Sunteți pe pagina 1din 25

MANAGEMENTUL ŞI

MARKETINGUL
INSTITUŢIILOR PUBLICE

Conf. Univ. dr. Ion Corbu


Vicobnoru@yahoo.fr
TEME
Introducere. Instituţii publice naţionale.
Instituţii publice europene.
Management public. Marketing public.
Marketingul urban.
Principii şi legităţi în managementul public,
abordări
Management şi performanţă în instituţiile
publice
Tehnici, metode şi proceduri de management
public.
Priorităţi, obiective investiţionale în
domeniul public. Planuri operaţionale.
Proiecte instituţionale publice.
Managementul comunicării. Managementul
resurselor
 Identificarea, proiectarea şi evaluarea
necesităţilor colectivităţilor umane. Paşii de
urmat în vederea realizării proiectelor
investiţionale în domeniul public.
Sisteme de management şi controlul
performanţei acestora.
Managementul şi marketingul achiziţiilor
publice.
Leadership şi lideranţă în managementul
public.
Managementul parteneriatelor.
Managementul dezvoltării durabile.
Esenţa oricărui tip de management din perspectivă
antropocentristă:
ansamblul teoriilor, tehnicilor şi procedurilor
destinate a asigura utilizarea eficientă a
resurselor în vederea furnizării de satisfactori
[1] pentru trebuinţele şi necesităţile umane

[1] Produse sau servicii destinate să satisfacă


trebuinţe şi necesităţi umane.
• satisfactorii necesari fiinţei umane pentru
asigurarea existenţei sale pot fi asiguraţi
 în regim comercial (de piaţă liberă)
 în regim noncomercial
• necesitatea caracterului de tip statal al unor
servicii publice precum şi eşecul pieţei fac
imposibilă furnizarea tuturor satisfactorilor de care
societatea are nevoie, în regim de piaţă liberă.
Astfel apare justificat conceptul de „servicii
publice” care, pentru a putea fi asigurate, presupun
entităţi cu rolul de furnizori ai acestora entităţi
denumite generic „instituţii publice”
Eşecul pieţei se manifestă în:
 furnizarea bunurilor şi serviciilor,
 repartizarea veniturilor
 atingerea echilibrului pieţei ocupării
 forţei de muncă
În conformitate cu prevederile Tratatului de la
Lisabona [1] „valorile [2] comune ale Uniunii în
privinţa serviciilor de interes economic general în
înţelesul articolului 16 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii includ în special:

[1] C 306/158 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene


17.12.2007
[2] Tratatul de la Lisabona, Protocolul privind
serviciile de interes general, articolul 1, C
306/158 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
17.12.2007
rolul esenţial şi competenţele discreţionare
ample ale autorităţilor naţionale, regionale
şi locale în ceea ce priveşte:
 furnizarea,
 punerea în funcţiune
 organizarea serviciilor de interes economic
general într-un mod care să răspundă cât mai
bine nevoilor utilizatorilor;
 diversitatea existentă la nivelul diferitelor
servicii de interes economic general şi
diferenţele dintre nevoile şi preferinţele
utilizatorilor, care pot rezulta din
circumstanţe geografice, sociale sau
culturale diferite;
 un nivel ridicat al calităţii, siguranţei şi
accesibilităţii, egalitatea de tratament şi
promovarea accesului universal şi a
drepturilor utilizatorilor;”
• Într-un sens larg, serviciul public reprezintă un sistem
quasi-viu [1] de natură administrativă şi care asigură
satisfactorii (bunuri, produse, servicii) de interes
general, coordonate de puterea executivă, disponibile
şi accesibile, nediscriminatoriu, pentru toţi cetăţenii
unei comunităţi.

[1] Sistem de natura unei entităţi de tip
antreprenorial, constituit din subsisteme tehnice şi
subsisteme vii, caracterizat prin structură, misiune rol
şi resurse şi având o finalitate reprezentată de
eficacitate, eficienţă şi etică.
• În sens restrâns, serviciul public reprezintă
activitatea, ansamblul de activităţi ori satisfactorii
de interes general şi / sau individual, pe care o
instituţie publică sau un ansamblu de entităţi care
fac parte dintr-un sistem administrativ le execută
respectiv le furnizează pentru satisfacerea
trebuinţelor şi necesităţilor publice.
• Serviciul public[1] reprezintă o activitate
omogenă structurată şi organizată sau
desfăşurată de una sau mai multe autorităţi ale
administraţiei publice cu scopul de a oferi
satisfactori pentru nevoi sociale în interes
public.

[1] I. Corbu, Gestiunea instituţiilor publice,


Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti 2007, pg.9.
Serviciile publice au următoarele caracteristici:
• se înfiinţează şi se desfiinţează în baza unor acte
administrative ale autorităţilor publice pe baza
nevoii sociale concrete şi recunoscute ca atare de
către puterea politico-administrativă.
• reglementarea lor juridică are ca izvor de drept
dreptul public.
• entităţile prin intermediul cărora sunt furnizate
serviciile publice sunt instituţiile publice,
parteneriate în care intervin instituţii publice,
sau alte entităţi cărora li se atribuie în anumite
condiţii această misiune.
• nu orice nevoie socială este şi o
nevoie de interes public.
• Statutul de „interes public” se
atribuie nevoii sociale în baza
valorizării acesteia de către clasa
politică prin transpunerea acestei
nevoi într-o normă de drept.
• Prestarea serviciului de interes
public se poate realiza fie de către
un organ public fie de către unul
privat.
• Instituţiile publice pot fi definite ca
subsisteme ale statului care au ca
principală funcţie redistribuirea
produsului intern brut.(PIB). Ele sunt
caracterizate, asemenea oricărui
sistem, prin structură, delimitare,
interdependenţă cu mediul,
funcţionalitate conform finalităţii
sale (misiune, rol) şi satisfac nişte
restricţii sau valori limită
(economicitate, eficacitate, eficienţă)
În plus, la aceste sisteme, se mai
adaugă şi componenta etică.
• Într-un stat de drept modern instituţiile
publice aparţin celor trei puteri
fundamentale respectiv legislative,
executive şi judecătoreşti şi au
următoarele misiuni:
 iniţierea, pregătirea, fundamentarea şi
adoptarea de acte normative;
 punerea în executare a legilor;
 supravegherea punerii în executare a
hotărârilor luate la nivel politic şi
sancţionarea abaterilor.
• Conform prevederilor
Constituţiei[1] autorităţile publice
naţionale sunt:
• Parlamentul
Preşedintele
• Administraţia publică centrală de
specialitate
• Administraţia publică locală
Autoritatea judecătorească
• Instanţele judecătoreşti
• Ministerul Public
Consiliul Superior al Magistraturii.
[1] Constituţia României,
• În conformitate cu prevederile
Tratatului privind Uniunea Europeană
şi a Tratatului privind funcţionarea
Uniunii[1] instituţiile UE sunt
următoarele:
• Parlamentul European;
• Consiliul European;
• Consiliul;
• Comisia Europeană (denumită în
continuare „Comisia”);
• Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene;
• Banca Centrală Europeană;
• Curtea de Conturi.
• Instituţiile Uniunii Europene sunt
împărţite în două categorii:
instituţii care au orientare
supranaţională: Comisia, Parlamentul
European si Curtea de Justiţie
• instituţii cu orientare
interguvernamentală: Consiliul de Miniştri
si Consiliul European.

[1] Text consolidat, Titlul III, Dispoziţii privind


instituţiile, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 115/1, 9.5.2008 RO, http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=
OJ:C:2008:115:0001:0012:RO:PDF