţilor economice presupune asigurarea în
condiţii economice, în timp util, ritmic, în cantităţile, calitatea şi sortimentaţia prevăzute, a
tuturor resurselor materiale şi energetice necesare pentru toate destinaţiile de consum, şi în
primul rând pentru producţia de bază. Aceasta se realizează prin elaborarea, încă înaintea
perioadei de gestiune la care se referă, a unei strategii, a unui plan şi a unor programe de
aprovizionare judicioase. Prin planul şi programele de aprovizionare se nominalizează, de fapt,
cererile de resurse materiale ale întreprinderii pe o anumită perioadă (de regulă, de până la un
an), pe categorii de resurse (materii prime şi materiale diverse, echipamente tehnice, piese de
schimb, diferite repere etc.), nivelul acestora şi sursele de acoperire. Datele şi informaţiile
respective sunt "estimate" fie în funcţie de elementele certe cunoscute, fie în funcţie de previziunile
referitoare la activitatea unităţii economice; datele certe sunt evaluate pe baza comenzilor ferme de
producţie şi a contractelor economice încheiate şi prin care se creează un anumit "grad de
certitudine" în asigurarea bazei materiale necesare.
Prin conţinut, planul şi programele de aprovizionare răspund, într-o formă sintetică sau
analitică, la întrebările specifice subsistemului de asigurare materială:
ce anume trebuie comandat şi asigurat pentru perioada de gestiune?
în ce cantitate urmează a fi aprovizionată resursa materială pentru orizontul de timp
avut în vedere (an, semestru, trimestru)?
din ce surse (interne-proprii sau de la terţi) şi în ce proporţie se prevede acoperirea
necesităţilor?
Stabilirea structurii materiale a planului şi programelor de aprovizionare dă răspunsul la
prima întrebare formulată mai sus.
Resursele materiale necesare unei unităţi economice se diferenţiază după mai multe
"criterii", astfel:
după importanţa pentru activitatea economică a întreprinderii: vitale, de importanţă
mare, medie, mică;
Managementul aprovizionării

după aria (sfera) consumului: materiale de uz general (utilizabile pe o paletă extinsă de


destinaţii şi de un număr mare de consumatori) şi materiale specifice (consumabile pe o
singură destinaţie de unul sau un număr restrâns de utilizatori);
după destinaţia de folosire-consum: materiale destinate producţiei de bază, care defineşte
profilul unităţii economice, şi materiale pentru activitatea auxiliară sau de servire (respectiv
pentru: efectuarea de lucrări de revizii tehnice şi de reparaţii; confecţionarea de ambalaje;
asigurarea condiţiilor normale de muncă; asigurarea funcţionalităţii normale a maşinilor,
utilajelor şi instalaţiilor; desfăşurarea producţiei de SDV-uri şi a activităţii de întreţinere şi
recondiţionare a acestora ş.a.). Din acelaşi punct de vedere, combustibilul şi energia electrică
se individualizează pe: consum în scopuri tehnologice, ca forţă motrice, pentru încălzit,
pentru iluminat, după caz şi tip de resursă;
după natura resursei se desprind: materiale metalurgice feroase şi neferoase, materiale
şi produse plate din lemn, materiale şi produse chimice, combustibili şi lubrifianţi,
materiale textile ş.a.;
după sursa de provenienţă: resurse materiale din ţară (indigene) şi din import (pe relaţii:
vest, est ş.a.);
după forma de aprovizionare: resurse materiale care se asigură direct de la producători,
şi cele de la unităţi en gros specializate în comercializarea de produse;
după forma şi stadiul tehnic de prezentare (prelucrare): resurse materiale aflate în fazele
primare de prelucrare şi respectiv cu un grad avansat sau definitiv de prelucrare (aşa cum
sunt piesele, reperele, subansamblele care se aprovizionează pentru a fi încorporate în
produsul ce se fabrică);
după efortul financiar antrenat la cumpărare şi stocare: foarte mare, mare, mediu,
redus;
după gradul de certitudine (sau de risc) în asigurarea de pe piaţă: mare, mediu, mic sau
necritice, critice;
după posibilităţile de substituire: nesubstituibile, parţial sau integral substituibile ş.a.
Cunoaşterea unor asemenea diferenţieri ale resurselor materiale este necesară pentru a se
realiza rolul şi importanţa diferită a lor pentru activitatea unităţii, atenţia şi gradul de exigenţă care
trebuie manifestate în procesul aprovizionării şi gestionării lor, strategia care trebuie conturată în
procesul asigurării materiilor prime şi materialelor, sistemele şi tipurile de gestiune cele mai
eficiente ş.a.
Gama extrem de mare de resurse, ca şi condiţiile de asigurare şi de folosire foarte diferite,
sugerează că procesului de aprovizionare, pe fazele lui - planificare, programare, organizare,
derulare, evidenţă, urmărire, control, analiză, evaluare - îi este specific un volum amplu de
muncă. Ca urmare, desfăşurarea acestuia cu operativitate şi eficienţă, în concordanţă cu cerinţele de
consum din unitatea economică, necesită un "sistem informaţional" simplu, cuprinzător, aşezat
pe baze informatice.

4.3. Indicatorii care definesc conţinutul planului


de aprovizionare materială
Prin planul de aprovizionare se conturează politica globală în asigurarea bazei materiale şi
cu echipamente tehnice necesare unei unităţi economice pentru o anumită perioadă de timp, de
regulă un an; orizontul de timp poate fi şi mai mare, caz în care, datele de evaluare a strategiei în
aprovizionarea materială au, de această dată, un caracter de previziune, de evoluţie probabilă.
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Acestea reprezintă baza orientativă pentru delimitarea cadrului în care conducerea unităţii economice
îşi organizează întreaga activitate de aprovizionare.
În definirea conţinutului planului şi programelor de aprovizionare materială se au în vedere
"obiectivele strategice" specifice acestui domeniu de activitate, ca şi modalităţile de acţiune care
asigură îndeplinirea lor.
"Obiectivul de bază" al strategiei în aprovizionare este: "acoperirea (asigurarea) completă
şi complexă a cererilor de consum ale întreprinderii, cu resurse materiale de calitate, ritmic şi
la timp, în condiţiile unei stricte corelaţii a momentelor calendaristice de aducere a acestora cu
cele la care se manifestă consumul lor, asigurate de la furnizori care practică preţuri de
vânzare avantajoase, prezintă grad ridicat de certitudine în livrări, care antrenează pentru
achiziţie, transport şi stocare un cost minim".
Acestui "obiectiv de bază" i se asociază o serie de obiective derivate între care reţinem:
formarea unor stocuri minim - necesare, care asigură o viteză accelerată a mijloacelor
circulante aferente;
menţinerea stocurilor efective în limitele maxime şi minime estimate;
protecţia şi conservarea raţională a resurselor materiale pe timpul depozitării-stocării;
asigurarea unui grad de certitudine ridicat în aprovizionarea materială pe un orizont
lung de timp.
Îndeplinirea unor asemenea "obiective" necesită punerea în valoare a următoarelor modalităţi
de acţiune:
elaborarea unor planuri şi programe de aprovizionare fundamentate pe bază de
documentaţie tehnică şi economică de execuţie a produselor, lucrărilor şi prestaţiilor;
prospectarea pieţei din amonte în vederea depistării furnizorilor cu cele mai
avantajoase condiţii de livrare şi testarea credibilităţii acestora;
pregătirea judicioasă, în amănunt, a acţiunilor de negociere în scopul obţinerii unor
preţuri avantajoase la achiziţia resurselor materiale şi echipamentelor tehnice, a
rabaturilor comerciale, a bonificaţiilor;
preocuparea continuă pentru organizarea şi concretizarea cu preponderenţă pe bază de
contracte comerciale, a relaţiilor de colaborare cu partenerii furnizori, încheiate pe un
orizont cât mai lung de timp - aspect care asigură stabilitate în timp în aprovizionarea
materială;
aplicarea unor modele economico-matematice exigente în dimensionarea stocurilor, a
unor metode şi tehnici eficiente şi de utilitate practică pentru urmărirea şi controlul
dinamicii stocurilor;
asigurarea unor condiţii raţionale de protecţie-conservare a resurselor materiale pe
timpul stocării;
aplicarea în procesele de aprovizionare-stocare a unui sistem informaţional simplu,
operativ, cu sferă extinsă de cuprindere, informatizat ş.a.
Pe această bază strategică se trece la elaborarea planului şi programelor de aprovizionare
materială a întreprinderilor.
Conţinutul final al planului de aprovizionare trebuie să evidenţieze o situaţie reală, judicios
dimensionată în ceea ce priveşte volumul necesarului de consum, care se va corela ulterior cu
strategia generală conturată de conducerea asigurării materiale în raport cu tendinţele şi mutaţiile ce
se înregistrează pe piaţa internă şi internaţională de materii prime. Ca urmare, strategia în
aprovizionare se va afla continuu sub influenţa modificărilor de ordin tehnic, tehnologic şi
Managementul aprovizionării

organizatoric care au loc în unităţile economice, a celor legate de volumul şi structura activităţilor
specifice acestora, a rezultatelor cercetării ştiinţifice care contribuie la îmbunătăţirea structurii
materiale necesare, la extinderea folosirii de înlocuitori, a materialelor refolosibile, la reducerea
consumurilor specifice de resurse materiale şi energetice şi, nu în ultimul rând, a mutaţiilor de pe piaţa
de furnizare.
Toate aceste elemente prezentate mai sus evidenţiază faptul că, prin strategia în
aprovizionare, se urmăreşte ca permanent să se asigure o "strictă" corelare între necesităţile de
consum ale unităţilor economice cu potenţialul, pe structură, de resurse materiale care poate fi
asigurat; aceasta în scopul îndeplinirii "obiectivelor" de ansamblu ale activităţii unităţilor economice.
"Conţinutul" planului şi programelor de aprovizionare a unităţilor economice se defineşte
prin mai mulţi "indicatori specifici" care, în funcţie de natura lor economică, pot fi grupaţi pe două
categorii:
a. "indicatori" care reflectă necesităţile (cererile) de consum de materii prime, materiale,
combustibili, energie, lubrifianţi, piese de schimb ş.a., destinate realizării activităţii de
ansamblu a unităţii economice, în primul rând a celei de bază (fabricaţia de produse,
executarea de lucrări sau prestaţia de servicii), în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice
finale;
b. "indicatori" care evidenţiază sursele şi potenţialul de acoperire cantitativă şi structurală
cu resurse materiale a necesităţilor de consum (de la pct.a).
Conţinutul şi structura planului şi programelor de aprovizionare materială al unei unităţi
economice se prezintă în tabelul 4.6.
Tabelul nr. 4.6
Necesităţile de resurse materiale pentru Resurse pentru acoperirea necesităţilor de
consum - Necesar de consum consum (pe surse de provenienţă) - Resurse
1. Necesar pentru realizarea planului şi a. Surse interne (proprii) ale unităţii
programelor de producţie, desfăşurarea economice:
activităţii de ansamblu a unităţii econo-
1. Stocul preliminat de resurse materiale
mice - Npl
pentru începutul perioadei de gestiune -
Spî
2. Alte resurse interne - ARi
2. Stocul de resurse materiale la sfârşitul b. Surse din afara unităţii economice:
perioadei de gestiune - Ssf
3. Necesar de aprovizionat cu resurse
3. Necesar total de resurse materiale materiale de pe piaţa internă şi
pentru realizarea planului de producţie internaţională de materii prime şi produse
specifică a unităţii economice, a activi- - Na(A)
tăţii generale a acesteia - Ntpl (rd.1+rd.2)
Total necesităţi de resurse materiale şi Total resurse materiale şi energetice de
energetice pentru desfăşurarea activităţii acoperire a necesităţilor de consum ale
de ansamblu a unităţii economice (Ntpl) unităţii economice (Spî+ARi+Na)

Pentru ca activitatea generală a unităţilor economice să se desfăşoare în bune condiţii este


necesară asigurarea unui "echilibru perfect şi stabil" între necesităţi şi resurse pe întreaga
perioadă de gestiune, situaţie care se exprimă prin următoarele relaţii:
Npl + Ssf = Spî + ARi + N a
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

sau
Ntpl = Spî + ARi + Na
în care:
Ntpl = Npl + Ssf

Orice abatere de la această "egalitate" determină fie imobilizări nejustificate de resurse


materiale sub forma stocurilor peste limitele normale prestabilite, fie apariţia la un moment dat a
lipsei de materiale - situaţie care perturbă desfăşurarea normală a activităţii generale a unităţilor
economice, realizarea obiectivelor economico-financiare la dimensiunile proiectate. Ambele "stări de
fapt" generează consecinţe economice nefavorabile importante, de regulă, mai accentuate pentru al
doilea fenomen.

4.4. Elaborarea planului şi a programelor de


aprovizionare materială ale unităţilor
economice

4.4.1. Metode de calcul al necesităţilor de materiale şi


echipamente tehnice
În procesul de elaborare a strategiei în domeniul aprovizionării, o atenţie deosebită se acordă
determinării "necesarului" de resurse materiale destinate realizării activităţii de bază (fabricaţiei de
produse, executării de lucrări sau prestaţii de servicii) -Npl. Cu acest prilej, se dimensionează, pe
structură, cantităţile de resurse materiale şi energetice de care trebuie să dispună sau care urmează
să şi le asigure unitatea economică pentru realizarea, la parametrii stabiliţi, a producţiei fizice
contractate sau destinate să onoreze comenzile clienţilor reali şi potenţiali.
În calculele de fundamentare a necesităţilor (cererilor) de resurse materiale pentru consum
(Npl) se folosesc mai multe metode, care, în practica economică de specialitate, îmbracă forme
concrete specifice fiecărei ramuri, subramuri, sector de activitate, grupe de produse sau de lucrări şi
prestaţii. Metodologia de calcul este influenţată şi de natura resurselor materiale şi energetice, de
sursa de provenienţă şi forma de asigurare etc. Metodele cu caracter mai larg de aplicabilitate sunt:
• Metoda de calcul direct, care ia în calcul volumul fizic, pe structură, al producţiei prevăzute
pentru fabricaţie (Qp) şi "consumul specific standard" stabilit prin proiect, reţetă de fabricaţie etc.
care, în practică, este cunoscut sub denumirea de normă de consum (Nc); calculul se realizează cu
ajutorul relaţiei:
Npl = Qp x Nc

În situaţia cea mai frecventă, când, pentru fabricaţ


ia mai multor tipuri de produse sau sortimente, variante constructive ale unui produs,
se foloseşte aceeaşi materie primă, relaţia de calcul va fi:

Npl = Σ Qpi x Nci

în care volumul estimat al producţiei Q şi norma de consum specific se referă la produsul


varianta constructivă i. Metoda de calcul direct se utilizează în două variante, în funcţie de
modul de exprimare a volumului de producţie şi a normei de consum specific, astfel:
a. metoda de calcul direct pe piesă, caz în care necesarul de consum se determină cu ajutorul
relaţiei:
Npl = Qp x Ncp

sau

Npl = Σ Qpi x Ncpi

în care:
Qpi = volumul estimat al producţiei pentru fiecare piesă i ;
Ncpi = norma de consum specific din documentaţia tehnico-economică de execuţie a
piesei i ;
b. metoda de calcul direct pe produs, care prevede stabilirea necesarului cu ajutorul metodei:
Npl = Qpr x Ncpr x (1 ± K)

sau

Npl = Σ Qpri x Ncpri x (1 ± Ki)

în care:
Qpri = volumul estimat al producţiei pentru produsul i ;
Ncpri = norma de consum specific din documentaţia tehnico-economică de execuţie a
produsului i ;
K = coeficient care exprimă modificarea stocului de producţie neterminată la produsul i.
"Coeficientul" K se utilizează atunci când, la momentul calculului, nu se cunosc "fizic"
stocurile de producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune, sau
această formă de exprimare necesită un volum prea mare de muncă (aşa cum este cazul produselor
care se fabrică într-o gamă sortimentală mare). Acest "coeficient" se determină pe baza metodei
"indicatorilor valorici", care se prezintă în două variante, în funcţie de elementele de calcul de care
se dispune la momentul stabilirii necesarului, astfel:
1. în cazul cunoaşterii stocurilor de producţie neterminată de la începutul (Spnî) şi sfârşitul
perioadei de gestiune (Spns), "coeficientul de corecţie" a necesarului se calculează cu
ajutorul relaţiei:
Spns −Spnî
K=
Pmf
în care Pmf reprezintă valoarea producţiei-marfă contractate şi cea probabilă;
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

2. dacă, la momentul determinării necesarului, nu sunt sau nu se pot preciza stocurile de


producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune pentru care se face
determinarea coeficientului de corecţie, se consideră stocul de producţie neterminată la
început egal cu cel de la sfârşitul perioadei curente (Spnî = Spns0). Având în vedere că
producţia neterminată se modifică, de regulă, proporţional cu variaţia volumului producţiei
marfă în perioada de gestiune următoare (Pmf) faţă de cea de bază (Pmf0), stocul la sfârşit se
va stabili prin corectarea celui de la început cu procentul de modificare a producţiei marfă (K'),
care se va calcula cu ajutorul relaţiei:

K ′ = P mf
P mf
iar:
Spns = Spnî + (K' x Spnî)

Pe baza elementelor astfel stabilite se procedează apoi la determinarea coeficientului de


corecţie K cu ajutorul relaţiei de la varianta 1 sau raportând (K' x Spnî) la Pmf; (K' x Spnî) reprezintă, de
fapt, diferenţa (Spns - Spnî). Metoda de calcul a lui K, folosind "indicatorii valorici" în ambele
variante, conduce la obţinerea unor rezultate aproximative, pentru că nu se ia în considerare volumul
fizic pe structura reală a producţiei neterminate şi a stadiului concret de execuţie a produselor.
Eliminarea acestui neajuns se asigură în practică prin folosirea unor modalităţi de calcul bazate pe
"corelarea" volumului şi structurii fizice a producţiei neterminate cu volumul şi structura reală
de materii prime necesare. Aşadar, când se cunoaşte nivelul fizic al stocurilor de producţie
neterminată se apelează la metoda "indicatorilor naturali" de calcul al necesarului de resurse
aferent modificării acestor stocuri (DN), sens în care se foloseşte relaţia:
DN = (Spns - Spnî) Ncpr

Relaţia de calcul al "necesarului" pentru realizarea producţiei estimate (deci, a necesarului de


consum) - Npl - va fi, în acest caz, următoarea:
Npl = Qpr x Ncpr ± DN

sau

Npl = Σ ( Qpri x Ncpri) ± DNi

Pentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie, de peste un an, metoda de calcul direct se
poate aplica într-o variantă specifică care ţine seama de stadiul execuţiei acestora. Astfel, dacă
produsul este deja în fabricaţie, se stabileşte "coeficientul de finisare tehnică" la care s-a ajuns în
perioada anterioară şi cel care urmează a fi realizat în cea următoare. Pentru produsele care se
lansează în fabricaţie în perioada de gestiune următoare, se va preciza coeficientul de finisare
tehnică care se prevede a se înregistra în etapa respectivă. Pentru desfăşurarea calculelor se
folosesc relaţiile:
Npl = Σ Qi x Nci x Kfi

sau
Npl = Σ Qi x Nci + (Spns x Kf2 - Spnî x Kf1) Nci

în care:
Managementul aprovizionării

Kf = coeficientul de finisare tehnic care se prevede a fi asigurat în perioada de gestiune


următoare;
Kf1 = coeficientul de finisare tehnică care se preconizează să îl înregistreze produsele la
începutul acestei perioade;
Kf2 = coeficientul de finisare tehnică care se prevede să se obţină la sfârşitul perioadei luate
în calcul;
Spns = stocul de producţie neterminată la sfârşitul perioadei de gestiune;
Spnî = stocul de producţie neterminată la începutul perioadei de gestiune.
Aplicarea acestor relaţii este condiţionată de stabilirea exactă a stadiului fabricaţiei fiecărui
produs şi a normelor de consum specifice elaborate pe bază de documentaţie tehnică pe fiecare
sortiment, reper, piesă - elemente absolut necesare, în special, în cazul produselor complexe cum
sunt maşinile, utilajele, instalaţiile ş.a. De altfel, metoda de calcul direct, în variantele prezentate, are
în vedere produsele complexe care, de obicei, au ciclul de fabricaţie mai lung, cu prevederea
execuţiei în interiorul sau peste perioada de gestiune luată în calcul. De regulă, metoda de calcul
direct se recomandă cu prioritate pentru folosire la fundamentarea necesităţilor (cererilor) de
materiale; aceasta pentru că rezultatele determinărilor matematice se concretizează, în final, în
stabilirea unor necesităţi precise, reale, corespunzătoare cerinţelor concrete de consum ale
producţiei. Dar, aplicabilitatea acestei metode presupune ca, la momentul stabilirii necesităţilor de
materiale, fiecare unitate economică să îşi asigure "nominalizarea în expresie fizică", pe structură,
a întregului plan de producţie şi să aibă elaborate normele de consum specific pe bază de
documentaţie tehnică pentru toate produsele din profilul de fabricaţie şi pentru toate materialele care
participă la obţinerea lor - aspect care, în economia de piaţă, este mai dificil de realizat.
• Metoda de calcul pe bază de analogie se foloseşte pentru stabilirea necesarului de
materiale pentru "produsele noi", care nu au mai fost fabricate, dar urmează să fie trecute în producţia
de serie, iar normele de consum specific din documentaţie nu sunt încă definitivate. Calculul
porneşte de la consumurile specifice din documentaţia produselor asemănătoare, fabricate
anterior sau aflate în paralel în fabricaţie curentă (Nca) şi volumul estimat al producţiei pentru
produsul nou (Qpn); rezultatul se corectează cu un coeficient (ε) care exprimă raportul (de greutate,
mărime, complexitate etc.) dintre principalele caracteristici ale produselor noi şi ale celor analoage.
Conform acestei metode, necesarul de materiale se calculează cu ajutorul relaţiei:
Npl = Qpn x Nca x ε

sau

Npl = Σ Qpni x Ncai x ε i

Cu ajutorul acestei metode se estimează necesarul de materiale într-o primă etapă; ulterior,
până la trecerea efectivă în fabricaţia de serie, trebuie să se elaboreze şi definitiveze normele de
consum specifice proprii pentru fiecare tip, sortiment sau variantă constructivă de produs nou asimilat,
pe baza documentaţiei tehnico-economice aferente.
Metoda de calcul pe bază de analogie conduce la determinarea unor necesităţi de materiale
mai mari sau mai mici decât cele reale, în funcţie de relativitatea gradului de exprimare a diferenţelor
între produse de către coeficientul de corecţie. Din această cauză, metoda respectivă se aplică
foarte rar, în determinări globale ale necesarului de materiale sau în calculele de dinamică, de
tendinţă, pentru aprecierea pe o perioadă mai lungă a evoluţiei consumului de materiale.
• Metoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată se
foloseşte la stabilirea necesarului de materiale când unitatea economică nu are "nominalizată
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

integral", la data elaborării planului, producţia marfă pe volumul şi structura fizică prevăzute pentru
fabricaţie. Prin această metodă, necesarul de consum se determină în mai multe etape:
a. stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei fizice nominalizate (Nn), folosind în
acest sens metoda de calcul direct:

Nn = Σ Qni x Nci

în care n reprezintă nominalizarea fizică a produselor i.


b. determinarea "indicelui mediu de consum" de materiale pentru fabricaţia unui milion de
lei producţie nominalizată (Igc) cu ajutorul relaţiei:
N n x1 milion (K g/1 mil.lei; tone/ 1 mil.lei etc.)
I gc =
Pn
în care Pn reprezintă valoarea producţiei nominalizate exprimate în milioane lei.
c. stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei nenominalizate (Nnn) cu ajutorul
relaţiei:
Nnn = Pnn x Igc
în care Pnn reprezintă valoarea producţiei nenominalizate, în milioane lei;
d. determinarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului la întreaga structură
a producţiei (Npl) prin însumarea celor două categorii de necesar, folosind relaţia:
Npl = Nn + Nnn

Metoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată conduce


însă la obţinerea unor rezultate de regulă aproximative, deoarece "se extrapolează" consumul de
materiale aferent producţiei fizice nominalizate asupra celei nenominalizate, fără o fundamentare
riguroasă. "Diferenţele fizice" de volum şi structura dintre cele două categorii de produse, precum şi
deosebirile constructive, de tehnologie, de complexitate, de componenţă materială, nu pot
asigura determinarea astfel a unui necesar real de materiale. Această metodă poate fi utilizată în
cazul unei structuri constante a producţiei de la o perioadă la alta, precum şi atunci când este
necesară determinarea volumului de materiale pentru lucrări de construcţii, de întreţinere şi reparaţii
sau pentru producţia secundară a atelierelor întreprinderii.
• Metoda coeficienţilor dinamici, care are un pronunţat caracter statistic şi presupune
extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor,
folosind relaţia:
100 - P r
N pl = C r × K ×
100
în care:
Cr = consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază;
Pr = procentul estimat de reducere a consumului de materiale pe fiecare tip, sortiment
sau variantă constructivă de produs, ca urmare a măsurilor tehnice, tehnologice şi
organizatorice prevăzute pentru aplicare în perioada următoare, a noilor condiţii de producţie
care se prevăd a se asigura conform programelor de modernizare elaborate;
K = coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în perioada următoare
(Qpl) faţă de cea de bază (Qro). Qpl
Coeficientul K se calculează cu ajutorul relaţiei: K=
Qro
Managementul aprovizionării

Această metodă de calcul a necesarului de materiale este limitată şi condiţionată în aplicare,


de îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:
menţinerea în perioada următoare a unei structuri constante a producţiei în raport cu cea
fabricată în anul de bază;
creşterea în ritm şi proporţii relativ egale a fiecărei componente a structurii producţiei (în anul
următor, ponderea fiecărui produs în volumul total al producţiei trebuie să fie aproximativ
aceeaşi cu cea realizată în anul de bază);
determinarea nivelului (procentului) reducerii consumului în etapa următoare pentru fiecare
material şi produs, pe baza analizei dinamicii consumurilor specifice efective înregistrate pe anii
anteriori, a influenţei generate de noile condiţii de producţie prevăzute pentru asigurare în
perioada respectivă.
La determinarea necesităţilor pentru perioada următoare trebuie să se ţină necondiţionat
seama de faptul că progresul tehnic, introducerea în producţie a noilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii
atrag îmbunătăţiri şi schimbări importante în structura consumului de materiale de la an la an. Din
această cauză, sfera de aplicabilitate a metodei coeficienţilor dinamici este restrânsă, pentru că
rezultatele care se obţin din calcule sunt aproximative. Procentul de reducere estimat nu poate
reflecta fidel efectul mutaţiilor de ordin tehnic, tehnologic sau organizatoric care se prevăd a se
înregistra în perioada următoare. Ca urmare, metoda este folosită mai mult pentru calculele de
prognoză, de tendinţă a evoluţiei consumurilor de resurse materiale, ca şi pentru stabilirea
necesităţilor pe destinaţiile auxiliare de consum, sau pentru care nu au fost încă elaborate, pe bază
de documentaţie, normele de consum specifice (aşa cum sunt, de exemplu, unele lucrări de
întreţinere şi reparaţii, de asigurare a condiţiilor de producţie şi de muncă normale ş.a.).
Metoda de calcul pe baza sortimentului tip este utilizată atunci când se fabrică o gamă
sortimentală de produse foarte largă. În această categorie se includ unităţile din industria textilă, a
confecţiilor, a pielăriei, din industria alimentară etc., care înregistrează variaţii mari de structură a
producţiei pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor determinate de modă, de anotimp, specific
zonal, comenzi neprevăzute etc. Prin această metodă, necesarul de materiale se determină în
funcţie de volumul total de producţie (Q) pentru o anumită grupă de produse luată în calcul (de
exemplu: bocanci, pantofi, rochii, costume etc.) şi norma de consum estimată care corespunde
sortimentului tip ales (Ncst); calculul se face cu ajutorul relaţiei:
Npl = Q x Ncst

sau

Npl = Σ Qi x Ncsti

Această metodă conduce la determinarea unui volum de materii prime şi materiale, de regulă,
mai mare decât cel strict necesar; aceasta pentru că sortimentul tip are, în general, ponderea de
reprezentare cea mai importantă în volumul total al producţiei în raport cu celelalte. Din această
cauză, sfera de aplicare s-a restrâns treptat, metoda respectivă fiind practicată în prezent, în unele
situaţii, pentru determinarea necesarului de materiale la sculării, matriţerii ş.a. Aceasta şi ca urmare a
faptului că stabilirea necesarului de materiale pentru fiecare sortiment în parte, folosind metoda
directă pentru fiecare sortiment de produs, este înlesnită astăzi de folosirea, în calculele de
fundamentare, a tehnicii electronice de calcul.
Metodele prezentate până aici se pot folosi în determinarea necesarului atât pentru materialele
de bază noi şi refolosibile, cât şi pentru cele auxiliare, elementele de calcul fiind diferite în raport cu
destinaţia concretă de utilizare a unor asemenea resurse (pentru obţinerea produselor, executarea de
lucrări de întreţinere, de reparaţii, la confecţia de ambalaje, crearea condiţiilor normale de muncă,
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

prestaţia de servicii ş.a.). De exemplu, pentru materialele auxiliare prevăzute pentru folosire la
executarea de lucrări de reparaţii calculul se poate face după:
metoda directă, înmulţind volumul fizic al fiecărui tip de lucrare de reparaţie cu norma de
consum specific pe unitate fizică şi tip de lucrare de acest gen stabilită pe bază de
documentaţie;
metoda indicelui global de consum la un milion lei lucrări de reparaţii (extrapolându-se
indicele mediu de consum calculat în anul de bază şi pentru perioada de plan viitoare);
metoda dinamicii al cărei rezultat, stabilit pe baza consumului efectiv de materiale în anul
de bază, modificat în raport de variaţia volumului de lucrări de acest gen programate în anul
următor faţă de cel de bază, se corectează cu procentul de reducere, care ar exprima
efectul măsurilor prevăzute pentru aplicare în acest sens, corespunzător programelor de
modernizare şi înnoire tehnică şi tehnologică, de folosire economică a resurselor.
• Metoda de calcul al necesarului de materiale aferent producţiei, prevăzută, a se obţine
pe bază de şarjă, se utilizează în industria siderurgică, cea chimică, a materialelor de construcţii etc.,
deci în procesele de producţie în care mai multe materiale participă "simultan" şi în proporţii diferite la
fabricarea unui produs corespunzător reţetelor de fabricaţie specifice. Prin această metodă,
necesarul de materiale se determină în trei etape:
1. se stabileşte "volumul de material bun turnat" (volumul de produs finit bun turnat) - Mbt,
folosind relaţia:

Mbt = Σ Qi x gbi

în care:
Qi = volumul de producţie pentru piesa (produsul) prevăzută pentru realizare, exprimat în
unităţi fizice;
gbi = greutatea brută a unei piese, produs i.
2. se determină "necesarul global pe şarjă" (Ngş) cu ajutorul următoarei formule de calcul:

M bt
Ng =
K "produsul finit bun" din volumul şarjei; acest
în care k reprezintă proporţia în care se obţine
necesar mai cuprinde, alături de produsul finit bun, materialele refolosibile şi pierderile (cum sunt
cele prin ardere) care se înregistrează în fabricaţie;
3. se calculează "necesarul" pentru fiecare materie primă ce intră, conform reţetei de
fabricaţie, în volumul global al şarjei, folosind relaţia:
Ng xK′
N pl =
100
în care K' reprezintă proporţia în care participă fiecare material la formarea volumului global al
şarjei. Menţionăm că acest calcul se poate face, după caz, fie la nivelul fiecărei "şarje" şi apoi pe
numărul total al acestora, fie direct pe ansamblul "producţiei de şarje" estimate pentru obţinere pe
întreaga perioadă de gestiune (cum, de altfel, s-a prezentat metoda mai sus).
O atenţie deosebită se acordă fundamentării "necesităţilor de combustibili şi energie
electrică" pentru care se folosesc metode de calcul specifice, corespunzătoare naturii acestor
resurse, diversităţii destinaţiilor de utilizare şi structurii consumurilor. În cele ce urmează prezentăm
câteva modalităţi concrete de calcul al necesarului pentru asemenea resurse de maximă importanţă
pentru orice unitate economică.
Managementul aprovizionării

Necesarul de combustibil în scop tehnologic (Nplct) se determină pe baza metodei de


calcul direct, folosind relaţia:

Nplct = Σ Qi x Ncct

în care:
Qi = volumul de producţie pentru produsul "i" prevăzut a se obţine folosind combustibil (Kwh,
Gcal, tone abur etc.);
Ncct = norma de consum de combustibil convenţional pe unitatea de produs finit i (de
exemplu, kg/tonă), stabilită pe bază de documentaţie tehnico-economică.
În acest fel se determină, de pildă, necesarul de combustibil pentru producerea energiei
electrice, a apei calde, a aburului etc.
Necesarul de combustibil pentru încălzit (Ncî) se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
V (t i − t e )T N cc
N cf =
1000
în care:
V = volumul încăperilor pentru care se face încălzirea;
ti = temperatura interioară care se prevedea a fi asigurată şi care se precizează distinct pe
categorii de spaţii închise (secţii de producţie, depozite, laboratoare etc.);
te = temperatura medie exterioară care se estimează a se înregistra în sezonul de iarnă;
aceasta este dependentă de condiţiile climaterice ale fiecărei perioade de gestiune;
T = perioada pentru care trebuie asigurată încălzirea;
Ncc = norma de consum de combustibil convenţional care asigură ridicarea temperaturii
interioare cu un grad Celsius, pentru un volum de 1000 m.c. în 24 ore, se stabileşte pe bază de
documentaţie.
În cazul în care necesarul se determină în combustibil convenţional, specificarea concretă a
acestuia pe tip de combustibil natural se va face prin raportarea la "coeficientul caloric" (Kc) care
se calculează cu ajutorul relaţiei:
P cn
Kc =
P cc
în care:
Pcn = puterea calorică a combustibilului natural prevăzut pentru consum
(Kcal/kg);
Pcc = puterea calorică a combustibilului convenţional (7000 Kcal/kg).
Necesarul de combustibili şi ulei pentru funcţionarea mijloacelor de transport se determină în
funcţie de tipul de utilaj prevăzut pentru folosire, de perioada de timp de exploatare estimată, de
consumul normat pe oră de funcţionare sau la 100 km echivalenţi, de cantitatea de resurse ce
urmează a fi manipulată (Q) sau de parcursul planificat (în km echivalenţi) ş.a.
Pentru motostivuitoare, autocare, folosite în depozitele de materiale, necesarul de
combustibil se calculează, în general, cu ajutorul relaţiei:
Nplc = O x Nch

în care:
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

O = numărul estimat de ore de funcţionare;


Nch = norma de consum specific de combustibil pe ora de funcţionare normală (kg/oră),
stabilit în documentaţie.
În cazul mijloacelor de transport auto, necesarul de combustibil şi ulei este influenţat de
mai mulţi factori între care mai importanţi sunt: caracteristicile tehnice de consum ale
automobilelor; mărimea parcursului prevăzut a se realiza şi condiţiile în care urmează a se
efectua deplasarea (categoria de drum, tractare de remorci, circulaţie în localităţi urbane, utilizarea
instalaţiilor speciale din dotarea automobilelor etc.); gradul de încărcare a automobilelor; condiţiile
de climă; condiţiile de exploatare a automobilelor ş.a. Determinarea se face pe tipuri şi mărci de
automobile, pornind de la consumurile medii de combustibil şi ulei pe suta de km echivalenţi
(precizate pe bază de măsurători şi verificate în practica de exploatare - fiind menţionate, de regulă, şi
în cartea maşinii de către producătorii autovehiculelor respective).
Pentru automobilele cu sarcina utilă normală de peste 1,5 tone destinate transporturilor de
mărfuri, necesarul de combustibil (Nplc) se calculează cu ajutorul relaţiei:

Pe
N plc = ×C × K s× A× K cs + Q (litri)
100 s
în care:
Pe = parcursul echivalent al automobilului (km echivalenţi);
CS = consumul mediu de combustibil la 100 km echivalenţi pentru parcursul fără
încărcătură (litri/100 km echivalenţi);
Ks = coeficient de corecţie a consumului de combustibil în raport cu sarcina transportabilă (se
prezintă în tabele speciale pentru acţionare cu motoare sub sau peste 150 CP, cu precizarea
încărcăturii şi a tractării sau nu de remorci);
A = coeficient de corecţie a consumului de combustibil în raport cu condiţiile climaterice
nefavorabile (sunt în tabele special elaborate); pentru condiţii climaterice favorabile, acest coeficient
este egal cu 1;
Kcs = coeficient de corecţie a consumului de combustibil pentru condiţii speciale de
exploatare; pentru condiţii normale de exploatare, acest coeficient este egal cu 1;
Q = spor de consum de combustibil pentru anumite condiţii de exploatare.
Coeficientul de corecţie Ks pentru mărimea sarcinii transportabile se ia în calcul pentru
autovehiculele destinate transporturilor de mărfuri cu capacitatea nominală de peste 1,5 tone şi pentru
care consumul mediu normal de combustibil ( C ) a fost stabilit fără încărcătură. Acest coeficient
este raportul dintre consumul mediu de combustibil pentru parcursul cu o anumită sarcină
transportabilă ( C î ) şi consumul mediu estimat de combustibil la transportul fără încărcătură ( C s );
pentru calcul se foloseşte relaţia:
C
Ks = î
Cs
Coeficientul de corecţie (A) pentru condiţii de climă nefavorabile se ia în calcul în cazul
temperaturilor medii sub 0°C sau al existenţei zăpezii, ori a poleiului pe drumurile publice; de regulă,
pentru condiţiile de temperatură de până la -20°C, acest coeficient are valoarea 1,1 şi se aplică pentru
sezonul de iarnă considerat de la 1 decembrie la 15 martie, perioadă care se poate extinde sau
scurta, după caz (excepţia intervine pentru A egal 1,2 când temperatura scade sub -20°C pe o durată
mai mare de 3 zile). Coeficientul de corecţie a consumului de combustibil pentru condiţii speciale
Kcs se foloseşte în calcul când se efectuează transporturi pe drumuri neamenajate (din şantiere,
Managementul aprovizionării

cariere, exploatări forestiere, miniere, petroliere etc.) sau în campaniile agricole. Acest coeficient se
determină, de regulă (pe bază de experiment cu minimum 3 automobile sau cu 3 încercări pe un
singur automobil), de către o comisie tehnică, folosindu-se, în acest sens, documentaţia justificativă.
Coeficientul de corecţie Kcs se calculează cu ajutorul relaţiei:

C r ×100
K cs =
în care: P e ×C rv× K s×A
Cr = consumul total de combustibil realizat pentru parcurgerea întregului traseu care prezintă
condiţii speciale de exploatare a automobilului (litri);
Crv = consumul mediu realizat în urma verificării în mers (parcurs) a automobilului (litri la 100
km echivalenţi).
Pe timpul determinării, automobilele vor fi încărcate ca în situaţia reală de exploatare.
Sporul de consum de combustibil pentru anumite condiţii de exploatare, Q, se acordă
numai la automobilele care se află în următoarele situaţii:
a. de opriri şi demarări frecvente, cum este cazul autovehiculelor care efectuează transporturi
de colectare-distribuire locală, de colectare din grămadă în grămadă (produsele agricole de pe
terenurile cultivate), transporturi în şantiere, cariere etc., precum şi în cazul autobuzelor care
efectuează curse regulate de călători (traficul interurban şi preorăşenesc) pentru opririle şi
plecările din staţiile obligatorii de pe traseele de circulaţie prestabilite, conform graficelor de
mers pe cursele respective; acest tip de spor (Q1) se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q1 = 0,25× C ×n (0 -d) (litri)


în care:

C = consumul mediu realizat la 100 km echivalenţi;


n0-d = numărul de opriri şi demarări stabilite anticipat sau confirmate de punctele unde se
efectuează operaţiile (de colectare-distribuire etc.)
b. însoţitoare ale combinelor pe parcursul strângerii recoltei agricole, caz în care sunt
nevoite să circule în trepte inferioare; sporul în acest caz, Q2, se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q 2 = 0,1 × C × n c (litri)
în care nc reprezintă numărul de curse efectuate pentru preluarea încărcăturii de la combină
(confirmate de client).
c. de acţionare a instalaţiilor speciale care le echipează, caz în care sporul de combustibil
Q3 se calculează cu ajutorul relaţiei:
Q3 = n p × qi (litri)

în care:
np = numărul de prestaţii efectuate cu instalaţiile speciale care echipează automobilul;
qi = sporul specific de combustibil (litri/1 prestaţie specială) care se stabileşte de
producătorul utilajului sau prin experiment justificativ (se recurge la acest mod de calcul al lui Q3 dacă
sporul de km echivalenţi care se acordă pentru asemenea prestaţii nu acoperă necesarul real de
combustibil).
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

d. de încălzire a motoarelor pe timp de iarnă dacă automobilul nu este parcat în spaţii


încălzite sau nu este dotat cu instalaţii speciale de preîncălzire; acest spor, Q4, se are în vedere
la plecare şi în situaţiile de nefuncţionare mai mari de două ore în timpul zilei de activitate şi se
calculează cu ajutorul relaţiei:

Q 4 = 0,05 × C × n i (litri)
în care "ni" numărul operaţiilor de încălzire a motorului.
e. de funcţionare pentru formarea rezervei de aer, când sporul, Q5, se acordă în afara
perioadei de iarnă, o singură dată pe zi activă, la automobilele cu sistem de frânare cu
autoblocare sau cu suspensie pe perne de aer ; acest spor, Q5, se calculează cu ajutorul
relaţiei:
Q5 = 0,025 × C (litri)
Aşadar, sporul pentru anumite condiţii de exploatare (Q) este o sumă de mai multe tipuri de
sporuri (precizate la punctele a-e):

Q = Q1 + Q 2 + Q3 + Q 4 + Q5 (litri)

Luarea în calcul a acestor sporuri se face, de regulă, numai în condiţiile date cu scopul
asigurării necesarului real de combustibil pentru fiecare automobil prevăzut pentru folosire efectivă
în cadrul parcului disponibil al unităţii economice; se are în vedere analiza prealabilă a situaţiilor
interpretabile, pentru a se asigura folosirea economică a resurselor de combustibil din considerentele
cunoscute.
În ceea ce priveşte necesarul de combustibil pentru autobuze, microbuze, autoturisme,
automobile cu sarcina utilă nominală sub 1,5 tone, autospeciale etc., acesta se calculează cu
ajutorul relaţiei:
Pe ×C ×A×
N plc = s K cs + Q (litri)
100
în care Cs reprezintă, în acest caz, consumul specific mediu stabilit la 1/2 din capacitatea
nominală de transport a autovehiculului (litri/100 km echivalenţi); celelalte elemente au semnificaţia
precizată mai înainte.
Pentru efectuarea practicii în atelierele-şcoală, necesarul de combustibil care serveşte la
punerea în funcţiune a motoarelor se calculează cu ajutorul relaţiei:

N plc = Cs × h dm (litri )
în care:

Cs = consumul mediu pe oră al motorului cu ardere internă destinat practicii în atelier (litri/1
oră didactică de funcţionare normală);
hdm = numărul estimat de ore didactice de funcţionare a motorului.
• Necesarul de ulei reprezintă cantitatea de ulei care se prevede a fi consumată, de
automobilul din parcul activ, pentru parcursul prevăzut în cadrul perioadei de gestiune; pentru
un automobil, necesarul se stabileşte cu ajutorul relaţiei de mai jos, iar pentru totalul autovehiculelor
prin însumarea rezultatelor obţinute astfel:
Pe ×
Nua = C + n s × Ksp × Cb + n f × Cf (litri)
100 su
Managementul aprovizionării

Pe = parcursul în km echivalenţi prevăzut pentru un automobil dintr-o anumită categorie pe o


anumită perioadă de folosinţă stabilită (an, semestru, trimestru);

C su = consumul mediu specific de ulei pentru ardere (litri la 100 km echivalenţi); se preia din
tabele speciale elaborate pe tipuri de motoare;
ns = numărul de schimburi de ulei care urmează a se efectua în timpul executării parcursului;
Ksp = coeficientul de corecţie a consumului determinat de spălarea sistemului de ungere
(1,5 pentru automobilele cu ardere prin scânteie, cu excepţia celor care folosesc ulei tip Super, şi 1,0
pentru celelalte autovehicule de acest gen);
Cp = capacitatea băii de ulei (litri);
nf = numărul de înlocuiri ale elementului filtrant;
Cf = capacitatea filtrului de ulei (se indică în tabele speciale sau în cărţile tehnice ale maşinii).
Pentru automobilele echipate cu motoare a căror ungere se realizează prin amestecul de ulei
cu combustibilul folosit, necesarul de ulei se calculează cu ajutorul relaţiei:

p
N plu = Cc × (litri)
100
în care:

Cc = consumul mediu specific de combustibil (litri la 100 km echivalenţi), stabilit prin


documentaţie (norma medie de consum la 100 km echivalenţi);
p = procentul de amestec indicat de uzina constructoare, respectiv cantitatea de ulei
prevăzută la 100 km amestec de combustibil şi ulei.
Necesarul de energie electrică se determină, de asemenea, în funcţie de destinaţia de
consum, astfel:
a. În scopuri tehnologice, necesarul de energie electrică, Neth, se calculează cu ajutorul
relaţiei:
N eth = ∑ Qi × N cei
în care:
Qi = producţia pentru produsul i prevăzută pentru obţinere, folosind energie electrică (tone
oţel);
Ncei = norma de consum specific de energie electrică pe unitatea de produs i (kWh/tonă),
stabilită prin documentaţia tehnico-economică de obţinere a acestuia.
b. Pentru iluminat, necesarul de energie electrică, Nei, se stabileşte în funcţie de numărul
punctelor de iluminat Bi, de puterea acestora pe structură Pi, de perioada de iluminat (O),
coeficientul de simultaneitate şi coeficientul de pierderi pe reţea Kpr; relaţia de calcul este:

B ×P ×O×σ
N ei = i i
1000(1 - K pr )
c. ca forţă motrice, necesarul de energie electrică (Nef) se calculează în funcţie de puterea
nominală a motoarelor (Pi), de numărul estimat de ore de funcţionare (O) de gradul de
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

încărcare a motoarelor (Kî), de randamentul acestora (Rm) şi coeficientul de


simultaneitate (σ), astfel:
Pi ×O× K î ×Fp ×σ
N ef =
R m (1− K pr )

în care Fp reprezintă factorul de putere, cos φ (raportul între puterea activă şi puterea aparentă
nominală; valoarea maximă a acestui factor este egală cu 1).
d. Pentru executarea de lucrări de sudură, necesarul de energie electrică Nes se calculează
cu ajutorul relaţiei:
∑ Qi × Li × Ncesi
Nes =
1 - K pr
în care:
Qi = volumul de lucrări sau de produse i la care se prevede executarea operaţiei de sudură;
Li = lungimea cusăturii de sudură pe lucrarea sau produsul i (ml);
Ncesi = norma de consum de energie electrică pentru executarea unui metru liniar cusătură
prin sudură (kWh/1 ml).
După o metodologie specifică se stabileşte necesarul de energie electrică şi pentru alte
destinaţii de consum (Nead). Necesarul total de energie electrică se obţine prin însumarea
necesităţilor aferente fiecărei destinaţii de consum, astfel:
N et = N eth + N ei + N ef + N es + N ead

La determinarea necesităţilor de combustibil şi energie electrică se are în vedere folosirea


cu maximă economicitate a acestor resurse prin: eliminarea sau reducerea pierderilor
nejustificate; evitarea mersului în gol al motoarelor (prin echiparea utilajelor cu dispozitive de
limitare şi prevenire a fenomenului); îmbunătăţirea randamentului consumatorilor; scoaterea din
funcţiune a instalaţiilor mari consumatoare şi cu randamente scăzute; dotarea cu aparatură şi
dispozitive de măsură şi control permanent al consumului ş.a.
În practica aprovizionării, un aspect deosebit îl reprezintă modul cum se stabileşte necesarul
de piese de schimb şi de SDV-uri; în acest context, precizăm faptul că metodologia în sine prezintă
particularităţi în funcţie de destinaţia în consum a pieselor de schimb, de natura dotării tehnice a
unităţilor economice ş.a.
• Necesarul de piese de schimb (Nps) are la bază următoarea relaţie de calcul:
P mu × Ks × N cps × N r
N ps =
în care: Kr
Ks = coeficientul de schimburi preconizat pentru funcţionarea utilajului;
Ncps = norma de consum specific de piese de schimb determinată pe durata stabilită de
folosinţă şi pe utilaj, maşină etc.;
Nr = numărul mediu de piese de schimb de acelaşi tip încorporate într-un utilaj, maşină etc.;
Kr = coeficientul de recondiţionare estimat, pentru tipul de piesă de schimb analizat.
Parcul mediu de utilaje (Pmu), element de calcul al necesarului de piese de schimb, se
determină cu ajutorul relaţiei: N mui ×N lf N mus ×N ln f
P =P +
mu exî −
12 12
Managementul aprovizionării

în care:
Pexî = parcul mediu de mijloace fixe (maşini, utilaje etc.) existent la începutul anului de plan;
Nmui = numărul de utilaje, maşini prevăzute pentru a intra în funcţiune în perioada următoare;
Nlf = numărul de luni de funcţionare a maşinilor ce vor fi puse în funcţiune în perioada de
gestiune;
Nmus = numărul de maşini stabilite pentru scoatere din funcţiune în anul următor;
Nlnf = numărul de luni de nefuncţionare a maşinilor, utilajelor propuse pentru scoatere din
funcţiune în anul următor.
Formele concrete de aplicare a metodei au în vedere şi caracterul fabricaţiei maşinilor, utilajelor
şi instalaţiilor pentru care sunt destinate, respectiv de serie mare (excavatoare, autovehicule,
tractoare, locomotive, combine, războaie de ţesut etc.), sau utilaje, maşini, instalaţii de serie mică,
unicate sau cu destinaţie specifică (laminoare, cuptoare de elaborat oţel şi tratamente termice,
utilaje tehnologice din industria chimică etc.). Fundamentarea necesarului de piese de schimb are
la bază un proces intens de recuperare, prin recondiţionare, a pieselor de schimb, prelungirea duratei
de viaţă a pieselor, confecţionarea lor din materiale de calitate superioară şi utilizarea raţională a
acestora.
Structura SDV-isticii necesare unităţilor economice este, de regulă, foarte largă în special pentru
cele cu profil de construcţii de maşini; aceasta cuprinde categorii de genul: sculelor aşchietoare,
verificatoarelor, dispozitivelor, matriţelor, ştanţelor ş.a.; fiecare articol se prezintă într-o gamă
sortimentală foarte largă. Ca urmare, determinarea necesarului de SDV-uri se face prin parcurgerea
a două momente de lucru: a) precizarea completului necesar de SDV; b) calculul concret al
mărimii necesarului pentru fiecare tip de SDV.
• Necesarul de scule aşchietoare (Ns) pe tipuri şi variante constructive din cadrul completului
ales se stabileşte:
a. cu ajutorul metodei de calcul direct:

Ns = Σ Qi x Ncsi

în care:
Qi = cantitatea de produse, piese, repere i, care urmează a fi prelucrată cu tipul de
sculă aşchietoare pentru care se face determinarea;
Ncsi = norma de consum specific de scule aşchietoare pentru prelucrarea unei
unităţi sau o sută, o mie de bucăţi din produsul, piesa, reperul i, stabilită pe bază de
documentaţie.
Norma de consum (sau consumul standard) de scule se calculează în funcţie de
timpul mecanic de prelucrare (tpm) a unei unităţi de produs cu tipul de sculă pentru care se
stabileşte necesarul şi de rezistenţa sculei (R) până la uzura completă a acesteia, astfel:
t pm
N cs =
R
Rezistenţa sculei până la uzura sa completă R se determină folosind relaţia:

R = ( Plt + 1) × t f (1 - K)
Plu
în care:
Plu = lungimea părţii active a sculei aşchietoare care se pierde la o reascuţire;
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Plt = lungimea totală a părţii active a sculei aşchietoare;


l = prima perioadă de folosire a sculei noi;
tf = timpul de întrebuinţare a sculei între două reascuţiri succesive;
K = coeficientul deteriorării accidentale a sculei înainte de termenul stabilit. Acest
coeficient depinde de calitatea materialului din care este confecţionată scula şi de condiţiile
de exploatare a acesteia; el variază între 0,05-0,01.
b. cu ajutorul metodei de calcul bazată pe timpul total prevăzut pentru utilizarea tipului de
sculă respectiv în perioada de gestiune avută în vedere; se foloseşte relaţia:
O × Ctm × Ctl
Ns =
R
în care:
O = numărul prestabilit de ore de funcţionare a utilajului la care se foloseşte tipul de sculă luat în
calcul;
Ctm = coeficientul timpului mecanic de funcţionare a utilajului;
Ctl = coeficientul timpului de lucru cu tipul de sculă respectiv în cadrul timpului mecanic de
funcţionare a utilajului.
• Necesarul de instrumente de măsură şi control-verificare, Ni, se stabileşte cu ajutorul
relaţiei: Nd
∑ Qi× N mpi
Ni = 1
sau:
100 × N muz
Nd
∑ Q i × N ci
1
Ni =
100
în care:
Qi = cantitatea de produse, repere, piese prevăzute pentru verificare;
Nci = norma de consum de instrumente estimată la 100, 1000 etc. de piese verificate;
Nd = numărul tipurilor de piese care se verifică cu instrumentul pentru care se calculează
necesarul (i=1,2,..., Nd);
Nmp = numărul de măsurători ce se fac în medie pe o piesă i;
Nmuz = numărul de măsurători ce se pot face cu instrumentul respectiv până la uzura
completă (rezistenţa instrumentului).
Rezistenţa instrumentelor de măsură (Nmuz) se calculează cu ajutorul relaţiei:
Nmuz = Nmm x t(Nr + 1) x (1-K)

în care:
Nmm = numărul de măsurători care revine pe un micron suprafaţă de uzură a
instrumentului;
t = uzura (toleranţa) admisă a instrumentului, în microni;
Managementul aprovizionării

Nr = numărul admis de reparaţii ale instrumentului de măsurat până la uzura


completă a acestuia ;
k = coeficientul ieşirii neprevăzute din funcţiune (deteriorări accidentale) a
instrumentului de măsurat sau verificat.
Norma de consum de instrumente se calculează cu ajutorul relaţiei:
N mp
Nci =
Nmuz
Pentru determinarea necesarului de mijloace de transport intern se are în vedere, într-o
primă etapă, stabilirea tipurilor care urmează a fi folosite (electrocare, motocare etc.) şi a regimului
de funcţionare în timp (unul, două sau trei schimburi). Totodată, se alege şi sistemul eficient de
transport (radial, circular ş.a.) care va influenţa direct gradul mediu de folosire a capacităţii mijlocului
de transport şi sfera de servire (numai la deplasarea materialelor de la depozit la secţiile
consumatoare sau/şi pentru trecerea semifabricatelor, subansamblelor, pieselor de la o secţie la alta
ş.a.m.d.).
• Necesarul de mijloace pentru transport intern - Nmt, se calculează într-o formă generală cu
ajutorul relaţiei:
Q × Kn
N mt =
q × Kc × nc
în care:
Q = cantitatea de materiale ce urmează a fi transportată într-o zi calendaristică (în
tone);
q = capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport, inclusiv a remorcilor
(în tone);
Kc = coeficientul mediu de utilizare a capacităţii mijlocului de transport;
nc = numărul de curse care poate fi efectuat de un mijloc de transport, într-un schimb;
Kn = coeficient de neuniformitate în transportul zilnic.
Numărul de curse (nc) realizabil cu mijlocul de transport se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
tf
nc =
tc
în care:
tf = fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în condiţiile unui regim de lucru
de un schimb după caz, două sau trei schimburi (în minute);
tc = durata unei curse (minute).
Durata unei curse (tc) se calculează cu ajutorul relaţiei:
t
nc= f
tc
în care:
D = distanţa medie de transport al materialelor de la depozit la secţii;
Vm = viteza medie de deplasare a mijlocului de transport (în regim plin-plin);
tî = durata medie de încărcare a mijlocului de transport, în minute;
td = durata medie de descărcare a mijlocului de transport, în minute;
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

ta = timpii de întreruperi neprevăzute în circulaţia mijlocului de transport (şi care se cuprind


între 0,15-0,20 minute pe cursă).
Coeficientul de neuniformitate (Kn) în transportul zilnic al materialelor se determină cu
relaţia:
Qz max
Kn =
Qz med
în care:
Qz max = cantitatea maximă zilnică de materiale de transportat;
Qz med = cantitatea medie zilnică de materiale de transportat.
• Necesarul de utilaje pentru prelucrare se determină pentru două situaţii (pentru fiecare tip)
şi anume:
când sunt destinate să înlocuiască anumite utilaje care sunt prevăzute a fi scoase din
funcţiune, ca urmare a uzurii fizice sau morale; în acest caz, necesarul de utilaje se va stabili
în raport cu numărul celor ce vor fi scoase din funcţiune, ţinând cont de randamentul utilajului
nou;
când utilajele sunt destinate să asigure mărirea capacităţii de producţie, se stabileşte,
într-o primă etapă, necesarul de utilaje pentru îndeplinirea planului anual de producţie
(Nu), folosind relaţia:
Q×t u
Nu =
Z×0×K s × K u ×K î
în care:
Q = volumul estimat al producţiei care urmează a fi prelucrată pe utilajul respectiv;
tu = timpul efectiv unitar de prelucrare a produsului;
Z = numărul mediu de zile de funcţionare pe un utilaj;
O = numărul mediu de ore de funcţionare a unui utilaj în cadrul unui schimb;
Ks = coeficientul sau numărul estimat de schimburi de lucru;
Ku = coeficientul de utilizare a capacităţii utilajului respectiv;
Kî = coeficientul de îndeplinire a normelor de muncă.
În etapa a doua, se determină necesarul de aprovizionat cu utilaje (Nau) în funcţie de
numărul existent deja în unitatea economică (Uex); se foloseşte relaţia:
Nau = Nu - Uex

Efortul investiţional pentru cumpărare va fi direct condiţionat de mărimea necesarului de


aprovizionat cu utilaje Nau şi gradul de folosire care se prevede să se asigure. "Necesarul de
utilaje pentru completare", Nuc, se determină în funcţie de cantitatea de produse fabricate
prevăzute pentru desfacere (inclusiv destinate folosirii în unitatea care le şi produce) Qpl şi norma
de completare (echipare) a unui produs cu acelaşi tip de utilaj (Ncom); pentru calcul se foloseşte
relaţia:
Nuc = Σ Qpli x Ncomi
Managementul aprovizionării

în care i reprezintă numărul de tipuri de produse care se prevăd pentru echipare cu acelaşi
tip de utilaj.
Situaţia este specifică unităţilor care fabrică, de exemplu, maşini, utilaje care urmează a fi
echipate cu motoare, pompe de injecţie etc.
Pornind de la cadrul general al metodologiei prezentate pentru fundamentarea necesităţilor de
materii prime, materiale, combustibili, energie electrică, piese de schimb, SDV-uri etc., considerăm că
este necesar să se manifeste permanent preocuparea analiştilor în domeniul aprovizionării materiale
de a folosi metodele analitice de calcul, ţinând seama de particularităţile ramurilor, subramurilor,
produselor din fabricaţie, precum şi de destinaţia de folosire a resurselor materiale. Exigenţa şi spiritul
gospodăresc manifestat în faza de elaborare a strategiei în aprovizionare trebuie extinse pe
parcursul derulării perioadei de gestiune, când procesul devine mai complicat datorită schimbărilor
care apar în derularea acestuia faţă de condiţiile iniţiale (de previziuni).
Stocul de resurse materiale la sfârşitul perioadei de gestiune, reprezentând al doilea
"indicator" care reflectă "necesităţi materiale" ale unităţii economice, are scopul de a asigura
desfăşurarea normală a procesului de producţie pe parcursul derulării perioadei de gestiune; la sfârşit
de perioadă, el urmează a se regăsi în dimensiunea şi structura prevăzute, şi va constitui "suportul
material" principal de formare a stocului de la începutul perioadei următoare (care va reprezenta
baza reluării procesului de alimentare a consumului în primele zile, săptămâni, luni ale acesteia).
Funcţionalitatea stocului la sfârşitul perioadei de gestiune se prezintă în figura 4.1.

Figura 4.1

Aşadar, prin natura sa, acest stoc se formează pe parcursul perioadei de gestiune sub forma
"stocului de producţie" cu scopul îndeplinirii funcţiilor ce-i sunt stabilite acestuia, în raport de
caracteristicile resurselor materiale, destinaţia de consum a acestora, profilul de activitate al
unităţii economice etc.- aspecte care definesc şi elementele care îl compun. Relaţia care exprimă
raportul dintre "stocul la sfârşitul perioadei de gestiune" (Ssf) şi stocul de producţie (Sp) este
următoarea:
Ssf = Sp sau Sp => Ssf

Această egalitate poate intra sub incidenţa unor abateri determinate de eşalonarea
calendaristică a intrărilor de materiale de la furnizori, destinate să asigure reîntregirea stocului curent
- element component de bază al stocului de producţie. Astfel, în condiţiile unui interval de 30 de
zile între intrările succesive de la furnizori, eşalonate a se efectua la sfârşitul fiecărei luni, mărimea
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

stocului curent fizic care urmează a se regăsi în cadrul stocului la sfârşitul anului va fi cea
corespunzătoare dimensiunii maxime de constituire a acestuia, prevăzută iniţial, caz în care Ssf = Sp
(vezi figura 4.2.a). Dacă eşalonarea are în vedere desfăşurarea intrărilor de materiale la data de 15 a
fiecărei luni, atunci stocul curent fizic la sfârşitul anului va fi dimensionat numai pentru 15 zile; la
acest nivel va fi luat în calcul pentru stabilirea stocului la sfârşitul anului caz în care Ssf < Sp (figura
4.2.b).

Figura 4.2

Includerea în stocul la sfârşitul anului a stocului curent la dimensiunea maximă în toate


cazurile, indiferent de eşalonarea calendaristică prevăzută pentru reîntregirea acestuia, conduce la
suprastocare de resurse materiale, deci la imobilizarea de fonduri financiar-valutare nejustificate
economic şi implicit la scăderea eficienţei folosirii lor. O asemenea situaţie nu este compatibilă cu
funcţionarea unităţilor în economia de piaţă, care impune gestionarea exigentă a resurselor de orice
fel, evitarea blocărilor de fonduri, aşezarea pe criterii strict economice a activităţii generale a
acestora. Întrucât este dificil să se ia în calcul pentru fiecare sortiment de material nivelul la care s-ar
afla stocul curent la sfârşitul perioadei de gestiune (nivel condiţionat de eşalonările calendaristice
ale livrărilor de materiale convenite cu furnizorii, care se pot sau nu cunoaşte la momentul
determinării), într-o primă fază, se poate adopta ideea includerii integrale a stocului curent în cadrul
celui la sfârşitul anului; în a doua fază, se va modela (reaşeza) dimensiunea acestuia în raport cu
situaţiile care decurg din elementele stabilite cu furnizorii pe linia termenelor calendaristice de livrare.
Această adaptare se încadrează în acţiunea generală de prevenire a suprastocărilor şi deci a
imobilizărilor nejustificate economic. Alături de stocul curent, în cadrul stocului la sfârşitul
Managementul aprovizionării

perioadei de gestiune se vor mai cuprinde stocurile de siguranţă, de condiţionare şi pentru


transport intern (numai după analize prealabile ale condiţiilor care să le justifice formarea şi existenţa
concomitentă a acestora). Pentru resursele la care se are în vedere constituirea de stoc pentru
sezonul de iarnă, în cadrul stocului la sfârşitul perioadei de gestiune se va cuprinde numai acea
parte care se prevede a fi folosită pentru alimentarea cererilor de consum în perioada de iarnă care
se estimează pentru anul următor, inclusiv stocul de siguranţă constituibil pentru protecţie în
eventualitatea prelungirii acesteia. În consecinţă, "stocul la sfârşitul perioadei de gestiune" este
dat de "stocul mediu de producţie", după caz, de "cel maxim".
Această modalitate de interpretare a conţinutului stocului la sfârşitul anului are un caracter
asigurator în acoperirea cererilor pentru consum pe întreaga perioadă de gestiune; situaţia implică
însă un efort investiţional mai mare în aprovizionare-stocare, care este însă amortizat de efectele
generate prin îndeplinirea funcţiilor care le sunt specifice stocurilor curente şi de siguranţă. Ideea
porneşte de la faptul că, prin includerea în "stocul de la sfârşitul perioadei" a celui curent se
creează premisele amplificării necesarului total de resurse pentru consum; se face abstracţie de
faptul că stocul curent se formează pe seama şi în cadrul necesarului propriu-zis de consum şi nu
peste nivelul acestuia. Dacă luăm în considerare această subliniere, atunci în stocul la sfârşit de
perioadă, teoretic, nu trebuie inclus stocul curent; deci, stocul la sfârşit de an va fi dat, în acest
caz, numai de stocul de siguranţă. Dacă se are în vedere însă încetarea consumului unei resurse
până la sfârşitul perioadei de gestiune, înseamnă că, la încheierea acesteia, în depozitul unităţii nu
trebuie să rămână nici un stoc. În această nouă situaţie nu se justifică prevederea formării stocului la
sfârşit de perioadă nici la nivelul stocului de siguranţă.
În concluzie, stocul la sfârşitul perioadei de gestiune se constituie numai la resursele pentru
care se estimează extinderea consumului şi în perioada următoare, nivelul de formare intrând sub
incidenţa interpretărilor de mai sus.
"Necesarul total de resurse materiale" pentru realizarea planului şi programelor de producţie,
a activităţii de ansamblu a unităţii economice reprezentă al treilea indicator de exprimare a
necesităţilor (cererilor) de consum; acesta este o sumă a necesarului de consum prezentat mai
înainte şi a stocului la sfârşitul perioadei, deci:
Ntpl = Npl + Ssf

Acest "indicator" (Ntpl) asigură evaluarea estimativă a tuturor necesităţilor de consum pentru
un anumit tip de resursă faţă de care se stabilesc în continuare, sursele de acoperire şi potenţialul
în care acestea urmează să îşi aducă aportul. Deci, planul şi programele de aprovizionare vor
cuprinde, alături de necesităţile de consum certe şi probabile, şi indicatorii de evaluare a resurselor
materiale, pe surse de provenienţă, (care vor fi aprovizionate sau, după caz, puse la dispoziţie din
surse proprii pentru acoperirea necesităţilor interne).

4.4.2. Indicatorii de evaluare a resurselor - pe surse de


provenienţă - destinate acoperirii necesităţilor
(cererilor) de consum ale întreprinderii
Aşa cum s-a menţionat mai înainte, cea de a doua parte a planului şi programelor de
aprovizionare a unităţilor economice evidenţiază "resursele" - pe surse de provenienţă - care pot fi
acţionate pentru acoperirea necesităţilor de materiale prezentate mai sus. Aceste resurse, care sunt
asigurabile din surse interne şi din afara unităţii, se exprimă prin "stocul preliminat la începutul
anului de plan", "alte resurse interne" şi "necesarul de aprovizionat"; şi aceşti indicatori se
estimează, firesc, anticipat perioadei la care se referă şi se adaptează ulterior (inclusiv pe parcursul
perioadei de gestiune) în funcţie de condiţiile noi care apar în unitatea economică şi în afara ei.
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

"Stocul preliminat de resurse materiale la începutul perioadei de gestiune" (Spî), exprimă


cantitatea de materiale care se prevede să existe la momentul respectiv în depozitele unităţii
economice în scopul alimentării consumului în primele zile ale acesteia. Este o mărime
probabilă care se "extrapolează" pornind de la stocul efectiv existent în depozitul unităţii
economice (Sex), de la intrările de materiale (I0) care se prevăd a se mai înregistra în perioada
curentă de până la încheierea acesteia şi de la consumurile certe sau/şi probabile de resursă
aferente aceleaşi secvenţe de timp (C0). Estimarea se face cu ajutorul relaţiei:
Spî = Sex + I0 - C0

Intrările de la furnizori în anul curent (I0) pot fi normale (In0), restante dar acceptate în
continuare (Ir0) şi suplimentare (Is0) destinate acoperirii unor cereri noi neprevăzute iniţial:
I0 = In0 + Ir0 + Is0

Consumurile pot prezenta aceeaşi structură: normale determinate de necesitatea realizării


programelor de fabricaţie elaborate pentru ultima parte a perioadei de gestiune (Cn0 = Qn0 x Nc),
restante - aferente producţiei care nu a fost realizată conform programelor, fabricaţia a fost întârziată
dar se prevede a se efectua pentru că produsele restante sunt solicitate în continuare de clienţi, cu
sau fără penalizare (Cr0 = Qr0 x Nc) şi suplimentare ca rezultat al acceptării executării unor noi
comenzi de producţie sau a unor cantităţi suplimentare de produse pentru care se întrevede vânzarea
(Cs0 = Qs0xNc):
C0 = Cn0 + Cr0 + Cs0 = (Qn0xNc) + (Qr0xNc) + (Qs0xNc)

Prevederea formării, ca şi existenţa stocului preliminat la început de an este interpretabilă în


funcţie de natura resursei şi orizontul de timp pentru care se întrevede consumul acesteia. Astfel:
dacă consumul la resursa materială i se extinde peste perioada curentă şi încetează în cadrul
perioadei următoare, atunci se prevede formarea stocului numai la începutul acesteia;
dacă consumul la resursa i începe în perioada următoare în cadrul căreia şi încetează nu se
constituie stoc la începutul perioadei respective de gestiune;
dacă consumul la resursa i începe în perioada de gestiune următoare cu perspectiva depăşirii
acesteia, nu se va forma stoc la începutul ei.
În situaţiile când se constituie, pentru estimare se apelează, în prima fază, la relaţiile de mai
sus, ulterior recurgându-se la adaptarea nivelului acestuia în funcţie de mutaţiile care intervin în
mărimea elementelor iniţiale de calcul. Eventualele abateri se transmit implicit asupra necesarului de
aprovizionat. Un moment important de corecţie este începutul perioadei de gestiune pentru care a
fost extrapolat să existe, când pe bază de "inventar" se evidenţiază stocul real fizic existent în
depozitul întreprinderii. Din comparaţia stocului preliminat la începutul perioadei de gestiune
(Spî) cu cel real stabilit prin inventar la momentul definit se pot exprima situaţiile: Spî <, = sau >
Srî. În cazul egalităţii se apreciază realismul şi stabilitatea elementelor şi condiţiilor iniţiale luate în
calcul. Când Spî < sau > Srî, se impune corecţia necesarului de aprovizionat cu diferenţa (∆Sî=Srî
- Spî), aşa cum se va arăta mai jos.
În cadrul surselor interne de acoperire a necesităţilor de materiale un loc important îl ocupă şi
indicatorul "alte resurse interne" - ARi; în acest indicator se cuprind diferite categorii de resurse
materiale care pot fi furnizate chiar de sectoarele proprii de activitate ale unităţii economice (secţii,
ateliere etc.) rezultate din procesele tehnologice de prelucrare, din cele netehnologice, sub forma
resturilor materiale care sunt reutilizabile în consumul intern (fâşii, cupoane, capete nemultiple, şpan,
uleiuri uzate ş.a.). La acestea se adaugă materialele şi piesele refolosibile rezultabile din
dezmembrări de mijloace fixe scoase din uz, din produse rebutate sau chiar materiale noi care se
Managementul aprovizionării

obţin în unitatea care le şi foloseşte. Indicatorul "alte resurse interne" reprezintă o sursă eficientă,
sigură de acoperire a necesităţilor de consum ale unităţilor economice. Estimarea cantităţilor de
resurse reutilizabile în cadrul întreprinderii se face în cadrul programului de recuperări elaborat pe
subunităţile furnizoare (secţie, atelier, sector de activitate etc.) cu eşalonare pe secvenţe de timp ale
perioadei de gestiune în care se obţin; datele se preiau în cadrul planului şi programelor de
aprovizionare fiind specificate la indicatorul alte resurse interne ARi.
Al treilea indicator, care reflectă expresia finală a resurselor de acoperire a necesităţilor de
materiale ale unităţilor economice, este "necesarul de aprovizionat" - Na; acest "indicator"
evidenţiază cantitatea de materii prime noi şi materiale refolosibile, de combustibil şi
lubrifianţi, de piese de schimb ş.a. care trebuie asigurată de la furnizori, deci, din afara unităţii
pentru acoperirea cererilor de consum ale întreprinderii, şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
Na = Npl + Ssf - Spî - ARi

sau:
Na = Ntpl - Spî - Ari

ştiind că:
Ntpl = Npl + Ssf

Necesarul de aprovizionat cu resurse materiale de la terţi furnizori din ţară sau de pe piaţa
internaţională (Na) exprimă de fapt "sursa principală" de acoperire a necesităţilor de consum ale
unităţilor economice. Acest indicator, calculat astfel într-o primă etapă, formează obiectul adaptării
"în timp". O primă acţiune de acest gen se realizează la începutul perioadei de gestiune; aceasta
este determinată de necesitatea reflectării în mărimea indicatorului a eventualelor diferenţe (∆Sî) care
rezultă din comparabilitatea stocului preliminat de la începutul perioadei de gestiune cu cel real
stabilit prin inventar (rezultatul acţiunii este interpretat mai sus). Corecţia se realizează cu ajutorul
relaţiei:

Na1 = Na ± ∆Sî

în care Na1 reprezintă "necesarul de aprovizionat corectat" în funcţie de situaţia reală a


stocurilor fizice existente la început de an în depozitele unităţii. În funcţie de rezultatul
corecţiei (reducere sau creştere a nivelului indicatorului), se vor iniţia acţiuni în consecinţă,
care vor avea în vedere comandarea -contractarea unor cantităţi suplimentare (când Sr <
Spî) sau depistarea (când Sr > Spî) căilor de valorificare a resurselor care se prevăd a deveni
disponibile (dacă nu se pot face renunţări la angajamentele anterioare privind asigurarea
materială de la furnizori). Acţiunea de modificare a necesarului de aprovizionat se
desfăşoară şi în interiorul perioadei de gestiune ori de câte ori noile condiţii cu care se
confruntă unitatea economică o impun.

4.5. Sistemul Planificării Cererilor de Materiale - MRP


Abordarea problematicii conducerii computerizate a aprovizionării se poate realiza în contextul
mai multor sisteme folosite în practica unităţilor economice. Aceste sisteme tratează problematica
acoperirii cererilor de consum în "strictă corelaţie" cu nivelul stocurilor care se constituie sau există
la un moment dat într-o întreprindere, cu dimensiunea, pe structură, a consumurilor, eşalonate în
timp, şi, respectiv, cu loturile economice "de comandat" la anumite momente calendaristice. Între
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

sistemele care prezintă mai mare interes practic reţinem pe cel al "Planificării Cererilor de
Materiale" (MRP).
Sistemul MRP este descris de Jack Meredith în lucrarea "The management operations"1.
Semnificativ este faptul că în planificarea cererilor de materiale este necesar un volum mare de
informaţii referitoare la activitatea de producţie, de stabilire a consumurilor specifice (a normelor de
consum) pe bază de documentaţie tehnico-economică, de dimensionare a stocurilor pe criterii
economice, de elaborare a programelor de recuperare a resurselor interne reutilizabile ş.a.
Componentele şi fluxurile de informaţii necesare planificării cererilor de materiale, după
sistemul MRP, se prezintă schematic în figura 4.3.

Figura 4.3
Din figura 4.3. rezultă că un prim "suport" de date de intrare în sistemul MRP îl reprezintă
"fişierul planului de producţie (FPP)". Acesta va cuprinde producţia contractată, cea care rezultă
din comenzile ferme ale clienţilor şi cererea previzibilă (probabilă) de produse estimată prin
prognoze pe baze statistice (planul general de producţie se corelează cu capacitatea de producţie).
Documentaţia de evidenţiere a producţiei cu desfacere certă (contracte şi comenzi ferme emise de
terţi agenţi de vânzări, intermediari comerciali sau direct de clienţii utilizatori) cuprinde date care au în
vedere cantităţile totale de produse, defalcate pe subperioade ale anului de plan, ca şi termenele de
livrare. Pe această bază, se elaborează programele concrete de fabricaţie. Pe măsură ce se mai
primesc comenzi ferme, acestea vor înlocui cererile estimate. Planul de producţie anual va sta la
baza determinării necesităţilor de resurse materiale pentru perioada respectivă, iar programele de
fabricaţie vor servi la fundamentarea cererilor pe subperioade ale acesteia. Pentru sistem,
important este faptul că, în programele de fabricaţie, pot interveni mutaţii acceptate de conducerea
firmei, determinate de situaţii de excepţie (urgentarea sau amânarea fabricaţiei unor comenzi de
produse, includerea sau scoaterea din programele de fabricaţie a unor cantităţi de produse).
Aceste mutaţii generează automat modificări în programele de aprovizionare, în eşalonarea
calendaristică a comenzilor de aprovizionare cu materiale (fiind necesare noi aşezări ale
determinărilor anterioare).

1
Jack Meredith. The management operations, Ediţia a 3-a, John Wiley and Sons, New York, SUA,
1987.
Managementul aprovizionării

Al doilea suport de date este "fişierul normelor de consumuri specifice" - FNC sau FCSD,
care va indica materiile prime, piesele, subansamblele, alte componente necesare fabricaţiei şi
cantităţile maxime de asemenea resurse care pot fi folosite, conform documentaţiei tehnico-
economice, pentru obţinerea unei unităţi de produs finit, de sortiment sau variantă constructivă a
acestuia, de execuţie a unei unităţi de lucrare sau de prestaţie. Rezultatul calculelor efectuate prin
folosirea informaţiilor din fişierul normelor de consum - FNC şi cel al "programelor de fabricaţie -
FPP", se concretizează în elaborarea "bilanţurilor materiale". Acestea evidenţiază concret
cantităţile de materiale care trebuie eliberate din stocuri, destinaţia de utilizare a acestora, partea din
cadrul lor care se va înmagazina în produsele finite prevăzute pentru fabricaţie, cea care se va regăsi
sub formă de resturi materiale (şpan, pilitură, rumeguş, talaş etc.), sau care se va pierde în procesele
de prelucrare.
Pornind de la fluxul tehnologic de fabricaţie a produsului, ca şi de la componenţa acestuia, se
pot întocmi mai departe programe concrete de alimentare a secţiilor, atelierelor de producţie, pe
baza cărora se vor formula cererile de materiale. Aceste cereri se vor înscrie în bonurile de
materiale care vor cuprinde cantităţile pe fiecare reper care trebuie eliberate pentru consum. În cazul
elaborării de fişe-limită de alimentare, în cadrul lor se vor preciza cantităţile care se vor elibera din
depozit, repartizate eşalonat în timp în raport cu momentul la care sunt necesare, pentru trecerea
efectivă a acestora în consum. Fişa limită de consum se prezintă sub forma unei liste a reperelor
structurate pe fiecare produs. Prin cumularea conţinutului acestor fişe de consum, întocmite pentru
toate produsele prevăzute pentru fabricaţie, se elaborează un "raport special" - component al
sistemului MRP. Pe baza acestuia se defalcă necesarul de materiale pentru unul sau toate produsele
care se execută într-o perioadă determinată (o săptămână, o lună etc.). În acelaşi timp, se
prefigurează şi modul de alcătuire a produsului, din articolele componente pe faze de fabricaţie.
Reprezentarea grafică din figura 4.4. evidenţiază "structura arbore" a unui produs "i" pe baza căreia
se întocmeşte fişa de consum a acestuia.

Figura 4.4

Fişa de consum prezintă produsul la "nivelul cel mai înalt" de compunere considerat nivelul
zero. Subansamblurile şi reperele care intră direct în produsul finit sunt numite componente de nivel
1; reperele şi subansamblurile care intră în componentele de nivel 1 sunt considerate de nivel 2
ş.a.m.d. Aşadar, programul de fabricaţie (PF) indică produsul de executat, cantitatea prevăzută şi
perioada de lansare - fabricaţie, iar pe această bază se elaborează fişa de consum pentru acel
produs pe nivelele de compunere pe care le implică tehnologia de obţinere.
Momentele de prelucrare sau de punere în operă a articolelor componente ale produsului se
desprind din "diagrama de execuţie" a acestuia în timp. Aceasta se elaborează, din aval în amonte,
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

pornind de la termenul de livrare a produsului solicitat de clienţi şi luând în calcul duratele de


prelucrare-montaj sau de comandă-aprovizionare la terţi pentru fiecare reper component. Un
exemplu de desfăşurare în timp a execuţiei produsului i (diagrama de execuţie), a cărui structură
imaginară de compunere implică trei nivele (faze), se prezintă în figura 4.5.

Figura 4.5

Eşalonarea în timp a execuţiei produsului i, prezentată în figura 4.5., are la bază datele din
tabelul 4.7., în cadrul căruia sunt precizate produsul şi reperele componente, cantităţile necesare
şi termenele când trebuie comandate şi puse la dispoziţie pentru prelucrare-montaj; necesarul
de repere a fost determinat în funcţie de cantitatea de produse i (50 buc.) şi consumurile specifice
din documentaţie (normele de consum), din tabelul 4.8.
Managementul aprovizionării

Tabelul 4.7
Produs Săptămâna
(reper, materie
primă)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Produsul i livrabil în săptămâna a 10-a în 50
cantitate de 50 buc.
Reperul nr. P 81 Necesar în săpt. 200 50
Comandă asigurare 200 50
Subansamblul nr.S Necesar în săpt. 100
125
Comandă prelucrare 100
în săpt.
Subansamblul Necesar în săpt. 200
nr.S225
Comandă prelucrare 200
Reperul M 27 Necesar în săpt. 200
Comandă prelucrare 200
în săpt.
Reperul P 38 Necesar în săpt. 200
Comandă 200
aprovizionare
Materia primă Necesar în săpt. 200
nr.1220
Comandă 200
aprovizionare

Defalcarea fişei de consum (FC) înseamnă a specifica, la nivelul fiecărei faze (nivel) de
compunere a produsului, articolele componente, cantitatea, sursa de furnizare a fiecărui articol.
Pentru componentele care se produc chiar în cadrul întreprinderii, perioada lor de fabricaţie (de
prelucrare) va fi în funcţie de cantitatea de articole de fabricat şi timpul unitar de prelucrare. Rezultatul
defalcării fişei de consum pentru un produs evidenţiază cantităţile din fiecare articol necesare pe
faze de timp de execuţie a acestuia. O fişă de consum elaborată pentru produsul din figura 4.5. a
cărei "structură arbore" cuprinde trei nivele se prezintă în tabelul 4.8.
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Tabelul 4.8
Nivelul 1 Nivelul 2 Nivelul 3 Descri- Consum Sursa Durata de
ere specific comandă
Repere Repere Repere
unitar prelucrare-
achiziţie în
săptămâni
Nr. P 81 1 aprovizionare terţi 1
Nr. S 125 2 prelucrare internă 1
Nr. S 225 2 prelucrare internă 1
Nr. P 38 1 aprovizionare terţi 3
Nr. P 81 1 aprovizionare terţi 1
Nr. M 27 2 prelucrare internă 2
Nr. 1220 1 aprovizionare terţi 2

Datele din tabelul 4.7 servesc la evidenţierea cererilor de materii prime şi de repere care
trebuie eliberate din stocuri, aprovizionate sau prelucrate în concordanţă cu secvenţele de timp
indicate.
"Fişierul stocuri - FS" pune la dispoziţie informaţii privind cantitatea din fiecare articol existent
în depozit. În raport cu informaţiile din acest fişier, cu cele din bilanţurile materiale sau din fişele de
consum, în care se formulează cererile de resurse, se calculează "cantităţile economice de
comandat", pe cicluri de aprovizionare.
Acest fişier se actualizează permanent, el fiind continuu sub influenţa acţiunilor de intrare de
resurse materiale în depozitele unităţii şi a celor de ieşire pentru consum. Dacă evidenţa intrărilor şi
ieşirilor din stoc se ţine manual, exactitatea informaţiei are o precizie relativă de numai 70%, în timp
ce realizarea operaţiei pe calculator înseamnă o precizie de 95-99%. În primul caz, timpul necesar
este cu mult mai mare în raport cu varianta utilizării mijloacelor electronice de calcul.
"Situaţiile" care se obţin prin prelucrarea în cadrul "sistemului MRP" a datelor de intrare,
specificate mai înainte, centralizate în F.P.P., F.N.C., F.S., sunt: comenzile care se programează
pentru lansare în fabricaţie curentă, cele noi, acceptate sau care se urgentează, a căror
execuţie se amână sau pentru care se fac renunţări (ca situaţii de excepţie), comenzile pentru
perioade viitoare, necesarul pe structură a resurselor materiale pe întreaga perioadă de
gestiune, din care cel aferent comenzilor care se trec în execuţie pe secvenţe ale acesteia. Prin
aceste informaţii se răspunde la întrebările: când sunt necesare resursele? când să comanzi
pentru ca articolele să fie primite înaintea datei la care este nevoie de ele? ce să comanzi şi în ce
cantităţi?
Planul cererilor de materiale se elaborează defalcat pe nivelele de obţinere a produselor de la
nivelul zero la n, aşa cum s-a mai specificat. Dacă un articol este necesar la mai multe produse se
elaborează planul cererilor (de necesităţi) pe ansamblul produselor prevăzute pentru fabricaţie.
De exemplu, la nivelul 1 de execuţie este nevoie de un articol care se foloseşte la mai multe
produse, pentru care timpul de achiziţie este de 4 săptămâni. Dacă momentul la care este necesar
articolul este săptămâna a 10-a înseamnă că comanda de achiziţie va fi lansată în săptămâna a 6-a
(10-4). La fiecare nivel se utilizează aceeaşi procedură. Toate cererile la nivele superioare generează
cereri la nivele inferioare. Acestea se cumulează la fiecare nivel pentru fiecare articol, în final, fiind
elaborat un plan de necesităţi pe ansamblu. Acesta va suporta modificări în raport cu mutaţiile care
se produc în planul şi programele de producţie (determinate de priorităţi sau amânări în execuţia
Managementul aprovizionării

diferitelor comenzi de produse emise de clienţi). Pe baza determinărilor privind necesităţile de


consum şi a stocurilor existente în depozite la momentul acţiunii sau preliminate pentru începutul
perioadei vizate, se elaborează în continuare planul de asigurare (aprovizionare) pentru fiecare
resursă materială, pe total şi eşalonat în timp (deci, implicit a cantităţilor de comandat); un exemplu se
prezintă în tabelul 4.9.
Tabelul 4.9
Nr. Indicatori Total Săptămâna / Luna
crt kg
. . . 23 24 25 26 27
Resursa materială necesară
pentru produsele:
A
B
C
1. Necesar de consum 100000 . . . . 10000 50000 - 40000
2. Stoc în depozit 5000 . . . . - - -
(existent-preliminat)
3. Necesar de aprovizionat 95000 - - -
4. Cantitatea economică de 25000 . . . .
comandă-aprovizionare
5. Intervalul optim de 7
aprovizonare - zile

Concepţia sistemului MRP este aplicabilă industriilor prelucrătoare, în construcţii montaj şi în


sfera serviciilor. În primul sector de activitate aplicarea sistemului este mai dificilă datorită
complexităţii produselor, nivelelor multiple de execuţie a acestora, componenţei extrem de variate a
lor. Ceea ce este specific oricărui sistem se referă la conceptele comune utilizabile: estimări în
fabricaţie, în aprovizionare, fişe de consum sau bonuri de materiale, timpi de conducere a
proceselor, stocuri existente în depozite, nivelele loturilor de comandat etc. Sistemul
presupune formarea stocului de siguranţă numai la articolele critice (cele al căror furnizor prezintă
un grad mare de incertitudine sau de risc) sau la cele la care cererea este necunoscută. Acest stoc va
îndeplini funcţia care îi este specifică.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a "cantităţilor economice de comandat" în sistemul
MRP, prin care se răspunde la întrebarea cât să comanzi?, în special când cererea este
intermitentă, obiectivul general are în vedere echilibrarea comenzii sau a costurilor de lansare a
acesteia cu cele de menţinere a stocului (de stocare). Un mod de acţiune este de a determina,
prin încercări, cantitatea optimă de comandat care să satisfacă programul cererilor şi necesită
cheltuieli cât mai mici; în acest sens se pot folosi modele economico-matematice, abordarea fiind însă
laborioasă, necesitând folosirea calculatorului datorită volumului mare de muncă şi complexităţii
calculelor. O altă cale este folosirea algoritmului Wagner-Whitin care presupune determinarea
sistematică a mărimii optime a lotului prin evaluarea tuturor căilor posibile de comandă care să
satisfacă programul eşalonat al cererilor pentru consum. Neajunsul metodei este timpul de calcul
mare, când numărul alternativelor de comandă creşte. Al treilea mod de abordare are în vedere
compararea costurilor de lansare - achiziţie a comenzilor cu cele de stocare pentru mărimile de
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

lot rezultate din cumularea cerinţelor pe faze de timp de acoperire a acestora. De exemplu,
presupunem că din cumularea cererilor la materia primă i, pe nivelele la care este necesară, a rezultat
că aceasta este de 100, 50 şi 75 unităţi programate pentru săptămânile 13, 18 şi 21. Stabilirea lotului
economic de comandă-aprovizionare va implica, după al treilea mod de abordare, patru variante
de calcul:
emiterea a trei comenzi (respectiv pentru 100, 50 şi 75) în săptămânile 13, 18 şi 21;
emiterea a două comenzi (una pentru 100+50 şi a doua pentru 75) în săptămânile 13 şi 18;
emiterea a două comenzi (una pentru 100 şi a doua pentru 50+75) în săptămânile 13 şi 18;
emiterea unei singure comenzi pentru toate cele trei cantităţi (100+50+75) în săptămâna a 13-
a.
Din compararea costurilor de lansare şi stocare aferente celor patru situaţii, va rezulta cea
mai economică.
A patra modalitate de abordare este cea a echilibrării parţiale periodice, prin care se încearcă
egalizarea costului de lansare a unei comenzi cu costul stocării lotului comandat (se are în
vedere că optimul se obţine la egalitatea cheltuielilor de lansare cu cele de stocare). Un exemplu
concret se prezintă astfel: o societate comercială are nevoie, pentru produsul i din profilul de
fabricaţie, de articolul j în cantităţile 10000, 18000 şi 12000 în săptămânile 28, 31 şi 40. Costul de
lansare pe comandă este de 700 lei, iar cel de stocare de 0,0025 lei pe unitate de articol şi pe
săptămână. După metoda echilibrării parţiale, alternativele de mărime a lotului de comandat
existente înaintea săptămânii a 28-a sunt:

• varianta 1 10.000, 18.000, 12.000;


• varianta 2 18.000, 12.000;
• varianta 3 10.000, 30.000;
• varianta 4 40.000
Ca economică se va alege cantitatea pentru care menţinerea în stoc generează cheltuieli de
mărimea cea mai apropiată sau egală cu cele de lansare. Comparativ, cheltuielile de stocare faţă de
cele de lansare în cele patru variante se prezintă în tabelul 4.10.
Tabelul 4.10
Varianta Costul lansării Costul stocării
(lei) (lei)
1. 3x700 = 2100 0
2. 2x700 = 1400 3x18000x0,0025 = 135
3. 2x700 = 1400 12x12000x0,0025 = 360
4. 1x700 = 700 3x18000x0,0025 + 12x12000x0,025 = 495

A patra variantă se apropie de 700 lei, deci se alege ca fiind mai economică.
Pentru ca sistemul MRP să fie eficient este necesară aplicarea acestuia într-un sistem
integrat care să aibă în vedere intercondiţionarea dintre activităţile unităţilor economice. Dacă MRP
nu este legat de sistemul de achiziţionare-contractare a cantităţilor de materii prime necesare, de cel
de programare a muncii la centrele de producţie, de conducerea controlului de calitate, el nu
Managementul aprovizionării

generează beneficiile scontate. Deci, orice sistem nou utilizat într-o întreprindere trebuie legat cu
sistemele de interfaţă prin intrările şi ieşirile sale.

4.6. Bilanţurile materiale


Elaborarea strategiei, a planurilor şi programelor de aprovizionare, este strâns legată de
fundamentarea acestora, de justificarea tehnică şi economică a modului şi gradului în care vor fi
utilizate resursele materiale care se prevăd a fi asigurate de unitatea economică într-o anumită
perioadă de gestiune şi pentru care urmează a fi antrenate fondurile financiare alocate. Un asemenea
"instrument" de fundamentare a utilizării resurselor materiale, de control şi urmărire a gospodăririi
raţionale a materiilor prime şi materialelor îl constituie "bilanţurile materiale". Aceste instrumente
cuprind, în esenţă, cantităţile de materii prime şi materiale care se prevăd a fi introduse în
procesele de producţie, pe cele care se regăsesc în produsele finite, precum şi cantităţile, pe
structură, a resurselor materiale refolosibile şi a eventualelor pierderi. Raţiunea economică a
elaborării bilanţurilor materiale şi energetice este aceea de a pune la îndemâna specialiştilor din
unităţile economice un instrument eficient de elaborare a strategiei privind modul de folosire a unor
asemenea resurse; utilitatea practică a întocmirii şi a urmăririi modului în care se respectă bilanţurile
materiale constă în sensul că acestea:
asigură o fundamentare judicioasă a necesarului de materii prime şi materiale, pornind
de la producţia fizică prevăzută pentru fabricaţie, de la normele de consum specific şi coeficienţii
de utilizare a materialelor stabiliţi pe bază de documentaţie tehnico-economică;
permite identificarea tehnologiilor, reperelor şi produselor la care materialele sunt
utilizate neeficient; în consecinţă, asigură suportul documentar în luarea măsurilor care se
impun, după caz, în proiectare şi în fabricaţie;
oferă posibilitatea identificării cantităţilor de materiale rezultabile din debitări, croiri,
prelucrări care pot fi utilizate şi valorificate ca atare sau prin prelucrări simple (atât în
interiorul unităţii, cât şi prin vânzare la alte unităţi); acest aspect asigură o creştere a gradului de
valorificare a materiei prime şi, prin aceasta, sporirea veniturilor întreprinderii;
evită formarea de stocuri prea mari, generatoare de penalizări care afectează eficienţa
economică.
Elementele de mai sus se pun în evidenţă prin conţinutul bilanţurilor materiale care poate fi
structurat, în forma sintetică de prezentare, pe trei capitole distincte:
Cap.A în care se evidenţiază sintetic: necesarul brut de materiale Npl care se prevede pentru trecere
în prelucrare în perioada de gestiune; necesarul net Nn (cantitatea ce urmează a fi
încorporată în produsele finite programate pentru fabricaţie); materialele refolosibile şi
pierderile care se vor înregistra în procesele de prelucrare, după caz, şi în procesele
anterioare (aprovizionare-depozitare), - Mrp;
Cap.B în care se evidenţiază baza de calcul şi fundamentare a necesarului brut şi net, ca şi
rezultatele aplicării acesteia (respectiv: producţia fizică, norma de consum specific
tehnologic, consumul net şi rezultatele determinărilor: necesar brut şi net);
Cap.C în care se evidenţiază, pe structură şi forme de regăsire, cantităţile de materiale refolosibile
şi, după caz, de pierderi, cu precizarea destinaţiilor de folosire şi valorificare a resurselor
reutilizabile.
Această structurare este determinată de însuşi conţinutul normelor de consum specific din
documentaţiile tehnico-economice ale produselor care de fapt reprezintă un bilanţ material localizat
la nivelul unui produs. O formă generală sintetică de prezentare a bilanţurilor materiale se prezintă
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

în tabelul 4.11., iar o structurare a ciclului de transformare a resurselor materiale se exprimă în figura
4.6.
Tabelul 4.11

BILANŢ MATERIAL
MATERIALUL
CAP. ___________ NECESAR BRUT (Npl ) -
___________ NECESAR NET (N n ) -
A ___________ MATERIALE RECUPERABILE ŞI PIERDERI (M rp ) -
PRODUSE Volumul Norma de con- Consum net Necesar Necesar
producţiei sum specific (Cn ) brut (Npl) net (Nn )
(Q) tehnologic (N ct )
CAP.
-------------------
B -------------------
-------------------
-------------------

-------------------
TOTAL X X X
MATERIALE RECUPERABILE ŞI PIERDERI STRUCTURATE PE DESTINAŢII
1. În consum propriu (intern) în forma iniţială pentru:
a__________________________
b__________________________
c__________________________
CAP.
2. Recondiţionabile şi consumabile în activitatea internă pentru:
C a __________________________
b __________________________

3. Vânzări către alte unităţi prelucrătoare _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _


4. Vânzări către unităţi specializate în comercializarea de materiale refolosibile _ _
5. Pierderi _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _

T O T A L _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
Managementul aprovizionării

Figura 4.6.

Relaţiile de calcul care asigură elaborarea bilanţului utilizării unei materii prime sunt
următoarele:
pentru capitolul A:

Npl = Σ QixNcti
pentru capitolul B:

Nn = Σ QixCni
pentru capitolul C:

Mrp = Npl - Nn = (Σ QixNcti) - (Σ QixCni)


Semnificaţia simbolurilor este prezentată în tabelul 3.11.
Elaborarea bilanţurilor materiale se poate face:
pe material şi produse;
pe produs şi materiale;
pe unitate organizatorică (atelier, secţie, instalaţie, unitate economică).
Indiferent de gradul de profunzime (respectiv, pornind de la operaţie, fază etc.), în final bilanţul
trebuie elaborat la nivelul unităţii economice ca "instrument sintetic de analiză şi control" destinat
factorilor de conducere; acesta va reprezenta baza fundamentată pentru decizii referitoare la:
creşterea gradului de utilizare productivă a materialelor, perfecţionarea tehnologiilor de
fabricaţie, modernizarea dotării tehnice, reducerea consumurilor, evitarea risipei, a pierderilor
nejustificate economic ş.a. La elaborarea bilanţului pe material şi produse se iau în calcul, de
regulă, normele de consumuri specifice tehnologice care se folosesc la determinarea cantităţii de
material care se elaborează din depozitele unităţii economice pentru prelucrare în secţia, atelierul i în
concordanţă cu programele de fabricaţie ale acestor subunităţi. Pentru aceasta se apelează la fişele
tehnologice şi planurile de operaţii ale fiecărui reper, piesă care urmează a fi executată şi din care
rezultă greutatea netă, normele de consum specific tehnologic prevăzute, materialele refolosibile
şi pierderile tehnologice. Când materia primă necesită croire, debitare sau predebitare, resturile
materiale reutilizabile şi pierderile urmează a fi evidenţiate prin luarea în calcul a normei de consum
specific de aprovizionare prezentată în documentaţia de execuţie a produsului sau lucrării. Este bine ca
în bilanţ să se înscrie şi destinaţiile de folosire sau valorificare a resturilor materiale rezultabile la o
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

anumită operaţie, fază de prelucrare, sau de la un anumit atelier, secţie. Aceeaşi bază de fundamentare
se foloseşte şi la elaborarea celorlalte forme de bilanţ (pe produs, pe subunitate organizatorică etc.)
O cale mai puţin centralizată pentru elaborarea bilanţurilor o constituie întocmirea acestora pe
ateliere şi pe secţii. În principiu, metoda constă în înregistrarea tuturor intrărilor de resurse materiale,
precum şi a ieşirilor de produse şi de resurse materiale refolosibile. În figurile 4.7 şi 4.8 sunt redate două
exemple de întocmire a bilanţurilor analitice (detaliate) de materiale, în care sunt prezentate fazele
succesive ale proceselor de producţie, precum şi sortimentele şi cantităţile de materiale sau, după caz,
semifabricate utilizate în secţia sau atelierul respectiv.

Figura 4.7 Schema bilanţului material pentru un atelier de forjă


Managementul aprovizionării

Figura 4.8. Schema bilanţului material pentru o secţie de montaj

Aşadar, bilanţurile materiale reflectă într-o formă concentrată modul de utilizare, într-o
anumită perioadă, a întregii cantităţi de materie primă aprovizionată de unitatea economică. De
aceea, bilanţul material reprezintă un instrument de fundamentare a planului şi programelor de
aprovizionare, ca şi de control eficient asupra modului efectiv în care au fost utilizate resursele
materiale trecute în prelucrare. Aceasta pentru că, elementele din bilanţ reprezintă baza de
evidenţiere a "stării" în care urmează a se regăsi, pe cantităţi, materialul eliberat din depozit şi trecut
în prelucrare sau consum. Faţă de această bază de raportare se analizează ulterior folosirea efectivă
a resurselor şi se formulează concluziile care se impun: încadrarea sau nu în prevederile iniţiale
privind modul de utilizare a materialelor, forma de regăsire a acestora, stadiul recuperărilor şi
colectărilor ş.a.
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Întrebări

1. Definiţi nomenclatorul de materiale şi echipamente tehnice.


2. Care este conţinutul cartelei informative a materialului?
3. Precizaţi etapele elaborării nomenclatorului de materiale şi echipament tehnic necesare
unei unităţi economice într-o perioadă de gestiune definită.
4. Care sunt momentele de lucru specifice etapei de elaborare propriu-zisă a
nomenclatorului de materiale?
5. Ce sisteme de indexare (codificare) se pot folosi în atribuirea codului pentru fiecare articol
cuprins în nomenclator?
6. Cum se stabileşte cifra de control?
7. Care sunt cerinţele la care trebuie să răspundă sistemul de coduri atribuite articolelor din
nomenclator?
8. Care sunt cerinţele la care trebuie să răspundă un nomenclator de materiale pentru a fi
considerat în mod real ca fiind un instrument util pentru toţi utilizatorii informaţiei tehnico-
economice de conţinut?
9. Care este, în general, conţinutul cartelei informative a furnizorului de materiale şi
echipament tehnic?
10. Precizaţi „criteriile de clasificare” a resurselor materiale necesare unei unităţi economice.
11. Cum se diferenţiază resursele materiale după efortul financiar antrenat la cumpărare?
12. Definiţi obiectivul de bază al strategiei în aprovizionare.
13. Care sunt obiectivele derivate care se au în vedere la definirea strategiei, a planului şi
programelor de aprovizionare materială?
14. Prin ce modalităţi de acţiune se asigură îndeplinirea obiectivelor care se au în vedere la
elaborarea planului şi programelor de aprovizionare?
15. Prezentaţi cele două părţi ale planului de aprovizionare separate prin natura conţinutului
specific.
16. Care sunt indicatorii prin care se exprimă necesităţile de consum ale întreprinderii?
17. Cum se prezintă relaţiile de echilibru a planului de aprovizionare?
18. Care sunt metodele generale de calcul a necesarului de consum al întreprinderii de
producţie?
19. Arătaţi cum se calculează necesarul pentru consum, pe variante, cu ajutorul metodei
directe.
20. Care sunt relaţiile de calcul a necesarului de consum specifice metodei indicelui global de
consum la un milion lei producţie nominalizată?
21. Care sunt limitele şi când se foloseşte, în general, metoda coeficienţilor dinamici?
22. Care sunt etapele (momentele) de lucru specifice metodei necesarului global de şarjă şi în
cazul căror unităţi de producţie se foloseşte?
23. Care este funcţia stocului la sfârşitul perioadei de gestiune?
24. Interpretaţi condiţiile formării ca atare a stocului la sfârşitul perioadei de gestiune.
Managementul aprovizionării

25. De cine este dat necesarul total pentru consum?


26. Care sunt indicatorii care exprimă resurse materiale din surse proprii (interne) ale unităţii
de producţie destinate acoperirii necesităţilor de consum ale acesteia?
27. Definiţi stocul preliminat la începutul perioadei de gestiune.
28. Arătaţi relaţia de calcul şi interpretaţi condiţiile de formare a stocului preliminat la
începutul perioadei de gestiune.
29. Ce resurse materiale se prevăd la indicatorul „Alte resurse interne” ale unităţii de
producţie?
30. Cum se calculează necesarul de aprovizionat de la terţi furnizori, când şi cum se face
corecţia acestuia?
31. Care sunt consecinţele economice nefavorabile determinate de neefectuarea corecţiei
necesarului de aprovizionat la începutul perioadei de gestiune în funcţie de raportul în care
se află stocul real evidenţiat prin inventar şi cel preliminat pentru momentul definit?
32. Care sunt componentele sistemului MRP de planificare a cererilor materiale ale unităţilor de
producţie?
33. Ce cuprinde fişierul plan şi programe de fabricaţie?
34. Care este conţinutul fişei de consum şi la ce nivel prezintă acest document produsul de
fabricat?
35. Prefiguraţi structura arbore a unui produs imaginar şi diagrama de execuţie.
36. Elaboraţi un exemplu de program de asigurare a resurselor materiale şi a componentelor
care participă la obţinerea unui produs imaginar (datele facultative le stabiliţi personal).
37. Cum se prezintă orientativ un plan centralizator de aprovizionare a resurselor fundamentat
după principiul specific sistemului MRP?
38. Care sunt modalităţile posibile pentru definirea cantităţii economice de comandă-
aprovizionare în contextul sistemului MRP? Prezentaţi un exemplu concret.
39. Ce reprezintă bilanţul material?
40. Care este forma sintetică orientativă de prezentare a conţinutului bilanţului material?
41. Cum se exprimă utilitatea bilanţului material?
42. Care sunt formele de prezentare a bilanţului material?
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Teste grilă

1. Etapa de elaborare propriu-zisă a nomenclatorului de materiale presupune următoarele


momente de lucru:
a) întocmirea listei centralizatoare a tuturor resurselor materiale necesare întreprinderii de
producţie;
b) restructurarea şi aranjarea articolelor de grupe, subgrupe, familii, clase etc.;
c) strângerea purtătorilor de informaţii care servesc la definirea conţinutului nomenclatorului de
materiale;
d) codificarea materialelor incluse în nomenclator;
e) nominalizarea furnizorilor pentru fiecare articol din nomenclator.
Precizaţi textul considerat neadevărat.

2. Resursele materiale necesare unei unităţi economice de producţie se diferenţiază după


următoarele criterii:
a) importanţa pentru activitatea economică a întreprinderii;
b) aria consumului;
c) caracteristicile nevoilor de consum ale clienţilor;
d) sursa de provenienţă;
e) forma şi stadiul tehnic de prezentare.
Precizaţi textul considerat neadevărat.

3. Resursele materiale necesare unei unităţi de producţie se diferenţiază după următoarele


criterii:
a) gradul de certitudine în asigurarea de pe piaţă;
b) posibilităţile de substituire;
c) operaţiile tehnice de prelucrare pe care le necesită;
d) efortul financiar antrenat la cumpărare şi stocare;
e) forma de aprovizionare.
Precizaţi textul considerat neadevărat.

4. Obiectivele care se au în vedere la definirea conţinutului planului şi programelor de


aprovizionare materială sunt:
a) formarea unor stocuri minim necesare, care asigură o viteză de rotaţie accelerată a activelor
circulante aferente;
b) acoperirea completă şi complexă a cererilor de consum ale întreprinderii, cu resurse materiale
de calitate;
Managementul aprovizionării

c) elaborarea unor programe de aprovizionare fundamentate pe baza documentaţiei tehnice şi


economice de execuţie a produselor;
d) asigurarea resurselor materiale de la furnizorii care practică preţuri de vânzare avantajoase;
e) asigurarea unui grad de certitudine ridicat în aprovizionarea materială pe termen lung.
Precizaţi textul considerat neadevărat.

5. Realizarea obiectivelor care se au în vedere la elaborarea planului de aprovizionare se


asigură prin următoarele modalităţi de acţiune:
a) prospectarea pieţei din amonte în vederea depistării furnizorilor cu cele mai avantajoase
condiţii de livrare;
b) pregătirea minuţioasă a acţiunilor de negociere pentru a obţine preţuri avantajoase la achiziţia
resurselor materiale;
c) menţinerea stocurilor efective în limitele estimate;
d) asigurarea unor condiţii raţionale de conservare a resurselor materiale pe timpul stocării;
e) preocuparea continuă pentru concretizarea relaţiilor de colaborare cu furnizorii pe bază de
contracte încheiate preponderent pe termen lung de timp.

6. Se dau elementele:
- Necesarul anual pentru consum este de 540.000 kg;
- Materia primă se asigură la 15 zile;
- Durata de comandă-aprovizionare este de 30 de zile.
Pe această bază:
Necesarul total Stocul mediu Nivelul suplimentar
este de: de producţie este de: este de:
a) 607.500 kg 56.250 kg 67.500 kg
b) 540.000 kg 33.750 kg 22.500 kg
c) 675.000 kg 45.000 kg 56.250 kg
d) 607.500 kg 33.750 kg 67.500 kg
e) 675.000 kg 56.250 kg 22.500 kg

7. Se dau următoarele elemente:


- Producţia de realizat este de 20.000 buc.;
- Norma de consum este de 36kg/buc.;
- Durata de comandă-aprovizionare este de 20 zile;
- Materia primă se asigură la 15 zile.
În aceste condiţii:
Necesarul total
Stocul mediu Nivelul suplimentar
pentru consum
este de: este de:
este de:
a) 790.000 kg 55.000 kg 10.000 kg
b) 720.000 kg 33.000 kg 40.000 kg
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

c) 790.000 kg 15.000 kg 10.000 kg


d) 790.000 kg 55.000 kg 50.000 kg
e) 720.000 kg 35.000 kg 50.000 kg

8. Se dau elementele:
- producţia de fabricat este de 72.000 buc.;
- norma de consum este de 10kg/buc.;
- intervalul mediu între două aprovizionări succesive este de 45 zile;
- abaterea medie pătratică a producţiei lunare este de 10 zile;
- coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este
de 1,20.
Pe baza acestor elemente:
Necesarul total Stocul mediu de Stocul de siguranţă
este de: producţie este de: în zile este de:
a) 720.000 kg 57.000 kg 10 zile
b) 834.000 kg 69.000 kg 12 zile
c) 720.000 kg 69.000 kg 10 zile
d) 834.000 kg 57.000 kg 12 zile
e) 810.000 kg 45.000 kg 24 zile

9. Se dau datele:
- valoarea producţiei de fabricat este de 500 milioane lei, din care 80% reprezintă
producţia nominalizată în cadrul căreia se prevede execuţia a trei produse, în condiţiile
din tabelul următor:
Norma de Stoc producţie neterminată (buc)
Producţia
Produsul U/M consum
de realizat la început de an la sfârşit de an
(kg/buc)
A buc 20.000 10 2.000 3.000
B buc 10.000 30 3.000 2.500
C buc 42.250 20 4.000 6.000
- materia primă se asigură lunar;
- abaterea medie pătratică a producţiei lunare este de 10 zile;
- coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este
de 1,20;
- stocul preliminat la început de an este de 50 de tone.
Pe baza acestor elemente:
Necesarul de Stocul de producţie
aprovizionat este de: minim în zile este de:
a) 2.010 tone 12
b) 1.800 tone 10
c) 1.960 tone 12
d) 2.010 tone 40
e) 1.960 tone 10
Managementul aprovizionării

10. Valoarea producţiei de realizat este de 2.000 mil.lei, din care 60% reprezintă producţie
nominalizată, în cadrul căreia urmează a se fabrica produsele A, B, C în cantităţile de 50.000 buc.,
30.000 buc. şi 40.000 buc. şi normele de consum de 2 kg/buc.; 1 kg/buc. şi 0,5 kg/buc.;
- Intervalul optim între livrări este de 40 zile;
- Abaterea medie pătratică a producţiilor lunare este de 10 zile;
- Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorilor este
de 1,30;
- Stocul la început de an este de 40 tone;
- Resurse recuperabile prevăzute pentru colectare şi trecere în consumul intern al
întreprinderii 15 tone.
În acest context::
Necesarul de Stocul minim în zile
aprovizionat este de: este de:
a) 250 tone 27,60 tone
b) 268,43 tone 36,57 tone
c) 231,57 tone 8,97 tone
d) 268,43 tone 8,97 tone
e) 231,57 tone 27,60 tone

11. Producţia de fabricat este cea prevăzută în tabelul următor:


Producţia de fabricat Greutatea specifică
Produsul
(buc.) (kg/buc.)
A 20.000 10
B 50.000 50
C 30.000 30
Procentul de regăsire a materialului bun turnat în necesarul global de şarjă este de 90%;
Fonta participă la obţinerea şarjei î proporţie de 70%.
În aceste condiţii necesarul de fontă este:
a = 4.571.628 kg.
b = 2.857.162 kg.
c = 2.800.000 kg.
d = 4.628.571 kg.
e = 4.671.826 kg

12. Se dau datele:


- producţia realizată în anul de bază este de 40.000 buc.;
- consumul efectiv de materie primă înregistrat pentru realizarea acestei producţii a
fost de 800.000 kg;
- producţia estimată a se realiza în anul următor este de 50.000 buc.;
- procentul estimat de reducere a consumului de materie primă, ca urmare a unor
măsuri tehnico-organizatorice este de 10%;
- intervalul optim între două aprovizionări succesive este de 10 zile;
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

- durata de comandă-aprovizionare este de 12 zile.


Pe această bază:
Stocul la sfârşit de an Necesarul total pentru
este de (tone): consum este de (tone):
a) 55 955
b) 25 925
c) 30 930
d) 55 945
e) 25 920
Managementul aprovizionării

Aplicaţii practice rezolvate

1. O fabrică de confecţii bărbăteşti produce anual 200.000 costume, 1.000.000 pantaloni,


300.000 sacouri pentru care se foloseşte „stofă” de lână de tip i; consumurile specifice de stofă sunt,
conform documentaţiei tehnice de execuţie, a planurilor (reţetelor) de croire de 4 ml pentru costum,
1,20 ml pentru pantaloni, 2,80 ml pentru sacou.
Să se determine necesarul anual de consum (Npl) de stofă.

Rezolvare

Pentru calcul se foloseşte metoda directă, relaţia specifică fiind următoarea:


N pl = ∑ Q i × n ci
în care:
Qi = producţia de executat la produsul i;
Nci = norma de consum de stofă pe unitatea de produs.
Deci, necesarul de consum de stofă din lână de tip i este de 2.840.000 ml:
Npl = 200.000 x 4 + 1.000.000 x 1,20 + 300.000 x 2,80 = 2.840.000 ml

2. O întreprindere producătoare de accesorii şi piese de schimb pentru tractoare execută trei


repere TS 101, TS 140, TS 125 din bare oţel rotund cu diametrul de 80 mm. Producţia de executat,
consumurile normate şi situaţia producţiei neterminate se prezintă în tabelul 1.
Tabelul 1
Stoc producţie neterminată –buc-
Producţie (Qi) Normă de consum
Reper la început de an la sfârşit de an
-buc- (nci) - kg/buc.-
(Spnî) (Spnsf)
TS 101 120.000 0,525 5000 4800
TS 140 350.000 0,120 10.000 11.000
TS 125 50.000 1,1 1300 1350
Să se determine necesarul de consum corectat în funcţie de situaţia producţiei neterminate.

Rezolvare
N pl = ∑ Q i × n ci ± ∆N
în care ∆N reprezintă mutaţiile în nivelul necesarului de consum Npl determinate de
modificările stocurilor de producţie neterminată, şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
∆N = ∑ (S pns − S pni ) × n c
Ca urmare:
∆ N = (4800-5000)x0,525 + (11.000-10.000)x0,120 + (1350-1300)x1,1 = 70 kg
Npl = (120.000x0,525 + 350.000x0,120 + 50.000x1,1) + 70 = 160.070 kg

3. O fabrică de mobilă specializată în biblioteci şi dulapuri execută din stejar cinci


modele de dulapuri: Armonia, Ambient, Extaz, Total, Vis. Situaţia privind producţia de
executat, normele de consum şi stocurile de producţie neterminată se prezintă în tabelul
2.
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Tabelul 2
Producţia Normă de Preţ de Stoc producţie neterminată
de executat consum vânzare -mii uv-
Produs
(Qi) (nci) (Pv)
la început de an la sfârşit de an
-buc- -m3/buc.- –uv/buc.-
Armonia 20.000 0,5 5000 13.000 18.000
Ambient 15.000 0,4 2500 1900 4000
Extaz 40.000 0,7 4000 8200 7000
Total 100.000 0,125 1200 15.000 14.500
Vis 10.000 0,6 7000 3000 5000
În baza datelor din tabelul 2 să se determine necesarul de consum corectat în funcţie de
situaţia stocurilor de producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune.

Rezolvare
N pl = ∑ Qi × n ci × (1 ± k )
în care k reprezintă coeficientul care exprimă modificarea stocurilor de producţie neterminată
de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
n
∑ (S pnsi − S pnii )
k = i =1
Vpm
în care Vpm reprezintă valoarea producţiei marfă (care este suma produsului dintre Qi şi Pvi)
respectiv de 487.500 mii uv în exemplul de faţă:
Vpm = 20.000x5000 + 15.000x2500 + 40.000x4000 + 100.000x1200 + 10.000x7000 =
= 487.500.000 uv = 487.500 mii uv
Coeficientul k are valoarea de 0,015:
(18.000 − 13.000) + (4000 − 1900) + (7000 − 8200) + (14.500 − 15.000) + (5000 − 3000)
k=
487.500
7400
= = 0,015
487.500
iar necesarul de consum de stejar pentru executarea produselor în cantităţile amintite este de
63437,5 m3.
Npl = (20.000x0,5+15.000x0,4+40.000x0,7+100.000x0,125+10.000x0,6)x(1+0,015) =
= 63437,5 m3

4. O întreprindere producătoare de profile din aluminiu, utilizate pentru decoraţiuni interioare în


spaţii comerciale, instituţii publice, birouri etc. a utilizat în anul de bază 600 tone lingouri din aluminiu,
obţinând o producţie de 1.000.000.000 uv. Pentru noul an de plan estimează o producţie de
1.400.000.000 uv, în condiţiile reducerii consumului de lingouri din aluminiu cu 8% ca urmare a
prevederii aplicării unor măsuri tehnico-organizatorice.
În aceste condiţii să se determine necesarul de consum de lingouri de aluminiu.

Rezolvare
În acest sens, se foloseşte metoda coeficienţilor dinamici (a dinamicii) pentru care este
specifică relaţia:
100 − Pr
N pl = C r × k ×
100
Managementul aprovizionării

în care:
Cr = consumul efectiv înregistrat în anul de bază pentru realizarea producţiei Q0;
Pr = procent de reducere a consumului de materie primă, ca rezultat al măsurilor prevăzute pentru
aplicare în acest sens;
K = coeficient care exprimă modificarea volumului producţiei de executat în anul de plan (Qpl) faţă de
cel realizat în anul de bază (Q0) şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
Q pl
k=
Q0

Aşadar, necesarul pentru consum va fi de 772,8 tone:


1.400.000.000 100 − 8
N pl = 600 × × = 772,8 to
1.000.000.000 100

5. O firmă specializată în turnarea de piese din aliaje neferoase şi-a propus, pentru
următoarea perioadă de gestiune, realizarea unei producţii de 10.000.000 uv de piese turnate din
bronz. La momentul elaborării planului de aprovizionare, doar 80% din producţie este nominalizată,
în cadrul căreia urmează a se realiza cinci repere (piese) în cantităţile şi normele de consum
precizate în tabelul 3.
Tabelul 3
Piesă Producţie de Norma de Necesar de consum
Nr.
- Reper de executat (Qni) consum (nci) aferent producţiei
crt.
executat - -buc.- -kg/buc.- nominalizate (Nn) –kg-
0 1 2 3 4
1 Capac pompă K2 100.000 0,5 50.000
2 Bucşă φ110 300.000 0,75 225.000
3 Bucşă φ120 120.000 0,9 108.000
4 Bucşă φ140 300.000 1,0 300.000
5 Capac pompă-KM3 50.000 0,25 12.500
Total X X 695.500
În baza acestor date, să se estimeze necesarul de consum de bronz, în viitorul an de plan.

Rezolvare

Pentru determinarea necesarului de consum


n
se parcurg 4 etape:
1. N n = ∑ Q i × n ci
i −1
N
2. I gc = n × 1.000.000
Pn
3. N nm = I gc × Pnn
4. N pl = N n + N nn

în care:
Nn = necesar aferent producţiei nominalizate;
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Nnn = necesar aferent producţiei nenominalizate;


Igc = indicele global de consum la 1 milion uv producţie marfă;
Pn = valoarea producţiei nominalizate (exprimată în uv);
Pnn = valoarea producţiei nenominalizate (în uv).
1. Nn=100.000x0,5+300.000x0,75+120.000x0,9+300.000x1+50.000x0,25=695.500 kg
695 .500
2. I gc = × 1.000 .000 = 86937 ,5 kg / 1 mil.uv
8 .000 .000
86937,5 × 2.000.000
3. N nn = = 173.875 kg
1.000.000
4 . N pl = 695 . 500 + 173 . 875 = 869 . 375 kg

6. O întreprindere producătoare de prefabricate din beton, specializată pe tubulatură urmează


să producă în anul de plan:
- 1000 buc. tuburi cu o greutate brută de 600 kg/buc.;
- 50.000 buc. tuburi cu o greutate brută de 125 kg/buc.;
- 70.000 buc. tuburi cu o greutate brută de 50 kg/buc.;
- 20.000 buc. tuburi cu o greutate brută de 1000 kg/buc.
Produsul finit bun se obţine în proporţie de 80%.
Să se determine necesarul de ciment ştiind că acesta participă într-o proporţie de 33% la
elaborarea betonului.

Rezolvare

Pentru determinarea necesarului de consum se parcurg 3 etape:


n
1. M bt = ∑ Q i × g bi
i =1
M bt
2. N gs =
k
3. N pl = N gs × k i'
în care:
Mbt = volumul de material bun turnat (produsul bun turnat);
gb = greutatea brută (specifică) a unei piese;
Ngs = necesar global de şarjă;
k = procentul de obţinere a produsului finit bun;
k’i = proporţia de participare a materialului „i” la obţinerea şarjei.
1. M bt = 1000 × 600 + 50.000 ×125 + 70.000 × 50 + 20.000 ×1000 = 30.350 tone
30.350 to
2. N gs = = 37937 ,5 tone
0,80
3 . N pl = 37937 ,5 to × 0 ,33 = 12519 ,375 tone de ciment

7. O fabrică de dulciuri a consumat în anul trecut, considerat an de bază, 150 tone de zahăr,
obţinând o producţie de 800 milioane uv.
Managementul aprovizionării

Pentru anul de plan, ca urmare a modernizărilor aduse liniilor de fabricaţie şi a îmbunătăţirii


organizării producţiei şi a muncii, estimează o creştere a producţiei cu 20% şi o reducere a
consumurilor cu 5%.
Aprovizionarea cu zahăr se va face o dată pe lună. Abaterea absolută de la medie a
cererilor lunare de consum, înregistrată în anul de bază, a fost de 4 tone. Coeficientul de
siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este 1,25.
În momentul elaborării planului de aprovizionare, în depozitele unităţii există 17,5 tone de
zahăr; până la sfârşitul perioadei curente (de bază) urmează să mai intre în unitate 25 tone de zahăr
şi să se mai consume 37,5 tone. La începutul noului an de plan, prin inventar, se constată că stocul
real de zahăr este de 4,5 tone.
În baza datelor, să se determine necesarul de aprovizionat şi apoi să fie corectat cu situaţia
de după inventar.

Rezolvare

Pentru rezolvare se apelează la conţinutul planului de aprovizionare care are următoarea


formă (tabelul 4):
Tabelul 4
Necesar Resurse
- Stoc preliminat pentru începutul perioadei
- Necesar pentru consum (Npl) de plan (Spî)
- Stoc la sfârşitul perioadei de gestiune (Ssf) - Alte resurse interne (Ari)
- Necesar de aprovizionat (Na)
- Necesar total Nt = Npl + Ssf Spî + Ari + Na
Etape de calcul:
- se determină necesarul de consum:
100 − Pr 960 100 − 5
N pl = C r × k × = 150 × × = 171 to
100 800 100
- se determină stocul la sfârşitul perioadei de gestiune care este de fapt stocul de
producţie maxim, format din stocul curent şi stocul de siguranţă, astfel:

Ssf = S cr + Ss
171
Scr = I × cmz = 30 × = 14,25 to
360
Ss = MAD × k = 4 × 1,25 = 5 to
S sf = S p max = 14,25 + 5 = 19,25 to

- se defineşte necesarul total care este de 190,25 tone:


N t = N pl + Ssf = 171 + 19,25 = 190 ,25 to
- se calculează stocul preliminat pentru începutul perioadei de gestiune cu ajutorul
relaţiei:
Spî = Sex + I – C
în care:
Sex = stocul existent în depozitul unităţii consumatoare în momentul elaborării planului de
aprovizionare;
I = intrările de realizat până la sfârşitul anului curent (de bază);
C = consumurile de înregistrat până la sfârşitul anului curent.
Deci,
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Spî = 17,5 + 25 – 37,5 = 5 to


Necesarul de aprovizionat se obţine pornind de la relaţia de echilibru a planului de
aprovizionare:
NECESAR = RESURSE
Nt = Spî + Ari + Na
Na = Nt – Spi - Ari
Na = 190,25 – 5 – 0 = 182,25 to

În cazul în care la începutul perioadei de gestiune apar diferenţe între stocul preliminat
pentru momentul respectiv şi cel real stabilit pe bază de inventar, atunci se impune corecţia
necesarului de aprovizionat cu diferenţa ∆Sî care se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
∆S = Srî - Spî
în care:
∆S = diferenţa între stocul fizic real şi cel preliminat pentru începutul perioadei de gestiune
(anului de plan);
Srî = stocul real stabilit prin inventar la început de an.
Deci,
∆S = 4,5 – 5 = -0,5 to
Se poate observa că, la inventar s-a constatat o lipsă de 0,5 tone de resursă
materială ceea ce înseamnă că necesarul de aprovizionat va fi majorat cu această
cantitate, astfel:
Nal = Na ± ∆S
în care Nal reprezintă necesarul de aprovizionat corectat:
Nal = 185,25 + 0,5 = 185,75 to
Managementul aprovizionării

Aplicaţii practice de rezolvat

1. O întreprindere de panificaţie produce zilnic 12000 pâini, 1000 cornuri, 1000 chifle
şi 100 cozonaci. Timp de 8 zile pe an, în ajunul sărbătorilor de iarnă şi a celor pascale, se
produce suplimentar 1000 cozonaci pe zi. Unitatea lucrează 300 de zile pe an.
Normele pentru făină sunt:
- pâine – 180 g/buc;
- cornuri – 30 g/buc;
- chifle – 40 g/buc;
- cozonaci – 500 g/buc;
Întreprinderea estimează, pentru fiecare an următor, un consum suplimentar de
12300 kg făină pentru fabricaţia de colaci, turte, covrigi şi alte produse destinate satisfacerii
unor comenzi previzibile din partea clienţilor pentru asemenea specialităţi.
Intrările calendaristice şi cantitative de făină în depozitul întreprinderii se prezintă în
tabelul 5.
Tabelul 5
RESURSA MATERIALĂ: FĂINĂ
Date 14.01 06.02 28.02 20.03 10.04 30.04 14.05 06.06 30.06
intrare/ 34 to 40 to 20 to 60 to 10 to 25 to 15 to 35 to 20to
Cantităţi 07.07 25.07 14.08 05.09 29.09 14.10 04,11 30.11 16.12
(Qef ) 5 to 15 to 45 to 30 to 20 to 10 to 15 to 35 to 25 to
Intervalul înregistrat până la 14.01 a fost de 20 zile.
În momentul elaborării planului de aprovizionare în depozit existau 15 tone de făină,
iar, până la sfârşitul anului curent urmează să mai intre în depozitul întreprinderii încă
75 de tone şi să se mai consume 88 de tone. La începutul anului următor, pe bază de
inventar, se constată că stocul fizic de făină din depozit este zero.
Să se întocmească programul de aprovizionare în condiţiile în care costul stocări
este de 66,31% faţă de valoarea stocului mediu, iar cheltuielile de lansare a unei comenzi
de aprovizionare sunt de 40 uv. Preţul de achiziţie al făinii este de 100 uv. pe tonă. În
raport cu situaţia care rezultă pe baza datelor de mai sus furnizorul oferă o reducere de 2%
pentru achiziţionarea unei cantităţi minime de 100 de tone la o livrare (comandă).
Având în vedere o asemenea ofertă, se va evidenţia dacă aceasta este mai
economică faţă de varianta de lot optim stabilit prin modelul economico – matematic
aplicabil în funcţie de datele iniţiale precizate în aplicaţia de faţă.

2. O fabrică de ciocolată a realizat în anul de bază o producţie de 100000000 uv pe


următoarele structuri:
- Tablete de ciocolată 25 g – 1500000;
- Tablete de ciocolată 100 g – 1000000;
- Tablete de ciocolată 200 g – 3000000;
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

- Ciocolată menaj - 1000000


Produsul finit bun se obţine într-o proporţie de 28% şi se asigură decadal.
Cererile lunare de consum în anul de bază se prezintă în tabelul 6.
Tabelul 6
Luna 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Cererea
18000 20000 14000 24000 10000 30000 12000 16000 17000 19000 40000
–kg-
Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului de
cacao este 1,32.
În momentul elaborări planului de aprovizionare, în depozit existau 8 tone de cacao.
Analiza programului de asigurare pentru anul curent arată că, întreprinderea urmează să
mai primească de la furnizori 21 de tone de materie primă – ca livrări normale, 3 tone –
livrări restante şi 10 tone – livrări suplimentare; de asemenea, până la încheierea anului
curent, conform programelor de fabricaţie, a noilor comenzi primite de la clienţi (a căror
onorare este acceptată) se va mai consuma 42 de tone materie primă, din care 10 tone
reprezintă consum suplimentar.
La inventarul efectuat la începutul noului an se constată că stocul fizic din depozit
este zero.
Pe această bază de date, se cere elaborarea planului de aprovizionare pentru
următoarea perioadă de gestiune, cu efectuarea corecţiei necesare la început de an.

3. O fabrică producătoare de chipsuri a produs în anul de bază 2400000 pungi de


125 g cu cartofi prăjiţi în diferite arome pentru care a consumat 480 tone materie primă.
Pentru următorul an îşi propune realizarea a 3600000 pungi de 125 g cu acelaşi produs. Ca
urmare a perfecţionărilor de ordin tehnic şi tehnologic s-au creat condiţii atât pentru
obţinerea unor producţii suplimentare, cât şi pentru diminuarea consumului de materie
primă (cartofi) cu 5 la sută.
Producţiile lunare în anul de bază sunt prezentate în tabelul 7.
Tabelul 7
Luna 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Producţia
-mii 100 220 240 180 210 250 300 320 150 130 100 200
pungi-
În medie, pe lună se lucrează 21 de zile. Coeficientul de siguranţă care exprimă
potenţialul de livrare al furnizorului este de 1,24. Aprovizionarea resursei materiale se
face de două ori pe lună (ritm stabilit prin negociere cu furnizorii selectaţi).
În momentul elaborării planului de aprovizionare, în depozitele firmei există 24 de
tone de cartofi, urmând ca, până la sfârşitul anului, întreprinderea să mai primească de la
furnizor 40 de tone şi să mai consume 50 tone. La începutul noului an de plan, pe baza de
inventar, se constată că stocul fizic real de materie primă este de 18,5 tone.
Să se calculeze necesarul de aprovizionat corectat şi să se precizeze stocul de
producţie fizic şi în zile, pe nivelele semnificative de formare; se va face şi
reprezentarea grafică de dinamică a acestui tip de stoc.
Managementul aprovizionării

4. Un fabricant de articole de cauciuc a realizat în anul de bază o producţie marfă de


100000000 uv; pentru următoarea perioadă de gestiune prevede realizarea unei producţii
marfă de 140000000 uv, în cadrul căreia, la momentul elaborării planului de aprovizionare
erau nominalizate pentru fabricaţie, pe baza contractelor încheiate, a comenzilor primite de
la clienţi (care au fost şi acceptate pentru onorare), produsele specificate în tabelul 8.
Tabelul 8
Preţul unitar Norme de
Volum
Unitate de de vânzare consum de
Reper producţie
măsură (UM) negociat cauciuc
- Qpl
Pv(uv/buc) (kg/buc)
Saltele plaje Buc 100000 buc. 208 uv/buc. 2,750 kg/buc

Cizme Perechi 300000 buc. 100 uv/buc. 0,700 kg/buc


Pelerine
Buc 50000 buc. 180 uv/buc. 1,250 kg/buc
ploaie
Sandale Perechi 200000 buc. 50 uv/buc. 0, 200 kg/buc
Labe
Perechi 25000 buc. 120 uv/buc. 0,500 kg/buc
scafandru
Aprovizionarea materiei prime se va face, aşa cum s-a stabilit cu furnizorul, la 45 de
zile, durata de comandă aprovizionare fiind de 10 zile.
La momentul elaborării planului de aprovizionare în depozitul întreprinderii există
80 de tone de cauciuc; până la sfârşitul anului curent unitatea economică urmează să mai
primească 207 tone de materie primă (cauciuc) şi să consume 241 de tone. Stocul fizic
real stabilit prin inventar la începutul următoarei perioade de gestiune (anului de plan)este
de 46 tone.
Să se întocmească programul de aprovizionare, cu efectuarea corecţiei necesare
la început de an, cunoscând că lansarea unei comenzi de aprovizionare costă 141,10 uv,
cheltuielile de stocare sunt de 25 uv pe tonă şi an. Cheltuielile de penurie (suplimentare,
aferentei lipsei de resursă în stoc) sunt de 50 ori mai mari decât cele de stocare; preţul de
achiziţie al unei tone de cauciuc natural este de 1500 uv.

5. O întreprindere specializată în realizarea de mobilier, pentru grădină şi case de


vacanţă, din cherestea de brad şi-a propus pentru anul următor realizarea unei producţii de
500000000 uv.
În momentul elaborării planului de aprovizionare erau încheiate contracte comerciale şi
primite comenzi ferme pentru şase categorii de produse – nominalizate, pe condiţiile de
execuţie, în cadrul tabelului 9.
Tabelului 9
Preţ de Stoc producţie neterminată
Producţia Norma de –buc-
Denumire vânzare
de fabricat consum
produs negociat La început La sfârşit de
(buc) (uv/buc)
(uv/buc) de an an
MASĂ 35000 0,50 800 200 600
Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

GRĂDINIŢĂ
SCAUNE
210000 0,10 100 5000 8000
PLIANTE

ŞEZLONGURI 100000 0,25 575 7000 4000

BALANSOAR
50000 0,98 2430 1000 900
GRĂDINĂ
MASĂ
50000 0,35 1000 800 750
TERASĂ
MASĂ
10000 1,20 2200 125 475
BERĂRIE
În anul de bază s-au înregistrat următoarele intrări calendaristice şi cantitative de
cherestea de brad: 30.01-20000 m3; 10.03-15000 m3; 04.04-21000 m3; 05.06-12000 m3;
25.09-18000 m3; 15.11-22000 m3. Intervalul efectiv înregistrat până la 30.01 a fost de 42 de
zile.
Consumurile lunare înregistrate în anul de bază sunt prezentate în tabelul 10.
Tabelul 10
Luna 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Cerere
9000 7000 8000 8500 7200 9300 6000 8400 10600 9200 10000 14800
–m 3 -
Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului de
cherestea de brad este de 1,36. Pentru a fi trecută în prelucrare, cheresteaua de brad trebuie
supusă unui proces de condiţionare care durează 21 de zile.
În momentul elaborări planului de aprovizionare în depozite firmei existau 2300 m3
de cherestea de brad; până sfârşitul anului curent, întreprinderea urmează să mai
primească 30000 m 3 şi să mai consume 29300 m3 de cherestea de brad. Anual se pot
recupera 100 m3 cherestea de brad sub formă de capete, fâşii nemultiple care se folosesc în
continuare în consumul intern al întreprinderii pentru fabricaţia unor componente de
mobilier de dimensiuni mai mici.
Stocul fizic real de cherestea, constatat la inventariere efectuată la începutul
următorului an de plan, este de 2950 m 3 cherestea de brad. Lansarea unei comenzi de
aprovizionare costă 200 uv, cheltuielile cu stocarea unui m3 de cherestea fiind de 0,025
uv pe zi. Pentru achiziţionarea unei cantităţi duble faţă de lotul optim stabilit pe baza
datelor de mai sus, furnizorul oferă o reducere de 2 la sută la preţul de vânzare practicat,
care este de 200 uv/m3.
Pe baza datelor şi informaţiilor de sus, să se întocmească programul optim de
aprovizionare pentru anul următor şi să se asigure corecţia necesară la începutul acestuia.
Se va face şi reprezentarea grafică de dinamică a stocului de producţie pe nivele de
formare.