Sunteți pe pagina 1din 35

Dragostea, cuplul, familia.

Viaţa între Eros şi Agapè.


Sentimentul – fapt natural sau
cultural?
O istorie a “stilurilor” de a iubi
Dragostea
• Fenomen multidimensional: biologic, psihologic,
social şi cultural;

• Formă de comunicare cu celălalt (comunicarea


interpersonală);

• Ca şi fenomenul morţii, iubirea este un act


natural, transformat în act cultural prin
intermediul reţelei de gesturi şi rituri cu care îl
înconjurăm
Tipuri de iubire şi semnificaţiile lor

1. EROS – dorinţă, iubire pasională; în


cosmogoniile spaţiului grecesc, Eros era privit
ca o forţă motrice, capabilă să unească
elementele contrare, antagonice;

• Mitul androginului din Banchetul platonician

• “Iar dragostea nu este altceva decât un nume


pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou
întregi.”
Erosul platonician

• Presupune o comunicare cu lumea ideilor şi, în


acelaşi timp, o revărsare a iubitorului în fiinţa
celui iubit şi o curgere împreună către altceva;

• Relaţia instituită este jocul aproape –departe


(frumuseţea celui de aproape, a celui iubit, e
capabilă să transporte, să trimită către lumea
departelui) – a se vedea discursul Diotimei din
Banchetul (treptele iubirii)
• 2. PHILIA – iubirea pe care o presupune
prietenia; ea implică o anumită intimitate,
COMUNIUNEA, COMUNICAREA
AUTENTICĂ a celor ce o împărtăşesc;

• 3. AGAPÉ – iubirea raţională, bazată pe o


evaluare a celui iubit; iubire cu caracter
moral; presupune fenomenul valorizării
Agapă, Catacomba Sf. Calixt
• Sentimentele sunt FAPTE NATURALE
sau CULTURALE?

• Putem înţelege din afară, dintr-o altă


epocă şi dintr-un alt spaţiu cultural,
sentimentele celor care nu mai sunt,
modul lor de a iubi, de a se raporta la
dragoste, cuplu, sexualitate?
Sentimentul ca fapt natural
(cf. Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională,
Buc., Ed. Curtea Veche, 2001)

• Nucleul amigdalian (situat în creier) este


responsabil de trăirea emoţiilor şi de
memoria afectivă;

• “Avem 2 creiere, 2 minţi – şi 2 feluri


diferite de inteligenţă: cea raţională şi
cea emoţională. Felul cum reuşim în
viaţă este determinat de ambele – nu
contează doar IQ-ul, ci şi inteligenţa
emoţională.”
Sentimentul ca fapt cultural, influenţat
de mentalitatea epocii

• Jean-Louis Flandrin şi-a propus să


investigheze sentimentele legate de ideea
de dragoste, de sexualitate sau de
căsătorie pornind de la titlurile cărţilor
publicate într-o anumită perioadă (în
spaţiul francez)
Sec. al XVI-lea / 1961
Sec. XVI 1961
Celibat 1 Celibat 2
Matrimoniu, 14 Matrimonial 10
matrimonial
Căsătorie 31
Căsătorie 66
A se căsători –
A se căsători 19
Nuntă 10 Nuntă 2
Logodnă 1 Logodnă –
Menaj 2 Menaj 1
Adulter 2 Adulter –
Adulterium 6
Flirt 1
Concubinaj 1
Concubinaj 1
Amor(uri) 77
Amor(uri) 26
Divorţ 5
Atitudini faţă de iubire

• “Sentimentul amoros îşi are, ca toate cele


omeneşti, evoluţia şi istoria sa, care
seamănă foarte mult cu evoluţia şi istoria
unei arte. În el se succed stilurile.
Fiecare epocă îşi are stilul său de a
iubi. În fapt, fiecare generaţie modifică
permanent, într-un grad sau altul, regimul
erotic al celei antecedente.”
(José Ortega y Gasset)
Îndrăgostire / Iubire

Iubirea este un proces de “cristalizare”, ea


presupune o mare doză de miraj, de “imagini
adăugate” fiinţei de care ne îndrăgostim;

• “La om, a vedea lucrurile – cu atât mai mult a


le aprecia! – înseamnă totdeauna a le
completa.”(José Ortega y Gasset)

Iubirea implică şi o formă de SEDUCŢIE (seduco,


-ere – “a duce de o parte”, “a trage la o parte”);
G. Liiceanu, Despre seducţie,
(Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007)
“La capătul oricărei seducţii se naşte o
lume aparte, adică tocmai lumea care a
rezultat din separaţia pe care o instituie
seducţia, din acea ducere-şi-luare-de-o-
parte. Cel care a fost sedus a fost scos
din ordinea obişnuită a lumii, a fost luat
de o parte, iar «partea» aceea are ca
specific faptul de a fi doar a
seducătorului şi a celui sedus. Prin actul
seducţiei ei sunt răpiţi din lumea
aceasta.”
Aventura cuplului – Protopărinţii
• “Atunci Domnul Dumnezeu a adus asupra lui
Adam un somn adânc şi el a adormit; şi a luat
una din coastele lui şi locul ei l-a plinit cu carne.
Iar coasta pe care Domnul Dumnezeu o luase
din Adam a prefăcut-o în femeie şi a dus-o la
Adam. Şi a zis lui Adam: «De data aceasta iată
os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea
se va numi femeie pentru că a fost luată din
bărbatul ei.» De aceea va lăsa omul pe tatăl
său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa
şi cei doi vor fi un trup.”
(Facerea 2, 21-24)
Lucas Cranach,
Eva

Eva < (ebr.) Hawwa =


“viaţă”.
Persoana este o realitate polarizată:
trup şi suflet

• Există EPOCI CORPORALISTE


(Antichitatea; Renaşterea; Sec. XX);

• EPOCI SPIRITUALISTE (Evul Mediu)


Antichitatea
• Epopeea lui Ghilgameş – prin intermediul
erosului, Enkidu trece de la starea de animalitate
la cea de umanitate:

• “Enkidu se simte împuţinat, mersul nu-i mai e ca


altădată, în schimb mintea i s-a deşteptat,
întorcându-se, se aşază la picioarele curtezanei;
îi priveşte chipul şi se minunează de el şi ia
aminte la spusele ei.”

• “Ea îi vorbea şi el îi sorbea cuvintele; dându-şi


seama, în sfârşit, de propria-i fiinţă.”
Antichitatea

• În antichitate, tristeţea în iubire nu îşi avea sursa


în neîmplinirea dorinţei, a cuplului, ci în
despărţirea crudă, prin moarte, a celor 2
îndrăgostiţi (ex: Orfeu şi Euridice);

• Antichitatea este o epocă a senzualităţii


necenzurate, ritualurile maritale au caracter
orgiastic; simbolismul falic este prezent în toate
artele vizuale (ex: frescele de la Pompei);
Cupluri celebre al antichităţii
(surprinse în epopeile homerice, în Eneida
lui Vergilius sau în versurile lui Ovidius,
Heroide)

• Ulise şi Penelopa;
• Paris şi Elena;
• Ahile şi Briseis;
• Eneas şi Didona;
Ovidius, Ars amandi; Remedia
amatoris
• “Reţete” pentru cucerirea victimei;
• Sfaturi privind frumuseţea corporală şi spirituală;
• “Leacuri” pentru îndrăgostiţi:

“Lecţiile mele, veniţi, le-nvăţaţi, voi inimi zdrobite,


Voi înşelaţi în dragostea voastră, amar înşelată,
Leacul iubirii voi tot de la mine acum ascultaţi-l.
Eu v-am rănit – eu leacul vi-l dau cu aceeaşi
măsură.”
Cuplul în antichitate. Modelul roman
• Căsătoria – act privat, nescris (nu există
vreun document de consemnare a căsătoriei),
fără un anumit ritual;
• De ce se căsătoreau romanii? (Paul Veyne)
• Căsătoria devine treptat o îndatorire
cetăţenească, pentru perpetuarea unui anumit
număr de cetăţeni;
• “Căsătoria este un izvor de griji, o ştim cu
toţii; se cuvine totuşi să ne căsătorim, din
spirit cetăţenesc.”
Schimbarea de accent adusă de
creştinism
• În antichitatea greco-romană, sexualitatea,
plăcerile trupului sunt privite ca elemente fireşti,
pozitive;
• Sistemul creştin de gândire se referă la o
diversitate de păcate trupeşti legate de
sexualitate; chiar şi în interiorul căsătoriei
sexualitatea nu mai este acceptată decât în
vederea procreării;
• Evangheliile şi Epistolele stabilesc întâietatea
fecioriei faţă de căsătorie şi nu recunosc decât
căsătoria monogamă şi indisolubilă;
Evul Mediu – Idealul iubirii curteneşti
(începând cu sec. al XII-lea)
• Doamnele din sudul Franţei au impus un
ideal de cavaler – marcat de bravură şi
curtenie – şi un ideal de iubire (fin amor,
vrai amor);
• Relaţia dintre îndrăgostit şi Doamna sa
urmează tiparul vasalic (poetul se află în
slujba Doamnei, precum vasalul în
serviciul Seniorului său: el îi datorează
“omagiul”, ceremonie prin care un cavaler
se declară a fi supusul unui senior).
Evul Mediu

• În Evul Mediu, lirica trubadurilor şi a truverilor


creează un nou tip de Eros – dragostea
curtenească (“melodia dorinţei nesatisfăcute” –
Johan Huizinga);

• Femeia adorată (madonizată) în lirica


trubadurilor era întotdeauna o femeie măritată
şi nu o fecioară;

• Triunghiul conjugal (Senior, Doamnă, Vasal);


Spiritualizarea pasiunii carnale, prin
amestecul a trei tipuri de influenţe:

1. Sensul ascensional al platonismului


(“iubirea care înaripează”);
2. Slujirea de tip feudal;
3. Adoraţia credincioasă de tip hristic.

Se elaborează o adevărată ars amandi


(bazată pe reguli stricte de comportament;
un fel de bune maniere referitoare la
dragoste);
Epoci predominant masculine şi epoci
predominant feminine

• “Evul Mediu timpuriu a fost o epocă virilă.


Femeia nu intervine în viaţa publică. Bărbaţii se
îndeletnicesc cu ocupaţia războinică şi, departe
de doamne, tovarăşii de arme se destind în
petreceri barbare cu băutură şi cântece. Al
doilea Ev Mediu (...) se caracterizează tocmai
prin ascensiunea deasupra orizontului istoric a
astrului feminin.”
(José Ortega y Gasset, Studii despre iubire,
Buc., Ed. Humanitas, 1991)
• Obiceiul de a purta la turniruri vălul
sau cămaşa femeii iubite – obiecte
care păstrează mirosul părului sau al
trupului iubitei
Iubirea “de departe”
• În iubirea curtenească, esenţială este
DISTANŢA (în spaţiu, în timp, distanţa de poziţie
socială, distanţa dintre adorat şi adorator);

• “Şi aflaţi că e adevărat:


Un bărbat iubeşte, cu inimă aleasă,
O femeie pe care n-a văzut-o niciodată,
Doar pentru că a auzit că este lăudată.”

(Jaufré Rudel – “poetul iubirii de departe”)


• Julia Kristeva identifică pentru perioada
medievală “domnia exclusivă a
sentimentului şi a sensibilităţii”; eul “nu se
desemna ca identitate fundamentală”, ci
prin “armonioasă identificare cu celălalt”;

• Eul-pasiune (“Ego affectus est”).


• Modelul iubirii curteneşti invită la
spiritualizarea pasiunilor, la stăpânirea de
sine;

• Din acest tip de cortezia s-a inspirat


scrisul lui Dante sau al lui Petrarca
(călăuziţi de muze inspiratoare –
Beatrice şi Laura);
Începând cu sec. al XIV-lea, anumite ordine
călugăreşti – franciscanii şi dominicanii
– încearcă să se insereze în viaţa privată
a familiilor, să participe la deciziile
importante legate de căsătorie, prin taina
spovedaniei şi prin predici;

Se dezvoltă astfel o pastorală a vieţii


private a cuplului;
Bibliografie orientativă

• Platon, Banchetul, trad. de Petru Creţia, Buc.,


Ed. Humanitas, 1995;

• Johan HUIZINGA, Amurgul Evului Mediu. Studiu


despre formele de viaţă şi de gândire din
secolele al XIV-lea şi al XV-lea în Franţa şi în
Ţările de Jos, trad. de H. R. Radian, Buc., Ed.
Meridiane, 1993, cap. «Stilizarea dragostei» şi
«Formele convenţionale ale dragostei»;
Bibliografie orientativă
• José ORTEGA Y GASSET, Studii despre iubire,
trad. de Sorin Mărculescu, Buc., Ed. Humanitas,
1991;

• Gabriel LIICEANU, Despre seducţie, Buc. Ed.


Humanitas, 2007;

• Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii


conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Buc., Ed.
Christiana, 1999.