Argumente pentru teoria vortex a existenţei

Lansarea unei concepţii ştiinţifice novatoare presupune asumarea unor responsabilităţi în confruntarea de opinii din comunitatea ştiinţifică. Teoria vortex a existenţei este o abordare cognitivă de tip configuraţional, care explică într-o viziune unitară structurile elementare şi interacţiunile fundamentale din Univers. Structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, de la atomi şi molecule la sisteme planetare şi galaxii, sugerează modelul vortex ca matrice primordială în devenirea realităţii obiective. Aprofundarea riguroasă a demersului cognitiv în conceperea unei teorii unitare a existenţei are la bază teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitaţional şi câmpul electric, care pun în evidenţă surse de tip convergent(puţuri) şi divergent(izvoare) pentru particule universale - interpretate ca elemente primordiale în structurarea existenţei la nivelul cel mai profund. Particulele universale interacţionează între ele doar prin ciocniri aleatoare, în care se respectă legile de conservare ale energiei cinetice, impulsului mecanic şi momentului cinetic . Se poate demonstra teoretic că vortex-urile convergente se atrag iar cele divergente se resping prin forţe invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele, alfel spus, se verifică legea atracţiei universale şi legea lui Coulomb. Pentru a explica unde „dispar”, respectiv, de unde „apar” particulele universale implicate într-un vortex, se impune o abordare dialectică, prin raportare la principiul „unităţii şi opoziţiei contrariilor” formulat de filozoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Termenul de contrarii trebuie înţeles ca laturi sau tendinţe interne opuse ale elementelor structurale şi proceselor care coexistă, dar se exclud reciproc, fiind cauzele devenirii existenţei. La nivelul actual al cunoaşterii, aceste caracteristici sunt îndeplinite de particulele elementare şi antiparticulele corespunzătoare. Se ştie că, fiecărei particule elementare îi corespunde o antiparticulă, având aceeaşi masă, dar sarcinile electrică, barionică şi stranietatea sunt de semne contrare. Particulele şi antiparticulele nu pot exista împreună, deoarece se anihilează reciproc, transformându-se în energie. Deci materia şi antimateria nu pot exista decât în universuri separate. Este firesc să presupunen că Universul nostru este asociat dialectic cu Universul complementar, având vortex-ul ca punte de legătură între materie şi antimaterie(reflexia „în oglindă” a materiei). Dificultăţile de înţelegere la nivel intuitiv, pot fi depăşite la nivel abstract, prin extinderea teoriei relativităţii la evenimentele care se desfăşoară într-un spaţiu cvadridimensional dual, având în comun axa timpului, cu sens unic - din trecut, prin prezent, spre viitor(principiul cauzalităţii). Un argument astronomic, deloc neglijabil, în favoarea teoriei propuse, este evoluţia unor stele către stadiul de „black hole”, un veritabil vortex care se manifestă la scară cosmică. Este firească presupunerea că, există galaxii în care aştrii se rotesc în jurul unei „găuri negre” sub acţiunea forţelor gravitaţionale, şi poate chiar galaxiile sunt structurate în jurul unor vortex-uri de mare amploare. Găurile de vierme, numite şi poduri Einstein-Rosen, reprezintă o extensie a găurilor negre, dincolo de raza Schwarzschild, a unor soluţii pentru ecuaţiile teoriei relativitătii generalizate. Ele sunt construcţii topologice care „leagă printr-o scurtătură” zone îndepărtate ale Universului. În teoria vortex, se consideră că podurile Einstein-Rosen asigură schimbul de particule universale între Universul nostru şi Universul complementar. Se impune realizarea unor modele experimentale, mai mult sau mai puţin simplificatoare, pentru validarea teoriei vortex. Un dispozitiv experimental simplu este format din două sfere goale cu pereţii perforaţi, racordate prin tuburi flexibile - din cauciuc sau alt material impermeabil şi flexibil- la o conductă comună prevăzută cu un robinet(pentru reglarea debitului de fluid) şi o pompă care asigură circularea forţată a fluidului prin sistem, într-un sens sau celălalt. Forţele de interacţiune sunt aproximativ direct proporţionale cu produsul debitelor şi invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre vortex-uri. Pentru scopul propus, forţele de viscozitate trebuie evaluate ca perturbaţii care afectează măsurătorile. Acest exemplu este doar sugestiv, pentru că turbioanele dintr-un fluid diferă ca semnificaţie de vortex-ul universal, care reprezintă un model unitar de structurare a existenţei pe diverse nivele de organizare, de la microcosmos la megacosmos. Singura asemănare între particulele unui fluid şi particulele universale este că interacţionează prin ciocniri. Măsurători precise, dar mai dificile, se pot efectua în spaţiul cosmic cu modele de tip sfere goale, având pereţii prevăzuţi cu perforaţii distribuite uniform, care, înainte de experiment, sunt umplute cu un lichid încălzit (vaporizarea în vid este practic instantanee). Nu ştiu dacă ”National Aeronautics and Space Administration” va accepta să includă în programul de cercetare un astfel de experiment. Un argument incontestabil în validarea ipotezelor de bază ale teoriei vortex, îl constituie studiul interacţiunilor dintre antiparticule. Conform teoriei propuse, vortex-ul unei particule elementare din Universul nostru este asociat cu un vortex de tip opus pentru antiparticula din Universul complementar. Altfel spus, unui vortex convergent îi corespunde un vortex divergent şi reciproc, unui vortex divergent îi corespunde un vortex convergent. Este suficient să amintim că vortex-urile convergente se atrag iar cele divergente se resping, pentru a concluziona că forţele de interacţiune dintre antiparticule au acelaşi modul, dar sunt de sens contrar faţă de forţele de interacţiune dintre particulele asociate. Un astfel de experiment se poate realiza în perspectivă la CERN sau în alte centre de cercetare. Rezultatul va fi verdictul decisiv pentru teoria configuraţională a existenţei. Prof. Vasile Tudor, protelisav@yahoo.com.